TERAPIE NARATIVĂ - NR. 3-2020

 CUM AM RATAT MESERIA DE BEŢIV

(următoarele pahare)

Stau câteodată şi-mi amintesc, drăgăliţă Doamne, cum distilam ţuică în de mult uitaţii ani 1970, şi – spre ameţita mea uimire – nu răsucesc filosofica întrebare dacă la început a fost pruna sau zarzăra... Mere, pere, dude, sfeclă, pufoaică sau alte „materii prime” – jur că n-am pistosit! Cu vreo 25 de pruni în grădină şi câţiva zarzări – între care doi, cu adevărat uriaşi, dădeau atâta rod că abia încăpea în cele trei putini de mărime modestă, cam 200 de litri una –, aveam din ce „fabrica” belşug de alcool, în câte două reprize anual. Uneori nu-mi place, alteori aş dona jumătate din sânge să mai trăiesc atunci o dată. Per total, mă simţeam niţeluş ostracizat, şi nu fiindcă părinţii m-ar fi tăiat de la porţie, închizându-mi robinetul fictiv de la damigeana ţinută în cămară, la rece şi la îndemâna cănii cui prindea chef! Adică, evident, a tatălui, deoarece, mama fiind moartă, Dada – mătuşa care ne-a îngrijit o perioadă – abia atingea vârful ţuguiat al buzelor de buza ceştii, iar soră-mea şi eu – se chema că suntem nişte copii cuminţi!...

Îmi displăcea faza migăloasă şi mozolitoare a recoltării „materiei prime”. N-am descoperit nicio metodă ca, fără să ne murdărim mâinile, să culegem zămârcitele zarzăre dintre bălării, unde le zburătăcise bătaia crengilor imense cu prăjina chioampă. Cam peste vreo trei decenii am dibuit una: întindeam un celofan sub pomul încărcat şi colectam fructele fără să risc a le număra involuntar! Aşa că, în adolescenţă, scrâşnind uşor din măselele încă necariate, ciuguleam zarzărele cu silă crescândă şi zor neconcludent, sil(u)it de senzaţia că mă scufund într-o mare de scârnă lipicioasă, al cărei parfum înecător îmi întorcea pe dos papilele gustative, asasinate cu dulceaţa gălbuie a vreunui miez. Şi dacă, pofticios, mă înfruptam din boambele încă necoapte, când eram obligat să le adun, pofta mi se punea ponciş în gât şi mă strangula pe la psihic. Şi poate că şi ţuica lucra la fel, dat fiind că n-am ajuns niciodată ceea ce se cheamă un beţiv de clasă, rasă ori (sub)masă. O ruşine pentru tatăl meu, adevărat model şi pilon al meseriei, exemplu pentru nenumăraţii lui tovarăşi de luptă, muncă şi pahar!

Am picurat într-o proză câteva clipe din perioada ţuicomediei. Nu le-am reţinut pe toate, pentru că – elementar, dragul meu cititor-băutor! – adierea licorii împingea faptele într-un spaţiu ambiguu, la fel de misterios ca Zona fraţilor Strugaţki, călăuzită filmic de Tarkovski (măcar că eroul ecranizării părea cam abstinent). Revenirea de acum nu-i similară cu „întorsul criminalului la locul faptei”, ci numai pretext pentru a povesti o scurtă întâmplare din vara lui 1978. Pe la jumătatea lui august, consumam acasă concediul anului doi de serviciu în Marina Militară. La Cacova, toate erau oarecum ca în 1968, centrul povestirii „Ţuică de prună”, scrisă chiar primăvara aceea, când făceam pe radiotelegrafistul subunităţii de radiolocaţie de la 2 Mai, deasupra Plajei Nudiştilor. Doar „personajele” se împuţinaseră, unele moarte, altele... ficţional existente. Deloc pomeniţi în textul care avea să-mi aducă notorietate restrânsă şi destule suspiciuni (nu frecuşuri, nici anchete, ce-i drept!) din partea „organelor” însărcinate cu supravegherea unora ca mine, fraţii Costică şi Nicu, verii mei, mă ajutau să distilez recolta de zarzăre, destul de omenoasă cantitativ. Lui Costică, mai mare cu opt ani, i-am spus totdeauna Nenea, imitându-i fraţii. Aşa a rămas în memoria noastră până azi, mai bine de zece ani de la moartea lui prematură şi neaşteptată. Era un om cu inimă largă, mult prea largă pentru mediul în care a trăit, gata oricând să ajute pe cineva, indiferent în ce domeniu gospodăresc – de la depanat televizoare, la săpat canale de irigaţie. Şi, fie că se pricepea, fie că învăţa ce trebuie făcut, niciodată nu lăsa treaba neterminată. Că-mi sărise alături la „satelit” (cred că acesta era pe-atunci numele de cod al cazanului mobil de fiert – în viteză şi pe furiş – borhotul), se înţelege de la sine: cum să rămân singur în lupta cu „dujmanu”?

...Astfel alintau părinţii noştri licoarea, cu voioşie netrucată! Nicu, de cinci ani stabilit în Piteşti, electrician la Rafinărie, venise şi el pe-acasă, în concediu câteva zile. Orăşean de pripas, uitase cum decurge „fabricaţia”, însă curiozitatea i-a ucis pisica neştiinţei. N-a ezitat, după ce-a băut o ceaşcă de „întăritor”, să care găleţile cu materia primă şi ultimă. Caldă, ţuica mergea bine doar pe gâtul lui Nenea, care putea să bea şi benzină, vorb-aia! Nici Nicu, nici eu n-am insistat la degustări, dar Nenea... În fine, puteţi bănui cum s-au încheiat sesiunea tehnologică şi testarea antologică... Ce voiam să povestesc – scuzaţi digresiunea! – e faza lui Nicu. La început şedea pe scăunel, lângă oala colectoare. Când temperatura de fierbere a ajuns la gradul corespunzător, aburii adunaţi sub capac s-au îngrămădit pe ţeavă ca nişte personaje din filmele apocaliptice la ieşirea din bolgii. Urgisiţi astfel, înainte de a deveni ţuică, vaporii alcoolici anonimi produceau zgomote specifice, expectorate prin răcitor. Desluşindu-le, Nicu, foarte contrariat, a comis nemuritoarea constatare:

– Auziţi, bă, cum face: gâf-gâf!

Nu ştiu dacă altora li se va părea hilar; nouă, celor doi, şi celor din sat, cărora le-am povestit, ne-a trezit râsul. Probabil că ţuica băută în diverse împrejurări stârnitoare de poveşti are proprietăţi nebănuite, dificil de sublimat într-un text terapeutic, precum acesta...

Mi-e greu să ordonez povestea după criteriul cronologic. În episodul anterior am pomenit de vin şi-am recunoscut că ani la rând mi-a displăcut să-l beau. Pesemne că sângele meu nu avea nevoie de stimulentul antioxidant ca să-mi pună corpul în stare de agitaţie viguroasă. Oboseala, în tinereţe, mă vizita cu zgârcenie. La 17 ani am cosit o zi întreagă de iulie, cu transpiraţia şiroaie, uimindu-mi consătenii, toţi mai vârstnici şi mai căliţi la polog. La 20, militar fiind, „luptam” la ora de instrucţie cu lecţia „masca pe figură”, de care toţi se fereau, fiindcă nimic nu putea fi mai rău. O dimineaţă de noiembrie, cerul senin, câmpul de curând arat. Noaptea, sub gerul umed, pământul îngheţase, dar soarele transforma rapid crusta subţire în noroi lipicios, tocmai bun de îngreunat bocancii. Ne-am pus pe cap scârbavnicul cauciuc, am reglat respiraţia şi-am început marşul. După vreun kilometru, în care plutoanele companiei se răsfiraseră, neputând menţine acelaşi ritm, a venit comanda „Pas alergător!”, executată în silă, dar fără preget. Fiind primul din grupa aranjată după înălţime, n-am privit înapoi decât hăt-târziu, când vocea locotenentului (care alerga alături de noi, fără mască!), a ajuns la urechea mea protejată:

– Ungureneeeeeeee, opreşte-te, dracului, odată!

Nedumerit de îndemn, am stat şi-am întors faţa. Credeam că sudoarea îmi tulbură vederea: victime ale exerciţiului, camarazii mei adăstau la mai bine de-o sută de metri în urmă, răsuflând sacadat, cu măştile scoase, căzuţi în genunchi sau proptiţi în armele date jos din spinare. Nu m-a lăudat nimeni pentru ispravă; în mod curios, episodul nici n-a fost pomenit ulterior în discuţii amicale. Dar sigur fusese remarcat, pentru că simţeam un anume respect în atitudinea tuturor. Şi respectul s-a menţinut în ciuda faptului că nu eram rezistent la băutură, ca majoritatea colegilor, iar ocaziile în care mi-am dovedit incapacitatea beţivară au fost mult mai multe decât cele de virtute militară. Totuşi, alături de leat, la Constanţa fiind, am prins gustul vinului. Cabernet sau Muscat Otonel de Murfatlar au fost soiurile preferate ani la rând, deşi prin alimentarele comuniste se găseau şi altele, între care Grasa şi Frâncuşa de Cotnari, bine frapate, îmi răcoreau deseori gâtlejul. Vin, la cârciumi, venea şi de la cramele Valea Mare sau Ştefăneşti, din preajma oraşului de reşedinţă. Nu mi-au câştigat simpatia. Poate pentru că o pierdusem în iunie 1969?

Am pomenit episodul săpatului de vie, când împlinisem 13 ani şi voiam să fiu „în rândul lumii” satului. La Valea Mare de Dâmboviţa, unde se găseau podgoria şi crama aferentă ei, proprietate ale GOSTAT Argeş, lucra unchiul Vasile, fratele mamei, în meseria de pivnicer. Locuia într-o cameră, deasupra intrării în galeria subterană, cinci nopţi pe săptămână. Acasă, în Morteni, unde-i era familia, venea sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţa. Îşi făcea singur de mâncare, aproape numai ouă trântite într-o tigaie încălzită pe reşou, citea cărţi din colecţia „Aventura” şi bea doar vinul cel mai bun, nu neapărat vechi. Probabil că de la excesele acelei perioade i s-au tras boala şi moartea la numai 49 de ani, în aprilie 1984, o zi după decesul lui tata.

În faţa cramei, pe un platou, se oprea tractorul cu remorca burduşită de sezonieri. Debarcam, primeam indicaţie asupra locului ce trebuia săpat şi urcam poteca într-acolo. În primele două zile abia de-am apucat să-l salut pe unchiul Vasile, nici nu ştiu dacă se bucura că mă vede sau se îngrijora de ce mi se poate întâmpla. A treia zi, când s-a pornit ploaia care a durat o săptămână, lichidând campania de pe dealuri, unchiul m-a primit în camera lui, şi a decis să rămân peste noapte acolo. M-a pus la masă, mi-a prăjit nişte ouă, turnându-mi şi-o cană de vin dintr-un urcioraş galben, ţinut la piciorul patului, ca să-şi astâmpere setea. Încăperea largă avea trei paturi, două mese, patru scaune, un dulap; posibil să mai fi locuit şi altcineva, nu ştiu. Eram bucuros că pot usca tenişii la reşoul electric (la noi, în Morteni, peste vreo doi ani s-a tras reţea de curent) şi că nu dârdâi alături de consătenii uzi, sub polata ce proteja intrarea în magaziile cu teascuri sau altundeva. Nea Tache, responsabilul nostru, consultându-se cu şefii I.A.S.-ului, hotărâse plecarea între două reprize ploioase. Tractoristul refuza să conducă altfel: tractorul n-avea cabină, remorca era deschisă. Au pornit tocmai seara, flămânzi. Dar veseli, datorită mie!...

Ploaia începuse pe la 10. Am ieşit dintre spalieri şi ne-am adunat într-un fel de cerdac, deasupra căruia se aflau camerele de locuit şi – poate, nu-mi amintesc bine – birourile. Eu am urcat la unchiu-meu, restul săpătorilor s-au plictisit după posibilităţi. Pe la 12 sau 13, a venit de la Piteşti un camion cu butoaie goale. Unchiul trebuia să asigure umplerea lor. M-a întrebat dacă vreau să cobor şi eu în cramă. Cum să fi zis nu? Jos, cu ajutorul unei pompe speciale, câţiva lucrători transferau vinul din buţile uriaşe în cele normale, aduse de maşina carosată. Doi bărbaţi, probabil şefi, se plimbau alături de unchiul meu pe dalele de piatră şi degustau diverse sortimente, nehotărâţi din care să încarce. M-am ţinut după ei. Unchiul nu mi-a interzis nimic, nu mi-a cerut să fac nimic. Şi mi-a întins paharul cu un deget sau două de vin, din fiecare soi încercat. După a câta înghiţitură am început să plutesc prin aerul dens al hrubei, printre becurile galbene de pe bolta întunecată? Cine să mai ştie?!

Băgând de seamă starea mea, unchiul m-a trimis afară. La uşă, sub arcada unde consătenii încă aşteptau remorca, era un flăcău din Morteni: Gheorghe al lui Marcu. Adulmecând rost de pileală, a descoperit că suntem rude şi m-a convins să-l bag în cramă, unde intrarea nu era nici liberă, nici interzisă, ci strict reglementată de cutume necunoscute mie. Unchiul Vasile nu m-a certat că-l adusesem. A reacţionat conform fişei postului şi ne-a expediat, după ce l-a omenit cum se cade pe „vărul” care îşi oferea ajutorul pentru orice fel de treabă, numai să stea pe-acolo. Când s-a terminat încărcarea butoaielor, unchiul a plecat cu piteştenii, pentru operaţii birocratice necesare. Şi a încuiat uşa zăbrelită a coridorului scărat ce ducea la etaj, pe unde aş fi putut să ies neglijent ca orice copil de 13 ani. Sau pe unde să pătrundă vreunul dintre con-ţărani... Pentru ce? Păi, în camera de sus era o damigeană cu vin, poate de 10 litri, poate mai pântecoasă, şi-o mirosiseră. Am adus-o eu jos, darnic nevoie-mare, şi-am pasat-o, făcându-mi pomană, însetaţilor colegi de muncă, unul trăgând grilajul de fier-beton, cât să strecoare, tur-retur, recipientul cu lichid încălzitor. Din care apucasem să torn şi pentru mine o bărdacă. Băută până la ultima picătură, după ce spătorii plecaseră, curtea ţiuia de linişte, iar eu citeam „Insula misterioasă”, romanul lui Jules Verne, găsit pe noptieră, lângă veioză.

Unchiul Vasile a venit pe la miezul nopţii. Pluteam, nu dormeam, şi l-am auzit ca prin vis mirându-se că litrosisem tot vinul. A coborât în cramă, să umple iar vasul. Trezindu-mă, dimineaţa, într-o stare mai groaznică decât ploaia ce nu stătuse, ci se înteţise, cu vânt, dar fără tunete, aveam capul cât bota. Stomacul bolborosea, mâinile se pleoştiseră, iar faţa mi se îngălbenise ca oul prăjit de unchiul, să mă repună pe picioarele neascultătoare. Am mâncat în silă. Nu credeam că rezist altei înghiţituri de vin. Insistenţa unchiului mi se părea pedeapsă, ştiam că o merit, dar mai bine m-ar fi bătut, decât să-mi dea să beau. N-am avut încotro, am golit acel pahar. Şi parcă am devenit alt om. Greaţa a dispărut, membrele s-au înviorat, capul s-a limpezit, vocea suna iarăşi clar şi ochii pesemne că zburau mai repede decât vrăbiile care se zbenguiau prin băltoace... Spre amiază, cerul s-a luminat câteva ore. A venit alt camion la încărcat, de la ICSM-ul târgoviştean. Cu el am ajuns la Găeşti. De acolo, cu autobuzul, la Cacova. Bani de drum primisem de la unchi. Şi două sticle de vin, pentru tata.

Ploaia, cu mici întreruperi, a ţinut toată săptămâna aceea. La vie n-am mai săpat, nici la cramă n-am ajuns. Unchiul Vasile s-a angajat, anul următor, la fabrică, în oraş, alături de mulţi consăteni. Tata n-a fost preocupat de escapada mea, ştia că sunt în preajma cuiva din familie. Nici nu-i sta mintea la mine, alte chestii trebuiau lămurite (murise Maica nu demult). Nici vinul nu i-a mers la suflet, nu se „înţelegea” cu licoarea. A gustat mama puţin, parcă a strâmbat din nas. M-am oferit să beau şi eu. Mi-a îngăduit. Doar o înghiţitură am tras, şi mi s-a răsturnat stomacul. Am vomitat tot. Pesemne că moşteneam părintele şi la gusturi, fiindcă la sânge era sigur: ambii aveam grupa AII.

Şapte ani şi jumătate în urmă, am sorbit din vin ca Socrate din cucută...

(va urma?)

(Revista HYPERION nr. 7-8-9-2020)