PAUL GOMA - 77

-->

- A doua ocupare a României de români -

    Pe 2 octombrie 2012, mai mulţi scriitori şi oameni de cultură din România şi Basarabia au omagiat la Chişinău cei 77 de ani împliniţi de Paul Goma. Acolo am citit fragmente din textul de mai jos, prilejuit de recenta apariţie în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu la editura Curtea Veche: volumul al doilea din Scrìsuri, ce include „interviuri, dialoguri, scrisori, articole” din intervalul 1990-1998. Cum se ştie, au fost anii în care societatea românească ieşea din lunga noapte a dictaturii comuniste, fără să nimerească drumul corect, în ciuda speranţelor şi a energiei cheltuite. Azi este evident de ce: agitaţia prea multor personaje cu influenţă nefastă, dar cu interese materiale bine determinate, a neutralizat energia risipită gratis de câteva conştiinţe: Paul Goma, Dan Petrescu, Dorin Tudoran. Românii au ameţit în vacarmul mediatic al foştilor politruci reorientaţi, dar şi-n abureala intelectualilor de curte, de harem şi „de estradă” (este sintagma lui Dan Petrescu). Un intelectual onest din „grupul de la Iaşi”, Liviu Antonesei, a crezut că implicându-se ca factor de decizie în politică poate curăţa „grajdurile lui Augias”. S-a convins pe propria piele că nici Herakles n-ar fi izbutit, nici ajutat de cei 300 de spartani de la Termopile, nici de cei 15.000 de specialişti cu care se lăuda preşedintele Emil Constantinescu, trădătorul Insulei Şerpilor.

    Eliberată o clipă, România anilor '90 a ajuns puţin câte puţin o ţară ocupată. Tot de români. Adică, pe şleau spus, de comuniştii deveniţi peste noaptea dintre 22-26 decembrie 1989 care fesenist, care ţărănist, care liberal, care liber-schimbist, fiecare democrat fără dubiu, cu condiţia să nu-i fie contestată şefia. O ţară împărţită pe felii, atribuite/adjudecate de securiştii reciclaţi în oameni de afaceri, de partid şi de stat. „Securiştii reprezintă pătura cea mai activă a tinerei democraţii”, scria Al. George, trezit brusc din somnolenţa-i publicistică în postură de rezistent, ca foarte mulţi scriitori, altfel merituoşi literaţi. Capitol aparte fac ofiţerii acoperiţi, pricopsiţi cu edituri, ziare, posturi radio-tv, cei care au decis - şi decid - politica de informare/influenţare a publicului. Cercul oligarhic de extracţie comunistă s-a închis. Indivizi fără scrupule, uniţi în buget şi-n nesimţiri pentru unul şi acelaşi scop: să fie permanent la putere, să deţină controlul, să înlăture spiritul liber. Unele glasuri ce păreau a spune adevărul erau controlate prin dosarele de reţea informativă. Pe altele Securitatea le-a cumpărat - vezi episodul Pleşu-Măgureanu şi invitaţia la cina cu delicatese inimaginabile. Prea puţini intelectuali au rămas liberi. Fără o tribună de la care să vorbească, improbabil să fie auziţi. La o adică, au şi fost izolaţi ca specimene intratabile, voci care clamează în deşert, fixate într-o paradigmă revolută, în contratimp cu „dezideratele momentului”. Când Paul Goma publica Jurnal, în 3 volume, la editura Nemira, 1997, un cor jalnic i-a cântat aria „Îmi pare rău că l-am cunoscut, şi adio, domnule Goma!”. Fiecare vocalist s-a simţit atins de glonţul adevărului. Pesemne că adevărul, în opinia lor, e ceva maleabil, versatil şi clamat după cum o cer interesele de etapă sau relaţiile de curtoazie.

    Textele lui Paul Goma percutează şi azi, fiindcă el a intuit, a văzut şi a numit direct derapajele „elitelor”, începând chiar din aprilie 1990. În, aş zice, clasica „scrisoare-întredeschisă” către Gabriela Adameşteanu, intitulată „Rezistenţi şi rezistente”, Goma prevestea:

    „Acum, că puţini aţi fost, mulţi aţi rămas şi cu toţii opozanţi neînfricaţi, eu unul v-aş încurca, v-aş sta în cale când voi, strigând: «Uraaa!», veţi năvăli întru decisivul atac al împărţelii mămăligii binemeritate - aşa că nu-mi rămâne decât să-mi fac autocritica şi să-mi iau angajamentul că nu voi tulbura pe niciunul dintre cei 23 milioane de rezistenţi şi rezistente, opozanţi şi opozante tricolore, în frunte cu Securitatea poporului, călăuziţi de gândirea Partidului Uniccomunist (Român), pe cele mai înalte culmi ale iliescismului brucanator de la oraşe şi sate - amin!”

    Sunt aceste cuvinte profetice? Nu vom intra într-un soi de misticism cu care gândirea lui Paul Goma n-are de-a face. Ironie subtilă? Sarcasm fără iluzii? În fapt, aşa se întâmplă cu scrisele celui care priveşte fără părtinire, dar extrem de implicat emoţional, afectat de ceea ce vede, aude, simte. Paul Goma dovedea responsabilitate faţă de statutul scriitorului român, faţă de atitudinea intelectualului în condiţiile schimbării de regim, faţă de, în două cuvinte, destinul României. Scăpată de ceauşism printr-o crimă abominabilă (după preceptele creştine, ca şi după deontologia democratică Occidentală), România părea că se îndreaptă către niciunde: fie spre comunismul cu faţă umană, năzuinţa lui Ion Iliescu, primul contravenient al naţiei, candidat la preşedenţie pentru a treia oară; fie către un capitalism popular, după cum dorea Petre Roman, prim-ministrul foarte influent atât în rândul politicienilor, cât şi al intelectualilor (de partea feminină a publicului nu mai zic, e folclor deja). Ascendentul lui Petre Roman asupra foştilor securişti, transformaţi în oameni de afaceri, e dat de legenda conform căreia le-ar fi ordonat: „Îmbogăţiţi-vă!” Iar securiştii asta au făcut; ba mai mult, l-au înlăturat fără menajamente pe, totuşi, profesorul de la Politehnică. În loc l-au instaurat pe inventivul Băsescu, artizanul atâtor bubuieli economico-politice, pe care nici măcar Paul Goma nu-l poate prinde în acul unei sintagme, aşa cum a făcut-o cu Roman, Iliescu, Brucan şi restul umbrelor colorate ce-au mucegăit pânza ultimului deceniu al secolului XX românesc. Nu le înşir numele, ne-au otrăvit destul existenţa.

   Chestiunea intelectualilor cu ştaif autovalidat în felul „revoluţionarilor” lui Bebe Ivanovici începe să fie scoasă de sub pecetea deferenţei. Majoritatea tinerilor intelectuali scutură fără jenă scaunele celor înţepeniţi în proiectul unei Românii desuete. Ambiţia bătrânilor de-acum nu s-a menţinut atunci în cercul propriu de interese, şi-a deversat într-o opoziţie anticomunistă aposteriori, esenţialmente falsă. Azi se miră că li se contestă opera literară, filosofică, eseistică sau ştiinţifică. Dar ei şi-au atribuit post-factum merite de opozanţi, dizidenţi, proscrişi, interzişi, luptători pentru libertate („luptători pe brânci”, cum le zice Goma) - ceea ce ei niciodată n-au fost. Au poluat spaţiul public, locul unde trebuiau să vorbească despre libertate doar cei îndreptăţiţi de-un trecut clar: oamenii care s-au manifestat liber pe vremea dictaturii.

    Paul Goma este unul dintre cei liberi, dăruit cu talentul verbului, comparabil - daţi-mi voie să fiu extravagant în metaforă - cu transcriptorul versetelor Apocalipsei. Am mai spus-o: Goma este ca un profet biblic, al cărui glas răzbate greu prin zidul cu care compatrioţii lui s-au trezit înconjuraţi. Un zid construit de „elitele” politico-economice, gata să-şi facă de cap în România ocupată a doua oară.

    Un zid crăpat deja. 

(N.B. Mă tem că ultima propoziţie este doar o metaforă... Putea lipsi.) 

- Publicat în revista TIMPUL, nr. 10/163 - octombrie 2012 -

Republicatele (1)

Din cartea (pre)Facerii, cea de după Ion

La început a fost Iliescu. Şi Iliescu era la Televiziune, şi Iliescu era Televiziune. Toate prin El şi Ea s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El şi Ea.

Şi Televiziunea era cu Poporul şi Poporul era cu Televiziunea şi toate erau Unul şi se numea Iliescu. Întru El erau viaţa şi speranţa şi lumina oamenilor şi când El lumina întunericul poporului Său, întunericul nu-l cuprindea.

În prima zi a făcut Iliescu Frontul Salvării Naţionale. Şi a văzut că e bine. Şi apoi a făcut Iliescu Partidele. Şi iar a văzut - că nu este bine, dar nu mai putea da înapoi, că altfel nu putea afişa pluralismul şi opoziţia parlamentară în străinavaluta cea mult râvnită de acoliţii săi. Dacă le-a făcut, ele s-au răzvrătit contra Creatorului, ca orice creaţie divină.

Şi răzvrătindu-se partidele contra Creatorului lor, au făcut demonstraţie şi au cerut să nu fie minţite şi să se respecte legământul către popor din noaptea de 22 decembrie 1989. Şi Iliescu le-a cerut să nu-i pună sula în coaste. Ci le-a pus-o El lor, a doua zi, când abia de-au scăpat cu viaţă.

Şi Iliescu a spus că nu există partid comunist. Şi pe urmă a spus că nu e bine că nu există partid comunist. Şi a fost aşa, că nimeni nu mai ştia ce e cu acel partid care puţin a fost, mult a rămas la cârma României, iar acum nu mai este!

Şi Iliescu n-a spus că nu mai există Securitate. Şi Securitatea cea susţinătoare de partid şi de putere a Statului în Stat s-a prefăcut în SRI şi s-a pus în slujba Mântuitorului ei.

Şi a făcut Iliescu lege electorală în care a păstrat funcţia de preşedinte al ţării, nu şi funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri. Şi n-a suspendat Constituţia comunistă pentru a nu fi acuzat de Fraţii cei Mari de la Răsărit că a răsturnat regimul. Şi n-a recunoscut vreodată că Monarhia a fost înlăturată prin lovitură de stat, nu prin voinţa poporului.

Şi a stabilit Iliescu alegeri apropiate pentru a nu pierde capitalul tele-revoluţiei şi pentru a nu da timp partidelor să umble pe picioarele lor, ci să depindă de pofta sa. Şi au bârfit şi au murdărit oamenii lui Iliescu pre acele partide, iar Poporului Său au dat ceva de mâncare, aşa cum dai armăsarului grăunţe până îi pui şaua şi-l încaleci. Aşa a câştigat FSN-ul lui Iliescu alegerile din Duminica Orbului.

Dar Poporul lui Iliescu fusese ţinut în întuneric şi nu-l interesa lumina învăţăturii şi n-avea deprinderea democraţiei. Ci acest popor înfometat şi-ar fi păstrat grumazul în jug şi ar fi primit robia pe mai departe dacă i s-ar fi îndestulat pântecele.

Ci numai o mică parte din popor, ce-a iscodit cu mintea şi a căutat cu inima, ieşind parţial din întuneric, s-a revoltat împotriva lui Iliescu şi a ocupat buricul ţării protestând non-violent.

Iar Iliescu s-a supărat tare că Poporul nu e unit şi-a numit pe protestanţi „golani”. Şi n-a vrut să-i vadă în ochi. Şi aceşti revoltaţi au purtat pe piept ocara lui Iliescu, de s-a dus buhul în toată lumea, chiar şi la Academia Franceză, unde era golan fruntaş Eugen Ionescu, marele răzvrătit. Şi de atunci s-a despărţit calea lui Iliescu de a Poporului său.

Şi pentru că revoltaţii au păcătuit prin nesupunere înaintea Lui, a chemat Iliescu mânia Sa - „forţele democrate” - pentru a apăra guvernarea Sa. Şi au izvorât „forţele democrate” din adâncuri cu bâte, lanţuri, topoare şi lopeţi, şi au pedepsit pe nesupuşi, bătându-i, omorându-i ori arestându-i fără motiv, inclusiv pe studenţii aflaţi la examene. Şi a mulţumit Iliescu forţelor Sale pentru ajutorul dat la înscăunarea Sa, şi le-a aşezat pre ele la mare cinstea Sa - trimiţându-le la muncă şi nedându-le măcar mâncare din destul. Te miri, Popor sărman, cum de-a răbdat pământul aşa netrebnicie? Te spaimă, Popor, de neştiinţa ta - că pământul se cutremurase mai înainte!

Şi s-a văzut Iliescu îndepărtat de străinătatea mult râvnită şi hulit de lumea ce o amăgise cu (pre)facerea Sa demagocratică. Şi cu mare caznă au nevoit de au dat înapoi de la năravul Său. Dar în loc să grăiască adevărul, a început să ţeasă covor de minciuni, ca predecesorul Său întru (ne)lege, în speranţa - deloc deşartă - că străinăvaluta va călca iarăşi pe plaiul românesc. Şi n-a fost tocmai aşa.

Şi s-a răspândit duhul neîncrederii în Poporul lui Iliescu şi tot mai multe glasuri s-au ridicat din Popor împotriva Sa. Şi Iliescu n-a putut răbda una ca asta. Şi pentru că acum nu mai putea chema „forţele democrat-înfometate” să aducă Poporul la ascultare, Iliescu a hărăzit pedeapsă Poporului Său. Şi prin copilul de suflet mult-iubit, Petre Roman, a liberalizat preţurile produselor şi-aşa inexistente, înainte de legiferarea statutului proprietăţii şi fără să permită concurenţa cu firmele străine pe piaţa autohtonă a „agenţilor economici” locali.

Iar Poporul se perpelea în jale şi lipsuri şi foamete şi scumpete şi se ruga la Iliescu să-l ierte, că-i va înălţa rugăciuni şi jertfe şi-i va zidi şi temple. Ci Iliescu nu vroia să mai audă glasul Poporului Său, şi-l îndemna, ca şi predecesorul Său în scaunul de preşedinte, la muncă.

Aşa a pedepsit Iliescu Poporul Său şi şi-a întors faţa de la el.

Dar şi Poporul şi-a întors faţa de la Iliescul Său!

- septembrie 1990 -

Contrapunct

N.B. Deschid cu acest articol, publicat în toamna lui 1990, în revista Contrapunct, pe când redactor-şef era Liviu Ioan Stoiciu, şantierul transpunerilor online a ceea ce n-a fost cuprins în vreo carte.