TERAPIE NARATIVĂ - nr. 4-2020

CUM AM RATAT CARIERA DE BEŢIV

(alte pahare, alte sticle)

Am simţit plăcerea şi puterea vinului la vreo două sau trei săptămâni după încorporare în regimentul de transmisiuni, radiolocaţie şi bruiaj al Marinei Militare, în toamna lui 1976. Ierte-mi-se insistenţa şi locul comun, dar nu pot vorbi despre băutură fără să pomenesc deloc de armată. Cred că nici viţăvercea nu merge! Cine are argumente – poftim! Aştept să mă contrazică, nu pretind că deţin adevărul. Iar absolutist n-am fost niciodată, măcar că sunt fiu al clasei muncitoare, comuniste de faţadă! C-aşa-i românul, când se veseleşte, imparţial; mie-mi spui?!

Unitatea se afla în Constanţa, la marginea cartierului Tomis Nord, într-un loc numit Coiciu. (Sau cartierul se numea Coiciu? Uite că asta nu știu a preciza!) Băieţi zdraveni, aproape toţi cu liceul la zi, adunaţi de prin Bucureşti, Argeş, Prahova şi Ialomiţa, nu ne aşteptam să găsim acolo vreo închisoare, dar nici plaja cu gagici despuiate, cum ne povestise în trenul de noapte fruntaşul Chiruţă, din leatul precedent, însoţitorul nostru. (Plaja era jos, sub satul 2 Mai, iar eu am frecventat-o, militar fiind, în vara lui 1978 – vezi volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005) Chiruță ne „preluase” și ne „prelucra”, împreună cu plutonierul Viconschi, un tip deosebit, cu mers de domnişoară, maniere elegante şi de-o corectitudine desăvârşită. Cândva, în cele cinci luni de instrucţie, fiind subofiţer de serviciu la bucătărie, a supervizat prepararea celei mai pufoase budinci de cartofi mâncate de mine vreodată. Secretul? Viconschi n-a permis bucătarului să înjumătăţească brânza şi ouăle de pus în compoziţie! Deşi încorporarea în Marina Militară însemna un stagiu de doi ani, camarazii bucureşteni se... bucurau că nu vor fi trimişi la munci agricole de toamnă, spaima tinerilor crescuţi la oraş. Dar n-a fost aşa. Ajunşi la unitate miercuri dimineaţa, duminica următoare ne-au cărat cu două autobuze la Murfatlar, să culegem struguri. Nu mai reţin amănuntele distracţiei, pentru că distracţie a fost. Şi libertate. Un bidon cu vin, apărut ca din pământ, a circulat între noi, înveselindu-ne; gustul celor câteva înghiţituri de lichid roşu, cuvenite mie, mi-a înseninat sufletul. Şi m-am îndrăgostit de Dobrogea.

A doua întâlnire cu minunea viticolă s-a petrecut, cum începusem a zice, peste vreo 15 sau 20 de zile, într-o seară umedă, cu ploaie măruntă. Leat cu noi, era un băiat constănţean, Tomescu pe nume. Tatăl lui, om mărunt, oacheş, bun la suflet şi parcă suferind metafizic, era plutonierul magazioner al unităţii. Probabil fiind în aceeaşi grupă, sau fiindcă dovedisem oarecare compasiune pentru el, m-am pomenit luat de Tomescu la magazia tatălui, unde am găsit pe caporalul nostru şi vreo doi colegi chemaţi să trieze nişte efecte specifice: pături, cearceafuri, lenjerie de corp. O damigeană înfăşurată în răchită, cu vin de la Basarabi, adăsta sub masa subofiţerului, nişte căni de tablă ne aşteptau pline. A fost ca şi cum pusesem de-o „chindie”, acasă, cu Nenea, Florică şi văru´ Pomană. Beam în voie prima oară după tradiţionala beţie de plecare la oaste, din urmă cu vreo lună, când mă pulverizasem, la nunta unei verişoare, Florica lui nea Gheorghe al Oanţei. Atunci turnasem în mine când ţuică rece, când ţuică fiartă, până n-am mai simţit ploaia rece de octombrie, nici noroiul de pe uliţă, nici gustul sarmalelor şi al fripturii de viţel primite la masă, nici nu am realizat că o deranjez pe fata care mi se părea că-mi face cu ochiul. Am ajuns pulbere în pat, am dormit legănat de vise premonitorii, năzărindu-mi-se că plutesc pe valuri atlantice; dar m-am sculat dimineaţa fără nicio durere de cap, fără greaţa şi slăbiciunea obişnuite în astfel de împrejurări. „Eram tânăr, aveam de unde mă trezi” – ca să-l parafrazez pe Ion Caraion, chinuitul poet cu conştiinţa-n două luntri.

La Constanţa, cu Tomescu tatăl şi fiul, şi cu ceilalţi băieţi, am trăit vreo trei ore „de nedescris”. Aşa îmi spuneam, gândindu-mă ce să notez în carnetul luat cu mine, în care voiam să adun impresii despre „Marginea pătată a Universului” – e titlul pus moţ filelor dictando, ţintă uşoară pentru cine căuta să decripteze te miri ce scrieri subversive. Norocul meu că am avut parte de cititori comprehensivi, să zic aşa... Şi ce-aş fi consemnat despre cele întâmplate în cambuza plutonierului Tomescu? Nu se întâmplase nimic. Băuserăm, număraserăm izmene, vorbiserăm despre femei şi fotbal, primiserăm încurajările tatălui de soldat, care ne învăţa, lăcrimând, să nu fim colţoşi în pluton, nici refractari la instrucţie, chiar dacă e greu, că nu ne omoară nimeni dacă nu putem etc., etc. Şi ne distrase caporalul Belea (cu accentul pe a doua silabă; nu-i glumă, era numele lui!), un băiat de Bucureşti, domiciliat în cartierul Ferentari („român get-beget, nu naţionalitate conlocuitoare”, preciza el, autoironic):

– Azi e-n nouă, mâine-n zece/ Pula mea, armata trece!

Distihul ăsta l-am auzit pe toată perioada milităriei, de la cine nu-mi trecea prin minte că o să-l aud, justificare sau răspuns reflex în diverse împrejurări stresante. Şi mai abitir la nenumăratele beţii, dintre care una a fost urâtă şi inacceptabilă. Nu pentru că m-am făcut de râs faţă de colegi, faţă de ofiţerii care mă apreciau sau faţă de subalternii care mă ironizau. Pur şi simplu, mi-a fost ruşine de mine.

S-a petrecut anul următor, pe la sfârşit de noiembrie 1977. Ajuns în ciclul doi, mă făcuseră caporal şi mă selectaseră ca îndrumător al noilor veniţi, aşa-numit comandant de grupă, alături de alţi 11 tovarăşi. La şedinţa prealabilă, în prezenţa colonelului Stanciu, şeful biroului „PREGĂTIRE DE LUPTĂ” (cum scria pe uşa verde), şi a unuia de la Comandamentul superior, aflat la Mangalia, „gradaţii” trebuiau „să-şi afirme hotărârea” de a face şi a drege pentru succesul „misiunii” încredinţate. O formalitate ca oricare alta; colegii mei se lansau în discursuri banale şi serbezi, tipice propagandei. Dar la un moment dat s-a ridicat unul, plin de avânt patriotic, glăsuind decis că o să le arate el novicilor ce şi cum. Ştiindu-l cât de slab pregătit era, lipsit de umor şi puţin dotat intelectual (ne lămurise anul precedent!), m-a pufnit râsul: mascarada depăşea nivelul meu de suportabilitate! Întrebat de ce râd, n-am rezistat să spun coloneilor că eu am venit în armată să-mi fac datoria, nu să-i învăţ pe alţii ce n-am învăţat nici eu. „Adică?” s-a arătat nedumerit superiorul de la Mangalia. Nu reţin precis discuţia şi nu încerc să o refac literar; mă cramponasem de-o idee: „îmi îndeplinesc sarcinile unde sunt trimis, fără plăcere, fără exces de zel” etc. Ofiţerii păreau să înţeleagă altceva: că aş fi contra milităriei sau, mai grav, chiar împotriva „sistemului”... Pronunţasem cuvântul „sistem”, dar voi fi gândit „regim”. Cei doi nu erau proşti: au dedus bine! A ieşit un tărăboi pe cinste, atenuat însă de lichidul rubiniu dintr-o sticlă plată, pe care colonelul mangaliot o scotea din buzunar şi-o pupa fără jenă, de față cu noi. Cât pe ce să fiu „exilat” la cea mai dură subunitate, localizată în Sinoe, deşi Stanciu mă voia (și m-a pus peste vreo două luni) un fel de şef al colegilor, fiindcă mă clasasem pe primul loc la terminarea ciclului de instrucţie ca radiotelegrafist. Am scăpat de pedeapsă, dar m-am trezit „căprar la manivele” – adică responsabil peste plutonul de 22 de şoferi, plus un tractorist, aduşi din judeţele Prahova şi Galaţi ca să manipuleze maşinile de goniometrie şi bruiaj din dotare.

Cu puțin timp înainte să vină cei din leatul următor, bazat pe iminența unei permisii de trei zile, promisesem unei fete că, dacă mă așteaptă, „o calc” în București. Însă am „călcat pe bec” în armată, permisia mi s-a anulat, iar fata, sătulă de răbdări și dornică de... fapte, nu de vorbe, s-a căsătorit. M-a anunțat în ultima dintre cele vreo 300 de scrisori pe care mi le expediase tot anul precedent! Ce puteam face? Mai mult de-o lună am mers parţial ameţit, într-atât am băut pe motiv că mi se măritase iubita. Ţineam fotografia ei color într-o lădiţă, pe noptieră, lângă pat. În pantaloni scurţi şi tricou marinăresc, plesnea de senzualitate, iar cartonul lucios parcă îi scotea în relief „ţâţe, pizdă şi bulane” (refrenul obsesie al şoferilor înnebuniţi de vedenii). Seara veneau toţi să le arăt poza, îmi plângeau de milă şi se duceau apoi la WC: să fumeze! Iar eu beam să mă consolez, beam orice: vodcă, vin, coniac, bere, țuică mai rar, vermuturi și lichioruri, fără alegere. Flăcăi deja trecuţi prin şcoala vieţii, cel puţin câte 3-4 ani fiecare, şoferii aveau antrenament şi rezistau la băutură. Mulţi sufereau mai rău ca mine, deoarece îşi lăsaseră acasă... „nevestele”! Așa își numeau iubitele, permanente sau temporare, visate sau reale. Şi beam cu toţii, beam pe rupte vin roşu de Murfatlar, 14 lei litrul, cărat cu sacoşa de-un camarad, Papainog, care se strecura prin gard până la Alimentara de cartier, de unde cumpăra şi două-trei calupuri de salam, plus câteva pâini proaspete de la fabrica vecină. Masa de seară consemna o formalitate silnică, în aşteptarea proviziilor „externe”, împărţite frăţeşte în dormitor, înainte de stingere!...

Dar, într-o seară, Papainog n-a mai găsit nimic din ce obişnuiam să luăm, şi a adus doar două sau trei sticle, de câte un litru fiecare, cu nenorocirea numită Spumă de drojdie. Nemâncaţi, am recuperat de la bucătărie macaroanele cu brânză, sleite, şi-am început să bem ucigătorul alcool direct din sticlă, fără apă. Voi fi nimerit eu ora cea mai rea pentru stomacul meu? Habar n-am. Stăteam de-a curmezişul patului, rezemat de perna proptită în perete şi discutam vesel cu cei 22 de şoferi, plus un tractorist, care îmi plângeau de milă că mi se măritase Filica (ăsta era numele fetei, bine că mi l-am amintit, pentru exactitate!); şi deodată m-am pomenit cu macaroanele ţâşnind pe gură şi vărsându-mi-se-n poală, mânjind pantalonii bleumarin şi pătura azurie, şi cearceaful, şi bocancii încă nescoşi din picioare, şi pardoseala de ciment mozaicat şi aşa mai departe. Dormeam într-o cameră cu 24 de paturi suprapuse, cu aşternuturi curate, spălate săptămânal (minus unul, rânduit la colţ lui Viorel, băiat blond, frumos ca un actor, dotat cu o sculă de mărime scandaloasă, prin care micţiona noaptea în somn, ca un copil bolnav, nedus la medic de părinţi iresponsabili; nu-și folosea cearceaful, îl păstra curat, să acopere dimineața pata de urină). Încăperea a dispărut în ceaţă, iar eu m-am prăbuşit într-o stare de inconştienţă ce s-a risipit abia în zori. N-am putut să asigur programul de seară, nici pe cel de dimineață. M-a înlocuit un coleg, Ionel Plăiaşu. Ziua următoare m-am ridicat din pat pe la ora 10, când Necula, poreclit Bidinaru, bucătarul companiei (un băiat bun, calificat şi angajat la restaurantul hotelului Ambasador din buricul Bucureştilor) mi-a întins nişte pateu de ficat pe trei felii de pâine neagră, prăjite pe plită şi unse cu ulei, cu ceapă şi sare, şi o cană de ceai atât de negru, încât părea cafea, de n-o fi fost tratat cu medicamente. M-a obligat să înghit în silă, m-a întrebat dacă mai vreau ceva, și-a plecat. Tocmai simţeam oboseala beţiei ce chema iar somnul, când în dormitorul unde zăceam singur a apărut însuşi comandantul unităţii, căpitan de rangul I, Mihai Păduraru, fie-i amintirea binecuvântată!

Era un om blând, cinstit şi necruţător. Ofiţerimea îi ştia de frică, nu doar noi, soldaţi zevzeci și fără griji. Îl înfruntasem într-o discuţie particulară timp de trei ore (amănunte altădată) în primăvara anului 1977, consemnată în istoria noastră pentru cutremurul de pământ din 4 martie şi pentru Mişcarea Goma, numită şi Cutremurul oamenilor. Vinovat de beţie, totuși nu-mi era teamă de comandant, ci ruşine. O mare ruşine. Fusese informat de caz, iar faptul că venise în dormitor, şi nu mă chemase la biroul său, constituia un eveniment nemaipomenit. M-a întrebat ce s-a petrecut de nu sunt la program. Eu, luând poziţia de drepţi, am reușit să explic oarcum confuz, asumându-mi întreaga vină. Probabil că onestitatea şi menţinerea la verticală, fără clătinare, l-au edificat asupra stării mele. N-a insistat. M-a sfătuit să fiu atent ce beau, dacă nu mă pot abţine, şi a zâmbit pe sub mustaţă, ironic şi milităreşte:

– De ce ţii coatele depărtate de corp, caporale? Ia poziţia regulamentară!

Asta a fost tot ce mi-a reproşat. A dat apoi ordin bucătarului să-mi facă o friptură – alt fapt de mirare pentru cine a aflat de el. Cum deja eram aproape sătul, am împărţit friptura cu Plăiaşu, colegul care îmi sărise în ajutor. De atunci şi până am plecat în permisie de Revelion, o singură dată m-am atins de niște vin. Jurasem faţă de mine că nu mai pun alcool pe limbă. Am cedat, însă, când Niţă, un băiat cuminte ca o fetiţă, şofer păgubos, căruia i se strica mereu „buceagul” (maşina carosată Bucegi, fabricată la Braşov), m-a rugat să-i primesc prinosul de recunoştinţă că l-am scăpat de la o pedeapsă nemeritată, nu mai rețin în ce împrejurare. Şi pentru că Niţă avea o soră cu care urma să-mi facă „lipeala” în civilie, am gustat puţin din vinul său de Valea Călugărească, adus de părinţii veniţi în vizită, la Crăciun. Nu mi-a plăcut acel vin, poate nu era bun, poate îmi pierise pofta de băuturi.

Sau poate că vinul trebuie băut cu prieteni fără datorii la tine? În octombrie, acelaşi an, înainte să vină „calcanii” (denumirea de jargon a noilor recruţi), o săptămână am curăţat la dormitoare şi WC-uri, pe astea vopsindu-le gri în partea de jos, alb deasupra. La mijloc am tras o dungă neagră jur-împrejurul fiecărei cabine: „Ca să se ţină calcanul de linie când se cacă, să nu cadă în hazna!” – aşa ironiza situaţia cel mai haios dintre gradaţi, unul Manole Tănase, de prin Ploieşti. Duminica am primit învoire în oraș. Ne-am dus, vreo şase dintre noi, să ne scăldăm în piscina Hotelului Parc din Mamaia, lângă Satul de Vacanţă. Dar am plecat iute de acolo, că ne (a)prindea insolaţia dată de strălucirea femeilor care se răsfăţau în aceeaşi apă, fără să ne bage în seamă. Ne-am oprit la Casa Prahoveană şi-am pus de-un chef ce a ţinut până la 11 noaptea, când ne-am îndurat să revenim în unitate, altfel ne trezeam la arest, ca dezertori. Marian Ionescu, fostul meu coleg de liceu, suferise şi el clasica „trădare în amor”. A sărbătorit-o spărgând o sumă imensă la restaurant: mezeluri, peşte afumat, fripturi în sânge, muscat otonel, cabernet de Murfatlar, cafele, coniac şi tot ce-am poftit. Aparte de ospăţ, îi fericea pe lăutarii locantei – acordeon, vioară, ţambal – lipindu-le pe frunte câte o sută de lei pentru melodiile comandate, ale căror titluri ni le aminteam sau le inventam: de la Cine-a pus cârciuma-n drum la Toccata de Bach, Mica serenadă, a lui Mozart, Dansul lui Zorba grecul, de Teodorakis, Geamparalele ca la Niculiţel, Iron Man, de Black Sabbath, populara Tanţa, foarte la modă, I´m The Leader of the Gang, cu Gary Glitter şi Un´ te duci tu mielule?, hitul lui Mircea Vintilă, pe care impenitentul coleg Berechet îl miorlăia când mergea la WC, trimis de sergent să facă şmotru fiindcă debita non-stop poante de Bucureşti, sictirindu-l aprig pe gradatul născut într-un sat de prin judeţul Bacău sau Neamţ...

Ne-am întors veseli nevoie-mare, cu nişte sticle de vin vârâte sub haine. Generoși, le-am împărțit cu locotenetul de serviciu, a cărui grijă a fost să ne izoleze în camera de gardă, să nu ne miroase și alții. Eu n-am reuşit să mai beau, mă săturasem. Ceilalţi au continuat până dimineaţa, când au răpus duşmanul. Nu mai ţin minte dacă am primit vreo pedeapsă ori ba. Dar ce pedeapsă mai rea decât să curăţăm WC-urile puteam primi? Arest nu era în unitate. A fost una dintre acele beţii de ţinut minte, despre care mărturiile par edulcorate sau exagerate. Cine le-a trăit şi nu le-a povestit, degeaba le-a trăit!

(va urma, că mai e de băut!)

(Revista HYPERION nr. 10-11-12-2020)