TERAPIE NARATIVĂ - 4/2023

 „AM LUAT!”

– un examen de-altădată –

– partea a II-a –

Am spus deja că pe-atunci nu deprinsesem obiceiul notației în jurnal. Bănuiți de ce nu pot să redau precis toate amănuntele zilei când m-am întors din București împăcat și – oare mă mint pe mine însumi? – nu foarte bucuros de rezultatul admiterii în liceu: LUASEM! Eram al 64-lea pe o listă de 128 admiși, cu media generală 7. Chiar dacă mă situam fix la jumătate (...dar INTRASEM! – și de aici sentimentul de împăcare...), totuși aflasem că nivelul meu este mult sub cel atins la Școala generală din Morteni. Acolo, doar într-un singur an nu luasem premiul I: la terminarea clasei a VII-a, fiind pedepsit la matematică numai cu note de 7 și 8 de acea suplinitoare care nu-mi plăcuse fizic (pur și simplu așa, instinctiv, la prima vedere!), și – unicul din clasă – răspunsesem copilărește cu un răsunător „NU!” la întrebarea dacă vrem să ne fie dirigintă și profesoară. Aș evita să tot revin asupra indigestului moment neplăcut din perioada școlărească, dar sunt obligat să constat că mi-a schimbat „drumul vieții”, cum se spune. Vina îmi aparține: nu știam „să fac frumos” în fața celor mai mari, mai sus-puși, mai îndreptățiți să mă educe, să mă corecteze, să mă pedepsească. Și n-am învățat asta nici până acum, judecând imparțial unde am ajuns... De pocinoagele mele, comise cu bună știință, încerc să mă eliberez fie încercând să îndrept consecințele chiar și după ani, fie recunoscându-le doar, și cerând iertare cui am greșit. Dar de urmările celor pățite de mine – și de care n-am știut să mă feresc sau să le dau pe față când s-au întâmplat – cum să scap? Probabil că mă urmăresc subconștient, deoarece coșmarurile persistă și revin periodic în aceleași structuri formale, deși sub diferite și neverosimile înfățișări. Poate de-asta vreau, insist și încerc să povestesc întâmplări, nu vise. Și mă străduiesc să le trec în registru comic, fiindcă râsul – nu spun o noutate – vindecă mai bine decât orice răsplată sau pedeapsă. Mai cu seamă râsul de tine însuți.

Îmi amintesc foarte clar sentimentul de liniște și melancolie ce mă cuprinsese în acea zi, după citirea listei afișate pe partea dinăuntru a geamurilor holului de la parter, ce dădeau spre curtea cimentată. Până atunci plutisem în incertitudinea obișnuită a examinaților. La ora fastă H, nu prea aveam habar pe ce lume trăiesc. În sinea mea dospise o temere suplimentară, deoarece, de-aș fi ratat intrarea (cum am ratat multe în viață), sigur primeam o altă mamă de bătaie soră cu moartea din partea lui tata, ale cărui metode paideice se rezumau la contondența vreunui ciomag sau la moliciunea curelei din piele de bou (pe care i-o ascundeam degeaba, că tot o găsea). Afară de bătaie – meniu regal obișnuit mie –, efectiv nu știam ce mă aștepta dacă „picam” la Liceul Industrial Energetic. Nu exista, la nivelul părinților mei – ori eu nu aveam cunoștință de – un Plan B. Abia acum, în iunie 2023, bântuit de aducerile aminte provocate de agitația contemporanilor în jurul acestor examene – capacitate, bacalaureat, licență, titularizare etc. – îmi dau seama că trecusem printr-o situație tip „all or nothing” (totul sau nimic!), specifică jocurilor de orice fel. Să fi mers „Monseniorul”, Padre Padrone al meu, pe asemenea variantă? N-aș paria pe 1 (unu), ca la Pronosport, nici dacă 1 (unu) ar fi unica opțiune de joc. Nimic nu-l califica pe tata pentru rolul Demiurgului experimentalist din nu știu ce interpretare filosofică a religiilor. Nu ascundea obiceiuri de parior, nici plăceri de jucător; mai încingea o șeptică sau vreo tablă cu amici de pahar, în rare ceasuri de tihneală. Tata găsea mereu ceva de făcut când nu era la serviciu; firește, dacă nu se refăcea după beție, alungând mahmureala cu tradiționala zeamă de varză acră și/sau cu inevitabila bătaie administrată mie. Iar în „meseria de tată”, el avea un principiu sacrosanct: „Ori faci ce zic eu, ori pleci de acasă!” Într-o zi a venit și ziua aia, și-am plecat... Mă întreb și azi, după 52 de ani, dacă nu cumva el mă „educa” astfel (și mă pedepsea când nu-l ascultam) fiindcă voia să fiu un tip cu psihic puternic, să nu îngenunchez niciodată în fața altora, dacă nu pot să-i domin, să le poruncesc, să-i birjăresc (e o vorbă din satul meu, poate și de prin altele), să ajung cineva, indiferent ce-ar fi fost acest sau acel cineva... Mi-am dat seama, când era prea târziu să îndrept situația sau să mă conformez dorinței sale, că tata vrea doar să nu fiu slab la suflet, ca el! Nu mai știu de câte ori, după moartea mamei – beat fiind, dar nu inconștient – și-a recunoscut slăbiciunea în fața mea, fapt care nu mă umplea de mânie, nici de bucurie, ci de-o calmă înțelegere... Înțelegere ce nu mi-a folosit la nimic, la fel ca motorul emblematicului om din Tecuci, prezent în poemul lui Mihai Ursachi!

Fiind „cel mic” din familie, tata trebuise mereu să asculte de Taica, iar după moartea acestuia, de Tatoniță, fiecare dintre ei deținând „funcția” de cap al familiei la timpul cuvenit. Ce propunea, hotăra sau dicta capul, executau fără crâcneală ceilalți. Însă tata împlinea până și dorințele sorei sale, Dada, cu doi ani mai în vârstă, deși o zânzânea cu tot felul de replici ironice, pe care biata femeie greu le pricepea. Asta era partea lui fabuloasă, pentru care l-am iubit și admirat consecvent, în ciuda bătăilor încasate pe drept sau pe nedrept: treaz fiind, nu beat, folosea ironia necruțătoare față de oricine și orice, găsind întorsături de frază cu alură de glumă, poantă, bășcălie, intenționat compuse ca să nu jignească ascultătorii sau preopinenții. Nu polemiza cu nimeni, nu-l umfla siguranța oamenilor cu idei fixe, nici ambiția să aibă mereu dreptate și nu încerca să demonteze logic spusele cuiva, prezent sau absent. Reticența se datora, probabil, faptului că în familie fusese mereu cel care trebuia să tacă. Dar în toate discuțiile la care lua parte, după ce asculta prostiile altora, le anihila cu vreo propoziție sau o istorioară plină de sens, poate chiar cu o sintagmă neobișnuită, ce da de gândit auditoriului abia după stingerea hohotelor provocate de rostirea ei. Cum naiba să nu-l admir, în ciuda divergențelor stârnite de firea mea tembelă și puturoasă (e vocabula pe care mi-o trântea când stăteam degeaba sau citeam, iar lui îi era lene să mă altoiască)? Și cât regret că n-am notat calambururile scoase ca pe bandă rulantă, în perioadele când era bine dispus! De la o vreme, însă, ne împiedicam unul de altul din ce în ce mai des, chiar dacă ne găseam la 300 km distanță (de exemplu, el acasă, la Cacova; eu în armată, la Constanța sau Mangalia).

În ziua când știam că trebuie să se afișeze rezultatele, am primit mână liberă să fac cum și ce mă taie capul. Și bani de drum, dus-întors, plus ceva pentru mâncare, bănuiesc că vreo 50 lei în total. Era o zi de vineri din ultima săptămână a lunii iunie sau prima din iulie (nu rețin precis când a fost examenul). Putea să plouă, însă nu-mi luasem nici umbrelă (n-aveam în dotare), nici vreo pelerină ori sac de nailon. Am folosit bicicleta lui Tatoniță pe drumul de la Cacova până la Găești, și-am lăsat-o la unchiul Costică, văr primar cu tata, care locuia chiar în spatele gării. Mi s-au șters din memorie amănuntele călătoriei de dimineață. Nu și tonalitatea atmosferei, dacă pot scrie așa: senină, caldă fără caniculă, fără vijelii văratice, fără pic de nori. O plăcere să mergi încotro ai treabă sau vrei doar să te plimbi. Numai că eu mergeam să aflu dacă „am luat” la liceu. Primul meu examen și – nu exagerez! – cel mai serios.

Trenul spre București oprea la Găești în jurul orei 7:30. Urcat în el, am ajuns în gara Basarab pe la 9. La 10 eram pe Șoseaua Giurgiului, în curtea liceului, așteptând cu alți băieți, fete și părinți să se afișeze lista. Ni s-a dat de înțeles că abia pe la orele 14 sau 15 va fi gata, dacă nu cumva și mai târziu. Cineva aflase, iar vestea se distribuia din om în om, din grup în grup, dar nu în șoaptă, fiindcă nu era ceva ilegal. Ce să fac? La tanti Linița nu era nimeni, rudele noastre se perpeleau cu ziditul casei de la Cacova. Să mă plimb – unde? Nu cunoșteam niciun loc interesant, nici nu știam să mă relaxez. Să stau pe-o bancă, la umbră, în preajma clădirii liceului sau peste Șosea, în mini-parcul din fața blocului cu cinematograful Flamura? Puteam să stau. Dar nu mai bine să intru la film? Am băgat iute de seamă că de la ora 11 începea un spectacol. Dura până spre 13, când programul din avizier arăta că urmează altul. Niciodată nu voi uita – din motive diferite, firește – nici titlul filmului, nici actorul principal: 100 de dolari pentru șerif, cu John Wayne. Un pic de popas aici nu strică.

În engleză, filmul se cheamă True Grit. Traducerea corectă: Curaj adevărat. De ce vor fi pus atunci pe afiș 100 de dolari pentru șerif, preluând vizibil și banal ideea principală a scenariului? Greu de înțeles nu e: dolarii deveniseră marota mediului bișnițăresc român, dar și a conducătorilor (se deduce din obsesia cuplului Ceaușescu, așa cum o descrie Pacepa în cartea sa de amintiri, bine aduse din condei de altcineva, evident un scriitor de meserie, probabil român emigrat oficial în SUA, după cum circulă bănuiala). Șerif, intrat de mult timp în vocabularul românesc, era/este un cuvânt cu efect psihologic defulator complex (nu e cazul și nu sunt pregătit să-l descâlcesc). Și cum anul era 1971, și încă nu se declanșase mini-revoluția culturală consemnată istoric, titlul suna atractiv și, pasă-mi-te, Occidental! Am luat bilet și am intrat în sală. Povestea filmată nu m-a impresionat prea tare, deși se spune că John Wayne ar fi făcut unul dintre cele mai bune roluri din lunga-i carieră. Pentru mine și-alții din lumea rurală, westernurile cu Wayne ni se păreau ...neverosimile! Puștani de țară fără prea multă știință de carte, eram complet cuceriți de Sergio Leone și epopeile cu dolarii, le iubeam necondiționat, le credeam adevărate, deși nu știam că erau filmate în... Spania. Nicio producție americană, cu decoruri naturale și fidelă epocii evocate, nu ne convingea. Mai citit, acum pot avansa ipoteza că John Wayne a fost un bun propagandist al „american way of life”, iar filmele sale șablonarde, cu șerifi și bandiți, echivalează (ori funcționează în același registru, oficial) cu filmele comuniste sovietice (sau românești), pline de eroi infatigabili, fie chiar și morți (pe nedrept, firește). Și americanul, și esticii umblau țepeni, parcă înfipți în drugul ideologic – capitalist la unul, socialist la ceilalți!

La ora 13 fără câteva minute am ieșit din cinematograful Flamura cu ochii beți de frumusețea peisajelor muntoase, expuse în culori vii pe ecranul uriaș. Nu cunoșteam pe nimeni în mulțimea spectatorilor, mă simțeam cumva pe altă lume. Parcă mi-era foame. Am ocolit prin stânga corpul de clădire și am zăbovit un pic dinaintea cofetăriei vecine, încercând să mă decid asupra unei prăjituri. N-am reușit, pentru că pe aleea din fața blocului l-am zărit pe Zamfir Virginel, un băiat dintr-un sat din Vrancea, cu care schimbasem mai multe vorbe în zilele precedente, înainte să intrăm la examinare (urma să locuim la cămin ulterior). De la el am aflat că s-au afișat rezultatele, că el „a luat” și acum merge la oficiul poștal situat la parterul blocului, să telefoneze acasă, părinților. Nu știa dacă „am luat” și eu. Pe dată am uitat de foame și, cu inima strânsă de emoție – vă asigur: nu de teamă! (dar dumneavoastră puteți crede orice, n-am cum să vă contrazic!) –, am traversat Șoseaua Giurgiului sub soarele tipic bucureștean, ferindu-mă de-un tramvai numit pericol, nu dorință! Nici nu mi-am dat seama când m-am pomenit lângă geamul de la parterul liceului, unde secretara, supervizată de președintele comisiei, lipise foile de hârtie A4, dactilografiate cu numele și media generală a candidaților. Mi se împăienjeniseră ochii, dar deslușeam fără probleme cuvintele, habar n-am cu ce corp de literă scrise.

Am început să citesc de la numărul 1 și după ce am trecut de două pagini, negăsindu-mă, am trecut la ultima, citind lista de la numărul 128 înapoi. Iarăși două pagini pe care numele meu nu se afla. Sper că nu greșesc: totalul admișilor se înșira pe 5 sau 7 pagini. Presupun asta, judecând după câte rânduri încap pe coala A4, cu spațiere verticală la două rânduri, cum se proceda în epoca mașinilor de scris când se foloseau numai majuscule. Dar numele noastre fuseseră grafiate în mod obișnuit, majuscule fiind prima literă din nume și prenume, plus inițiala. Amănuntul îmi persistă în ochi, fiindcă șirul acela: 64. Ungureanu A. Dumitru – 7,00 nu-l pot uita oricât m-aș strădui. Nu l-am văzut la a doua parcurgere a listelor, ci – cum să spun? – la plimbarea privirii în sus și-n jos pe paginile totemice. De câte ori să fi măturat dreptunghiurile ce mi se păreau câteodată complet albe, în ciuda urmelor carbonice negre? Cine ar putea să spună?! Eu nu. Mă sâcâiau înghesuiala colegilor și a părinților, vociferările, bucuria unora, plânsul altora, soarele ce parcă își deversa văpaia peste marginea acoperișului, deși în mod obișnuit lângă zid trebuia să fie umbră la ora aia. Dumnezeu știe ce mă mai deranja, până mi-am găsit numele pe listă! Apoi, parcă s-a făcut liniște, și o muzică frumoasă, consistentă, plăcută, chiar săltăreață, s-a revărsat de pretutindeni, ca trilurile păsărilor într-o pădure. Nu trepidam de bucurie, ci pluteam pe deasupra capetelor omenirii din jur. Mă simțeam ușor, ca un fulg, ca o frunză în vânt, ca un nor pe cerul albastru. Am împărtășit bucuria mea câtorva colegi care „luaseră” și mi-o împărtășeau pe a lor. (Dintre ei îmi amintesc de unul, Voicu Eugen, un tip subțire și blond, foarte bun la matematică. Nimeriserăm în același grup de examinați, în ziua când dădusem chix la Călineasca. Reținusem că el rezolvase exercițiul iute, în timp ce eu încă molfăiam subiectul în bancă, și ieșise la tablă înaintea mea. Cred că obținuse 9 sau 10 la oral. Ulterior n-a performat la același nivel, nu știu ce s-a ales de el după absolvire.) Cum ne eram unii altora necunoscuți, bucuria n-a prea avut savoare. Așa că m-am urcat în tramvaiul 12 și m-am întors la Gara Basarab. De unde, luând bilet la personalul de Piatra-Olt, cu plecarea la ora 17, am ajuns în Găești la 18:30. Unchiul Costică mă aștepta, parcă sigur de izbândă. Mi-a pus un pahar din celebrul său vin de butură (pe care m-a și învățat să-l prepar, vreo zece ani mai târziu), iar minunata-i soție, tanti Lali, mi-a dat pentru acasă o felie zdravănă din neasemuitul ei chec, tratație nelipsită ori de câte ori le-am fost oaspete sau ajutor la diverse treburi gospodărești.

Amănuntele întoarcerii de la Găești la Cacova, cu bicicleta, pe când se însera peste câmpie, s-au topit în praful timpului. Greu să-mi înveselesc proza din imaginație!... Drumul principal, fost al sării pe vremea turcilor, urca în sat pe lângă Biserică și cobora la Răspântie, unde, lângă Crucea de lemn din Poiană, niște băieți mai mari și mai mici decât mine erau ocupați cu jocuri obișnuite sau gâlcevi nelipsite adunăturii de flaifușteri, cum ne zicea tata. Unii, ca vărul Ment, știau de unde vin, poate chiar mă așteptau curioși: am luat sau n-am luat la liceu? Când le-am spus, cu falsă blazare, că „AM LUAT”, unul dintre ei, Ionel Filip, zis Filache, a fugit imediat să anunțe la cârciumă, unde tata și compania se cinsteau cu băutura obișnuită: țuică două prune (încă nu i se spunea „ochii lui Dobrin”). A trebuit să dau detalii colegilor mei scăpați de școala generală, care susțineau examenul de intrare la vreo profesională, săptămâna următoare. Niciunul dintre băieți nu optase pentru liceu, iar dintre fete doar Lucica Voicu, frumoasa clasei și a satului. (Care nici n-a absolvit bine Liceul agricol din Curtea de Argeș, că s-a și măritat!) Faptul că eram singurul din leat și printre primii din comună cu intrare la liceu în București (cuvintele astea sunau ca un atestat de noblețe) m-a situat deodată în „elita” suspectă de a fi pornit pe drumul de mărire ce ducea... Cine știe unde ducea, că eu n-am mers pe el!

Și am ajuns în fața cârciumii unde aproape toți bărbații satului își lăsau banii și mândria, după ce veneau de la muncă, mulți dintre ei de pe la uzinele, fabricile și șantierele care împânziseră lenevoasa noastră țară, în cadrul nesăbuitului proiect ceaușist de industrializare masivă și forțată, eșuat într-un final tragic ca de țambal, cum se știe azi. Cârciuma era, în fapt, magazin universal sau Prăvălie cu de toate, gestionată de nea Vasile Ceaușu, zis Pielan, prototip de personaj memorabil, parțial ratat. Clădirea în care funcționa „cumparativa” (vorba țaței Ioana, mama vărului Ment, și opinia filologului Șerban Cioculescu) era lipsită de gard, iar în perimetrul dintre șanț și pragul de intrare creștea iarba, tăiată de două poteci. Acolo se tolăneau bărbații satului, bându-și licorile ce-i ajutau să uite că nu mai aveau pământuri, că nevestele erau rele, că sărăcia îi „scobea la icter”, vorba cuiva... Acolo, în iarbă, l-am găsit pe tata, ca un actor înconjurat de ascultătorii poantelor sale nestăvilite. Deși nu stătea pe vreun scaun sau o piatră, ci tot cu fundul în iarbă, părea mai înalt cu un cap decât ciracii – ăsta e alt cuvânt folosit de el. Cum aflase deja de la Filache că „AM LUAT”, părea dezinteresat să afle și de la mine. M-a întrebat, în treacăt și cam peste umăr, ce-am făcut. I-am spus. Nicio reacție din partea lui, parcă luasem vaca de la văcărie și urma să-i dau apă. Nu m-a felicitat, n-a zis „bravo”, n-a sărit în sus. Era o chestie de așteptat din partea mea, așa că – pentru ce să se bucure? Săptămâna următoare s-a dus el însuși la București, să vadă lista și să întrebe, poate, pe vreun profesor de pe acolo, dacă e adevărată. Nu știu ce-a făcut la liceu, însă nu m-a mirat: nu-i câștigasem încrederea, de unde bătăile și restul restricțiilor. Ce-i drept, în seara când am venit cu vestea succesului, el a plătit un rând de „bătrână” ciracilor, iar mie mi-a pus în palmă vreo 20-25 de lei, să cumpăr ce băutură vreau și să o beau cu vărul Ment. Vărul, prietenul și tovarășul meu de drăcovenii, elev la Școala profesională de Chimie, tot în București, mă însoțise în mod firesc din Poiană la Prăvălie, iar de acolo acasă, vreo două sute de metri mai spre vest, curțile noastre fiind despărțite de a lui nea Nicu Stoica, zis Găzoi sau Meserie.

Nu mă hotăram ce băutură să iau. Vermut? Lichior? Coniac? Țuică aveam și acasă, iar mastica era pentru femei. Berea nu prea ne plăcea și nici nu se mai găsea la ora aia. Vodcă sau spumă de drojdie? Știam bine că nu sunt sănătoase, te durea capul fără greș după un pahar. Vărul Ment a ales un vin roșu de Ștefănești, despre care auziserăm amândoi că e cel mai bun. N-am fost contra: am plătit 15 lei pe o sticlă de un litru și am plecat cu ea acasă. Acasă am găsit-o pe mama împotmolită în treburi: venise târziu de la grădina de legume a CAP-ului, unde robotea zilnic laolaltă cu toate femeile satului apte de muncă, și se străduia să pregătească masa de seară, să mulgă vaca, să dea de mâncare la porci, găini, rațe, în timp ce Dada, mătușă-mea, sora lui tata, făcea alte treburi sau poate era la Tatoniță, fratele cel mare, pentru instructajul zilnic... Nu țin minte deloc – dar deloc! – ce-a zis mama despre faptul că „am luat” la liceu. Aflase și ea înainte să ajung, habar n-am cum. Și pesemne că intuia greutățile legate de întreținerea mea în capitală, astfel că s-o fi simțit incapabilă să spună ceva. Depun lângă icoana amintirii ei cuvenitul fir de crin (florile-i favorite), și-mi asum din plin vinovăția: față de ea, eu aveam îndatoriri, mai mereu neglijate; ea, o de la sine înțeleasă răspundere!

Ne-am așezat, vărul Ment și cu mine, pe două scaune, lângă balustrada verandei deschise spre vest. Și, privind amurgul ce usca pânza cerului cu ultimele pâlpâiri ale Soarelui căzut sub orizont, am băut din niște pahare desperecheate cel mai prost vin din câte am băut vreodată! Asta nu ne-a împiedicat să facem planuri de viitor, dându-mi ocazia să folosesc acum trimiterea la versul eminescian „din cuțite și pahară”, deși nu năzuia niciunul dintre noi să ajungă vreun Cantemir! Habar n-aveam, totuși, ce viitor măreț mă aștepta: în prima zi de liceu am dat ochi cu diriginta Călinescu, „Mătrăguna” din episodul anterior, și-am sfeclit-o, deoarece greșisem ușa clasei și întârziasem! M-a recunoscut imediat și m-a expediat în banca mea, cu voce metalic ascuțită, strecurată printre buzele-i subțiate. O singură bancă, a treia de lângă perete, avea un loc liber și, firesc, acolo m-am așezat. Alături stătea cel care urma să fie Patrick Petre Marin, actor, director de teatru și realizator, în jurul anului 2000, al emisiunii TVR „Banii noștri”, mort într-un stupid accident de mașină, în 2010. N-am apucat să fac cunoștință cu Patrick, fiindcă „Mătrăguna” ne-a trimis iute – pe toți cei care alcătuiam clasa B a anului I – în cabinetul de Protecția Muncii, amenajat la etajul trei, și ne-a poruncit să nu mișcăm sau să comitem prostii. În acea zi de 15 septembrie 1971 ne-a vizitat liceul chiar Nicolae Ceaușescu, și a trecut la un metru de banca mea, răspândind în jur o senzație de putere contagioasă. De mine nu s-a prins, dovadă că n-am țâșnit din anonimatul câtorva cărți pe firmamentul istoriei. Domnul Popescu, aflat la catedra cabinetului de specialitate, nu s-a oprit din tremurat două-trei zile după ce-a dat mâna cu El, Supremul. Parcă îl electrocutase! Cine știe ce gânduri se vor fi zbătut în capul profesorului, acoperit de plete negre și dotat cu falnice mustăți haiducești!

Atingerea cu fluxul magnetic al Liderului (doar de Partid încă) nu m-a scutit de contondenta artă maieutică a tatălui meu, care și-a îmbunătățit-o permanent, până când – cu chiu, cu vai, cu corijențe trimestriale, dar niciodată anuale! – am ajuns în anul trei. Atunci mi-a și aplicat-o de față cu colegii, după o (altfel de) istorică ședință cu părinții, comandată de-un director, Bonea, călit în lupta cu inerția prin vremi proletcultiste. Stelele verzi care mi-au fulgerat ochii de la palma răsunător primită, la spartul divergentelor discuții, încă licăresc sub pleoapele mele arse!...

(Revista HYPERION  nr. 10-11-12/2023)