TERAPIE NARATIVĂ nr. 2-2020

CUM AM RATAT CARIERA DE BEŢIV

(o degustare) 

Aventura fiinţei mele în meseria de beţiv a început într-o zi de toamnă, când nici idee nu aveam, ci doar o senzaţie aproximativ conştientă, că exist. Mi s-a povestit de câteva ori cum a decurs epocalul eveniment, aşa că sunt liber să glumesc: fraţilor, mi-l amintesc perfect, deşi număram abia şase luni de viaţă! Iar amintiri de la vârsta asta cred că nici mama psihanalizei nu poate pretinde că are, necum tatăl, mai uituc de fel, cum prea bine se ştie...

Era sfârşitul lui septembrie, 1956. Majoritatea familiei noastre lărgite culegea porumbul de pe pogoanele încă neluate la G.A.C. Rămăsesem cu Maica, tradiţional stâlp al casei şi paratrăznet la fulgere crăpate din senin. Tata, electrician, lucra pe atunci la o schelă din zona petrolieră întinsă de la Cobia până dincolo de Leordeni. Venise la vatră, „în liber”, ca de obicei, după ce încasa „avansul” ori „leafa”, şi decarta cuvenita sumă ce-i atesta bărbăţia, la vreo cârciumă, pe drumul de 20-25 km, ici asfaltat, dincolo pietruit, străbătut cu bicicleta. Generos din fire, adusese şi un clondir cu extract de prune „de pe sub dealuri”, cum li se zicea la noi plaiurilor doldora de livezi, vii, păduri şi petrol, răvăcite mai sus de şoseaua naţională Bucureşti – Piteşti. Maica îşi va fi văzut feciorul abţiguit, dar, excedată şi extenuată de treburi, tot i-a încredinţat sarcina simplă de a legăna copaia în care peştişorul de mine se zbătea incapabil să articuleze vreo silabă, necum cuvinte de bun venit către părintele entuziasmat la vederea progeniturii şi (a)prins de savoarea băuturii. Ce făcea un tânăr de 26 de ani, însurat, petrolist de nădejde, calificat la şcoala de profil calibrată după model sovietic? Împărtăşea cu oricine bucuria viitorului luminos, întrupat în copilul care vocifera dispera(n)t! Recunosc vinovăţia: confuz, clamam asiduu nu se ştie ce nevoi, dorinţe sau nemulţumiri, fapt nu tocmai pe placul genitorelui. Exuberanţa acestuia s-a scufundat în nemulţumire la fel de misterios cum se amestecă terebentina cu vopseaua pe bază de ulei. Cu o lingură de lemn mi-a turnat pe gât renumita esenţă de Scheiu, sănătoasă, profesională, 40% alcool, gândind că aşa îmi voi schimba atitudinea: ori tac, ori vorbesc pe-nţelesul dumnealui! Când a revenit Maica sub mărul văratic din faţa casei, unde amplasase improvizatul balansoar, faţa mea roşie trăda inconfortul digestiv şi, probabil, gâlgâiala sufocării.

– Mă, nesocotitule, tu i-ai dat să bea ţuică!? – se zice că i-ar fi zis blânda bunică fiului cel iresponsabil. Despre pedeapsa îndurată nu s-a transmis nimic. Nici despre laptele de oaie administrat pe post de antidot nu s-a prea vorbit; gustul îmi stăruie, însă, pe cerul gurii şi cred că va dăinui cât voi putea să simt gusturi: a fost şi rămâne cel mai dumnezeiesc – exagerez, fireşte! – lichid băut vreodată!...

Aş romanţa încă un pic împrejurarea, dar nu vreau să las impresia că sunt beat şi azi, ori că amintirea mă îmbie la vreun panaceu lesne de absorbit. Trebuie să spun că, în epocă, ai mei nu întrebuinţau casnicul alambic pentru fabricarea ţuicii în gospodărie, deşi prin curtea largă de vreo 5.000 de metri pătraţi creşteau mulţi zarzări, parcă şi vreo doi pruni, un măr, trei peri, un nuc uriaş, nenumăraţi duzi. Mâncam fructe după poftă oricând; terciuite în ţărână, le zvârleam la porci. Creştea şi-o butură de viţă-de-vie într-un colţ, cu nişte struguri zgrunţuroşi, acri la crănţănit. Acum, ştiind câte ceva despre viticultură, cred că era un soi destinat vinului, nu pentru masă. Dar cine se sinchisea de asta? Nu ştiu cum se răspândise certitudinea că viei nu-i prieşte la noi în sat, drept care nimeni nu se ocupa cu aşa ceva. Mai apoi, în primii ani de colectivizare, decidenţii G.A.C. au hotărât să planteze cu viţă nobilă o porţiune de teren pietros, de pe lângă Râpele lui Manu, în spatele curţii care îi aparţinuse avocatului Lascu şi a slujit de sediu colectivei până la retrocedare, după 1989. O vreme s-au obţinut ceva struguri albi, cu bob mare şi zemos, distribuiţi la zile-muncă şi vânduţi prin magazinul amplasat la centru, vizavi de Monument. Apoi, ori nu i-a mers, ori prost îngrijită, via s-a topit...

Tot la începutul anilor 1960, Taica – un bărbat căruia îi plăcea să bea câte o ceaşcă de tărie la masă, duminica şi de sărbători – a perfecţionat alchimia basamacului. Acesta, cum se cunoaşte, e o băutură de calitate inferioară, obţinută din spirt de cereale diluat cu apă. Spirtul în chestie poartă şi denumirea de „alcool dublu rafinat”, cu tărie de 96⁰. Cantităţile industriale varsă profit în contul întreprinzătorilor. Cum să nu fie exploatat de statul socialist, chit că-n detrimentul sănătăţii poporului pentru care (se) decretase fericirea obligatorie? Îmi amintesc până n-oi fi capabil să-mi amintesc „dulceaţa” de medicament a preparatului bătrânesc, colorat cu zahăr ars în tigaie, să-i dea aromă exotică şi să-i înlesnească îngurgitarea fără noduri. O dată am îndrăznit să înghit şi eu, copil de... Câţi ani să fi avut? Nu peste opt, sunt sigur, pentru că din vara lui 1964, după ce a revenit de la băile din Techirghiol, Taica n-a mai pus pe limbă straşnica otravă. Şi nici n-a mai fabricat-o. Ţuică, da, a băut. Ba chiar şi-a stors capacitatea inventivă pentru construcţia cazanului în care am distilat prima recoltă din prunii – vreo 20, Agen şi tuleu gras – sădiţi în grădina din spatele casei. Plantarea se făcuse la cererea expresă a conducerii comunale, care asigurase puiet pentru toate gospodăriile. Gratuit? Nu ştiu. Dar sigur folositor, fiindcă vreo două decenii – vremea nefiind, ca acum, bezmetică – am cules roadele din belşug.

Şi deodată, în a doua jumătate a deceniului şapte, ne-am trezit că mai toţi bărbaţii satului n-au altă preocupare stresantă şi nici plăcere aleasă decât conferinţele neprogramate la prăvălia gestionată de nea Vasile, zis Pielan, unde curgeau spirtoasele, rareori berea sau vinul, şi se discutau chestiunile cele mai surprinzătoare – de la învierea morţilor la aselenizarea americanilor şi la alungarea vrăbiilor din China lui Mao... Am recuperat câteva picături din atmosfera acelor ani matoliţi în povestirea „Ţuică de prună” (vezi volumul „Prunele electrice”, 1996; ediţia a II-a, 2019). Dar câte altele n-am uitat! Câte fapte şi învăţăminte vor fi curs pe lângă mine, lăsându-mă sărac în suflet şi nevolnic la sângele care trebuia să-mi fiarbă precum, în cupe, vinul poetic!? Pagubă-n ciuperci, zice românul...

Minor, fireşte că nu câştigasem acceptul părinţilor să beau alcool, şi nici nu mă antrenam la asemenea vitejii, pe furiş ori pe şleau, motiv de fudulie pentru destui copii ai satului. Dacă scăpam la damigeană – cum NU AM FICŢIONAT în proza sus-amintită –, nu însemna obişnuinţă, dar nici rupere de ceruri. Cel mult rupere de nuia peste picioarele şi pe curul meu. Degeaba mă scărmăna biată mama de-mi lăsa dungi viorii sub piele. Câte bătăi am încasat pentru boroboaţe, nu mai ştiu, măcar că pe câteva le-am memorat vag. Însă jur că niciuna nu m-a înrăit la inimă şi n-a lăsat urme nefaste prin subconştient, cum băsneşte vulgata psihologiei predate credulilor în „facultăţi” particulare de „profestori” hrăpăreţi şi cinici. Oficial, am primit voie să beau de capul meu, cât, cum şi ce poftesc doar în seara când m-am întors de la Bucureşti, cu victoriosul rezultat al examenului de admitere în liceu: „intrasem” la o şcoală socotită de mare prestigiu şi perspectivă! Aşezat ca padişahul pe iarba tăpşanului din faţa prăvăliei, înconjurat nu de cadâne, ci de beţivi ca şi el, amatori de-o „cinste” gratuită, tata mi-a finanţat litrul „de regiune superior”, vin alb – să fi fost de Ştefăneşti? –, rar cumpărat de consăteni. Şi pentru că „la Pielan” erau numai „ăia mari” – adică bărbaţi şi flăcăi neînsuraţi, cu armata făcută – eu m-am retras acasă, cu vărul şi prietenul meu cel mai bun, Ment. Am scos două scaune pe prispă şi am „citit” până pe la miezul nopţii substanţa puchinoasă, a cărei amintire îmi strică şi-n prezent plăcerea gustativă. Încă de la treisprezece ani excludeam vinul dintre băuturile agreate de ficatul meu. Până acum trei primăveri, când am pierdut jumătate din globulele roşii, trupul refuza frecvent contribuţia elixirului dionisiac la întărirea imunităţii. După extirparea unei tumori, însă, la recomandarea chirurgului, l-am utilizat ca adjuvant. Şi constat că sângerez – ori plesnesc de sănătate!...

Crescuţi în ţuicosferă, mai toţi din sat preferau decoctul de prune oricărei alte „doctorii”. Pentru revelionul 1973/1974, din cauze nelămurite, gaşca noastră de vecini şi prieteni, care nu aştepta prilejuri festive să chefuiască, s-a orientat în premieră către vinuri. Tata ne servise un pont: în satul învecinat, Ghergheşti, locuia un amic de-al lui, pe nume Titel. Ăsta prepara nişte vin aşa de bun şi de ieftin, că nu merita să cheltuim banii pe altceva. Tocmai apăruseră primele bidoane de plastic, fără volum corect determinat. Determinarea se făcea tot cu sticla standard, ori cu vreo cană. Nu mai ştiu cine dibăcise două, galbene ca icterul, aproximate la 5, respectiv, 10 litri, după mărime. Le-am înhăţat repede, Nenea şi cu mine, şi – pământul fiind uscat, nu ninsese deloc până în acel 31 decembrie – am pornit pe biciclete la butucul lăudat, cale de 4 km. Nea Titel, auzind cine suntem şi ce vrem, a explodat euforic. Duhnea intens a drojdie: explicabil, la cantitatea de tulburel pritocit din butoaie şi vândut chiar în ziua aia! Pe loc s-a împrietenit cu Nenea, vărul mai mare cu opt ani ca mine, antrenat – ce zic eu antrenat: aproape campion! – la golit pahare şi butelci. Ne-am strecurat în magazia cu iz de cramă şi-am umplut bidoanele, folosind un vas estimat de nea Titel la un litru capacitate: 5 într-un bidon, 10 în celălalt. Am plătit, am legat recipientele pe portbagajul bicicletelor şi, cedând invitaţiei insistente a viticultorului-furnizor, am intrat în casă. Acolo ne aştepta o ciozvârtă friptă de porc, o oală cu vin şi... fata gazdei, una Diţa, numai bună de măritat. Nenea a pus ochii lui albaştri pe ea, au demarat discuţiile aluzive, a mai venit o vecină, şi aia bună de măritat, care s-a chiorât, suspicioasă că eu aş deţine fizicul cuiva în căutare de consoartă. N-aveam niciun chef să sparg revelionul acolo, cum se arăta Nenea dispus, împingându-se în deloc sfioasa Diţa. Şi zoream să plecăm, deoarece acasă ne aşteptau toţi cu vinul. Iar între ăştia toţi pâlpâiau două surori, colege cu mine în ore de plăcute şi intelectuale discuţii, epurate de intimităţi erotice. Ne-am urnit, în fine, zăbovind pe drum ca să verificăm buşoanele, miraţi că bagajul atârna cam greu pentru 5 ori 10 litri, chiar şi după ce pupam prelung gurguiele! Mirarea s-a transformat în perplexitate la cei de acasă: cât să conţină bidoanele? Cum nu s-au găsit suficiente sticle să măsurăm pe loc, am hotărât a ţine socoteala când consumăm licoarea, în scurta noapte dintre ani. Zis şi băut. Am numărat 9 sticle de un litru, iar bidonul cel mare scăzuse cam jumătate. Aşa am limpezit problema capacităţilor: 20 şi 10 litri! Cum de se păcălise nea Titel? Cana lui cu coadă şi cioc, mai largă la fund, mai îngustă la gură – aia îl înşelase! Şi nu noi, el hotărâse că măsoară un litru, nu doi! Bietul nea Titel! Măcar să se fi pricopsit cu ginere, cum în sinea lui pesemne că spera! (Ulterior, au răsuflat amănunte inutile aici...)

A rămas de pomină revelionul acela, iar eu l-am mătrăşit în primul text citit la un cenaclu literar, în primăvara lui 1974. Împlinisem 18 ani, se chema că sunt major, dar tot nu ştiam să beau precum unii colegi de generaţie, ca să nu mai pomenesc de bunii mei prieteni Nenea, Florică şi vărul Ionel, zis Pomană. Cu ei am fost în vara lui 1975 la o nuntă, tot în Ghergheşti. Nu ştiu cine, mirii, socrii sau naşii o angajaseră pe cântăreaţa Irina Loghin, iar lumea din şapte sate se bulucea într-acolo. Ne-am dus şi noi să căscăm gura. Mulţimea umpluse curtea şi uliţa, n-am răzbit nici până la poartă, darmite la cort! Rapid stânga-mprejur, punct de adunare la cârciuma „Capul Podului”, zisă „La Iţic”, după numele gestionarului, fost proprietar, fost mandatar, un tip – lesne se poate ghici – descurcăreţ, uns cu toate alifiile, iscusit în afaceri. Să bem acolo n-am zăbovit, era aglomeraţie, aşa că am cumpărat două sticle de vermut, o băutură intens mirositoare, de culoarea vântului turbat, vorba lui Nenea. Drumul de la Ghergheşti la Cacova, neasfaltat, nu îngreuna mersul pe biciclete, dar căşuna silă însetaţilor mei prieteni. Am poposit la Neajlovel, într-un locşor în pantă lină, unde şoseaua traversa mocirlosul pârâu. O răchită ţinea umbră puţului cu cumpănă şi jgheab de adăpat vite. (Azi nu mai e nimic acolo!) În jur, iarba moale și răcoroasă îmbia la odihnă, iar apa uşor sălcie la hidratări sănătoase. Sănătate cu vermut? Poate la alţii, nu la mine!

Nu mai reţin dacă sticlele erau de-un litru sau de 3/4. Trebuia să împărţim câte doi inşi, una. Însă n-am procedat „ştiinţific”, vorba vărului Filip, zis Pomană. Am trecut sticla de la unul la altul până când s-a terminat, şi-am desfundat-o pe următoarea. Să fi sorbit eu mai cu lăcomie decât prietenii mei? Exclus! Oricum, lichidul greţos mi-a căzut greu şi prost la stomac, revoltându-mi-l. Am vomitat absolut dezgustător: întins pe-o parte, sprijinit într-un cot, zăpăcit şi cu ochii tulburi de parcă mă scufundasem în gârlă şi-mi pierdusem cunoştinţa! Reacţia nu i-a surprins, nici nu i-a deranjat pe prieteni. Cel mult i-a amuzat, şi pe bună dreptate, fiindcă pe-atunci mă grozăveam cu viaţa mea de la Bucureşti, unde trăiam intens aventurile adolescenţei. Aş fi uitat împrejurarea, dacă nu s-ar fi nimerit să treacă pe drum, tot dinspre nuntă – şi tocmai în clipa aceea! – un pâlc de biciclişti, fete şi băieţi din Morteni. Pedalând graţios cu picioarele-i plinuţe inteligent iţite de sub fusta albă, în grup era şi-o fată... O curtam tradiţional de câteva zile, petrecând nopţile pe banca de la poarta ei, cu emoţii anevoie stăpânite. M-a văzut, evident; însă a salutat la modul generic, nu pe mine special. Poate că nu şi-a dat seama ce jenă mă încăiera; cum auzise de performanţele bahice ale prietenilor mei, m-a socotit unul dintre competitori, demn urmaş al tatălui meu, care înnobila cartelul. Mi-a şi spus clar, doi-trei ani mai apoi, că în jalnica duminică însorită ratasem şansa lipirii de cordul ei. Prea târziu – după fericita-i căsnicie cu un bărbat ale cărui performanțe bahice le întreceau pe-ale mele și-ale tatălui meu însumate! – a realizat că greşise complet judecata! Dar nici eu nu m-am grăbit cu justificările! Au trecut, iată, 45 de ani de-atunci, şi abia îndrăznesc, ruşinat, firava mărturisire...

Cum să admiţi, lucid, că ţi-ai ratat până şi cariera de beţiv?

(va urma)

(Revista HYPERION nr. 4-5-6-2020)