TERAPIE NARATIVĂ - Nr. 1 - 2023

 „Moartea nu-i poate decât o schimbare de loc”

Marc-Aureliu

Martie 1962 era pe trecute când a murit tușa Joița, sora cea mică a străbunicului Andrei Ungureanu, zis Șăfu, pe care nu l-am apucat în viață ca să-mi amintesc de el. Nici pe tușa Joița nu o mai știu foarte clar. În memoria mea plutește silueta fragilă a unei bătrâne mărunte, subțiri, îmbrăcate în cămașă albă și fustă neagră. Și ochii verzi ai neamului Ungureanu îi întrezăresc uneori, prin pâcla iluziilor nestinse. Și nu știu de ce tresar când văd o femeie cu astfel de ochi, tot mai rar de găsit în realitate și chiar în vis...

Iarna cernuse ceva zăpezi și le geruise. Acum, împrimăvărându-se, pământul mustea de apă și de lacrimile plânse după el. „Ni l-au luat” – așa spuneau toți din sat despre „înscrierea la colectiv”, cum s-a numit neoficial operațiunea. Spre miezul zilei, când soarele prindea putere, un abur ușor plutea peste câmpuri și peste sat. Nu se întindea uniform, neted și lipicios, ci căpăta înfățișări ciudate, de stâlpi, momâi sau glugi de coceni, care se mențineau până seara, îngroșându-se odată cu apusul. Fuioarele se plimbau tulburate pe ulițe și prin grădini, fără să adie pic de vânt. Poposeau ici și colo, se înfășurau după trunchiul vreunui salcâm sau se lipeau de zidul câte unei case, apoi dispăreau de parcă își găsiseră sălașul secret. Unii spuneau că sunt sufletele morților, alții rânjeau cu dinții galbeni de tutun c-ar fi vrăjitoare sau iele fugite de prin păduri.

Scăpate de ghețuri, pâraiele curgeau prin șanțuri cleioase, din sat spre Vălcea și de acolo spre Neajlov. Pe locurile rămase nearate bălteau în ochiuri limpezi. Șuvoiul adunat pe firul Vălcelei era tulbure și viguros, colorat cafeniu de la lutul albiei, însă aproape curat după ce cărase toate gunoaiele și borhotul de la cazanul de țuică. Un șănțuleț trecea chiar pe jumătatea pomostului tușei Joița, nu departe de prispa căscioarei plătite de Taica, după ce, în urmă cu cinci toamne, tușa fusese dată afară din casa ei de noră și dormise o vreme la noi, pe o laviță, în tindă. Bărbatul îi murise la Cotul Donului, iar băiatul proaspăt și prost însurat nu făcea gât dinaintea nevestei. De ce se certaseră, părea ca de la sine înțeles, fiindcă nu se vorbea despre asta; în orice caz, nimeni nu-mi spunea tocmai mie, care întrebam de toate celea... Locul cu odăița nu era împrejmuit de nicio umbră de gard. Mai apoi, moștenit de țața Niculina Oanței, urma să fie închis în curte de soțul acesteia, nea Mitică Bizdeche. De la ei a rămas în folosința unui nepot de văr, rudele noastre neavând copii; iar nepotul, fără nevastă și cam bolnav, l-a vândut după 1990, el aciuându-se într-o chițimie pe-aiurea...

În vara lui 1959, când zidiseră casa Dadei, mătușa mea, Taica tocmise pe Radu Pisică și pe oamenii lui să ridice una mică și pentru tușa Joița. Gătaseră treaba în câteva zile: o căsuță ca o bojdeucă, încă obișnuită în acei ani: stâlpi de salcâm la colțuri, ziduri din lați cu zăbrele de răchită și chirpici cruzi îndesați între stinghii, pod din scânduri de brad, acoperiș de șiță, uși negeluite, pământ pe jos, tencuială de lut văruit, geamuri în toc fix, mari cam de două palme. O tindă, o odaie, prispa deschisă și-un coteț alături, pentru niște găini. Să fi avut răgaz, Taica încropea și gard, fiindcă Maica îndemna mereu să-l facă. Deși tușa Joița era din neamul soțului, bunica mea ținea mult de tot la năpăstuită și-i ducea deseori câte ceva de-ale gurii, la noi găsindu-se mereu în plus. Maica mă luase la înmormântare fiindcă Taica refuzase să meargă, răstindu-se, scurt, că el nu poate să o vadă pe mătușa lui moartă! Și trebuia să fie și-un bărbat de la noi din familie – tata era la serviciu, în Balastieră, Tatoniță plecat din sat nu mai știu pe unde. Iar eu aveam șase ani și păream suficient de mare să duc pe umeri neplăcuta îndatorire...

Soarele încălzea bine când am ajuns cu Maica lângă odăiță. Câteva femei, îmbrăcate cu țoale cernite, cu broboade uzate pe cap, ședeau afară, în picioare. Alături, pe niște scăunele, trei bărbați cu haine de toată ziua și căciuli țuguiate. În drum adăsta o căruță cu boi. A cui era, cine o conducea – am uitat, de voi fi știut vreodată!... Am uitat și cum arăta sicriul – la noi în sat se spunea tron – în care o puseseră pe tușa Joița, am uitat și cum arăta băiatul ei, și nora, și nepoatele – care nu erau cu mult mai mari decât mine, dar niciodată nu mă băgau în seamă. Popa nu venise, nici țârcovnicul, nici copiii care, la moartea vreunui consătean, găseau prilejul agonisirii câtorva bănuți, dintre cei azvârliți de rude la slujbele din răspântii sau în dreptul puțurilor de pe marginea șoselei către biserică și cimitir. Maica m-a lăsat afară, lângă femeile bătrâne. Mi-a zis să stau cuminte și a intrat în odaia unde, în tronul învelit într-un macat – țesut, nu ales –, odihnea tușa Joița, al cărei chip nu mi-l mai aduc aminte. Am stat lângă acele femei.

Gherghina: Când am scăldat-o, se ținea bine

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Eu cred că de inimă rea

Catița: Am îmbrăcat-o cu mâinile mele

Didica: A trecut mult de când au dat-o afară

Dița: Acuma a scăpat de toate, a luat-o Ăl-de-Sus

Catrina: Bine că are cine să-i facă pomenile

Gherghina: Și nici n-avea pielea uscată

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: În ea s-a strâns fierea încet

Catița: Și lucrurile toate îi veneau bine

Didica: Și nu se poate să fi uitat

Dița: La sânul Lui, unde drepții se hodinesc

Catrina: Pomenind-o pe ea până în ziua de-apoi

Gherghina: Părul ei lung era încă și des

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fierea pe de-a’ntregu’ a umplut-o

Catița: Cămașa ei albă și moale era

Didica: Prea lung, timpul uitare aduce

Dița: Mila Lui blândă asupra ei o să vie

Catrina: Pomenind-o pe ea, pe ei pomenesc

Gherghina: Și negru, și moale la pipăit

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Fierea e verde și-amară la gust

Catița: Țesută din in și bătută

Didica: Și uită pe noi și pe sine

Dița: Și pacea din cer o va hodini

Catrina: Pomană făcând cu sufletul lor

Gherghina: De parcă păr de codană era

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și inima ei plină de fiere

Catița: Cu flori nestemate culese în fir

Didica: Lung timpul pe noi ne desparte

Dița: Căci mare e mila Lui bună

Catrina: Întâi la trei zile pomană

Gherghina: Și pielea pe față doar cute avea

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fiere în sângele ei

Catița: Toate frumos rânduite pe laturi

Didica: Și singuri suntem în casă cu noi

Dița: Sufletul ei parte să aibă

Catrina: Apoi la șase zile pomană

Gherghina: În jos albă și deloc zgrunțuroasă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și sufletul ei tot fiere

Catița: Betele ei lungi și-nflorate

Didica: Atuncea uităm unde suntem

Dița: De cele alese prilejuri

Catrina: La nouă zile pomană din nou

Gherghina: Și dinții întregi îi avea

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fierea otravă rea este

Catița: Bătute cu fire-aurite

Didica: Și uităm cum ne cheamă

Dița: Când lung poposi-va acolo

Catrina: La trei săptămâni pomană la fel

Gherghina: Obrazul ei fără pungi

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și otrăvită fiind pe de-a’ntregul

Catița: Și fusta ei plină cu flori

Didica: Rău dar să ne-aducem aminte

Dița: La sânu-i prielnic și când

Catrina: Pomană la șase săptămâni iară

Gherghina: Pieptul și gâtul ei păstrate

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Moartea încet o cuprinde

Catița: Cu mândrie purtată ar fi

Didica: De cei pe care la sân i-am crescut

Dița: Timpul s-ar face spre a

Catrina: Și iar la șase luni pomană

Gherghina: Cum dintre noi niciuna n-avem

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: În brațele ei reci și uscate

Catița: De orice femeie la joc

Didica: Și încă mai rău este

Dița: Învia morții atunci

Catrina: Pe fiecare an câte două

Gherghina: Și pielea întinsă pe șolduri o are

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Din care nici vreun om

Catița: Și pieptarul ei moale și cald

Didica: Atuncea când cei pe care la sân

Dița: Sufletul ei se va-ntoarce

Catrina: Și astea vreme de ani șapte

Gherghina: Întinsă pe buci și lucioasă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Nu știu să se fi întors

Catița: Cu flori înflorat pe la copci

Didica: I-am crescut și ne uită

Dița: Dar trupul viermii au să-l înghită

Catrina: Lungi cât o viață și grei peste poate

Gherghina: Peste coapse și pântec

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Ori poate auzul n-a auzit

Catița: Și broboada moale și neagră

Didica: Și singuri pe lume de parcă

Dița: Și în țărână se va întoarce

Catrina: Și roadele câmpului vor fi

Gherghina: Arsă pe pulpe de soare și vânt

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Ori poate văzul n-a văzut

Catița: Înfășurată în tron de macat

Didica: N-am fi pe pământ

Dița: Căci moartea e schimbare de loc

Catrina: Ajunse pe lumea cealaltă

Gherghina: Și cine poate să creadă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Nici sufletul n-a suflat

Catița: Spre locul de dincolo trece

Didica: Am fi pe alt loc

Dița: E doar o schimbare de loc

Catrina: La schimb cu lumea aceasta

Gherghina: Că moartea la sine a luat-o?

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Găsisem o bucată pătrată de hârtie albastră, din acelea folosite la împachetat diferite obiecte. Știam să fac din ea o bărcuță. Oricât m-am străduit deunăzi, n-am mai reușit. M-am dus lângă șanț și-am lansat jucăria pe apa ce curgea suficient de iute și de lin ca să ducă barca la vale fără să o bage la fund. Am urmărit-o până la capătul pârâiașului. Nu s-a împiedicat de nimic și a trecut cu bine de pragul săpat în malul Vălcelei. Scăpată întreagă din micile vârtejuri de pe firul torentului, a dispărut dincolo de puntea lui Nenecea, unde n-am mai văzut-o. M-am întors la casa tușei Joița, și m-am așezat pe talpa de la prispă, la soare, în spatele celor trei bătrâni care stăteau pe scăunele și pâcâiau tutun.

Moanță: Se duse și Joița. Ca mâine o să ne ducem și noi. Și cum muri ea, ca un câine. Așa poate murim și noi, mâine, poimâine. Parcă poți să știi când îți vine sorocul și cine e lângă tine atuncea? Poate nu e nimeni și întinzi mâna după lumină și strigi și vrei să apuci viața de un picior și ea se duce, se duce, se duce și n-are cine să te ajute, cine să-ți dea o cană de apă, cine să te mângâie un pic și să-ți mai dea nițel din curajul pierdut. Sau se poate să mori în bătălie, pe câmpul înghețat în flăcări, așa cum a murit Marin al ei, cu arma în mână luptând contra păgânilor. Atuncea nimeni nu va uita de tine și te vor chema cu nume de erou. Locul tău va fi cinstit aici, nu pe lumea cealaltă, deși moartea nu-i poate decât o schimbare de loc. Și nimeni nu se va acoperi dinaintea crucii tale, înfiptă la răspântie de drumuri sau la intrarea în cimitir. Ție, căzut în luptă cu păgânii, chiar și pe lumea cealaltă ți se vor pleca frunțile. Dar nouă, ăstora de mai trăim, nu ne e dată moartea glorioasă. Un război a trecut, altul a venit și s-a dus, noi am scăpat din ele, am câștigat pământ după primul, l-am pierdut după al doilea, nu ne mai rămâne decât să așteptăm tăcuți moartea, cu lumânarea în mână, pe pieptul fără decorații...

Moică: Dar de ce să mori? Eu nu vreau să mor, oricât ar zice cineva că moartea nu este decât o schimbare de case și că locul meu cinstit e doar ăla de veci, pe lumea cealaltă. Astea sunt ziceri, cred eu, fiin’că nimeni de acolo viu nu s-a-ntors, să ne spună cum este. Eu, slavă Domnului, trăiesc, muncesc și mă satur de mama ei de viață, nu prea am timp nici să mor. Și dacă aș muri, cine ce-ar folosi din asta? Eu, unul, am locul meu, bun-nebun, pe lumea asta! Nu-l dau pe celălalt, și altul nu-mi trebuie de-ar fi chiar să mor! Ba răul mai rău ar fi dacă aș muri, fiin’că fără mine o curte și-o casă s-ar duce prea trist și iute pe apa sâmbetei! Voi știți: cine mi-ar ține locul? Amărâtă nevasta îmi este și fiii căzuți la Cotul Donului, fără copii. Nepoți nu avem și nimeni cu umeri să sprijine gospodăria la moartea mea. Și vreau să nu mor – nu fiin’că nimeni nu m-ar plânge; dar trebuie să trăiesc să-i plâng eu pe-ai mei, cu lacrimi de iască! Și poate să spintec pe vreunul dintre cei care mi-au omorât băieții! Uscată nevasta îmi este și ochii ei secați de lacrimi sunt. Cine pomenile-ar face? Cine plăti-va groparii? Și sufletul meu n-ar veni noaptea să se hodinească în lână, și apa în cană ar sta nebăută. Eu locul meu loc îl vreau pe astă lume, căci aerul mai bun aici este. Nimeni nu știe cum e pe lumea cealaltă, fiin’că de-acolo nimeni nu s-a-ntors, să ne spună. Mie aici îmi place, și aici mai am socoteli de-ncheiat. Cred în Dumnezeu și el mă vede cât îi sunt de supus. Dar să mă ierte că nu vreau să mor și să merg la el. Nu vreau să-și facă griji din pricina mea, mă descurc eu p-aici singur...

Moană: Ba eu, unul, m-am săturat. În viața aceasta, pe lumea aceasta, numai necazuri am tras. Nimic nu mi-a fost dat să îmi bucure sufletul. De când m-am născut și până în ziua de azi amarul întruna m-a însoțit. Așa că nu mai vreau nimic și aștept clipa fericită când voi trece dincolo. Căci moartea nu e doar o schimbare de loc. E altceva. E ca întorsul acasă din bătălii crunte, din munci grele, din călătorii ostenitoare. Dincolo e locul meu. Fie el gol – mai gol decât cel de aici nu poate să fie. Fie viața mea toată sub flamura nopții, eu nu mai pot măsura pași înainte pe lumea asta, unde flutură flamura roșie. Dincolo, toate vor fi cum se zice. Raiul mă așteaptă, știu bine; aici prea mult pătimit-am. Nașterea toată e chin și durere. Moartea stinge. Ori se stinge ușor în trupul tău, îți alină sufletul, îți domolește văpaia din inimă și din vintre. Nașterea țipă și lacrimi șiroaie pe fața gingașă, dar plină de spaimă a femeii născătoare, se varsă. Blândișoara de moarte te-nvăluie în giulgiul cel alb al tihnei depline. Se zbate pe jar născătoarea și aduce pe lume un copil sortit vieții și durerii, un suflet plăpând care țipă și se-mpotrivește. Adie zefirul când moartea culege pe omul copt de suferință, spre a-l izbăvi. Cine se teme de moarte, acela necopt este. Cine se teme de moarte, acela degeaba s-a născut. Cine zice că se ia cu moartea de piept, acela crede smintit că lumea nu-l merită și face pe naiba să-și lungească viața de nimic. Cine curajul de-a muri cucerește, acela tihnit locul de veci și-l așterne și pacea împacă sufletul lui. Viața înseamnă pregătire pentru moarte și cine știe asta, cunoaște că trăiește un vis, nu o viață. Eu m-am săturat de visul acestei vieți, pentru că mi-a fost dat unul groaznic și de-aia vreau să se termine. Nu știu dacă voi muri demn sau jalnic, dar inima mea dorește moartea, așa cum floarea dorește soarele și copacul din pustiu apa limpede a izvorului. Mă face asta vrednic de tihna cerească sau mă aruncă în scuipatul disprețului omenesc? Nu știu. Știu doar că nu știu nimic!

Și am văzut că venea popa Averescu, fâlfâind sutana lungă și patrafirul soios, însoțit de un tânăr pirpiriu, Gică Barbu, care avea să-și câștige porecla de Colăcel. Popa ținea o carte sub braț, iar Colăcel ducea cădelnița și un fel de tașcă, poate goală, poate cu ceva în ea. Se strânsese lume mai multă, ca la mort. Stăteau femeile bulucite la ușă, iar când oamenii bisericii sosiră, li se făcu pârtie să intre. Un timp nu se auzi nimic, apoi slujba cântată se prelinse afară ca fumul pe coșul sobei. Și iar tăcere, și iar agitație, după care popa și țârcovnicul ieșiră clipind des. Doi bărbați scoaseră sicriul cu tușa Joița. Îl puseră pe o masă, împrumutată de la careva dintre ai lui Mocanu. Proțăpit lângă tron, popa începu iar să citească, în tandem cu dascălul:

– Să luăm aminte...

– Doamne miluiește!...

Și tot așa, cât fu nevoie. Nu îngenunche nimeni, fiindcă jos era ud și se făcuse noroi de atâtea călcături. Femeile se îndoiau de la mijloc, bărbații își plecau capetele descoperite. Soarele încălzea tot mai puternic, iar eu mă uitam la oameni, fără să fiu atent la ce citea popa. Mă miram că fiecare chip, de femeie sau de bărbat, e încremenit în tăcere, de parcă toți purtătorii de cap erau îndurerați de moartea tușei Joița. Nu știam dacă trebuie să plâng, fiindcă vreo două sau trei babe începuseră să bocească, însă nimeni nu plângea cu adevărat, nici băiatul tușei, nici nora sau nepoatele. Încercam să fiu serios, priveam și eu pământul, căznindu-mă să nu râd când vedeam cum fuge vreo gâjganie printre picioarele oamenilor. Pe urmă mi-au stârnit interesul boii și căruțașul, însă n-am fost lăsat lângă ei. Maica mă urmărise de departe și m-a prins de guler când am dat să mă urc în căruță. M-a ținut de mână tot drumul de la odăița tușei până la biserică. Nici să culeg și eu vreun bănuț la răspântie nu m-a lăsat, când a zvârlit un pumn de monede nu-mi amintesc cine!...

Drumul până la cimitir nu era lung, n-a durat nici jumătate de ceas. Căruța s-a oprit dinaintea porții, femeile s-au dat la o parte, doi bărbați au dus tronul în biserică, dar nu toată lumea a intrat să asculte slujba. Pe mine m-a tras înăuntru Maica, și-am stat ca pe ghimpi un timp. Încercam să descopăr ceva anume la lumânările aprinse în sfeșnice, la icoanele pictate și afumate de pe pereți, la candelabrul de alamă atârnat de tavan, la stranele de lemn rece, la ușile altarului. Nimic nu mă tenta la scotocit și cred că mi-era teamă de popa Averescu. I se dusese buhul că ne taie limba dacă vorbim sau facem prostii. I-am zis Maicii că mi-e frig. M-a lăsat afară, unde erau destui oameni atenți să nu fac vreo nefăcută. Chiar nu aveam chef de una din astea, frigul din biserică îmi intrase în oase, de unde parcă n-a ieșit nici până azi. Așa că m-am dat aproape de zid, lângă fereastra deschisă a naosului, am privit în jur și-am stat nemișcat, să mă pripească lumina soarelui de după-amiază. Iarba din curtea bisericii nu se înverzise, dar mi se părea că plesnesc mugurii pe crengile pomilor. Aburii se adunau peste sat, urcau din valea Neajlovului sau izvorau de prin grădini, cine știe!... Curând aveau să împâclească soarele, tăindu-i căldura. Și pe când mă gândeam la răcoarea iminentă, am văzut cum zbura șăgalnic printre oameni un fluture alb. Nimeni nu-i da importanță ori nu-l vedea. M-am repezit să-l prind, urmărindu-l prin spatele altarului spre cimitirul care astăzi e cotropit de gospodăria unui popă fără alt Dumnezeu decât banul. Fluturele s-a ridicat desupra crucilor puse la mormintele străbune, și l-am pierdut de tot printre crengile salcâmilor mărginași. M-am răsucit către biserică. Geamul dinspre nord era deschis, iar sub el zăcea un pietroi. M-am urcat și-am privit înăuntru, de unde venea glasul subțire al lui Colăcel:

– Și s-a înălțat la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui!...

O rază de soare se strecurase pe fereastra cealaltă și cădea pe fața moartă și albă a tușii Joița. Și deodată mi s-a părut că tușa rânjește la mine, că deschide gura și clănțăne dinții galbeni. Cât să fi privit la închipuirea asta? Nu știu. Speriat, m-am dat jos de pe piatră și-am fugit acasă. Taica își găsise de lucru la o cotigă, nu m-a luat în seamă. M-am băgat în pat, unde îmi știam locul, lângă soba de cărămidă în care se făcea foc de paie. Soba era rece, focul se aprindea numai seara, iar eu am început să tremur. O săptămână m-au ținut frisoanele. Nu am mâncat nimic, nu am ieșit la treaba mare, nici pipi nu prea mi-a curs, deși beam apă des. Nimeni n-a priceput ce boală sau durere am, iar eu nu vorbeam, să-i lămuresc.

Și deodată, după o săptămână, m-am dat jos din pat și-am apărut pe prispa casei, unde soarele se juca nepăsător și toți ai curții discutau despre orice, numai despre mine nu. Viața noastră a curs înainte de parcă nimic nu se întâmplase. Niciodată nu s-a mai discutat în familie despre asta. Poate nici nu s-a petrecut...

versiunea întâia – 24-25 martie 1978

= 2 Mai, Constanța =

(Notă după prima lectură, în 1978: Complet nemulțumit de această povestire. Nu cred însă că altădată aș fi putut scrie mai bine dintr-una. Pe urmă, nici nu mai puteam răbda până altădată.

Notă din 2022: La reluare, sunt tot nemulțumit de ce-am scris, dar nu mai am dispoziție și poate nu mai am timp pentru altă versiune, așa că – scuze cititorului! – o public nefinisată...)

 

(Publicată în revista HYPERION Nr. 1-2-3 - 2023)