TERAPIA NARATIVĂ NR. 4/2022

Tratament cu sulf & sex

 

Există un punct de cotitură în viață, când a te trata în băi termale devine o necesitate. Pentru mine momentul a sosit devreme, pe la 40 de ani. Concret, după ce „mielografia lombară cu contrast pozitiv a evidențiat HDL3L4 lateral dreapta, s-a intervenit operator prin hemilaminectomie cu foraminotomie și s-a ablat” ...bucata de zgârci ce-mi blocase nervul. Am scris așa, fiindcă limbajul medical îmi creează disconfort! Consecința operațiunii contra herniei de disc? Șase luni repaos, urmate obligatoriu de regim recuperator la o stațiune de profil. Și cum aveam de ales între Pucioasa, Herculane, Felix sau Mangalia, n-am ezitat nici o clipă: am ales-o pe ultima, pentru că venea vara și nu puteam rata ocazia să petrec trei săptămâni cu ochii pe funduri și fundaluri marine...

Ca oraș, Mangalia mi-era cunoscută. Clinica, nu. Nici nu știam că este solicitată într-atât, încât am obținut loc abia pe la jumătatea lui octombrie. Neplăcut, dar asta e! Alegerea îmi aparținea și nu m-am derobat. Mi-am pregătit haine adecvate, câteva cărți ce prinseseră mucegai în raft, un top de hârtie ca să reiau scrisul uneia dintre capodoperele mele mereu amânate, pixuri fără număr, fierbător și cană pentru cafea, plus alte nimicuri. Perioada de recuperare debuta într-o marți. Iar mie ziua de marți nu-mi aduce ore plăcute, ca să nu zic altceva. Și vă rog să notați că nu sunt superstițios! Era gata să plouă când am coborât din tren și am luat la pas bătrâna urbe până la clinică. Mi se părea că vine iarna, mai ales că resimțeam răceala cu sensibilitatea mărită de ponosul herniei. Operate, însă nevindecate.

Cazarea m-a favorizat. Doream o cameră cu fereastră spre mare: am obținut-o. Voiam să stau singur, să mă pot concentra la scris; am plătit ceva administratorei cu ochi de cadână și m-a lăsat singur; de altfel, bolnavii se răreau după sezon. Mi-am făcut vizita medicală, am luat repartizarea pe cabinete și ore de ședințe terapeutice. M-am înscris la restaurant. Am dat o tură de recunoaștere a interioarelor. Am ieșit în curte pentru aclimatizare. Chiar am coborât pe plajă, deși briza ascuțită ca un bot de pește-spadă nu-mi pria. Seara m-am perpelit să adorm. Totdeauna pățesc așa când mă culc într-un așternut străin. Nici lectura unui mai vechi roman al lui Breban, pe care intenționam să-l demontez critic, nu mi-a folosit.

A doua zi am început tratamentul. Baia sulfuroasă era meniu principal. Sulf și nămol, pentru astea venisem, la recomandarea competentă a doctorului care îmi umblase printre cartilaje. Sigur, cunoșteam virtuțile nămolului, toată lumea care vine vara la plajă pe țărmul Mării Negre poate spune ceva favorabil. Iar de când mă împrietenisem cu Radu Aldulescu, știam chiar mai multe despre medicamentul natural, experiența ilustrului romancier printre dealerii de nămol din Constanța și Mamaia repercutându-se benefic și asupra mea.

Însă orice cură – bag de seamă retrospectiv – este condiționată de condițiile în care este aplicată rețeta. Una e să cumperi de la o țigăncușă, pe malul mării, o cutiuță cu ceva păstos și mizerabil, să te spoiești singur și ineficient pe la părțile dureroase, alta este să suporți masajul năbădăios al Taniei!... Tania se numea tipa care mi-a cerut să rămân doar în slip și să mă întind pe o saltea comodă, învelită cu vinilin de culoare bej. Frigul toamnei încărunțite de afară a devenit o nenorocire minoră față de taifunul ce m-a înhățăt.

Judecând oarecum naiv, pot afirma că tot ce-a urmat între mine și maseuză a fost generat de-o situație absolut obiectivă. Tania era o femeie la treizeci-și-ceva de ani, viguroasă, dar nu solidă, aproape o siluetă ca spuma valurilor stârnite de-un alizeu primăvăratic, nu te miri ce șolduroasă cu oase și apucături de hamal. Picase pe meserie din întâmplare. Șomeră după revoluție, cu rude în sistemul balnear, dăduse o șpagă unde trebuie și se calificase la locul de muncă. În fapt, oricine este capabil să facă un masaj aproapelui aflat în suferință, bănuiesc. Iar puțină silință cred că nu strică nimănui, nici măcar în clipele de sex, nu-i așa?

Am transcris cuvintele Taniei, rezumând o situație mai laxă. Mă uitam la fața ei cu trăsături asiatice. Ochii ca niște licurici negri, gura micuță, roșie, cu buze deloc statornice, nasul neserios, bărbia discretă. Pieptul pierdut sub un halat alb, parcă prea mare, brațele dezgolite, subțiorile cu părul pufos neepilat. Îi cântăream din priviri bazinul, încercând să ghicesc dacă va fi născut sau își poartă competența cenzurată. Palmele, plimbate pe carnea mea fără grăsimi, nu-mi trezeau nervii, așa cum mă așteptam. E drept, noroiul împuțit, salonul de tratament cu despărțituri lipsite de uși, cu apă peste tot și lume în permanentă mișcare nu înlesneau intimități. Și – să nu mă laud! – nici eu nu mă vedeam în situații contaminate de impulsuri erotice! Vream doar să mă vindec. Totuși, ambiguitățile și râsul Taniei mi-au trezit suspiciunea. Reticent, să nu mă fac de bășcălie, i-am suportat aluziile ironice resemnat și încurcat. Nu mai dădusem peste o astfel de muierușcă. Și n-aveam imbecilitatea să cred că Tania era sedusă de fizicul meu, de aparatul genital întrezărit în slip, de forța de atracție a spiritului meu, bla-bla-bla... Știam că îmi apăruse poza într-o publicație, dar... Ziare mai citește lumea, reviste literare ioc!...

O ședință, două, trei. Atât am rezistat, într-un crescendo aluziv, o joacă pe mușchii mei aburiți în sala de baie, amorțiți sub plăcinta de ceară fierbinte, crispați de ciupiturile electrice (la început neplăcute, în final minunate) și rarefiați de ultrasunete. Deși masajul era destinat să-mi refacă tocmai acești mușchi, ai piciorului drept, ai șoldului și ai spatelui tăiat de bisturiu, nu știu cum se întâmpla – probabil de vină erau prostia și reticența mea –, dar efectul smotocirilor se manifesta în lungimea și grosimea nervului spinal, provocându-mi tusea, strănutul și lăcrimarea. În loc să fie atacată zona erogenă sau măcar plasa de conexiuni ce înconjoară mijlocul, mi se umfla gâtul, înghițeam noduri și mă sufoca mirosul nămolului. Scăpam din mâinile nemilos de experte ale maseuzei cu sentimentul că am ieșit la suprafața mării, după o scufundare în recifuri horror, unde mi-am pierdut tubul de oxigen la sute de metri adâncime. Ședeam un timp cu noroiul pe mine, ca să-și facă efectul, în timp ce Tania fuma alături, pe banchetă, deși în cabinet era interzis. Ne studiam reacțiile în tăcere. O priveam curios și resemnat. Ce ascundea ființa ei? Ce o îndemna să se poarte ca și cum s-ar fi eliberat din pușcăria de muieri? Ce-i refuza bărbatul – Marin al ei, sudor pe șantierul naval –, de umbla să găsească la altcineva – în speță, la mine? Dar cum să cred că la mine? Cum să fiu atât de stupid? De nimic n-am silă mai mult ca de ridicolul admirației pentru o femeie căreia îi ești indiferent. Îmi amintesc mereu spusa lui Paler – că, bărbat fiind, nu cunoaște o senzație mai neplăcută decât aceea trăită în clipa când îi spui unei femei „Mi-ești dragă!” sau „Te iubesc!”, iar ea întoarce capul indiferentă și zice: „Poftim?” Și nu genul de femeie întrupat de Tania îl admiram eu.

Dar dacă eu eram genul de bărbat la care visa când făcea sex cu „al ei”? Nu mi-am pus această întrebare atunci. (Acum deja este redundantă!) Mă știu puțin atrăgător. Statura mea sub medie (abia 1,62 m), burticica produsă de îndelungile șederi pe scaun, la birou, ochelarii cu dioptrii de microscop, botul asimetrizat de-o căzătură în copilărie, părul incolor și brațele atârnate, nu sculptate în umeri, fac din mine un exemplar de neinvidiat al speciei umane. Și nici penisul nu-i exagerat, să devină o atracție universală… Sigur, mi se spune că inteligența, că mintea sclipitoare, că talentul de a îngrămădi povești la modul metaliterar, bla-bla-bla... Dar câte femei mișto se uită la inteligență, dacă nu există ceva pectorali și bicepși, dimensiuni 1,80 x 22 sau măcar un cont în bancă și-o mașinuță, fie chiar second hand? Și de ce visăm femei mișto, noi, ăștia care ne-am făcut din visat o meserie și ne asumăm coșmarurile lumii, transcriindu-le literar? O fi vorba de-o compensare, cumva? Să nu cad la mizantropie, lumea-i mare și diversă, io-te că mai există și toante care mă plac! Așa îmi spuneam de fiecare dată, în cameră, când retrăiam scena de masaj, singur dinaintea foii albe, pe care încercam să însăilez un text deocheat pentru revista lui Boerescu. Deceniul recent căptușit, plus durerea dintre vertebrele numerotate în anatomie cu 3 și 4, mă împingeau să uit chestiunea hormonală ce se manifestă de obicei prin vise erotice. Sau și mai rău. Obișnuit cu burlăcia, într-un București desfânat, m-am asigurat de serviciile unei prostituate fără pretenții intelectuale. Contra unei sume variabile, îmi rezolv problema săptămânal și mă bucur de libertate. Care bucurie lipsește mai tuturor amicilor căsătoriți. Nu le plâng de milă. Nu i-am îndemnat eu să semneze certificate la primărie!...

Alții nu știu cum suportă putoarea și proprietățile curative ale sulfului. Mie – și vorbesc deja din experiență – îmi blochează magistralele circulate de amestecul sangvino-nervos ce stârnește acțiunea sexuală. Mi-am dat seama, cu groază, de acest aspect inedit al stării mele în zilele când maseuza Tania încerca să-mi smulgă altceva decât o bancnotă oarecare. Cum, de fel, devin vorbăreț după ce mă lămuresc asupra personalității interlocutorului, discuțiile cu femeia s-au amplificat proporțional cu interesul ei – să-l numesc erotic, de ce nu? Nu că n-aș fi vrut să-i răspund în același fel; spre surprinderea mea, tocmai acest lucru nu mă interesa la Tania. Discutam despre bărbatu-său, despre vecini, de mamă și de tată (despre socri nu era nevoie, îi înjura fără să o stârnesc anume!), de colegele de serviciu, despre doctori, despre coafatul cățeilor flocoși (pasiunea ei), despre muzica turcească pe care o asculta la petrecerile duminicale, despre pământul străbun dintr-un sat dobrogean, despre politică și câte altele. Numai despre sex și tot ce aduce a trimitere subtextuală, nu! Totdeauna inițiativa venea din partea ei. Răspundeam cu moderație, nici ca unul repetent la acest curs, nici ca un bolnav irecuperabil, nici ca vreun homosexual reprimat, nici altcumva. Credeam că atitudinea mea înseamnă (și îndeamnă la) moderație. Când colo, Tania se stimula cu aceste jumătăți de refuzuri, jumătăți de consimțiri și le lua de bune pe ultimele. Tot mai des mâinile ei nesăbuite se întindeau pe epiderma picioarelor până-mi atingeau pilozitățile și rugozitățile de sub chilot. Unghiile, pe care nu le voi uita niciodată, se înfigeau în carnea mea flască, trezindu-mi nevoia de a țipa. Odată chiar am pălmuit-o pe obraz, când înțepătura înzecită devenise insuportabilă. Pe loc mi-a răspuns cu o palmă la fel de zdravănă, încât mult n-a lipsit să ne luăm la bătaie. Noroc că eu eram întins, cu fața în sus, pe canapea, și n-am putut sări la verticală. N-am putut sări din cauză că Tania mă încălecase pur și simplu, fără să țină seama că sunt nămolit peste tot, iar ea nu are pantaloni de salopetă. Atunci i-am simțit pielea fină a coapselor lipită pe șolduri. Și în loc să reacționez ca un mascul, i-am șoptit resemnat că-mi forțează operația încă nevindecată! S-a înroșit ca o fecioară ce aude întâia dată un cuvânt la care visează și pe care și-l repetă în gând. A plecat imediat, lăsându-mă perplex, confuz și sec. M-am dus la duș. Dușul se afla într-o despărțitură, prevăzută cu perdea de celofan în chip de ușă. Îmi agățasem chiloții într-un belciug, după ce îi clătisem cu apă, și-mi săpuneam de zor pielea. Întors cu spatele, n-am văzut cine a intrat. Mâna ce mi s-a așezat pe ceafă mi-era știută, iar mângâierea înduioșătoare. M-am întors. Tania mi s-a agățat de gât, deși avea cam statura mea, poate chiar mă depășea cu câțiva centimetri când încălța papuci cu talpă înaltă. Sărutarea a fost inevitabilă. Erecția neașteptată. Vă las să ghiciți dacă purta chilot...

Ziua următoare masajul s-a desfășurat în tăcere. Tania mă privea fix în ochi, cu un zâmbet fluid, ca noroiul încălzit. M-am lăsat în voia unghiilor ei fără să protestez. Cred că a trăit orgasmul când mi-au dat lacrimile, atât cele obișnuite, de sub pleoape, cât și cele subînțelese, din muștiucul pipei înfipt acolo unde trebuie. Durerea se transfigurase în plăcere, ca-n meniurile sado-maso, cărora nu le gust ingredientele. Curățirea la duș a fost mult mai minuțioasă. Părea că mi s-a lipit ceva de piele și nu reușeam să înlătur. Urmele semirotunde ale ghearelor aproape sângerau.

A venit și ziua cealaltă. De astă dată discuția a urmat linia firească dinainte, cu volute jucăușe, sprințare jocuri de cuvinte la care mă pricep, un fel de preludiu la masajul sexual executat fără jenă, dar cu precizie. Nămolul cald îngrămădit în jurul popândăului meu se volatiliza sub dibuiala expertă a Taniei. Amândurora ne dispăruse jena. Când doi oameni sunt legați prin rețeaua sulfuroasă a intereselor sexuale, rușinea este prima ipocrizie sacrificată. Tot ce ne unea, ne unea împotriva ceilalți: căutam cu urechi atente să nu fim surprinși. De ce – iată o altă ipocrizie, ușor de explicat, nu insist...

Nu s-a pus între noi problema continuării acestei relații ciudate, după ce termin sejurul. Nici o clipă nu mi-am făcut socoteala că trebuie să urmeze ceva. Părea că „sexul” intră în rețeta de tratament, alături de sulf, noroi, șocuri electrice și ceară. Poate că v-ați dat seama cum se realiza „actul”; nu-i de prisos precizarea că sentimentul final depășea enorm pe acela trăit în clipele disperate ale adolescenței, când mi-l făceam singur. Încununarea s-a petrecut cu Tania în spatele meu, ținându-mă ca Michael Douglas pe Jane Tripplehorn în Basic Instinct, cu pubisul împins între fesele mele și cu mâna plină de nămol sulfuros masându-mi și turbându-mi ștrumeleagul... Tratament pe care, generos cum sunt, îl doresc tuturor dușmanilor!

– Eu tot n-am înțeles ce-ai pățit! – zise unul dintre ascultătorii prozatorului care câștigase un premiu destul de consistent și ne invitase la „un protocol”, vrând, pesemne, să-și probeze modestia. – Ce-a găsit aia la tine, dacă nu te consideri bărbat fatal etc. etc.? Și, spune clar, ai futut-o sau nu?

– Vă întrebați care-i explicația că femeia a cășunat pe mine? Dragii moșului, sper că nu vă lipsește perspicacitatea textuală: păi, în condițiile în care prin mâinile maseuzei treceau numai trupuri fleșcăite, de babe și babalâci, flascozitatea... – uite, am inventat un cuvânt pentru tezaurul limbii române! – ...flascozitatea cărnii mele nu duhnea a sulf, ci mirosea a trandafiri!

– Las-o baltă, prozatore, ăsta nu e un final verosimil! – strâmbă din nas criticul binecunoscut prin scepticismul său.

– Atunci scrieți voi altul! – îi sări țandăra povestașului, care se ridică, își luă pălăria, bastonul și lavaliera de pe spătarul scaunului și plecă mormăind în barbă, lăsându-ne increduli…

(1999)

 

(publicată în revista Hyperion - nr. 4/2022)