TERAPIE NARATIVĂ nr. 3/2021

UN CRAP ȘI-O GĂLEATĂ DE ȚIPARI

Susținătorii excelenței băștinașe în toate domeniile pot fi siguri că și în competiția complexă de exploatare a habitatului străbun, soldată cu degradarea lui ireparabilă, am avut reprezentanți vânjoși, care puteau concura cu cei mai tari din lume. Nu vreau să resuscitez binecunoscutele cazuri ieșite la iveală sau întâmplate post-decembrie 1989; evoc doar fabuloasa-mi adolescență și pe atleții întâlniți illo tempore. Doi dintre ei au fost chiar din neamul Ungurenilor, amănunt stârnitor de scrofuloasă mândrie, dacă las deoparte imposibila retroactivă indignare. Nu le iau apărarea, nici nu le condamn activitatea. La ce bun? S-a scurs de-atunci peste jumătate de secol, lucrurile par estompate cumva în amintire, iar starea de fapt – sau de la fața locului, cum se spunea cândva în literatura de gen – este de-a binelea estropiată! Tot ce veți citi mai jos, e rodul unei strădanii puțin utile, demne de alt context. Dar ce mă costă să nutresc iluzia că atâta timp cât povestea e povestită, ea va sluji realitatea? Și poate chiar o va izbăvi pe ici, pe colo, pe unde mai irumpe seva Pământului...

Faptele s-au petrecut în iulie ori august 1970. Țin bine minte anul și anotimpul, nu și luna, deoarece doi participanți la acțiune plecau în armată, toamna sau iarna următoare (pe atunci, în satul natal – probabil și-n altele –, vârsta de încorporare conta mult pe răbojul vieții oricărui mascul): Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă. Vecini și prieteni, ei au fost băieții care s-au încumetat să intre cu plasa în iazul ce fascina pe toți amatorii de pescuit din trei sau patru sate înconjurătoare. Numele lui l-ar fi încântat pe însuși Sadoveanu: MĂRGEAN. Era un ghiol, un lac sau un aleșteu (literații utilizează cuvântul corect: heleșteu; la noi se zice cum am scris), cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi. Să pescuiești la Mărgean, să prinzi carași ori crapi aurii la Mărgean – iată visul oricărui copil cacovean care sta pe malul unei ape și ținea în mână un băț cu ață și cârlig, așteptând... „balena”!

Epitetul „balenă” se atribuia oricărui pește mai măricel de-un lat și-o lungime de mân(uț)ă. Nimeni dintre noi nu văzuse vreodată imensul mamifer acvatic; poate prin poze ori în vreun film să-i fi zărit silueta. Știam însă că niciun alt „pește” nu poate fi mai mare; și ni se umfla pipota de mândrie când murgoiul, carasul ori cleanul pescuit din prostie sau noroc întrecea vârful jupuit al degetelor noastre. Nu oricine reușea să agățe asemenea „cetaceu”; și nici prin locurile obișnuite pe unde pierdeam vremea nu prospera acvacultura supraponderală. (Cuvântul cetaceu ne era cunoscut din cărțile școlare și, pentru că suna exotic, îl foloseam – ironici nevoie mare – în orice context, mai mult sau mai puțin potrivit.) Însă la Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi – știa tot satul, ca să nu mai zic de vecinii sârbi: fauna submersibilă sfida orice închipuire! Nicu lui Velea prinsese acolo cel mai mare crap „luat” la undiță de cineva dintre noi. Și, deși puțini măsuraseră acel pește, nimeni nu se îndoia că fusese cât un cașalot! Toți care îl văzuseră jurau pentru asta!

Astfel că, în iulie ori august 1970, aflând ce urma să se întâmple, Nicu se perpelea, ofta, urla, înjura, umbla de colo-colo fără noimă și, furios, trăgea șuturi în Piciu lui Dighiban sau în Ion alui Concorez, care îl însoțeau pe drumul plin de praf, fără să-l ajute cu nimic. Și ce-ar fi putut ei să facă? Piciu avea 16 ani, Ion 14, iar Nicu era de-o seamă cu Gică alui Fafioc și cu Marin alui Frișcă. Le lipsea puterea să acționeze, iar influența decizională a părinților în ierarhia neoficială a satului valora puțin mai mult de-o fâță chioară. Nea Pică Ungureanu, brigadier la C.A.P., și Ioniță Ungureanu, zis Tatoniță, șef peste grădina de legume, dominau indiscutabil, de când murise Marin Vârlan, fost primar comunal, iar Marin alui Călică trecuse în opoziție, după ce-l părăsise Marianca, propteaua lui de la partid. Sigur, mai trăiau mulți dintre „ăi bătrâni”, dar se mulțumeau să-și pască vacile. Nu existau alți bărbați capabili să-și spună părerea? Ba bine că nu! Dar, bunăoară, nea Niculae Ungureanu, zis Moga, își vedea de fierărie; frații Ion și Vasile Ungureanu, ai lui Polizu, erau axați pe chestiunea bisericii și rezolvarea instabilității popilor în vivacea noastră parohie; nea Ion Ungureanu, zis Pipanu, ducea o politică ambiguă; nea Stelică Pitaru nu se băga, deși locuia în centru; ai lui Vărzaru vorbeau mult și degeaba; cei trei Ungureni, ziși Lucheni, parcă se piteau în colțul lor de pe ulița Broscanilor; ai lui Uță și ai lui Moș Radu nu se amestecau; ai lui Bolovan nici atât! Ar mai fi contat cuvântul lui Peciu, dacă s-ar fi putut înțelege bine ce voia să spună el cu acel cuvânt; și, desigur, se auzea clar opinia lui nea Marin alui Petrică – dar el era mereu contra, indiferent ce propuneau ceilalți, așa că... Nea Gicu Vâlvoare? Era un simplu executant, rudă mai pe departe cu Tatoniță, care îl ținea ca motorist la grădină, deși stricase nu știu câte motopompe achiziționate de onor conducerea C.A.P. pentru propășirea legumiculturii colectiviste. Investiția financiară părea infimă, la ce bogăție se contabiliza din recolta de grâu și, uneori, din cea de porumb. Și legumele intrau la socoteala generală, măcar pentru consumul propriu, chit că împărțeala se făcea ca-n capitalismul proslăvit de Churchill: în mod inegal!

În vara aia, Vâlvoare se lupta cu o „drăcovenie” nouă, pusă de nea Niculae Moga pe un șasiu de căruță dotat cu patru roți „clasice”, de lemn, oiște pentru deplasare manuală pe distanțe scurte, și-o răscruce pentru înhămarea unui cal, necesar la drumuri mai lungi. Să fi fost motopompă românească, fabricată la uzina din Făgăraș sau la „Timpuri Noi”? Să fi fost șurubărită – așa se auzise – în China? Greu de crezut că provenea tocmai de la „pretenii” chinezi, dar nu m-ar mira, fiindcă n-a funcționat nici un sezon! Agregatul era alcătuit din două corpuri: 1) motorul propriu-zis, cu ardere internă de motorină și pornire cu sfoara, prevăzut cu două volante din metal masiv și, pentru apa de răcire, un rezervor al cărui capac nu sta niciodată fixat – drept care, nu de puține ori lichidul cărat cu găleata din gârlă, bolborosea și sărea afară când dădea în fiert, stropii frigând pielea cui se nimerea neatent pe-acolo; 2) pompa elicoidală, cu extensiile ei: o țeavă către sorbul băgat în râu și alta către jgheabul apeductului întins către grădină – numit șanț, deși era ridicat asemenea construcțiilor romane (la proporție potrivită). Angrenarea se asigura prin cureaua de transmisie, din cauciuc special, turnat pe o pânză inextricabilă de fibre elastice. Greu de întreținut, utilajul era și anevoie de pornit, mai ales de unul ca Vâlvoare „calificat din mers” mecanic, după ce colectivizarea îl iertase de munca pământului, către care nu manifesta nicio atracție. Vărul meu, Ilie Ungureanu – zis alui Moga, după supranumele tatălui – și-a dovedit de timpuriu abilitățile tehnice, pornind motorul fără ajutorul nimănui, când nea Niculae lăsase lucrul la șasiu pentru altă urgență. Alarmat de zgomot, Vâlvoare a venit în fugă de pe ulița vecină, unde locuia, dar n-a învățat nimic din metoda lui Ilie. Nici n-a obiectat la isprava junelui, pesemne că îi era rușine să recunoască istețimea celui care avea să debuteze ca inginer la Fabrica de Frigidere făcând o inovație la compresor, inima aparatului. Îmi stăruie în minte o după-amiază lăptoasă, tot din acea vară, când motoristul a reușit, după vreo 4 – 5 ore de chin, să tureze volanta. Numai că duduiala mecanizată a pus în mișcare și vehiculul. Parcat pe malul Gligorului, fără să aibă roțile fixate în necesarele tranșee, adânci de vreo 10 centimetri, ce-i asigurau stabilitatea, carul a luat-o la vale, spre apa leneșă, la trei pași distanță. Intervenția decisă a noastră, cârdul de copii fascinat de „vrăjile” lui Vâlvoare, a oprit dezastrul. Strigătul „meseriașului” îmi lipește periodic un zâmbet nostalgic pe față:

– Adu, bă! Dă, bă! Adu, bă! Dă, bă! Adu, bă! Dă, bă!

Ce anume să i se aducă, nu specifica. Însă era lesne de priceput: o cazma sau o sapă, pentru incizia în pământul acoperit cu iarbă măruntă. Cum a reparat nea Gicu sorbul și țeava de evacuare, rupte în incident, am uitat. N-am uitat însă figura bărbatului mereu mânjit cu păcură, vaselină, fum, funingine, noroi. Să o descriu, nu sunt în stare: mi s-ar părea ceva banal și comun, ca o proză fără tensiune epică...

Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, fusese manual săpat de cine știe care generație trecută, stăpânitoare a grădinilor de zarzavaturi și legume de pe valea Neajlovului, zona cuprinsă între Cacova noastră și satul vecin, denumit oficial Puntea de Greci, neoficial Sârbi, locuit de urmașii unor bulgari băjeniți din Imperiul Otoman cu sute de ani înainte. Încă se mai vedeau, în 1970, șanțuri de irigație, gropi pentru roți de apă, digulețe despărțitoare de parcele și alte urme ale meticuloasei îndeletniciri. Sigur că sârbii lucraseră acele pământuri, ei se ocupau intens cu asemenea treburi și se pricepeau. Chiar și azi mai fac profit, deși concurența neloială și clima imprevizibilă le taie nemilos avântul. Mă întreb: – cu cât efort vor fi reușit dârjii bărbați să scobească dreptunghiul de 20x10 metri, cu adâncime de cel puțin doi, dacă nu trei metri? Desigur, săpaseră la cazma și lopată, pe atunci nu erau mașini; dar cum au rezolvat problema apei care va fi inundat groapa de la un moment încolo? Mister! Și toată admirația pentru meseriași!

Perpendicular pe latura mică venea un șanț mai lat de-un metru și lung de vreo sută, ce aduna izvoarele de sub coasta văii Neajlovului, umezită de nenumărate fântâni: găuri micuțe, înconjurate de iarbă, pline-ochi cu apă cristalină și rece, leagănul batracienilor fără număr și nume. Mulțime de canale și șanțuri se piteau pe sub crengi de sălcii, răchite, măceși ori tufișuri de ghimpari, unele cu pește, altele doar cu broaște de toate neamurile, inclusiv din alea țestoase, care se agățau câteodată în acul undiței și erau zvârlite înapoi cu un fel de scârbă ușor de înțeles: asemenea vietate nu (ne) folosea la nimic! Șerpi colcăiau pe-acolo, guzgani de apă și chiar nevăstuici, povesteau unii dintre cei obișnuiți să colinde vara prin acele locuri. Nicu lui Velea și prietenii săi se numărau printre aceștia; și ne râdeau în nas nouă, cei care pescuiam pe Morteanca și pe la Mocirlă, când ne lăudam cu isprăvile noastre. Ca pe Sârbeanca nu era; iar ca la Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, nu era nici în visele noastre secrete!

Am fost de mai multe ori cu undița pe Sârbeanca, împreună cu vărul Ment și cu inegalabilul Nelu, zis Jana lui Micșonelu, dar numai o singură dată la Mărgean. Țin minte cât voi trăi – e una dintre acele amintiri de neșters, măcar că nu s-a petrecut nimic memorabil, nici amănuntele nu mi s-au impregnat „la micron” în creier. Niciunul dintre noi trei n-a prins vreun pește, cât de mic. Ori n-am știut „locurile”, ori nu era vremea potrivită, ori Nicu lui Velea, întâlnit chiar pe malul Mărgeanului, ne-a făcut involuntar să plecăm de-acolo mai repede decât am fi vrut. În fond, era „locul” lui – și toți undițarii respectau cutuma: nu pescuiești în locul altuia, că iese scandal! Mai mare ca noi și mult mai voinic, Nicu ne caftea fără probleme, la o adică, deși nu sărea la bătaie din orice fleac. Încă revăd ceața străvezie ce vălurea printre crengile sălciilor, și îmi amintesc primirea amabilă și sfatul lui Nicu (ieșit misterios din lăstărișuri tocmai când credeam că nu-i nimeni în jur): să încercăm la niște „ochiuri” dintre frunzele de nuferi galbeni, parcă anume deschise ca să arunci undița și să iei crăpceanul! Ne-a zis și cât să dăm „pasul” – adică distanța dintre plută și cârlig – ca momeala să fie la nasul carașilor. Dar ăstora ori nu le-au plăcut râmele noastre, ori erau sătui, ori se lămuriseră despre ce e vorba după ce Nicu săltase șapte dintre ei! Vlăjganul s-a îndurat să ni-i arate: și ne-am îngălbenit de ciudă, văzând câtă carne adunase fiecare sub solzi! Parcă am înghițit o caracudă moartă, plină de țepi și noroi: peștii Mărgeanului ne dădeau cu tifla! Ne-am simțit niște intruși, niște neica-nimeni prin părțile alea! Și cu toate că Nicu nu ne-a tăiat accesul în ceea ce pe drept cuvânt putea numi, la figurat, „raiul” lui, raiul acela ne-a refuzat! Abia ne-am ostoit necazul cu niște pui de pietrari, luați „la plezneală” pe Neajlov, în porțiunea de sub dealul zis „alui Țipoia”...

Și, deodată, vestea că „Seacă Mărgeanul!” a înfipt un cuțit rece în inimile tuturor celor care pescuiau – de plăcere, ca mine, sau de nevoie, ca Jana, Anghel ori alt băiat... Însă în mintea și inima lui Niculae Onete, zis Nicu lui Velea, sau Nicu alui Gheorghe alui Velea, care pescuia de drag și considera Mărgeanul drept perlă neprețuită, a stârnit o adevărată furtună. Parcă îl văd și acum, în starea din acea după-amiază: agitat, revoltat, îndurerat, neputincios și furios. Nu știu cât de bine intuia el că actul pus la cale de nea Pică și de Tatoniță e un atentat la viața naturii. Dar sigur înțelegea că, după săvârșirea faptei, la Mărgean nu va mai fi – oare cât timp? – vreun crap arămiu, vreo carasă burtoasă ori vreun murgoi dinainte de Potop. Asta pricepeam și eu, oricât de nepăsător eram la problemele naturii. Majoritatea oamenilor mari din sat se îndoia de reușită din motive strict practice: Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, era un ghiol presupus „de nesecat”, dat fiind că nimeni nu văzuse luciul apei să scadă măcar două degete sub buza malului, oricât de uscate vor fi fost verile. Iar prin 1946 – 1947 chiar bântuise o secetă greu de uitat. Nesăbuita intenție „pescărească” a creat instantaneu o așteptare ca la meciurile de fotbal: bate sau nu bate cutare echipă? Pe atunci, la noi în sat nu se practicau jocurile gen pronosport, proliferante azi oriunde; dar ceva asemănător declanșase acțiunea: un pariu făcut seara precedentă la bufetul lui Vasile Pielan, de nea Pică și nu se mai știa bine cine!... Niște bețivani, vorba muierilor.

Nea Pică era băiatul cel mic al lui Tudorică Ungureanu, zis Brânzoacă, zis și Totolică, văr primar cu bunicul meu, Dumitru Ungureanu, zis și Mitică Bășică, zis și Taica. Botezat Gheorghe, toată lumea din Morteni și Cacova (peste 4000 de suflete adunate) îi zicea și-l cunoștea drept Pică. Avea un frate mai mare, pe nea Costică, desemnat mereu, pentru identificare, cu adaosul „nobiliar” alui Brânzoacă. Dar pe nea Pică nu-l puteai confunda: era PICĂ. Unic și impunător, nu prin statură sau forță, nici prin înțelepciune, ci prin felul în care obliga preopinenții să-i dea ascultare. Doar Nicu lui Velea avea să se distingă la fel în sat, generația următoare, beneficiind de înălțime, de curaj și de alonja imbatabilă. Cam zurliu de fel, după judecata comună, mai mult tăcut decât guraliv; însă, când începea să vorbească, nea Pică era de necombătut, fie că avea dreptate, fie că nu. Obișnuia să se îmbete și să comită tot soiul de nerozii. Putea să facă orice în sat – era vremea lui! Îl vedeam uneori cu alăul (denumirea consacrată: halău; regionalismul folosit de noi: alău) pe malul gârlei, dar nu zăbovea mult la pescuit și nici pește nu prea mânca, fiindcă avea multe oase. Cum l-a convins pe Tatoniță să participe la tărășenie? Unchiul meu știa ce înseamnă peștele, intra mereu în baltă să tragă de plasă cu vărul Mitică alui Țigărea, zis și alui Luche, ba chiar se îngrijea ca Gligoru să fie cât de cât curat și desțelenit pe maluri, să nu se colmateze la aleșteu, și așa mai departe. Nea Pică, văr de gradul doi cu tata, era brigadier la C.A.P., un fel de șef al satului și al lui Tatoniță direct, și n-aveai cum să-i pui piedică, dacă îi tuna ceva în minte! Și, bănuiesc, lui Tatoniță i se va fi răsculat orgoliul: dacă tot nu-i întrecea la grădinărie pe sârbi, măcar să le distrugă unul dintre locurile ce-i făcuseră faimoși, cu toate că, după colectivizare, nu-l mai foloseau! Așa că în după-amiaza lăptoasă și călduroasă, în care nu se întâmpla nimic, Tatoniță l-a pus pe Vâlvoare la treabă. Vâlvoare l-a pus pe nea Gheorghe Manu, căruțașul grădinii de legume, să lege unul dintre cai la răscruce. Astfel a dus motopompa la Mărgean, unde a săpat tranșee pentru cele patru roți, a montat sorbul și furtunul de evacuare și – ca niciodată! – a pornit-o din prima! Apa scoasă era drenată către Neajlov pe un șanț vechi. M-am făcut și eu util, și-am adâncit albia cu sapa... Am fost acolo de la începutul tărășeniei, fiindcă îmi petreceam toate zilele de vacanță în grădina de legume, când nu mă duceam la munca sezonieră la I.A.S., ori nu-mi dădea tata ceva de făcut prin gospodărie. Îmi plăcea să diriguiesc apa răcoroasă pe șanțuri, mă distra să ascult certurile muierilor și bârfele lor despre bărbați. Și-mi ardeau palmele să mângâi părul bogat și picioarele lungi ale Niculinei, fata lui nea Manu, colega mea de clasă, în pofida faptului că ochii ei albaștri mă fulgerau disprețuitori și, totodată, nedumeriți – știa și ea, ca toți colegii, că eram îndrăgostit de alta... Nea Gheorghe a mers cu noi pe lângă motopompă, a revenit cu calul la grădină și s-a întors cu căruța – primise ordin să aducă atelajul ca să cărăm peștele dibăcit la Mărgean! Toți eram convinși, vezi bine, că se va umple dricul, dacă n-o da și pe deasupra!...

Curând, n-aveai loc să te miști pe maluri de câți gură-casă se adunaseră. Vestea se răspândise fulgerător, curioșii tălălăiau pe marginile ghiolului, însă la muncă s-au băgat doar Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă. Ei au astupat canalul care pica perpendicular pe-o latură mică, în așa fel ca izvoarele să nu se mai verse în aleșteu. Pe jumătate plin de nuferi galbeni și mătasea broaștei, pe la colțuri cu papură și țipirig, Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, și-a pierdut treptat strălucirea cristalină și a secat horcăind lent ca un animal preistoric răpus de vânători nemiloși. Nea Pică și Tatoniță supravegheau munca lui Vâlvoare, a lui Gică și a lui Marin, cinstindu-se pe rând dintr-o sticlă cu rachiu de drojdie. Când motopompa n-a mai tras apă, deoarece pe fund rămăsese un terci noroios, ce înfunda sorbul, băieții au luat o plasă anume adusă și-au plimbat-o de-a lungul și de-a latul gropii. Au înhățat un crap de mărime obișnuită, mai mic decât cei care rupeau alaiele sătenilor când pescuiau în Gligoru, mergând în linie de la Vad până la Coadă. Flăcăii se afundaseră în mâl până la brâu și trăgeau din greu la împletitura înghilodită de capetele atâtor țipari cât să umple o găleată de 10 litri. Asta a fost captura formidabilă de la Mărgean: un crap și-o găleată de țipari!

Chindia a înroșit cerul spre apus. Lumea a plecat acasă. Nicu lui Velea aproape că plângea de bucurie și repeta cu glas înăbușit:

– Ai văzut că n-au prins nimic? Ai văzut că n-au prins nimic?

Nea Pică stătea pe un mușuroi de pământ, în poziția gânditorului de la Hamangia, cu sticla golită alături. Privea amurgul cu ochi mici și triști. La ce se gândea? Cine să știe! Astfel adastă de mai bine de jumătate de veac în memoria mea și, fără să vreau, îl compar cu un personaj din prozele lui Șukșin, unul care demolase biserica din satul natal, în pofida opoziției consătenilor și a propriei familii. După ispravă, rusul a plecat să se îmbete. Nea Pică se îmbătase înainte să o comită. Iar lumea din sat n-a protestat, ci a râs doar de prinsoarea lui. Pentru că, într-un târziu, s-a aflat de unde pornise totul – o beție nenorocită și-o ambiție zănatică! Un timp, printre noi, pescarii obișnuiți, a circulat butada:

– Ai prins ca nea Pică la Mărgean! – ziceam cuiva care „luase” câțiva fâțoi sau o mână de boarțe cu mațe vineții, aproape terciuite.

Vâlvoare a strâns motopompa. Nea Gheorghe Manu a legat-o cu niște ștreanguri la spatele căruței. Tatoniță n-a dat ajutor: era ocupat cu împărțeala prăzii. Crapul s-a dus pe drumul Mortenilor, spre bucătăria inginerului-șef de la C.A.P., care putea să-i pedepsească pe subalterni. N-a făcut-o, semn că peștele a fost bine primit. Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă s-au pricopsit cu niște cărășei, rătăciți printre broaște și vârlugi, în noroiul din plasă. Vâlvoare și nea Pică n-au vrut să ia nimic, ei nu mâncau ...șerpi! Adică țipari, ușor de confundat cu șerpii de apă. I-au împărțit Tatoniță și nea Gheorghe Manu. Pe-ai noștri – nepot fiindu-le, am mers la ei la masă – i-a gătit tanti Paulina, soția unchiului. Iscusită la bucătărie, trupeșa femeie a tăiat capetele țiparilor, le-a aruncat la gunoi (le considera otrăvitoare), trupurile încă vii le-a sărat și le-a pus pe un grătar, deasupra jarului scos în vatra cuptorului, unde s-au perpelit până a dat zeama din ele. Am mâncat și eu, mai degrabă înfometat decât încântat. Și încă îmi stă pe limbă gustul dulce de carne albă, sfărâmicioasă, și am în ochi sângele crimei simbolice la care am participat – mă amăgesc oare? – nu doar ca martor. Alte amănunte s-au scufundat în mâlul istoriei...

Mărgeanul și-a refăcut nivelul de apă, dar acolo nu s-a mai pescuit nici un crap, nici un caras, nici un murgoi, nici un țipar. Ne-am întrebat deseori, apoi: fusese, într-adevăr, pește în ochiul ăla, sau ne mințise Nicu lui Velea că e? Pentru mulți dintre noi era evident ce se petrecuse: crapii se vârâseră în nămol când au simțit că scade apa. Poate săpaseră găuri printre rădăcinile sălciilor, neștiute de nimeni. Iar Gică și Marin – ori nu prea aveau habar să dibuiască peștii (deși se băgau vitejește să scotocească pe sub maluri, la Cărămizii sau la Pod), ori călcaseră pe ei și nu-i simțiseră! Bun; și-atunci de ce nu mai veniseră crapii înapoi, după ce Mărgeanul se umpluse iar? Păi, n-or fi fost proști! Mai bine morți, decât prinși! Ori – ne îndoiam filosofic, scobindu-ne-n nas – poate că s-au cărăbănit în Neajlov, naiba știe cum!...

Neajlovul a mai fost blagoslovit de viață încă un an. În toamna lui 1971 s-au deversat în el dejecțiile Combinatului de îngrășat porci de la Căteasca. Atunci s-a comis – certitudinea pică fără pic îndoială, deși nea Pică n-a avut vreun amestec! – un fel de genocid sau... peștocid. Niciun pește n-a mai trăit în zona noastră de râu, nici de spălat n-a mai fost bună apa, nici măcar să stai pe mal, în iarbă, nu se putea în unele zile, din cauza mirosului înfiorător. Lipsită de ape curate, Grădina de legume a murit. Tatoniță s-a calificat frezor la Uzina de Utilaj Chimic, în Găești. Nea Pică a mai rezistat la băutură încă vreun sfert de secol, tot brigadier până s-a spart C.A.P., apoi proprietar de multe pogoane, fără măcar un cal de povară să le lucreze. Gicu Vâlvoare, văduvit de cele 99 de motoare, s-a pricopsit șef de atelaj, alături de nea Manu. Un timp a lucrat la moară, însă n-a intrat în combinații cu versatul morar-șef, afacerist de clasă... muncitoare, așa că a fost ușuit. Nicu lui Velea a făcut armata, s-a însurat și-a ținut o nuntă de poveste, în primăvara lui 1976, cu Maria Ciobanu cântăreață și fetele ei stârnitoare de amoruri flamboaiante. Pământul de pe Sârbeanca, din stânga râului, s-a uscat. Mărgeanul a sfârșit ca o groapă de nici un metru adâncime, plină de scaieți. Neajlovul însuși e un pârâu care abia își amintește, după vreo ploaie torențială, că a fost odată râu feeric, doldora de faună acvatică, pe malurile căruia trăiau în armonie oameni, animale și plante.

Probabil că așa se va întâmpla curând și cu Pământul... 

(Revista HYPERION - nr. 7-8-9/ 2021)