TERAPIE NARATIVĂ - Nr. 1 - 2023

 „Moartea nu-i poate decât o schimbare de loc”

Marc-Aureliu

Martie 1962 era pe trecute când a murit tușa Joița, sora cea mică a străbunicului Andrei Ungureanu, zis Șăfu, pe care nu l-am apucat în viață ca să-mi amintesc de el. Nici pe tușa Joița nu o mai știu foarte clar. În memoria mea plutește silueta fragilă a unei bătrâne mărunte, subțiri, îmbrăcate în cămașă albă și fustă neagră. Și ochii verzi ai neamului Ungureanu îi întrezăresc uneori, prin pâcla iluziilor nestinse. Și nu știu de ce tresar când văd o femeie cu astfel de ochi, tot mai rar de găsit în realitate și chiar în vis...

Iarna cernuse ceva zăpezi și le geruise. Acum, împrimăvărându-se, pământul mustea de apă și de lacrimile plânse după el. „Ni l-au luat” – așa spuneau toți din sat despre „înscrierea la colectiv”, cum s-a numit neoficial operațiunea. Spre miezul zilei, când soarele prindea putere, un abur ușor plutea peste câmpuri și peste sat. Nu se întindea uniform, neted și lipicios, ci căpăta înfățișări ciudate, de stâlpi, momâi sau glugi de coceni, care se mențineau până seara, îngroșându-se odată cu apusul. Fuioarele se plimbau tulburate pe ulițe și prin grădini, fără să adie pic de vânt. Poposeau ici și colo, se înfășurau după trunchiul vreunui salcâm sau se lipeau de zidul câte unei case, apoi dispăreau de parcă își găsiseră sălașul secret. Unii spuneau că sunt sufletele morților, alții rânjeau cu dinții galbeni de tutun c-ar fi vrăjitoare sau iele fugite de prin păduri.

Scăpate de ghețuri, pâraiele curgeau prin șanțuri cleioase, din sat spre Vălcea și de acolo spre Neajlov. Pe locurile rămase nearate bălteau în ochiuri limpezi. Șuvoiul adunat pe firul Vălcelei era tulbure și viguros, colorat cafeniu de la lutul albiei, însă aproape curat după ce cărase toate gunoaiele și borhotul de la cazanul de țuică. Un șănțuleț trecea chiar pe jumătatea pomostului tușei Joița, nu departe de prispa căscioarei plătite de Taica, după ce, în urmă cu cinci toamne, tușa fusese dată afară din casa ei de noră și dormise o vreme la noi, pe o laviță, în tindă. Bărbatul îi murise la Cotul Donului, iar băiatul proaspăt și prost însurat nu făcea gât dinaintea nevestei. De ce se certaseră, părea ca de la sine înțeles, fiindcă nu se vorbea despre asta; în orice caz, nimeni nu-mi spunea tocmai mie, care întrebam de toate celea... Locul cu odăița nu era împrejmuit de nicio umbră de gard. Mai apoi, moștenit de țața Niculina Oanței, urma să fie închis în curte de soțul acesteia, nea Mitică Bizdeche. De la ei a rămas în folosința unui nepot de văr, rudele noastre neavând copii; iar nepotul, fără nevastă și cam bolnav, l-a vândut după 1990, el aciuându-se într-o chițimie pe-aiurea...

În vara lui 1959, când zidiseră casa Dadei, mătușa mea, Taica tocmise pe Radu Pisică și pe oamenii lui să ridice una mică și pentru tușa Joița. Gătaseră treaba în câteva zile: o căsuță ca o bojdeucă, încă obișnuită în acei ani: stâlpi de salcâm la colțuri, ziduri din lați cu zăbrele de răchită și chirpici cruzi îndesați între stinghii, pod din scânduri de brad, acoperiș de șiță, uși negeluite, pământ pe jos, tencuială de lut văruit, geamuri în toc fix, mari cam de două palme. O tindă, o odaie, prispa deschisă și-un coteț alături, pentru niște găini. Să fi avut răgaz, Taica încropea și gard, fiindcă Maica îndemna mereu să-l facă. Deși tușa Joița era din neamul soțului, bunica mea ținea mult de tot la năpăstuită și-i ducea deseori câte ceva de-ale gurii, la noi găsindu-se mereu în plus. Maica mă luase la înmormântare fiindcă Taica refuzase să meargă, răstindu-se, scurt, că el nu poate să o vadă pe mătușa lui moartă! Și trebuia să fie și-un bărbat de la noi din familie – tata era la serviciu, în Balastieră, Tatoniță plecat din sat nu mai știu pe unde. Iar eu aveam șase ani și păream suficient de mare să duc pe umeri neplăcuta îndatorire...

Soarele încălzea bine când am ajuns cu Maica lângă odăiță. Câteva femei, îmbrăcate cu țoale cernite, cu broboade uzate pe cap, ședeau afară, în picioare. Alături, pe niște scăunele, trei bărbați cu haine de toată ziua și căciuli țuguiate. În drum adăsta o căruță cu boi. A cui era, cine o conducea – am uitat, de voi fi știut vreodată!... Am uitat și cum arăta sicriul – la noi în sat se spunea tron – în care o puseseră pe tușa Joița, am uitat și cum arăta băiatul ei, și nora, și nepoatele – care nu erau cu mult mai mari decât mine, dar niciodată nu mă băgau în seamă. Popa nu venise, nici țârcovnicul, nici copiii care, la moartea vreunui consătean, găseau prilejul agonisirii câtorva bănuți, dintre cei azvârliți de rude la slujbele din răspântii sau în dreptul puțurilor de pe marginea șoselei către biserică și cimitir. Maica m-a lăsat afară, lângă femeile bătrâne. Mi-a zis să stau cuminte și a intrat în odaia unde, în tronul învelit într-un macat – țesut, nu ales –, odihnea tușa Joița, al cărei chip nu mi-l mai aduc aminte. Am stat lângă acele femei.

Gherghina: Când am scăldat-o, se ținea bine

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Eu cred că de inimă rea

Catița: Am îmbrăcat-o cu mâinile mele

Didica: A trecut mult de când au dat-o afară

Dița: Acuma a scăpat de toate, a luat-o Ăl-de-Sus

Catrina: Bine că are cine să-i facă pomenile

Gherghina: Și nici n-avea pielea uscată

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: În ea s-a strâns fierea încet

Catița: Și lucrurile toate îi veneau bine

Didica: Și nu se poate să fi uitat

Dița: La sânul Lui, unde drepții se hodinesc

Catrina: Pomenind-o pe ea până în ziua de-apoi

Gherghina: Părul ei lung era încă și des

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fierea pe de-a’ntregu’ a umplut-o

Catița: Cămașa ei albă și moale era

Didica: Prea lung, timpul uitare aduce

Dița: Mila Lui blândă asupra ei o să vie

Catrina: Pomenind-o pe ea, pe ei pomenesc

Gherghina: Și negru, și moale la pipăit

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Fierea e verde și-amară la gust

Catița: Țesută din in și bătută

Didica: Și uită pe noi și pe sine

Dița: Și pacea din cer o va hodini

Catrina: Pomană făcând cu sufletul lor

Gherghina: De parcă păr de codană era

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și inima ei plină de fiere

Catița: Cu flori nestemate culese în fir

Didica: Lung timpul pe noi ne desparte

Dița: Căci mare e mila Lui bună

Catrina: Întâi la trei zile pomană

Gherghina: Și pielea pe față doar cute avea

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fiere în sângele ei

Catița: Toate frumos rânduite pe laturi

Didica: Și singuri suntem în casă cu noi

Dița: Sufletul ei parte să aibă

Catrina: Apoi la șase zile pomană

Gherghina: În jos albă și deloc zgrunțuroasă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și sufletul ei tot fiere

Catița: Betele ei lungi și-nflorate

Didica: Atuncea uităm unde suntem

Dița: De cele alese prilejuri

Catrina: La nouă zile pomană din nou

Gherghina: Și dinții întregi îi avea

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fierea otravă rea este

Catița: Bătute cu fire-aurite

Didica: Și uităm cum ne cheamă

Dița: Când lung poposi-va acolo

Catrina: La trei săptămâni pomană la fel

Gherghina: Obrazul ei fără pungi

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și otrăvită fiind pe de-a’ntregul

Catița: Și fusta ei plină cu flori

Didica: Rău dar să ne-aducem aminte

Dița: La sânu-i prielnic și când

Catrina: Pomană la șase săptămâni iară

Gherghina: Pieptul și gâtul ei păstrate

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Moartea încet o cuprinde

Catița: Cu mândrie purtată ar fi

Didica: De cei pe care la sân i-am crescut

Dița: Timpul s-ar face spre a

Catrina: Și iar la șase luni pomană

Gherghina: Cum dintre noi niciuna n-avem

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: În brațele ei reci și uscate

Catița: De orice femeie la joc

Didica: Și încă mai rău este

Dița: Învia morții atunci

Catrina: Pe fiecare an câte două

Gherghina: Și pielea întinsă pe șolduri o are

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Din care nici vreun om

Catița: Și pieptarul ei moale și cald

Didica: Atuncea când cei pe care la sân

Dița: Sufletul ei se va-ntoarce

Catrina: Și astea vreme de ani șapte

Gherghina: Întinsă pe buci și lucioasă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Nu știu să se fi întors

Catița: Cu flori înflorat pe la copci

Didica: I-am crescut și ne uită

Dița: Dar trupul viermii au să-l înghită

Catrina: Lungi cât o viață și grei peste poate

Gherghina: Peste coapse și pântec

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Ori poate auzul n-a auzit

Catița: Și broboada moale și neagră

Didica: Și singuri pe lume de parcă

Dița: Și în țărână se va întoarce

Catrina: Și roadele câmpului vor fi

Gherghina: Arsă pe pulpe de soare și vânt

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Ori poate văzul n-a văzut

Catița: Înfășurată în tron de macat

Didica: N-am fi pe pământ

Dița: Căci moartea e schimbare de loc

Catrina: Ajunse pe lumea cealaltă

Gherghina: Și cine poate să creadă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Nici sufletul n-a suflat

Catița: Spre locul de dincolo trece

Didica: Am fi pe alt loc

Dița: E doar o schimbare de loc

Catrina: La schimb cu lumea aceasta

Gherghina: Că moartea la sine a luat-o?

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Găsisem o bucată pătrată de hârtie albastră, din acelea folosite la împachetat diferite obiecte. Știam să fac din ea o bărcuță. Oricât m-am străduit deunăzi, n-am mai reușit. M-am dus lângă șanț și-am lansat jucăria pe apa ce curgea suficient de iute și de lin ca să ducă barca la vale fără să o bage la fund. Am urmărit-o până la capătul pârâiașului. Nu s-a împiedicat de nimic și a trecut cu bine de pragul săpat în malul Vălcelei. Scăpată întreagă din micile vârtejuri de pe firul torentului, a dispărut dincolo de puntea lui Nenecea, unde n-am mai văzut-o. M-am întors la casa tușei Joița, și m-am așezat pe talpa de la prispă, la soare, în spatele celor trei bătrâni care stăteau pe scăunele și pâcâiau tutun.

Moanță: Se duse și Joița. Ca mâine o să ne ducem și noi. Și cum muri ea, ca un câine. Așa poate murim și noi, mâine, poimâine. Parcă poți să știi când îți vine sorocul și cine e lângă tine atuncea? Poate nu e nimeni și întinzi mâna după lumină și strigi și vrei să apuci viața de un picior și ea se duce, se duce, se duce și n-are cine să te ajute, cine să-ți dea o cană de apă, cine să te mângâie un pic și să-ți mai dea nițel din curajul pierdut. Sau se poate să mori în bătălie, pe câmpul înghețat în flăcări, așa cum a murit Marin al ei, cu arma în mână luptând contra păgânilor. Atuncea nimeni nu va uita de tine și te vor chema cu nume de erou. Locul tău va fi cinstit aici, nu pe lumea cealaltă, deși moartea nu-i poate decât o schimbare de loc. Și nimeni nu se va acoperi dinaintea crucii tale, înfiptă la răspântie de drumuri sau la intrarea în cimitir. Ție, căzut în luptă cu păgânii, chiar și pe lumea cealaltă ți se vor pleca frunțile. Dar nouă, ăstora de mai trăim, nu ne e dată moartea glorioasă. Un război a trecut, altul a venit și s-a dus, noi am scăpat din ele, am câștigat pământ după primul, l-am pierdut după al doilea, nu ne mai rămâne decât să așteptăm tăcuți moartea, cu lumânarea în mână, pe pieptul fără decorații...

Moică: Dar de ce să mori? Eu nu vreau să mor, oricât ar zice cineva că moartea nu este decât o schimbare de case și că locul meu cinstit e doar ăla de veci, pe lumea cealaltă. Astea sunt ziceri, cred eu, fiin’că nimeni de acolo viu nu s-a-ntors, să ne spună cum este. Eu, slavă Domnului, trăiesc, muncesc și mă satur de mama ei de viață, nu prea am timp nici să mor. Și dacă aș muri, cine ce-ar folosi din asta? Eu, unul, am locul meu, bun-nebun, pe lumea asta! Nu-l dau pe celălalt, și altul nu-mi trebuie de-ar fi chiar să mor! Ba răul mai rău ar fi dacă aș muri, fiin’că fără mine o curte și-o casă s-ar duce prea trist și iute pe apa sâmbetei! Voi știți: cine mi-ar ține locul? Amărâtă nevasta îmi este și fiii căzuți la Cotul Donului, fără copii. Nepoți nu avem și nimeni cu umeri să sprijine gospodăria la moartea mea. Și vreau să nu mor – nu fiin’că nimeni nu m-ar plânge; dar trebuie să trăiesc să-i plâng eu pe-ai mei, cu lacrimi de iască! Și poate să spintec pe vreunul dintre cei care mi-au omorât băieții! Uscată nevasta îmi este și ochii ei secați de lacrimi sunt. Cine pomenile-ar face? Cine plăti-va groparii? Și sufletul meu n-ar veni noaptea să se hodinească în lână, și apa în cană ar sta nebăută. Eu locul meu loc îl vreau pe astă lume, căci aerul mai bun aici este. Nimeni nu știe cum e pe lumea cealaltă, fiin’că de-acolo nimeni nu s-a-ntors, să ne spună. Mie aici îmi place, și aici mai am socoteli de-ncheiat. Cred în Dumnezeu și el mă vede cât îi sunt de supus. Dar să mă ierte că nu vreau să mor și să merg la el. Nu vreau să-și facă griji din pricina mea, mă descurc eu p-aici singur...

Moană: Ba eu, unul, m-am săturat. În viața aceasta, pe lumea aceasta, numai necazuri am tras. Nimic nu mi-a fost dat să îmi bucure sufletul. De când m-am născut și până în ziua de azi amarul întruna m-a însoțit. Așa că nu mai vreau nimic și aștept clipa fericită când voi trece dincolo. Căci moartea nu e doar o schimbare de loc. E altceva. E ca întorsul acasă din bătălii crunte, din munci grele, din călătorii ostenitoare. Dincolo e locul meu. Fie el gol – mai gol decât cel de aici nu poate să fie. Fie viața mea toată sub flamura nopții, eu nu mai pot măsura pași înainte pe lumea asta, unde flutură flamura roșie. Dincolo, toate vor fi cum se zice. Raiul mă așteaptă, știu bine; aici prea mult pătimit-am. Nașterea toată e chin și durere. Moartea stinge. Ori se stinge ușor în trupul tău, îți alină sufletul, îți domolește văpaia din inimă și din vintre. Nașterea țipă și lacrimi șiroaie pe fața gingașă, dar plină de spaimă a femeii născătoare, se varsă. Blândișoara de moarte te-nvăluie în giulgiul cel alb al tihnei depline. Se zbate pe jar născătoarea și aduce pe lume un copil sortit vieții și durerii, un suflet plăpând care țipă și se-mpotrivește. Adie zefirul când moartea culege pe omul copt de suferință, spre a-l izbăvi. Cine se teme de moarte, acela necopt este. Cine se teme de moarte, acela degeaba s-a născut. Cine zice că se ia cu moartea de piept, acela crede smintit că lumea nu-l merită și face pe naiba să-și lungească viața de nimic. Cine curajul de-a muri cucerește, acela tihnit locul de veci și-l așterne și pacea împacă sufletul lui. Viața înseamnă pregătire pentru moarte și cine știe asta, cunoaște că trăiește un vis, nu o viață. Eu m-am săturat de visul acestei vieți, pentru că mi-a fost dat unul groaznic și de-aia vreau să se termine. Nu știu dacă voi muri demn sau jalnic, dar inima mea dorește moartea, așa cum floarea dorește soarele și copacul din pustiu apa limpede a izvorului. Mă face asta vrednic de tihna cerească sau mă aruncă în scuipatul disprețului omenesc? Nu știu. Știu doar că nu știu nimic!

Și am văzut că venea popa Averescu, fâlfâind sutana lungă și patrafirul soios, însoțit de un tânăr pirpiriu, Gică Barbu, care avea să-și câștige porecla de Colăcel. Popa ținea o carte sub braț, iar Colăcel ducea cădelnița și un fel de tașcă, poate goală, poate cu ceva în ea. Se strânsese lume mai multă, ca la mort. Stăteau femeile bulucite la ușă, iar când oamenii bisericii sosiră, li se făcu pârtie să intre. Un timp nu se auzi nimic, apoi slujba cântată se prelinse afară ca fumul pe coșul sobei. Și iar tăcere, și iar agitație, după care popa și țârcovnicul ieșiră clipind des. Doi bărbați scoaseră sicriul cu tușa Joița. Îl puseră pe o masă, împrumutată de la careva dintre ai lui Mocanu. Proțăpit lângă tron, popa începu iar să citească, în tandem cu dascălul:

– Să luăm aminte...

– Doamne miluiește!...

Și tot așa, cât fu nevoie. Nu îngenunche nimeni, fiindcă jos era ud și se făcuse noroi de atâtea călcături. Femeile se îndoiau de la mijloc, bărbații își plecau capetele descoperite. Soarele încălzea tot mai puternic, iar eu mă uitam la oameni, fără să fiu atent la ce citea popa. Mă miram că fiecare chip, de femeie sau de bărbat, e încremenit în tăcere, de parcă toți purtătorii de cap erau îndurerați de moartea tușei Joița. Nu știam dacă trebuie să plâng, fiindcă vreo două sau trei babe începuseră să bocească, însă nimeni nu plângea cu adevărat, nici băiatul tușei, nici nora sau nepoatele. Încercam să fiu serios, priveam și eu pământul, căznindu-mă să nu râd când vedeam cum fuge vreo gâjganie printre picioarele oamenilor. Pe urmă mi-au stârnit interesul boii și căruțașul, însă n-am fost lăsat lângă ei. Maica mă urmărise de departe și m-a prins de guler când am dat să mă urc în căruță. M-a ținut de mână tot drumul de la odăița tușei până la biserică. Nici să culeg și eu vreun bănuț la răspântie nu m-a lăsat, când a zvârlit un pumn de monede nu-mi amintesc cine!...

Drumul până la cimitir nu era lung, n-a durat nici jumătate de ceas. Căruța s-a oprit dinaintea porții, femeile s-au dat la o parte, doi bărbați au dus tronul în biserică, dar nu toată lumea a intrat să asculte slujba. Pe mine m-a tras înăuntru Maica, și-am stat ca pe ghimpi un timp. Încercam să descopăr ceva anume la lumânările aprinse în sfeșnice, la icoanele pictate și afumate de pe pereți, la candelabrul de alamă atârnat de tavan, la stranele de lemn rece, la ușile altarului. Nimic nu mă tenta la scotocit și cred că mi-era teamă de popa Averescu. I se dusese buhul că ne taie limba dacă vorbim sau facem prostii. I-am zis Maicii că mi-e frig. M-a lăsat afară, unde erau destui oameni atenți să nu fac vreo nefăcută. Chiar nu aveam chef de una din astea, frigul din biserică îmi intrase în oase, de unde parcă n-a ieșit nici până azi. Așa că m-am dat aproape de zid, lângă fereastra deschisă a naosului, am privit în jur și-am stat nemișcat, să mă pripească lumina soarelui de după-amiază. Iarba din curtea bisericii nu se înverzise, dar mi se părea că plesnesc mugurii pe crengile pomilor. Aburii se adunau peste sat, urcau din valea Neajlovului sau izvorau de prin grădini, cine știe!... Curând aveau să împâclească soarele, tăindu-i căldura. Și pe când mă gândeam la răcoarea iminentă, am văzut cum zbura șăgalnic printre oameni un fluture alb. Nimeni nu-i da importanță ori nu-l vedea. M-am repezit să-l prind, urmărindu-l prin spatele altarului spre cimitirul care astăzi e cotropit de gospodăria unui popă fără alt Dumnezeu decât banul. Fluturele s-a ridicat desupra crucilor puse la mormintele străbune, și l-am pierdut de tot printre crengile salcâmilor mărginași. M-am răsucit către biserică. Geamul dinspre nord era deschis, iar sub el zăcea un pietroi. M-am urcat și-am privit înăuntru, de unde venea glasul subțire al lui Colăcel:

– Și s-a înălțat la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui!...

O rază de soare se strecurase pe fereastra cealaltă și cădea pe fața moartă și albă a tușii Joița. Și deodată mi s-a părut că tușa rânjește la mine, că deschide gura și clănțăne dinții galbeni. Cât să fi privit la închipuirea asta? Nu știu. Speriat, m-am dat jos de pe piatră și-am fugit acasă. Taica își găsise de lucru la o cotigă, nu m-a luat în seamă. M-am băgat în pat, unde îmi știam locul, lângă soba de cărămidă în care se făcea foc de paie. Soba era rece, focul se aprindea numai seara, iar eu am început să tremur. O săptămână m-au ținut frisoanele. Nu am mâncat nimic, nu am ieșit la treaba mare, nici pipi nu prea mi-a curs, deși beam apă des. Nimeni n-a priceput ce boală sau durere am, iar eu nu vorbeam, să-i lămuresc.

Și deodată, după o săptămână, m-am dat jos din pat și-am apărut pe prispa casei, unde soarele se juca nepăsător și toți ai curții discutau despre orice, numai despre mine nu. Viața noastră a curs înainte de parcă nimic nu se întâmplase. Niciodată nu s-a mai discutat în familie despre asta. Poate nici nu s-a petrecut...

versiunea întâia – 24-25 martie 1978

= 2 Mai, Constanța =

(Notă după prima lectură, în 1978: Complet nemulțumit de această povestire. Nu cred însă că altădată aș fi putut scrie mai bine dintr-una. Pe urmă, nici nu mai puteam răbda până altădată.

Notă din 2022: La reluare, sunt tot nemulțumit de ce-am scris, dar nu mai am dispoziție și poate nu mai am timp pentru altă versiune, așa că – scuze cititorului! – o public nefinisată...)

 

(Publicată în revista HYPERION Nr. 1-2-3 - 2023)

Terapie narativă - 1/2020

AMINTIRI SĂPATE

Când şi cum am câştigat primii mei bani?

Întrebarea nu ţinteşte ironic secretul dintotdeauna al milionarilor (miliardarilor) dubioşi, obsesie formulată aşa: cum au făcut primul milion? Nu se vrea nici reproş implicit adresat „generaţiei tinere”, neînvăţată cu munca şi, vezi bine, neobligată la nimic. Eu încerc doar să-mi limpezesc amintirea, eventual să justific opţiunea – într-un fel, farsă a destinului – care m-a condus până unde am ajuns. Iar unde am ajuns nu e vreun pisc, să privesc îndrăzneţ în jur şi să-mi umflu de mândrie strălucitoarea guşă. Metaforic zis, e o biată câmpie, pe cât de întinsă, pe atât de neclară, întocmai locului unde m-am ivit pe lume. Acea câmpie, care azi există doar la mine în cap, nu era, totuşi, nici plată, nici zdrenţuită, nici lipsită de văi şi dealuri, nici seacă, nici mlăştinoasă, nici prea mănoasă, dar nici stearpă. Avea un râu, căruia să vreau şi nu-i pot nega statutul primordial, fiindcă pe malurile şi-n apa lui am devenit fiinţă gânditoare; apoi, avea o pădure matrice, o livadă placentă, islazuri cu iarba grasă şi praf subţire pe drumurile bătute cu talpa goală. Câmpia de baştină i-a hrănit îndelung pe cei care au locuit-o. Câteodată din belşug, câteodată cu dintele sărăciei. Dacă judec onest roadele pogonului mie hărăzit, constat că n-a „produs” cât ar fi putut. Şi avea de unde „să dea”, slavă Domnului!, dacă mă pricepeam sau dacă mă străduiam să-l cultiv asiduu, aprig şi cu ardoare... telurică!

Lăsând la o parte metaforiada endemică, vreau să mă spovedesc public, dezvăluind măreţul fapt, pe care mi-l şi asum: primii bani i-am câştigat „muncind” cu creierul! Poate am povestit; mai povestesc: într-o zi de iarnă, Taica, bunicul patern, căruia îi ştiam de frică mai abitir decât omniprezentului Dumnezeu, mi-a dat 5 lei pentru că am reuşit să spun „pe de rost” toată tabla înmulţirii. Promisese că primesc răsplata dacă memorez şi reproduc pitagoreica legiuire. Cinci lei în 1961 chiar însemnau o mică avere. Niciunul dintre vecinii mei prieteni de joacă nu deţinea şi nu spera la asemenea sumă, să o cheltuiască după bunul său plac. Pe ce am irosit-o eu? Rămâne un mister: am uitat! Dar cheltuiala de atunci prefigura năravul exersat cu obstinaţie şase decenii: pe nimicuri! Fiindcă pe nimicuri am risipit o grămadă de bani. Câştigaţi cu mintea, nu cu braţele. Probabil că din cauza asta mi se păreau nemunciţi, şi-i aruncam aiurea...

Generozitatea lui Taica nu s-a mai repetat. Cum învăţasem deja să citesc, alte „performanţe” nu mi-au fost recompensate. Sigur, nici micile treburi încredinţate copilului care eram nu căpătau premii, deoarece intrau în categoria „sarcinilor de serviciu”, cum îi plăcea lui tata să spună. Şi, oho!, am primit asemenea însărcinări – de care m-am achitat cu variabilă stricteţe – până târziu, când a venit vremea să-mi fac „datoria faţă de patrie”, în haină militară. Ba chiar şi mai apoi!...

A săpa la porumb. Expresia – folosită în zona mea natală, probabil regionalism pentru alţi români, sigur străină tineretului 2020 – defineşte operaţiunea de tăiere a buruienilor, de afânare şi de strângere a solului în jurul unei plante, formând aşa-numitul cuib. De ce se numeşte cuib şi nu altfel? Prin cuib se înţelege, în egală măsură, două lucruri diferite: culcuşul făcut de păsări (pentru a se adăposti, a depune ouă şi a le cloci), dar şi muşuroiul de pământ din jurul firelor de porumb, tutun, cartofi ori alte plante îngrijite prin praşilă manuală. Cu sapa.

Sapa... Ce unealtă mitologică, în trecutul nostru de amaruri şi de chin! Ce armă de bază pentru lichidarea neînţelegerilor între neamuri lacome de averi! Ce argument forte, de convins rivalul în disputele de amor pe uliţele satului! Ce instrument de tortură pentru adolescentul de mine, obligat de-un tată autoritar să facă munca de jos la vreme de vară, când colegii se scăldau ori hălăduiau aiurea! Nu mi-a prins rău severitatea paternă, însă m-a înstrăinat oarecum de consăteni, de leat.

Ţin minte cum am învăţat să sap. Aveam cinci ani. Încă nu ni se luase tot pământul la colectiv, iar terenul din spatele casei nu fusese defrişat pentru cultivarea porumbului. Ai mei mă îngăduiseră de câteva ori pe câmp, la pogoanele lucrate cu rariţa, prăşitoarea şi sapa. Nu ştiam cum să-mi exercit nepriceperea într-un mod util. Mă frigeau palmele să încing coada sapei; însă, după ce lichidasem nişte mohor laolaltă cu destule tulpini de porumb, primisem interdicţie. Mi se insufla categoric ideea că trebuie să adun de pe rânduri şi să car la căruţă firele înlăturate în operaţiunea – igienică! – de rărire. Dar impunerea şi igiena mă oboseau la psihic, aşa că într-o zi am fugit din câmp – acasă. Urmarea? Am pierdut şansa distracţiei. Şi mă plictiseam în curte, urmărit cu destulă neatenţie de Maica, bunica paternă, ocupată cu treburile gospodăriei şi cu supravegherea sorei mele. Alăturat curţii noastre era un pomost fără construcţii, teren arabil, proprietatea unor oameni din Morteni. Cultivau acolo porumb, când eram eu mic; pe urmă lucernă, decenii întregi. Într-o zi de iulie a venit la săpat fata lor, Rica, de vreo 13, 14 sau 15 ani. M-am dus să o văd, ieşind în grădină pe sub ulmul uriaş de la colţul gardului. Rica fluiera şi săpa, cu fusta săltată în bete, la brâu, să nu-i fie cald. Avea ochi albaştri, faţa bălană şi părul ca spicul de grâu. Avea picioarele subţiri, aţoase, umbla desculţă şi fără nimic pe cap. Mâinile îi mergeau necontenit. Schimba sapa pe-o parte şi pe alta a cuibului dintr-o mişcare fluidă, parcă mângâia lemnul lustruit. Mă uitam ca la o minune şi-o însoţeam în lungul rândului de plante verzi ce-i ajungeau până pe la umeri, pe mine acoperindu-mă aproape complet. Ea întrerupea fluieratul din când în când şi mă întreba diverse chestii – „mă descosea”, cum ziceau babele de pe la noi. Apoi s-a interesat dacă vreau să sap.

– Vreau! - am sărit bucuros, şi-am primit încântat unealta.

Văzând însă că nu prea ştiu să o mânuiesc, Rica m-a tras alături, stând la spatele meu, mi-a apucat mâinile încleştate pe coada sapei şi a mişcat-o ea, având grijă să nu rupem vreun lujer, să nu mă calce, fiind mai voinică, ori să ne împiedicăm şi să cădem amândoi. Mă dădăcea dulce să nu-mi ating cu fierul degetele picioarelor, că ustură al naibii!... Lecţia decurgea plăcut, în ciuda efortului şi a neîndemânării mele. Numai că, de la un timp, mirosul pătrunzător al fetei m-a ameţit. Aplecată peste mine, Rica mă împungea cu sânii ei mici în spate, iar părul, strâns lateral într-o coadă ce-i cădea pe partea stângă a pieptului, mă atingea pe ceafă, stârnind furtuni de pişcături sub piele. Dornic să deprind meşteşugul săpatului, n-am băgat de seamă că „învăţătoarea” mă luase de-a binelea în braţe şi mă strângea între picioare ca din greşeală. A văzut treaba asta bunică-mea, şi m-a chemat acasă mintenaş. N-am vrut să las unealta din mâinile viteze. M-a lăsat fata dintr-ale ei, şi a intrat în vorbă cu Maica pe teme neinteresante. Bucuros că am libertate să prăşesc, am dat zor şi nu m-am oprit decât după ce Rica mi-a luat „obiectul muncii”, folosindu-l cu dezinvoltură şi succes. Eu, chiar dacă nu învăţasem să sap, măcar prinsesem gustul!...

În vara lui 1969, aproape toţi copii satului se duceau la sapă, zilieri la I.A.S.-ul din apropiere, „instaurat de puterea muncitorească” pe fosta moşie a doctorului Gerota. M-am alăturat cârdului şi eu, cu toate că vârsta de 13 ani era legal prohibită muncii plătite. Prost şi foarte prost plătite! Afirm asta fără nicio intenţie răzbunătoare pe fostul regim, cum se vitejesc destui p(r)ostcomunişti. Constatare de copil: ne-au „angajat” pe baza unui „act oficial” surogat: o listă de nume scrise de-un pontator-supraveghetor obişnuit cu hăţurile atelajului, nu cu creionul chimic şi hârtia de caiet dictando. Promisiune de plată: 15 lei pe zi, la sfârşitul fiecărei săptămâni lucrate, indiferent când terminam tarlalele. De executat erau cel puţin două praşile; „afacerea” se putea prelungi din iulie până prin august. Ce de bani o să câştigăm! Ce-o să facem cu ei? Ne-au scutit de dilemă: 9 lei/zi, încasaţi tocmai la începutul lui septembrie. Hrana o aduceam de acasă; ori ne înscriam la masa pregătită de ţaţa Gica Aritichii, bucătăreasa I.A.S.-ului, pentru cei dornici să mănânce de la gamelă ciorbă de legume. Şi fasole cu şuncă, de la conservă! Apa era gratis, păstrată până se încălzea în butoiul de lemn cărat cu şareta – când şareta nu-i trebuia şefului de I.A.S., un inginer înalt şi masiv, poreclit Ulise. Acesta umbla toată ziua pe unde se muncea – şi se muncea, nu glumă, mai ales când era el primprejur. Ne întorcea pe unde săpasem, dacă găsea vreun fir de mohor scăpat sau sărit din repezeală. Şi nu trăiai o ruşine mai otrăvită decât să fii întors pe rând, în văzul lumii, suspect(at) că nu te pricepi sau că nu poţi! Sau că eşti leneş!...

Într-una din zile rămăsesem pe urmă cu vărul Nicu şi Nelu, zis Jana, amândoi cu patru ani mai mari ca mine. Captivaţi de istorisirile lui Nicu, elev la şcoala profesională de electricieni, în Câmpina, uitaserăm de muncă. A venit Ulise şi s-a oprit lângă noi, curios de ce suntem ultimii. Nicu a început să repovestească un film din cele povestite nouă, iar Ulise – după ce l-a ascultat într-o doară – ne-a îndemnat zâmbind să-i ajungem pe ceilalţi, aflaţi la vreo sută de metri înainte. Jana s-a conformat. Mie mi se moleşiseră braţele! Nicu nu s-a îndurat să mă lase singur, dar prăpădise cheful de muncă. La un moment dat, a trântit:

– O dau dracu de sapă, eu plec!

Zis şi făcut. A pus unealta pe umăr şi a tăiat de-a curmezişul tarlaua, spre sat. Paporniţa de mâncare a rămas în grija sorei lui, Nuţa, colega mea de clasă, dar nu de linie: era între primii săpători, abia o vedeam... Brusc, mi s-a făcut sete şi am început să strig la un alt văr, şi el mai mare ca mine cu vreo şase ani, pe nume Ion, alintat Nină. Ăsta, ori s-a prefăcut că nu aude, ori i-a fost jenă de ruda codaşă, ori de-al dracului n-a vrut să-mi răspundă măcar, necum să vină să mă ajute cu o gură de apă dintr-o sticlă ţinută la umbră pe lângă tulpinile plantelor şi mutată pe măsură ce înainta săpând. Ani de zile n-am mai vorbit cu el, iar când se nimerea să nu pot evita întâlnirea, mă prefăceam că nu s-a întâmplat nimic. Şi nu ştiu de ce trebuia să-mi fie mie ruşine; ruşinea, însă, mă sufoca!...

Retrăiesc fericit seara de iulie sau august, tot 1969, când veneam către sat de la tarlaua situată dincoace de pădurea lui Vodă, lângă şoseaua Răscăeţilor, împreună cu vărul Ilie şi cu sora lui, Viorica. Amurgul înalt ne mângâia feţele arse. Mirosul salcâmilor din plantaţia mărginaşă, de pe Legiuiri, ne răcorea plămânii. Praful drumeagului, cald şi mătăsos, ne adormea picioarele. Viorica desena o linie şerpuitoare târând sapa de coadă. Ilie o ducea pe a lui în mână, ca pe-o puşcă, eu o purtam cu fudulie pe umeri, închipuind o cruce. Tustrei eram mândri că închegaserăm cea mai harnică echipă, ajutându-ne între noi şi ieşind mereu primii la cap de rând, unde stăteam apoi destul, aşteptându-i pe ceilalţi. Altfel, obosiţi, peste zi ne lăudam cu toţii că „mâine nu mai vin”, dar ne trezeam dimineaţa şi plecam iar, fiecare îmboldit de posibilitatea că „vrei să râdă lumea de tine că eşti puturos?”.

A fost o vară de neuitat şi pentru mine, nu doar pentru restul omenirii – sper că n-aţi scăpat din vedere aselenizarea americanilor sau calificarea fotbaliştilor români la mondialul din Mexic! Atunci, la 13 ani, mi-am vândut prima dată forţa fizică de muncă brută, operaţiune ce stă la rădăcina oricărei forme de capitalism, după cum aveam să aflu mai târziu, din lecturi marxiste. Debutul mi-l făcusem, imediat ce luasem vacanţă, ca săpător de viţă-de-vie la puţin ştiuta – şi deloc renumita – podgorie de la Valea Mare, Dâmboviţa. Acolo lucra nea Vasile, fratele mamei, de meserie pivnicer. Dormea cu săptămâna la etajul unei clădiri ce proteja intrarea în cramă, îşi prepara mâncarea singur şi bea de stingea numai vin alb, sec, mult, rece şi gratis (cele cinci calităţi ale băuturii iubite de Fănuş Neagu, scriitor necunoscut unchiului meu, cititor al cărţilor din colecţia „Aventura”). Gospodărie agricolă de stat – sau GOSTAT –, ferma trimitea la noi în comună un tractor cu remorcă, supervizat, nu condus de nea Tache, bărbatul sorei lui Taica, Florica, poreclită Furnica. El alegea oamenii după criterii absconse; dar ei, trecând peste voia lui, se călcau în picioare să urce pe platformă. Unii mergeau pe jumătate aplecaţi în afara obloanelor de lemn, care s-au şi rupt o dată, rănind pe cei căzuţi din mers. De ce se buluceau? De nevoie! Cu pământurile luate, nu date la colectivul de unde căpătau nimica toată, banii tentau în orice condiţii. Beneficiar al rudeniei, m-am înghesuit şi eu două zile. Într-a treia, după amiază, s-a pus pe ploaie. A durat vreo săptămână, cu intermitenţe, ploaia aceea de iunie...

Ultima dată am săpat pe bani în 1973, la I.A.S. Răteşti, secţia legumicolă. Tot cu remorca am ajuns, strunită de Costică Bogeac, mare iubăreţ. De lucru am primit la nişte straturi cu ardei gras, pe lunca Argeşului, sub Topoloveni. Eram vreo 25 de copii, majoritatea elevi la şcoli profesionale, în ultima lor vacanţă de vară, fete şi băieţi. Fiind cel mai mare dintre ei (ca înălţime!), brigadierul m-a desemnat responsabil de trupă şi-a plecat. Urma să trimită vehicolul să ne ia, seara. Mâncare aveam de acasă, apă se găsea peste tot, ziua de 15 iulie era perfect senină, iar buruienile – înalte peste jumătate de metru şi dese ca-n jungla Amazonului, înainte să o viziteze Petru Popescu! Bătuse de ora 10, cred, când am dat primele lovituri tăioase – şi nicio plantă n-a scăpat fierului ascuţit! Cum să alegem dintre bălării tulpina firavului ardei? Imposibil! Ne-a cuprins dezolarea. Ideea să plecăm de-acolo a ţâşnit ca iepurele din răzor. Entuziasmul ne-a cuprins pe toţi şi-am pornit ca-ntr-o expediţie pe malul Argeşului, în jos, prin zăvoiul încâlcit. A fost, pentru unii dintre noi, cea mai frumoasă „aventură” a copilăriei. Multă vreme s-a vorbit despre ea în sat. Bani pe ziua chiulită – fireşte, ioc!

Am diluat isprava în prima povestire trimisă, prin ianuarie 1974, la „Poşta redacţiei” din România literară. Nu ştiu dacă Geo Dumitrescu, titularul rubricii, a fost cel care mi-a răspuns, încurajându-mă să continui a scrie, dar mai condensat. Tehnică nedeprinsă nici până în prezent.

(Publicat în revista HYPERION - nr. 1-2-3/2020)

Detectați limbaAfrikaansAlbanezăAmharicăArabăArmeanăAzerbaijanăBascăBengaliBielorusăBirmanăBosniacăBulgarăCatalanăCebuanăCehăChichewaChineză SimpChineză TradCoreeanăCorsicanăCreolă HaitianăCroatăDanezăEbraicăEnglezăEsperantoEstonăFilipinezăFinlandezăFrancezăFrizonăGalezăGalica scoțianăGalicianăGermanăGreacăGruzinăGujaratiHausaHawaiianăHindiHmongIdişIgboIndonezianăIrlandezăIslandezăItalianăJaponezăJavanezăKannadaKazahăKhmerăKirghizăKurdăLaotianăLatinăLetonăLituanianăLuxemburghezăMacedoneanăMaghiarăMalaezăMalayalamMalgaşăMaltezăMaoriMarathiMongolăNeerlandezăNepalezăNorvegianăPashtoPersanăPolonezăPortughezăPunjabiRomânăRusăSamoanăSârbăSesothoShonăSindhiSinghalezăSlovacăSlovenăSomalezăSpaniolăSuedezăSundanezăSwahiliTadjicăTamilTeluguThailandezăTurcăUcraineanăUrduUzbecăVietnamezăXhosaYorubaZulu

AfrikaansAlbanezăAmharicăArabăArmeanăAzerbaijanăBascăBengaliBielorusăBirmanăBosniacăBulgarăCatalanăCebuanăCehăChichewaChineză SimpChineză TradCoreeanăCorsicanăCreolă HaitianăCroatăDanezăEbraicăEnglezăEsperantoEstonăFilipinezăFinlandezăFrancezăFrizonăGalezăGalica scoțianăGalicianăGermanăGreacăGruzinăGujaratiHausaHawaiianăHindiHmongIdişIgboIndonezianăIrlandezăIslandezăItalianăJaponezăJavanezăKannadaKazahăKhmerăKirghizăKurdăLaotianăLatinăLetonăLituanianăLuxemburghezăMacedoneanăMaghiarăMalaezăMalayalamMalgaşăMaltezăMaoriMarathiMongolăNeerlandezăNepalezăNorvegianăPashtoPersanăPolonezăPortughezăPunjabiRomânăRusăSamoanăSârbăSesothoShonăSindhiSinghalezăSlovacăSlovenăSomalezăSpaniolăSuedezăSundanezăSwahiliTadjicăTamilTeluguThailandezăTurcăUcraineanăUrduUzbecăVietnamezăXhosaYorubaZulu

Funcția de vorbire este limitată la 200 de caractere

Opţiuni : Istoric : Feedback : Donate

Închidere

TERAPIE NARATIVĂ - 4/2019

OBIECTE DE UZ CURENT CU ROL CIVILIZATOR

ÎN HABITATUL RURAL UNGURENESC

„Ce țărani erați voi, cu castroane de tablă?”

Întrebarea aparţine redactorului care veghează asupra textelor mele, nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar talentat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea mi s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru familia noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Morteni, la 71 km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătărie era unul fără importanţă. Pregăteam hrana în ce vase aveam, nu neapărat unele care puteau da mâncării o aromă mai intensă, un gust mai plăcut şi-un aspect mai apetisant. Fineţurile gastronomice nu ne intraseră în „obişnuinţă” şi „n-aveam asemenea facultăţi”, ca să parafrazez o replică notorie din Marin Preda, scriitor a cărui copilărie s-a desfăşurat aproape în acelaşi fel cu a consătenilor mei – generaţia părinţilor – la vreo 20 km depărtare.

De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc indiscutabil, că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri şi o sfântă moralitate, orice contact cu realitatea produce un şoc de mărimea celui disecat de Alvin Toffler într-o de mult uitată carte futuristică. Sunt oameni care trăiesc, respectând cutume ce au nobleţe şi rigoare, în zone rurale idealizate de categoria târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi alţii care se târăsc de azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, beţivi sau leneşi, cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, metamorfozaţi în judecători fără să ia seama la proastele năravuri proprii. În satul copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la troaca indolenţei mai mult de două-trei persoane – bărbat sau femeie. Comunismul era pe-atunci în plin avânt spre cucerirea mapamondului, ţara duduia de heirupisme, aşa că lesne se poate bănui vreo coerciţie din partea oficialităţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu, la vârsta aceea. Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia”, să se „arănească” şi să aibă de toate, chit că pământul din care ai noştri îşi trăgeau seva fusese luat, nu dat la colectiv (Gospodărie Agricolă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de Producţie – a se remarca schimbarea de titulatură şi semnificaţia ei!).

Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu sau fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, fân, frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, rotunde, joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; străchini de lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de vară, când se umple masa cu „împărţituri”; oale tot de lut ars, cu sunet limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncăruri la focul din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de brad abia trase la rindea; uşi din acelaşi material, lucrate cu motive artistice naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablouri şi multe macaturi; pridvor sprijinit pe stâlpi atent echilibraţi şi sobru decoraţi, cu elegantul traforaj de sub cornişă servind la agăţarea diverselor lucruşoare utile; scară dotată sau nu cu balustradă; curte plină de pomi roditori, salcâmi şi alţi copaci, într-un colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul cu cumpănă, cum era al nostru (altele aveau roată).

Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase decenii, când toate astea existau în gospodăria unde am văzut lumina zilei. Mă întreb uneori ce va fi fost în mintea bunicului patern, neobositul Taica, de se străduia cu atâta asprime să-şi ţină familia reunită şi pământul întreg, impunându-le tuturor – şi lui mai mult ca oricăruia – un regim de muncă aproape drastic, greu de îndurat. Crescuse ca ţăran plugar, aşa apare scris la „profesiune” în nu ştiu ce act oficial din anii 1920. Totuşi, între 1929 şi 1933 a fost hamal în Depoul CFR Triaj Griviţa, unde sigur n-a participat la grevele cunoscute, el fiind un individualist sagace şi liberal convins. Deţinea „Carte de membru” al istoricului partid, primită în 1930 şi păstrată de mine cu un fel de mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul resurecţiei politicianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană dintre 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum oficial, cu şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele pândea un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din 1935, de la bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind însă detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat de fotograful care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. Eu însumi aveam să primesc ţoale de personaj western, în 1969, tot la acelaşi bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. Războiul, Taica l-a trecut ca soldat în detaşamentul de apărare a rafinăriilor prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a pierit la Cotul Donului, în împrejurări necunoscute. După război, la 46 de ani, Taica absolvea şcoala de cântăreţi bisericeşti, fiind o vreme om de bază al preotului Traian Bucurescu, până când s-au certat pe-o chestiune de pământuri. Îi plăcea să citească diverse cărţi şi ziare, ca multora de prin sat, liberali şi ei cândva, plugari obligaţi la subzistenţă de cote şi impozite în crunţii ani 1950. Oare nu vedea el dincotro şi cât de aprig bătea crivăţul schimbării? În 1960, când sătenii s-au revoltat contra colectivizării şi i-au fugărit pe activiştii năboiţi la „munca de convingere”, ca şi pe miliţienii „coordonaţi” de Ceauşescu, mersul vremii trebuia să fie clar pentru orice om lucid. A te împotrivi era frumos şi demn, dar catastrofal pentru viaţa personală, iar a ceda nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii familiei aveau opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se strecoare, cu nădejdea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse destule asemenea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost aşa; şi mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles deloc „mersul istoriei”.

Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, electrician la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leordeni, după ce se formase în vechea platformă de la Moreni. Câştiga suficient ca să-şi ţină propria familie (eram patru suflete pe numele lui) la oraş, cu soţia casnică. În loc de asta, el aducea toţi banii câştigaţi şi achita dările întregului familion către statul comunist; sau mai degrabă către ocupantul sovietic, fiindcă nimeni nu era păcălit asupra destinaţiei birului. Absolvise şcoala profesională imediat după armată, îi mergea mintea, era îndemânatic la chestiunile practice, pendinte meseriei. A fost chiar şef de echipă o perioadă, şi probabil că în „funcţia” asta i s-a oferit locuinţă în Bucureşti, într-un bloc nou construit pe Calea Griviţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au vrut ca tata să plece din sat, iar mama s-a simţit chiar ameninţată, bănuind că ruperea de baştină o să-i dăuneze. (Dimpotrivă, i-a dăunat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!) Iar dacă pe Taica îl pot înţelege, fiindcă muncise din greu pentru pământ, pe tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat desprinderea de statutul semi-rural, purtat până la prematura-i moarte ca o pedeapsă a nu se ştie căror păcate.

Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran, cum îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a venit în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice, varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, de folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinderile membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de opunere. „Adopţia” noutăţilor s-a făcut firesc, odată curiozitatea împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care se arăta interesat de „bazaconii” era chiar Taica, el însuşi meşter la inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură”, cum îşi alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci numai cât se lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e bună maşinăria. Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om care în 1924 îşi zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu direct pe pământ, nici pe ciment fără armătură sau pe trunchiuri de salcâm, precum o făcuseră alţii, întrevedea câştigul în orice noutate aparent gratuită.

O „contribuţie adusă” de tata la „saltul înainte” a fost aragazul (cu butelie) „Carpaţi”, fabricat la Satu Mare, în renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se găsesc! – am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al nostru sigur n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce comanda focul de jos. Butelia golită se schimba cu una gata încărcată, adusă cu maşina în sat, ori luată de la Centrul de produse petroliere din Găeşti, situat în dreapta, imediat după linia ferată, la intrarea dinspre sud. Câte drumuri am făcut şi ce îmbrânceli am luat la înghesuială, în anii 1970, când câştigasem încrederea lui tata să merg acolo! Aragazul a fost cumpărat în primăvara sau vara lui 1964, iar eu am deprins iute să aprind şi să controlez flăcările albastre. Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea instalaţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe vatră decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături să-i dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta – muierească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija aragazului, şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, să-l curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că, inexplicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate! Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa încât eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat ori vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, în 1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, rămas văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti Paulina cum e cu aragazul lor, „luat” în rate.

Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine ştie ce împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă de metal, probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de şase perechi – furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva de Taica. În anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar perechea lui, restul se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele noi. Apoi s-a pierdut şi lingura, iar eu am moştenit furculiţa şi o întrebuinţez la fiecare masă, în ciuda faptului că niciodată nu se curăţă suficient de cocleală. Pesemne că din cauza asta Maica, foarte atentă la igienă, le va fi dat dispărute pe celelalte. Linguri de lemn primeam şi dăruiam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut smălţuit. Cu acele linguri mâncam febrili colarezul din străchini, apoi beam apa din oale, scoasă dimineaţa din fântâna cea mai bună, situată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă, lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împuţinat cum este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar femeile din sat cu serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoanele să-şi fiarbă fasolea.

Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a cumpărat unul portabil, „de buzunar”, marca Electronica, din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, deşi pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea aparaturii provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată ulterior de electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, ca şi fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda trântelilor întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează în bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu două lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educaţia muzicală, măcar că nu „prindea” Europa Liberă. Ascultam emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile erau comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea...

Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti, unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reuşit să umble cu ea, dacă... Însă cele 140 sau 150 de kilograme ale lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele om, poreclit Băşică datorită pântecului enorm, s-a resemnat să mă plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portbagaj, el ţinând coarnele până când vedea că încordez mâinile şi încerc să conduc. Atunci mi le lăsa mie şi împingea de şa. Cu el alături n-am căzut niciodată; am aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui Tatoniţă, încrezător că pot pedala coerent. Pietrele din curte mi-au arătat însă că am mult de opintit.

Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin 1967. Nu ca să devină croitoreasă profesionistă, ci pentru nevoile casei. Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugiata, se înţelege din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şoricică. N-o concura nimeni din sat, unde mai „pungăleau” haine nepretenţioase alte două femei, cu maşini de cusut vechi. Ţaţa Maria era vecina şi prietena familiei noastre, iar mama nu putea să-i facă tocmai ei concurenţă, chiar să fi avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi dospise ambiţia să înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă, cearşafuri de plapumă şi de pat, perdele, tivuri descusute ori modificate, găuri la pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice trebuitoare te miri unde – tot ce se putea coase în casă, mama le-a cusut fără să primească lecţii de la cineva. O singură dată i-a arătat ţaţa Maria cum funcţionează maşina. Cred că vecina, care ieşea rar din curte, venise mai mult de curiozitate să vadă noutatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă) fabricată în România, marca „Ileana”. Maşina Mariei era un Singer autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire.

Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă castroane de tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai moderne decât străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce ţine exclusiv de statutul economic, nu de „filosofia” ţăranilor care n-am prea fost...

(Revista HYPERION - nr. 10-11-12/2019)

TERAPIE NARATIVĂ

Împărtăşanii

Dacă stau chinuit pe scaun şi îmi amintesc fără părtinire, tatăl meu a practicat din greu - şi cu mai multă consecvenţă decât orice altceva - meseria de beţiv, din care i s-a şi tras neverosimilul, fragedu-i sfârşit. Băutul fără noimă, pierderea timpului în discuţii aburoase pe la bufetul sătesc ori prin cârciumile răsărite după colectivizare, fabricarea ţuicii în alambicul propriu, improvizat din te miri ce vase, ţevi şi butoaie cărora nimeni nu le-ar fi găsit vreo întrebuinţare - toate astea ţineau loc de treburi serioase pentru generaţia părintelui meu, constituind parcă şi-un fel de palmă dată generaţiei precedente, cea care prin muncă îndârjită şi spirit econom adunase o avere, acum inutilă. A nu se uita că, pentru ţăranul român, aşa cum îl găsim configurat în opere literare, dar şi-n studii sociologice, a avea pământ era dorinţa cea mai fierbinte şi împlinirea ce-i rotunjea viaţa. Eu n-am nevoie să citesc documente găsite prin arhive ori pagini epico-lirice scrise de marii noştri literaţi; am văzut destui oameni care, cuprinşi de febra creşterii porumbului muştruluiau cernoziomul cu palmele jupuite, trăgând la rădăcina plantelor ţărâna moale, umezită de vreo trecătoare ploaie. Am lustruit amar de ani clasica unealtă şi cu ea mi-am câştigat primii bani de la IAS - cu sapa folosită de atâţia săteni, între altele şi pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre ei. Ca un sculptor în lut sau poate ca un olar inconştient, am utilizat în diferite împrejurări tălpile pentru retuşarea estetică a cuibului anevoie strâns pe lângă vreo tulpină fragilă, crescută ponciş. Multora dintre consăteni, colectivizarea le-a tras, efectiv, pământul de sub picioare, lăsându-i de-a dreptul în aer într-un mod foarte puţin metaforic şi destul de crunt ca să piară de pe faţa planetei după o fragilă împotrivire. Dar au fost şi unii a căror minte era suficient de sprintenă să priceapă că vântul ce bătea dinspre Est nu-i teribilul, însă trecătorul Crivăţ; şi că, dacă ai chef să trăieşti, ori te pliezi curentului, ori te laşi purtat de el până dincolo de fruntarii, dincolo de Cortina de Fier sau chiar dincolo de Atlantic. Aşa au procedat Niculae al lui Diliba şi fiul său, Gigel. Primul a vândut pe nimic pogonul de pământ din care abia se arănea şi-a găsit o slujbă la fosta uzină Malaxa; al doilea a părăsit Bucureştii, în care se supravieţuia totuşi comod prin anii 1965-1975, şi s-a exilat în Canada.

Rămaşi doar cu grija, deseori nesemnificativă, a curţii şi a grădinii din jurul casei, aproape toţi cacovenii valizi s-au calificat „la locul de muncă” în uzinele din orăşelul apropiat, Găeşti. De acolo s-au şi pensionat, cei mai „norocoşi” dintre ei chiar înainte de vârsta legală, din cauza vreunei boli căpătate la serviciu. Neîndoielnic, alcoolul - mai ales din cel prost, abundent şi specific anilor 1980 - ajutase la îmbunătăţirea calităţii de bolanv, cu care bietul om se pricopsise fără mult efort. Iar alcoolismul - acum mă refer la populaţia României - nu era ceva „perfect bărbătesc”, vorba unei reclame inepte. Şi femeile cedau ispitei bahice, zeitatea antică bântuind - cum se ştie - meleagurile astea, binecuvântate în secolul XX cu stăpânirea - prin reprezentanţi - de către populaţiile balcanice. Să bei până uiţi de tine, să bei fără oprire nu ştiu câte zile, să bei orice fără să-ţi facă rău, să bei din zori, ca băieţii buni, să iei la intrarea în fabrică un ceai afurisit la cârciuma din colţul platoului industrial, să guşti la prânzişor o ceaşcă de ţuică doar ca să nu uiţi încotro ai plecat, să sorbi la prânz vreo două cinzeci de grijanie ca să-ţi faci poftă de mâncare, să ieşi din şut pe la chindie, uscat de-atâtea rugăciuni, şi să-ţi stingi setea „La Florică gogoşarul”, cum i se spunea dughenei unde Florică vindea, pe lângă faimoasele sale gogoşi găurite, suc la sticlă, colorat galben şi întărit cu alcool din prunii combinatului - iată adevăratele preocupări pe care generaţia părinţilor mei ni le-a lăsat moştenire nouă, cei veniţi pe lumea asta crudă între 1950 şi 1960, fără să-i excludem şi pe mai tinerii ca noi, de până la pleiada celor numiţi ulterior „decreţei”, cu a căror naştere s-a schimbat paradigma. Mentalul comun din zilele post-comuniste (folosesc un termen ce mă scapă de complicate precizări), edificat de-o presă mai degrabă analfabetă, plasează în judeţele Moldovei epicentrul beţivănelii, dând şi de înţeles că ar fi un fenomen tipic românesc. Fals. Nu vreau să demontez mistificarea, ci doar trimit lucidul cititor la o carte, ameţită de englezul Malcolm Lowry – La poalele vulcanului, sau la alta, a rusului Venedikt Erofeev - Moscova-Petuşki. Cârcotaşii pretenţioşi pot găsi la celălalt rus Erofeev, Viktor, un eseu - Filosofia vodcii - selectat din volumul Buricul şi publicat la noi chiar de revista România literară, bastionul rezistenţei antietilice din patria literelor valahe.

A vorbi în acest context de „religie”, „grijanie”, „împărtăşanie”, „prescură”, „pomană”, „cristelniţă” şi alţi termeni bisericeşti nu-i, de bună seamă, ceva natural, ca şi când ai discuta, impersonal şi simplu, despre viaţă şi despre vulgarităţile ei aspectuoase. Exista, până nu demult, o anumită pudoare în a numi, de pildă, organele sexuale şi îndeletnicirile lor specifice, folosind cuvinte din limbajul colorat al străzii, care nu de multe ori coincide în vocabule - însă nu şi-n tonalitate - cu limbajul intelighenţiei mai mult sau mai puţin artistice. Similar, pentru lumea rurală în care am crescut, a spune că „beau până cad pe jos” era cel puţin jenant, astfel că de obicei auzeam expresii precum „m-am împărtăşit la Pielan şi-am ajuns acasă lemn de-atâta agheasmă” (Pielan fiind gestionarul magazinului sătesc în care se găseau de toate, şi mai cu seamă, cam de prin 1965, băuturi de orice fel, inclusiv din import). Dacă aş istorisi aici diverse întâmplări legate de băutură, pagina s-ar colora fără efort, ca un clişeu fotografic analog developat manual în condiţii de laborator improvizat. N-aş îndrăzni să comit asemenea liturghie; dar cum să vorbeşti despre băutură fără să pomeneşti măcar o sfeştanie sau două, cât de cât epice? Slavă Domnului, n-au lipsit nici din propria-mi viaţă! Ba unele s-au întâmplat înainte ca memoria mea să acumuleze amintirea faptelor şi să o păstreze până spre zilele astea translucide...

De prima am auzit, îmi închipui, de la Maica, bunica din partea tatălui, cea care ne-a crescut, pe mine şi pe soră-mea. Isprava mi s-a părut cumva imposibilă, însă Maica nu obişnuia să-mi spună minciuni, ci poveşti, unele în versuri, semnate de scriitori uitaţi, cum e Vasile Militaru. Confirmarea mi-a parvenit de la tata, pe când aveam vreo 20-şi-ceva de ani, venisem în concediu din serviciul militar (executat la marină, în Constanţa, Mangalia şi 2 Mai), şi irigam cu ţuică proaspătă iluzia că vom locui împreună - el, văduv, şi cu mine, neînsurat -, plănuind îmbunătăţiri la casă şi noi construcţii în curtea noastră de 5000 m². Era septembrie 1978 şi ziua semăna cu aceea din septembrie 1956, când făptaşul fusese la depărtare de-un ţoi să mă omoare cu extract de zarzăre. Pe atunci, genitorul meu „lucra la sonde”, cum ţărăneşte era desemnat statutul lui de electrician la schela de foraj petrolier ce împânzise dealurile dintre Cobia şi Leordeni. Calificat la şcoala profesională, absolvită imediat după armată - sau concomitent cu perioada-n uniformă, pentru mulţi definitorie - Andrei Ungureanu se număra printre cei, nu puţini, care opinteau să plece din mediul rural, văzând încotro evoluează societatea românească. N-a plecat; pesemne că-n suflet nutrea visul că lucrurile se vor întoarce. Dovadă am şi opinia lui - rostită cu aerul că-i vorbă scăpată la beţie: „Comunismul nu prinde anul 2000!”. Ce folos că a avut dreptate, dacă el, tata, n-a prins acel an?!

Era o zi senină, neobişnuit de caldă, eu abia împlinisem şase luni de viaţă şi mă zbenguiam într-o copaie scobită în lemn de plop, protejat de-a curmezişul cu nişte bete, abandonate probabil de Taica. Leagănul ăsta improvizat adăsta pe jos, la umbră, sub mărul din faţa casei. Maica alerga după toate treburile gospodăreşti, lăsate în grija ei de restul familiei - Taica, mama, mătuşă-mea Florica, zisă Dada, unchiul Ioniţă şi cealaltă Florica, nevasta lui, căreia îi ziceam Mama Fica. Toţi aceştia plecaseră la câmp, cred că la culesul porumbului, aşa dă de bănuit situarea temporală. Cele 18 pogoane greu cumpărate de Taica şi egal împărţite copiilor săi solicitau forţă de muncă, nu glumă. Sosit acasă cu teancul de bani pentru achitarea taxelor impuse de „regimul puterii populare”, tata era binişor aghesmuit, fiindcă-şi permitea, la salariul lui, în ciuda obiecţiilor dialectic-absconse ale inclementului Taica şi a palmelor îndesat administrate de fratele său mai mare, nemilosul Tatoniţă. Ce fel de ţuică băuse, şi cu cine, nu-şi mai amintea după 20-şi de ani. Fără să pară că observă starea lui, ori poate îngăduitoare din fire, cum era de fel, Maica l-a rugat să legene copaia, sperând că eu voi adormi, iar el se va trezi. Bucuria că mă are şi că mă vede, după cât timp o fi stat la sonde, l-a împins pe tata să împărtăşească - în lipsa altui tovarăş - fix cu mine licoarea ce-l înaripa! A turnat din sticlă într-o lingură, tot de lemn, şi mi-a dat să beau, convins că în felul ăsta voi înceta să mă agit o bună perioadă de timp. Eroare! Alcoolul m-a congestionat; m-am înroşit ca pus la fiert, am început să urlu, mă sufocam de plâns, bestecăiam din mâini şi din picioare ca oaia căpiată, scoteam pe gură clăbuci - în fine, toată gama de gesturi ale intoxicatului precoce. A venit Maica şi, văzând situaţia, m-a scăpat dându-mi să beau lapte - de unde, pesemne, am rămas până acum cu apetenţă pentru hrănitorul lichid.

- Mă, nesocotitule, era să omori copilul! - spunea tata că i-ar fi zis Maica, şi n-am motive de îndoială, ştiindu-i bunicii un suflet ca pâinea caldă. Blândeţea ei nu l-a scutit pe entuziastul meu părinte de pedeapsă. Care nu mai ştiu în ce-a constat...

Altă ispravă a tătânelui s-a consumat în primăvara lui 1965. Pe atunci lucra în Balastiera Ioneşti, unde ajungea cu bicicleta în toate zilele fără zăpadă. Erau mai mulţi din Cacova şi Morteni, toţi pedalând zorit la plecare şi alene la întoarcere. Sau invers? Ca să ajungă mai repede, se iviseră două posibilităţi: motoreta sau motocicleta (nu sunt acelaşi lucru!). Motoretă cumpărase Marian, zis Boască, din Morteni, motocicletă nea Aurică al lui Zamă, vecinul nostru, care se îndura câteodată să-l ia şi pe tata. Veneau amândoi cu chiu, cu vai şi cu vreo sticlă prost ascunsă de ochii didactic-osânditori ai Doamnei învăţătoare Jeni, soţia lui nea Aurică. Cum-necum, vecinul l-a convins pe tata să-şi ia şi el motocicletă - sau motoretă, nu pot preciza ce. De la cine cumpărase drăcovenia, chiar că n-am întrebat vreodată, dar e sigur că proprietarul avea aceleaşi gusturi ca părintele meu şi ca vecinul nostru, erijat în consilier de achiziţie. Odată târgul încheiat, se cuvenea să-l cinstească tradiţional, drept care s-au oprit tustrei la cârciuma gestionată de faimosul şi unsurosul (de la „uns cu toate alifiile”) Iţic, personaj deloc inventat, deloc evreu, cum ar lăsa numele să se înţeleagă, şi a cărui existenţă poate fi atestată documentar de crucea din cimitirul satului Ghergheşti. Suculenţa împărtăşaniei a fost de netăgăduit. Micii serviţi drept anafură n-aveau niciun zgârci. Vinul şi ţuica nu suferiseră botezul apei de fântână. De gheaţă nu era nevoie, luna aprilie încă răbufnea răcoroasă. Aldămaşul a turuit rotund, iar plecarea a dat rateuri. Însă odată urcaţi pe biciclete, nu s-au poticnit decât în valea Neajlovelului, în preajma unei grămezi de balast, puse în drum pentru a fi împrăştiată ca pavaj cândva, înainte de-a fi furată. Tata s-a oprit drept în mijlocul muşuroiului, analizând consistenţa pietrelor cu nasul, obrazul stâng, coatele şi genunchii. Căzătura nu l-a frânt. A ajuns acasă pe post de proptea lui nea Aurică, mult mai tămâiat. Juliturile, sângele ce-i mânjea faţa, ruptura hainelor grăiau elocvent ce păţise. Întâmplător aflat în curtea noastră, într-o criză de trezie după lungi sesiuni de înecare în băutură a durerii că-i murise nevasta cu vreun an înainte, Tatoniţă i-a cârpit o inutilă pereche de palme, absolut fără niciun efect pedagogic asupra fratelui cel mic. Taica şi Maica n-au comentat incidentul. Mama, ca de obicei în ocazii de-astea, a preferat să tacă şi să înghită încă o dată umilinţa situaţiei. Şi nu era prima oară.

Mi-amintesc bine figura lui tăticu (aşa îl alintam), afişată zilele următoare. Îi desluşesc rănile roşii pe obraz şi pe nas, ochii umflaţi şi atitudinea de câine bătut. Stătea pe treptele prispei şi curăţa pantofii de noroi. S-a uitat la mine cumva nedumerit, rumegând în minte un gând care pesemne că nu-i dăduse pace în nopţile scurse de la incident. Şi-a cugetat cu voce tare astfel:

- Băăăăă, dacă mergând eu cu bicicleta am căzut şi mi-am rupt coatele, când oi cădea cu motoreta (sau motocicleta), precis îmi rup gâtul! Îi fut sângele mă-sii de motoretă (sau motocicletă), n-o mai iau!

Cum a decurs reversul târgului deja încheiat? Presupun că fostul viitor navetist motorizat a pierdut o parte din bani, poate chiar pe toţi. Nişte piese de motociclu au zăcut prin podul casei până în 1966, când familia - unită „spate-n spate” la greu - a demolat-o, zidind alta nouă pe vechea fundaţie.

Împărtăşanii de felul celor schiţate deveniseră familiare. Nu împiedicau munca asiduă pentru menţinerea unei situaţii care - privită din perspectiva deceniilor fumate - scăpăta inexorabil, ca ţuica prelinsă pe ţeava alambicului, fără să băgăm de seamă. Şi, sincer să fiu, nici până azi nu discern ce-a fost mai benefic - munca sau băutura? 

(HYPERION - nr. 7-8-9/2017)