TERAPIE NARATIVĂ - 4/2019

OBIECTE DE UZ CURENT CU ROL CIVILIZATOR

ÎN HABITATUL RURAL UNGURENESC

„Ce țărani erați voi, cu castroane de tablă?”

Întrebarea aparţine redactorului care veghează asupra textelor mele, nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar talentat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea mi s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru familia noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Morteni, la 71 km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătărie era unul fără importanţă. Pregăteam hrana în ce vase aveam, nu neapărat unele care puteau da mâncării o aromă mai intensă, un gust mai plăcut şi-un aspect mai apetisant. Fineţurile gastronomice nu ne intraseră în „obişnuinţă” şi „n-aveam asemenea facultăţi”, ca să parafrazez o replică notorie din Marin Preda, scriitor a cărui copilărie s-a desfăşurat aproape în acelaşi fel cu a consătenilor mei – generaţia părinţilor – la vreo 20 km depărtare.

De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc indiscutabil, că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri şi o sfântă moralitate, orice contact cu realitatea produce un şoc de mărimea celui disecat de Alvin Toffler într-o de mult uitată carte futuristică. Sunt oameni care trăiesc, respectând cutume ce au nobleţe şi rigoare, în zone rurale idealizate de categoria târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi alţii care se târăsc de azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, beţivi sau leneşi, cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, metamorfozaţi în judecători fără să ia seama la proastele năravuri proprii. În satul copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la troaca indolenţei mai mult de două-trei persoane – bărbat sau femeie. Comunismul era pe-atunci în plin avânt spre cucerirea mapamondului, ţara duduia de heirupisme, aşa că lesne se poate bănui vreo coerciţie din partea oficialităţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu, la vârsta aceea. Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia”, să se „arănească” şi să aibă de toate, chit că pământul din care ai noştri îşi trăgeau seva fusese luat, nu dat la colectiv (Gospodărie Agricolă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de Producţie – a se remarca schimbarea de titulatură şi semnificaţia ei!).

Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu sau fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, fân, frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, rotunde, joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; străchini de lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de vară, când se umple masa cu „împărţituri”; oale tot de lut ars, cu sunet limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncăruri la focul din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de brad abia trase la rindea; uşi din acelaşi material, lucrate cu motive artistice naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablouri şi multe macaturi; pridvor sprijinit pe stâlpi atent echilibraţi şi sobru decoraţi, cu elegantul traforaj de sub cornişă servind la agăţarea diverselor lucruşoare utile; scară dotată sau nu cu balustradă; curte plină de pomi roditori, salcâmi şi alţi copaci, într-un colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul cu cumpănă, cum era al nostru (altele aveau roată).

Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase decenii, când toate astea existau în gospodăria unde am văzut lumina zilei. Mă întreb uneori ce va fi fost în mintea bunicului patern, neobositul Taica, de se străduia cu atâta asprime să-şi ţină familia reunită şi pământul întreg, impunându-le tuturor – şi lui mai mult ca oricăruia – un regim de muncă aproape drastic, greu de îndurat. Crescuse ca ţăran plugar, aşa apare scris la „profesiune” în nu ştiu ce act oficial din anii 1920. Totuşi, între 1929 şi 1933 a fost hamal în Depoul CFR Triaj Griviţa, unde sigur n-a participat la grevele cunoscute, el fiind un individualist sagace şi liberal convins. Deţinea „Carte de membru” al istoricului partid, primită în 1930 şi păstrată de mine cu un fel de mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul resurecţiei politicianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană dintre 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum oficial, cu şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele pândea un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din 1935, de la bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind însă detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat de fotograful care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. Eu însumi aveam să primesc ţoale de personaj western, în 1969, tot la acelaşi bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. Războiul, Taica l-a trecut ca soldat în detaşamentul de apărare a rafinăriilor prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a pierit la Cotul Donului, în împrejurări necunoscute. După război, la 46 de ani, Taica absolvea şcoala de cântăreţi bisericeşti, fiind o vreme om de bază al preotului Traian Bucurescu, până când s-au certat pe-o chestiune de pământuri. Îi plăcea să citească diverse cărţi şi ziare, ca multora de prin sat, liberali şi ei cândva, plugari obligaţi la subzistenţă de cote şi impozite în crunţii ani 1950. Oare nu vedea el dincotro şi cât de aprig bătea crivăţul schimbării? În 1960, când sătenii s-au revoltat contra colectivizării şi i-au fugărit pe activiştii năboiţi la „munca de convingere”, ca şi pe miliţienii „coordonaţi” de Ceauşescu, mersul vremii trebuia să fie clar pentru orice om lucid. A te împotrivi era frumos şi demn, dar catastrofal pentru viaţa personală, iar a ceda nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii familiei aveau opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se strecoare, cu nădejdea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse destule asemenea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost aşa; şi mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles deloc „mersul istoriei”.

Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, electrician la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leordeni, după ce se formase în vechea platformă de la Moreni. Câştiga suficient ca să-şi ţină propria familie (eram patru suflete pe numele lui) la oraş, cu soţia casnică. În loc de asta, el aducea toţi banii câştigaţi şi achita dările întregului familion către statul comunist; sau mai degrabă către ocupantul sovietic, fiindcă nimeni nu era păcălit asupra destinaţiei birului. Absolvise şcoala profesională imediat după armată, îi mergea mintea, era îndemânatic la chestiunile practice, pendinte meseriei. A fost chiar şef de echipă o perioadă, şi probabil că în „funcţia” asta i s-a oferit locuinţă în Bucureşti, într-un bloc nou construit pe Calea Griviţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au vrut ca tata să plece din sat, iar mama s-a simţit chiar ameninţată, bănuind că ruperea de baştină o să-i dăuneze. (Dimpotrivă, i-a dăunat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!) Iar dacă pe Taica îl pot înţelege, fiindcă muncise din greu pentru pământ, pe tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat desprinderea de statutul semi-rural, purtat până la prematura-i moarte ca o pedeapsă a nu se ştie căror păcate.

Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran, cum îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a venit în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice, varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, de folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinderile membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de opunere. „Adopţia” noutăţilor s-a făcut firesc, odată curiozitatea împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care se arăta interesat de „bazaconii” era chiar Taica, el însuşi meşter la inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură”, cum îşi alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci numai cât se lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e bună maşinăria. Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om care în 1924 îşi zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu direct pe pământ, nici pe ciment fără armătură sau pe trunchiuri de salcâm, precum o făcuseră alţii, întrevedea câştigul în orice noutate aparent gratuită.

O „contribuţie adusă” de tata la „saltul înainte” a fost aragazul (cu butelie) „Carpaţi”, fabricat la Satu Mare, în renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se găsesc! – am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al nostru sigur n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce comanda focul de jos. Butelia golită se schimba cu una gata încărcată, adusă cu maşina în sat, ori luată de la Centrul de produse petroliere din Găeşti, situat în dreapta, imediat după linia ferată, la intrarea dinspre sud. Câte drumuri am făcut şi ce îmbrânceli am luat la înghesuială, în anii 1970, când câştigasem încrederea lui tata să merg acolo! Aragazul a fost cumpărat în primăvara sau vara lui 1964, iar eu am deprins iute să aprind şi să controlez flăcările albastre. Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea instalaţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe vatră decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături să-i dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta – muierească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija aragazului, şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, să-l curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că, inexplicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate! Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa încât eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat ori vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, în 1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, rămas văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti Paulina cum e cu aragazul lor, „luat” în rate.

Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine ştie ce împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă de metal, probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de şase perechi – furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva de Taica. În anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar perechea lui, restul se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele noi. Apoi s-a pierdut şi lingura, iar eu am moştenit furculiţa şi o întrebuinţez la fiecare masă, în ciuda faptului că niciodată nu se curăţă suficient de cocleală. Pesemne că din cauza asta Maica, foarte atentă la igienă, le va fi dat dispărute pe celelalte. Linguri de lemn primeam şi dăruiam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut smălţuit. Cu acele linguri mâncam febrili colarezul din străchini, apoi beam apa din oale, scoasă dimineaţa din fântâna cea mai bună, situată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă, lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împuţinat cum este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar femeile din sat cu serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoanele să-şi fiarbă fasolea.

Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a cumpărat unul portabil, „de buzunar”, marca Electronica, din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, deşi pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea aparaturii provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată ulterior de electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, ca şi fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda trântelilor întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează în bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu două lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educaţia muzicală, măcar că nu „prindea” Europa Liberă. Ascultam emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile erau comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea...

Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti, unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reuşit să umble cu ea, dacă... Însă cele 140 sau 150 de kilograme ale lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele om, poreclit Băşică datorită pântecului enorm, s-a resemnat să mă plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portbagaj, el ţinând coarnele până când vedea că încordez mâinile şi încerc să conduc. Atunci mi le lăsa mie şi împingea de şa. Cu el alături n-am căzut niciodată; am aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui Tatoniţă, încrezător că pot pedala coerent. Pietrele din curte mi-au arătat însă că am mult de opintit.

Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin 1967. Nu ca să devină croitoreasă profesionistă, ci pentru nevoile casei. Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugiata, se înţelege din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şoricică. N-o concura nimeni din sat, unde mai „pungăleau” haine nepretenţioase alte două femei, cu maşini de cusut vechi. Ţaţa Maria era vecina şi prietena familiei noastre, iar mama nu putea să-i facă tocmai ei concurenţă, chiar să fi avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi dospise ambiţia să înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă, cearşafuri de plapumă şi de pat, perdele, tivuri descusute ori modificate, găuri la pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice trebuitoare te miri unde – tot ce se putea coase în casă, mama le-a cusut fără să primească lecţii de la cineva. O singură dată i-a arătat ţaţa Maria cum funcţionează maşina. Cred că vecina, care ieşea rar din curte, venise mai mult de curiozitate să vadă noutatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă) fabricată în România, marca „Ileana”. Maşina Mariei era un Singer autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire.

Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă castroane de tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai moderne decât străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce ţine exclusiv de statutul economic, nu de „filosofia” ţăranilor care n-am prea fost...

(Revista HYPERION - nr. 10-11-12/2019)