marți, 30 august 2016

CITANIA


Ce este o Citanie?

Responsabili cu hrănitul vacii toată vara, Taica şi cu mine eram zilnic prezenţi la Grădina de legume, fostă a sârbilor Toma, Ţecu şi Ţigănilă, trecută la CAP Morteni, deoarece pământurile aparţineau comunei noastre. Eu ţineam vita de căpăstru, Taica mă ţinea pe mine sub supravegherea bastonului, ca să nu evadez de la îndatorire - faptă curajoasă pe care, mărturisesc umil şi cu jenă, o comiteam ori de câte ori bunicul adormea, trântit de căldură pe-o rână, la umbra sălciilor. Prind acum momentul să povestesc o ispravă care m-a făcut celebru în lumea restrânsă a satului şi între zgubiliticii viitori colegi de şcoală.
Era, indubitabil, înainte să începem clasa întâia, poate iulie, poate august 1963, o zi infernal de caldă pentru mine. Nu din cauza temperaturii urcate peste un prag neatins înainte, ci datorită... datoriei ce-mi fusese inculcată de asprul meu bunic. Ţinând cu dârzenie de lanţul căpăstrului, eram obligat să... oblig vaca să pască pe marginea Şanţului Mare, unde creştea cea mai deasă şi gustoasă iarbă. Pământul Şanţului, impermeabil datorită compoziţiei lutoase compactate cu maiul, era totuşi permanent irigat, astfel că iarba înnebunea. Cu toată soliditatea construcţiei, şobolanii de apă şi cârtiţele, în virtutea menirii lor, scobeau dăunătoare găuri prin care deturnau apa fără vreun rost precis. Uneori primeam misiunea să inspectez jgheabul de pământ şi să asigur înlăturarea pierderilor. Pentru asta, mergeam desculţ în lungul Şanţului, fie pe fundul său lunecos, fie pe malurile înguste. Depistam duşmănoasa acţiune a nevăzuţilor inamici după două semne: 1) de-o parte sau alta se lăţea câte o porţiune umedă, chiar o băltoacă, în locuri unde nu se irigase şi restul parcelei era uscat; 2) firul şoptitor al apei năboia vâjâind în vreo bulboană şi scotea ghiorţăieli simandicoase, de purcică în rut. Ca să elimin defecţiunea, căutam să decupez cu sapa câte o brazdă înrădăcinată, de pe la baza Şanţului. Alteori smulgeam un şomoiog de iarbă şi îl îndesam cu piciorul în gaura ce-şi lăţea gura într-un zâmbet hâd, înainte să trântesc un bolovan de piatră, ochit în cernoziomul dimprejur. Treaba asta îmi plăcea foarte mult, pentru că-mi dădea independenţă de mişcare şi responsabilitate în acţiune, elemente ce-au caracterizat, de altfel, întreagă perioada mea de operator al Sistemului Energetic Naţional.
Pe Şanţul Mare iarba ţâşnea de-a dreptul, fragedă şi înaltă, capabilă să strice îndiguiala, dacă nu era tăiată. Deseori, omul căruia nimeni nu-i zicea pe numele de botez, Gheorghe, sau de alint, Gogu, ci pe numele de familie, Manu, şeful cailor ce învârteau roata, era nevoit să cosească fânul, de sus în jos, proţăpit pe muchia lată cât talpa de copil. Poloagele cădeau întinse ca perdeaua ciuruită şi se uscau iute în văpaie. Adunatul era mai greu, recolta parcă nu merita efortul, astfel că soluţia cu vaca pe post de „trimmer”, cum s-ar spune azi, se impunea fără memorandum către conducerea onor CAP-ului, care şi-aşa dădea foarte rar pe la sectorul legumicol.
Era după-amiază şi trebuia să ţin vaca pe dreapta Şanţului, pe unde era mai umbră, în opinia lui Taica. În fapt, n-o ţineam, ci mergeam „în păştere”, adică în ritmul de înaintare impus de cheful rumegătorului animal. Sigur, puteam sta o vreme sub zarzărul ce întreţinea o părere de răcoare, cam la jumătatea digului, înainte de cotitură. Puteam să şi leg acolo vaca, aducându-i mohor de prin grădină; dar o făcusem, îmi luasem răsplata (o duioasă urecheală ce parcă m-a usturat vreo cinci minute), şi ce farmec are năzbâtia repetată? Dincolo de cotitură, şanţul reducându-şi înălţimea, Taica îmi interzicea să trec, motivând că nu e destulă iarbă. Practic şi elementar: acolo scăpam de sub ochiul său vigilent! Linia privirii, drept pornită din locul odihnitor găsit la umbra unei sălcii imense, nu se curba pe după cotul Şanţului şi nici nu putea să zboare pe deasupra. Ca să mă vadă din poziţia hedonistic aleasă, Taica ar fi trebuit să se ridice în picioare, eventual să urce până la tulpina ghimparului, de unde lesne zărea, fără ochelari, până la Pod; acţiune care, impusă celor 150 de kilograme ale sale, însemna un efort prea puţin economic.
Am plimbat blajinul patruped înainte şi-napoi pe lângă apeduct, fierbând în mine de ciudă, cu ochii la Coada Gligorului, unde apa era mai mică şi fundul plin de nisip, nu de mâl. Acolo se scăldau mulţi copii, unii de vârsta mea, destui veri cu mine de gradul al doilea sau al treilea. Să mă bălăcesc alături era şi dorinţă, şi nevoinţă. Cum să combat căldura, să nu-l supăr pe Taica şi să asigur o furajare competentă pantagruelicei lăptoase? Mintea copilului de şapte ani şi patru-cinci luni a găsit soluţia: am plecat acasă, trăgând lejer de lanţul naivei bovine. Nu mai ştiu cum am parcurs cei aproape doi kilometri de drum pietruit, tăind satul pe jumătate, dar încă nu pot închide ochii fără să am sub pleoape claritatea miezului de zi şi faţa înroşită a bunicii, dulcea mea Maică, probabil printre puţinele dăţi înfuriată (şi câtă dreptate ar fi avut să fie aşa mereu!) din cauza poznelor mele.
- Mă, neisprăvitule, du-te cu vaca înapoi, ce cauţi cu ea acasă de la ora asta? Fugi, că te omoară ăla!
Ăla, desigur, era Taica. Îi ştia de frică toată familia şi cam jumătate dintre neamuri, cărora le rămăsese lider necontestat după moartea tatălui său, fabulosul Andrei, zis Andrei-şăfu. Folosesc, pentru lesnicioasă înţelegere, cuvântul „frică”, deşi sentimentul nu era ăsta. Taica dădea expresie mentalităţii din familiile cu tradiţie şi conştiinţă de neam: era Cel-de-care-ascultă-toţi, purtătorul invizibilei coroane de cap al clanului. Sfatul său la momente de cumpănă se dovedea util, iar decizia în chestiuni disputate era lege nescrisă. Rolul, moştenit de la străbunicul Andrei Ungureanu, i se potrivea, dar nu-l afirma ostentativ şi bătăios, ca şefii altor familii. Taica îşi vedea de-ale lui, preferând să facă pe individul indispus, decât să împartă înţelepciunea cu polonicul. Trecea cu vederea destule abateri de la cutumă, pricepea bine încotro se îndreaptă societatea rurală, părea indiferent şi lipsit de atenţie. Dar nu scăpa nimic din vedere, ştia tot ce-l întrebi, avea soluţii la orice problemă şi un ochi la ceafă, cel cu care mă vedea când dormea pe-o parte şi eu credeam că pot să-l fentez. Şi pritocea o trăsătură de-a binelea românească: răbda îndelung orice nedreptate, neînţelegere, neascultare din partea copiilor; însă la un moment dat izbucnea cu o furie sigur jucată, dar nu mai puţin distrugătoare. Nu l-am prins des într-o asemenea ipostază, se mai domolise după 60 de ani, cât număra când m-a luat sub ocrotirea lui inclementă, învăţându-mă cititul, scrisul şi tabla înmulţirii (tabla împărţirii nu, pe aia am deprins-o fără explicaţii, nu-mi dau seama cum, pesemne că mintea mea făcea operaţia inversă înmulţirii automat!). Accesele de furie ţineau de trecutul dur, când - vorba unchiului Ioniţă, băiatul cel mare - toţi din familie stăteau spate în spate şi munceau fără crâcnire, cu ochii la „Ăl Mare”, din cuvântul căruia nu ieşeau. Că „îi ştiau de frică”, e un fel de-a zice, o traducere din româna literară în româna populară. De frică îi ştia şi Maica, dar nu arăta deloc, şi-l combătea duios cu vorbe neînţelese de copilul care eram. Pe Maica n-a atins-o în viaţa lui cu vreo palmă, cum procedau alţi bărbaţi cu nevestele personale (uneori şi cu ale altora); nouă, celorlalţi, nu ne ierta erorile, „atenţionându-ne” la glezne cu vârful bastonului. Sufereau atenţia şi străinii cărora li se năzărea să se opună, într-un fel sau altul, masivului Domn Băşică, după cum i se spunea pe porecla din două cuvinte, nimeni neîndrăznind să uite cuvântul Domn.
Biată Maica, bine cunoscându-şi bărbatul (al doilea; primul murise la nici un an după căsătorie de „aprindere la plămâni”) căruia îi dăruise trei copii, bănuia ce reacţie o să aibă, constatând isprava unicului nepot. Şi n-a greşit. Dar nici n-a luat „măsuri de protecţie civilă”, ca de obicei, când mă scăpa de urecheală pitindu-mă după fusta ei. M-am întors cu inima cât puricele de câine, încurajându-mă neostoit cu gândul că nemilostivului meu bunic îi va fi fost lene să se ridice de pe ţolul întins pe iarba plăcut mirositoare şi să verifice unde sunt eu cu vaca. Aşa am crezut până am ajuns - mai mult tras de lanţ decât controlând cu el pe blajina lui purtătoare - aproape de capătul şanţului, sub ghimpar. De acolo până la salcia ce-l umbrea pe Taica era o mică pajişte cu iarbă măruntă, păscută de caii lui Manu, împiedicaţi la picioarele din faţă şi lăsaţi aşa liberi. Ei se hrăneau paşnic fără să fie nevoie de pripon ca să-i ţină departe de lacra cu ceapă: leguma dădea cabalinelor senzaţii alimenare dezagreabile. În ziua aceea, nici Manu, nici caii, nici altcineva nu depunea vreo muncă, din amarul căreia să nască roade. Să fi fost - mă întreb acum - o zi de sărbătoare? Dacă da, nu era duminică; şi mai degrabă Sfânta Mărie-Mare decât Sf. Ilie, stabilizate din vechime pe 15 august şi 20 iulie, ambele „ţinute” prin activităţi lucrative minime, necesare să te hrăneşti tu şi animalele curţii. Am zis „mai degrabă”, fiindcă de Sf. Ilie mergeam la bâlciul din Găeşti, tradiţionala manifestare populară după care tânjeam un an. La bâlci ne dădeam în comédii, vedeam circul de animale dresate - chestii de vis altfel - şi, deliciu suprem, lingeam îngheţată. E drept, vara trecea câteodată prin sat - ori apărea brusc la vreo nuntă, sau la hora duminicală - un negustor ambulant, împingând triciclul prevăzut cu un soi de bazin de lemn între roţile din faţă. Cutia era umplută cu gheaţă înfăşurată în fân, să nu se topească prea repede, şi conţinea două recipiente din tablă galvanizată, pline cu delicioasa substanţă. Preţul fiind cam piperat, cumpăram doar câte una, pe care musai o împărţeam cu vreun frate sau o soră...
Apropierea de ghimpar şi, subsecvent, de Taica, îmi crescuse nivelul adrenalinei (deşi habar n-aveam de asemenea proces endocrinologic). Purtam o cămaşă cadrilată de pânză ieftină, pantaloni de doc albastru suflecaţi peste genunchi, eram desculţ şi cu capul neacoperit. Mă ardea neplăcut soarele, aşa că am considerat binevenită invitaţia lui Taica, de a mă alătura lui la umbră, după ce leg lanţul căpăstrului vacii de ţăruşul anume înfipt sub arborele imens.
- Şi lasă, nu-i mai da burean, văd că a păscut destul! - a zis Taica, înlăturându-mi ultima urmă de suspiciune, deşi tocmai remarca asta trebuia să o stârnească imediat. Cum adică, să nu vadă Taica burta minimalistă a vacii, coastele reliefate ca şi cum n-ar fi mâncat de-o lună? El, care putea spune dintr-o ochire cât păscuse animalul, şi cât băuse apă, când mă întorceam seara acasă şi duceam vaca în grajd, sperând să trec neobservat? Eu, ştiindu-mă vinovat, dacă mă uitam la vacă, zăream un schelet învelit în piele. N-a fost timp să lămuresc misterul cecităţii bunicului, fiindcă el a continuat cu glas mieros, de fost cântăreţ bisericesc - adică ţârcovnic:
- Ia, vin aici să-ţi dau un franc!
Franc îi spunea leului, unitatea noastră monetară. Din când în când îl apuca dărnicia, aşa că m-am dus cu mâna întinsă şi garda complet lăsată - nu că ar fi folosit la ceva menţinerea nivelului maxim de alertă ori baricadarea după neîncredere!... Când era să fie, n-aveam scăpare! Iar de astă dată nici n-a fost nevoie de cârligul bastonului să-mi agăţe piciorul. Pur şi simplu a aşteptat pe iarbă, ţinând deschisă palma cu hârtia de un leu până am ajuns alături - şi nu ştiu când m-am pomenit înhăţat, săltat pe sus şi azvârlit în apa Neajlovului, aflată la trei paşi. Toate astea s-au petrecut cu viteza unui ţânţar căpiat de arşiţă, căruia nu-i poţi vedea corpul, ci doar îi auzi ţiuitul şi-ţi imaginezi zborul.
Copilul care n-a murit în mine se uită cu nostalgie, tristeţe şi îngăduinţă la copilul care am fost, cel ce se agită neputincios în apa răcoroasă a Neajlovului, sub pleata uriaşei sălcii din care a rămas doar amintirea, şi-i spune:
- Nu plânge, prietene, eşti încă inocent şi nu ai habar ce te aşteaptă - suferinţe, bucurii, muncă şi puţine, mult prea puţine petreceri!
Copilul care am fost se uită la copilul care sunt acum, la 60 de ani, şi-i cere ajutor, să iasă din apa răcoroasă a Neajlovului, să scape din nămolul în care picioarele desculţe se înfundaseră până mai sus de glezne. Nu învăţasem înotul - sport iubit cu patimă, practicat rar -, însă nu-mi era teamă că mă înec. A muri, ca fapt în sine, ştiam ce este. O însoţisem pe Maica la câteva înmormântări şi la unele priveghiuri de morţi, rude cu noi. Mi se putea întâmpla şi mie asemenea pocinog, dar nu mă preocupa atunci, cum nu mă îngrijorează nici azi. În acele momente de nedorită scaldă, eu teoretizam iminenta apariţie a vreunui şarpe de sub malul înierbat al râului şi dezvoltam alert virtuale strategii de negociere cu reptila. Acolo, prin scorburile fără fund căscate sub rădăcinile matusalemicelor salicacee, când prindeau peşte cu plasa, oameni mari se scufundau să cotrobăiască, până nu li se mai vedeau decât bulbucii răsuflărilor. Asistasem, umblând pe mal de la un capăt la altul al Gligorului - cum i se spunea Neajovului în acea porţiune imensă, în care mai mult băltea decât curgea - la adevărate bătai date de pescari cu crapii. Mă scârbeau, nu mă speriau şerpii pe care unii dintre bărbaţi îi azvârleau morţi pe mal, după ce le răsuceau scurt gâturile, într-un stil necunoscut. Auzisem că şerpii de apă nu muşcă şi nu sunt veninoşi. De ce oare mă teroriza - acesta e cuvântul, degeaba aş folosi eufemisme - posibilitatea ca vreun te miri ce balaur să atace pe când mă zbăteam să ies pe malul cu iarbă lunecoasă, iar Taica nu mă lăsa, împingându-mă cu bastonul înapoi? Oare mai e necesar să disec amintirea acestui moment penibil şi teribil? Se cuvine să-l condamn pe nesăbuitul bunic lipsit de talent pedagogic, dar nu şi de dragoste pentru nepotul fluşturatic şi - realmente - iresponsabil, autor a tot felul de boacăne, mai ales când i se spunea ce să nu facă? Mi-e foarte clar azi că aprigul bărbat, care nu se ferea de muncă şi nici să înfrunte adversităţile timpului său, mă iubea fără pic de dubiu, nu pentru că eram unicul nepot de sex masculin, ci... Naiba ştie de ce mă iubea, şi ce fel de dragoste era aceea exprimată în replica (aproximativ) următoare:
- Futu-ţi citania mă-tii, ai dus vaca acasă, î? Nemâncată, îî? Păi ce credeai matale, domnule, că nu te văd? Că eu dorm, îîî? Futu-ţi citania mă-tii!
Înjurături în limbajul curent al consătenilor auzeam destule, una mai colorată decât alta. De „citanie” înjura doar Taica. Şi nimeni n-a îndrăznit să-i împrumute expresia, să o repete ca pe una mai eficientă în răpunerea adversarului. Am încercat să duc eu mirazul mai departe, tot port prenumele şi iniţiala bunicului. Oricât m-am străduit, reuşita s-a ţinut la distanţă de mine. Drăcuiesc, fut în gură sau pizdă pe mă-sa, invoc termeni aproximativi din versetele satanice, însă n-am obţinut nici până la vârsta abţinerilor isihaste pecetea stilistică pe care Taica o etala fără efort în momentele de stres. Tata înjura de „sângele mă-tii”, Tatoniţă avea ce-avea cu „irodu' mă-sii”, Florică, vecinul nostru zicea „fir-ar nemţii-ai dracului”, ca şi nea Aurică, vărul său. Mulţi bărbaţi aveau înjurături preferate, destui foloseau variantele uneia extrem de uzate. Mai expresiv, dar parcă nu cât Taica, era nea Costică Voinea, dulgher şi tâmplar de meserie, a cărui cuţitoaie slujea ca unealtă de aşchiere a lemnului, cât şi ca metaforă exantematică adresată genericilor duşmani. „Futu-ţi cuţitoaia mumă-tii” sună de parcă te-ar tăia, într-adevăr; dar „futu-ţi citania mă-tii” mi se pare flamboaiantă în simplitatea-i originară...
Era - ierte-mi-se repetiţia! - vara lui 1963, iar sătenii din Cacova păreau să descopere că pot fi mai atenţi la fleacurile vecinilor, deoarece nu se preocupau de pământurile lor - li se luaseră la colectiv! A nu cădea pradă batjocurii satului, făcând ce nu se face, era tot atât de important ca şi a nu împrumuta nimic de la nimeni. Ştiam asta din şcoala celor şapte ani de-acasă, care funcţiona implacabil dinainte de orice învăţământ oficial! Nu pot găsi altă explicaţie faptului că, peste frica de şerpi, de Taica sau de balauri inexistenţi, eu mă pricopsisem cu ruşinea de a fi fost văzut aruncat în apă: pe malul celălalt, tolăniţi sub cea mai bătrână salcie a văii, râdeau de mine copiii care se scăldaseră la Coada Gligorului. Îi cunoşteam pe toţi şi ştiam că, începând din toamnă, unii vor fi în clasa întâia, cu mine. Cel care avea să-mi fie coleg de bancă - Gică Mocanu, zis Dură al lui Bolovan - a fost nemilos: ani la rând, n-a existat împrejurare să nu pomenească de baia mea forţată şi de înjurătura lui Taica, făcându-mi reclamă gratuită până hăt, spre nămiaza tinereţii. Adăugată la strigătul „Miti, Taica!”, pe care mi-l adresau toţi, chipurile să evit ameninţarea pedepsei, „citania” mi-a amărât multe clipe ale nesăbuitei copilării...
Deloc surprinzător, „Citanie” a devenit apelativ obişnuit din partea oricui îl cunoştea pe Taica şi nu se îndoia că sunt nepotul lui. Verii, şi bunii mei prieteni Nicu & Ment nu m-au scos ani de zile din „băi, Citanie!”. Bărbaţi insensibili şi muieri nasoale m-au blagoslovit la fel. Chiar şi prima fată asupra căreia am deschis privirea sexuală m-a blocat cu acest „Citanie”, vecin cu Pocitanie. Apropierea nu era deloc forţată. În clasa a VIII-a fiind, aveam o profesoară de agricultură ţanţoşă, trupeşă, cu părul negru lung şi drept, cu pieptul inexpugnabil ca meterezele cetăţii Masada. O priveam pesemne cu atâta poftă, încât îi era jenă să-mi facă morală, dar sigur n-o deranja admiraţia mea lubric precoce la cei 14 ani, fiindcă mă alinta zicându-mi Mitea, în timp ce colegilor li se adresa răstit pe numele de familie. Într-o zi, când fusesem tuns zero naiba ştie din ce motiv, profesoara a remarcat, privindu-mă cu o neuitată fascinaţie stranie, leneş rezemată de colţul sobei de teracotă:
- Vai, Mitea, cât de urât eşti!
De-aia mă simt şi azi o pocitanie. Citanie? Nu ştiu ce-o fi...

(fragment dintr-o carte)

Publicat în revista ATENEU - nr. 563-564 - iulie - august 2016 

joi, 20 august 2015

FANTEZIE ŞI COPILĂRIE

Avioane şi iepuri


   După secerişul grîului, ne pregăteam să primim avioanele. Ele îşi făcuseră un obicei anual: veneau pe la treieriş, să ne distreze! Uneori apăreau chiar cînd nu toţi gospodarii terminaseră de cărat snopii în arie, la batoză. Departe, pe cer, vedeam deodată cum pluteşte ceva ca o pasăre. Imediat hăuleam bucuroşi:
   - Avionul, vine avionul! Avionul, uite-l, bă!
   El creştea-creştea mereu, pînă desluşeam pe aripi, scrise cu vopsea albă, literele IAR, urmate de un număr. Se rotea deasupra cîmpului. Pilotul, îmbrăcat în haine de piele neagră, se uita la noi prin ochelarii speciali, cînd pe-o parte a fuselajului, cînd pe alta. Rîdea şi ne făcea semne să închidem gurile. Mulţumit că îl admirăm, flutura aripile, lua înălţime şi se pregătea să aterizeze dincolo de sat, pe o netedă mirişte. Zburam şi noi într-acolo. Cînd ajungeam, EL şedea întors cu coada în direcţia satului şi părea că discută cu oamenii puhoiţi din Braniştea Vălmaşilor. Ne muşcam buzele de ciudă că ăia ajunseseră înaintea noastră, ne băgam pe sub carcasa lustruită şi miroseam, pipăiam, mîngîiam fierătania cu nesaţ. Pilotul era dus deja în comună, să vorbească la telefon, de la Sfat, cu Centrul. Îl aducea înapoi Gicu Drăcea, cu motoreta lui fără eşapament. Se urca în avion şi pornea motorul. Eram daţi deoparte. Ne îmbufnam, dar nu plecam de acolo pînă cînd pasărea verde nu-şi lua zborul şi pierea în zare, cu un ultim semn făcut din coadă spre feţele noastre uimite şi încîntate. Spre ochii noştri înlăcrimaţi.
   Atunci observam clăile rămase pe cîmp şi ne avîntam asupra lor. Două din trei cădeau sub noi, dărîmate. Praf le făceam! De necaz. Apucam spre casă de-a dreptul peste miriştii. Din răzoare se speria cîte un iepure şi ţîşnea pînă în mijlocul unui pogon. Acolo se oprea ca un popîndău; rînjea la noi. Prindeţi-mă, dacă puteţi! - zicea. Mă uitam la Florică. Florică se uita la mine. Ne înţelegeam din ochi şi, brusc, urlam:
   - Ţin-te, bă, iepur'li, bă!
   Iepurele pornea încet, rîzînd acum de-a binelea de alarma noastră. Stupea peste umăr şi se prefăcea că şchioapătă. Abia cînd eram gata-gata să ne aruncăm peste el, decola ca un avion şi ne lăsa cu buzele umflate...

   Puteam deschide o fabrică de avioane, dacă n-am fi avut orgoliul de unici proprietari ai aparatelor de zbor. Ideea ne venise într-o duminică seacă, în timp ce studiam rotirea unui uliu prin văzduh şi oftam după avionul nostru, care ne lăsase iar de izbelişte. Imediat am început prelucrarea prin cioplire a ştacheţilor de brad. Aceştia erau moi şi uşori. Se modelau fără greutate. După ce-am stricat cîţiva, ca să nu fim prinşi de Taica-mare, am rupt un laţ din gardul lui nea Firică. Am avut foarte mare succes cu avioanele. Pînă recent construiserăm numai tractoare din tablă, cu una, două, chiar trei brăzdare şi motoraş cu aprindere prin sfoară. Şi astea avuseseră succes. În spatele casei lui unchiu' Ioniţă era mereu, vara, un loc umed, sub nişte zarzări. Acolo aram de probă, înainte de a vinde utilajul. Cînd tractoarele se înmulţiseră ori cînd scăzuse interesul pentru ele, am trecut la fabricarea sondelor. Tocmai se descoperise petrol şi dincolo de valea Cobiei, luase foc una, iar ăia de la fostul Sovrom nu izbutiseră s-o stingă aproape o lună. Precauţi, fiindcă ţiţeiul era o resursă strategică (după cum auzeam în discuţiile celor mari), am construit doar două sonde, cu care făceam şi demonstraţii. Sonda mea era de foraj; a lui Florică, de extracţie. Multă vreme am avut probleme tehnice dificile cu cablul ce susţinea tija sapei. Operaţia de forare mi-l rupea. Am fost nevoit să inventez mecanismul de acţionare electromagnetică. A produs o vîlvă nemaipomenită. L-ar fi scos din răbdări pe Florică, dacă el, la rîndul lui, n-ar fi fost obligat de condiţiile geografice să construiască lîngă sonda sa de extracţie o platformă petrochimică mecanizată complet. Succesul întreprinderii noastre a fost uriaş. Am vîndut importante cantităţi de petrol. Nişte băieţi mai vînjoşi ne-au luat cu forţa cîteva garnituri, cu trenuri cu tot. Am renunţat să exploatăm petrolul. Ni s-a părut tentantă construcţia unei balastiere-gigant pentru valorificarea pietrişului de rîu, aşa cum era aceea de pe malul Argeşului, unde tata se mutase recent cu serviciul. Am instalat staţia noastră automată în Vîlceaua Morii, care s-a dovedit un curs de apă inconsistent. Se usca de-a binelea tocmai vara, în perioada vacanţelor noastre. Primăvara, cînd am pus ultima dată balastiera în funcţiune, s-a întîmplat că a plouat peste măsură. Inundaţia a măturat utilajele fixate cu trudă şi, ce-i drept, fără respectarea normelor tehnice de protecţie. Ne-am consolat oarecum că tot atunci s-a înecat tuşa Joiţa. Voia să treacă şuvoiul ducînd pe glamnică un coş cu naiba ştie ce. Au găsit-o tocmai la moara ce fusese, pe timpuri, a boierului Iliescu-Dinizvor, mort şi-ăsta, nu demult, la închisoare. Astfel că, presaţi, a trebuit să găsim altceva de construit. Pentru că nici o investiţie nu părea sigură, am lansat moda farfuriilor zburătoare. Ştiam toate secretele fabricaţiei, chiar şi lungimea în milimetri a sforii de lansare, diametrul cuielor propulsoare şi unghiul lor de atac. Doar mosoarele de pe care executam lansarea creau dificultăţi, căci nu găseam des din cele de plastic, în care puteam înfige cuie fără teamă că va crăpa lemnul. Dar a fost o diversiune mănoasă. Ne-am refăcut bugetul după crahul balastierei. Între timp, pregăteam piaţa pentru viitoarele tranzacţii de milioane. Aşa am relansat sfîrlezele, cum ziceau toţi (nu noi) la elicele pentru orice maşinărie de mers pe apă şi prin aer, sau pentru produs energie electrică. Mare succes am avut cu cele din hîrtie, evident decorative, dar ageamiii nu-şi dădeau seama. Toţi aveau la bicicletă cîte una. Pentru apă, am lansat special tipul „morişcă simplă universală”, fără turbine. S-a vîndut bine. Sistemele „aer-întors” ne-au trezit treptat, chiar nouă, un interes crescător. Am experimentat, pe rînd, elice cu două pale, purtate manual, apoi cu şase pale, puse sus, pe acoperişul lui moş Covrigeanu, omul care ne încuraja ca nimeni altul. Apoi am fabricat elice cu butuc şi sfoară, ce nu se opreau niciodată, cînd le acţionai. Apoi a fost duminica pomenită, cu uliul aducător de inspiraţie ca zeul Iris de vise, a zis Florică. Tocmai împrumutase de la bibliotecă Iliada şi citea ascunzîndu-se de mine, dar cînd l-am prins, mi-a lăsat cartea cîteva zile. N-am înţeles atunci secretul calului troian, pentru că începusem construcţia primelor aparate de zbor, cu care am participat la marile manevre aviatice din august-septembrie...

   Bulucite pe o mirişte, oile noastre sufereau de căldură şi nu s-ar fi mişcat nici bătute. Hălăduiam fără grijă prin porumbiştile mărginaşe, după iepuri. Primul găsit lenevea pe un muşuroi fără furnici, cu burta la soare. Nu-i era cald - şi-n general nu cred că-i păsa de lume. Florică nu şi-a dat seama că nuiaua din mînă, lovindu-l, îi produce doar usturime. Abia-mi ţineam rîsul văzînd cum saltă braţul, dezgolit pînă la cot, cum se apleacă hotărît, aproape sigur de izbîndă, cum nuiaua vîjîie scurt şi cum iepurele sare speriat, poate înfuriat de pişcătură. Mă bucuram să-şi înfigă dinţii în Florică, dar ce poţi să aştepţi de la un iepure? Fuga, desigur! Dacă aş fi sigur că iepurii seamănă aşa de mult cu oamenii, cum se arăta în planşe anatomice agăţate în pereţii şcolilor din anii aceia, aş scrie că iepurele fugea înjurîndu-l pe prietenul meu...
   După ce ne-am uitat lung şi deşirat după vătui, am „înconjurat” un cap de ogor unde, bănuiam, era vreun urecheat între tufele de fasolea ciorii şi laptele cucului. Dar cînd iepurele şi-a arătat blana neagră şi gîtul gîtlejat, cu piele roşie, încreţită, am sărit care-încotro speriaţi - iepurele de noi, noi de (nu după) el! Opriţi, rîzînd ca proştii, am zărit animalul (iepure o fi fost?) coborînd misterios în Vîlceaua Morii. Răzorul următor, pînă la plan, era gol. Pe plan veneau doi inşi, un bărbat cu femeia lui, dinspre Braniştea Vălmaşilor. L-am întrebat pe om dacă a văzut un iepure. Acela a scuturat din cap în semn că nu, şi a rîs de noi, că nu sîntem în stare să prindem nimic. Numai că atunci a ţîşnit urecheatul chiar din tufa de porumbe, alături de care se afla omul, şi tuspatru ne-am repezit să-l prindem. Da' de unde! Ne-am repezit degeaba! Eu şi Florică am cotrobăit apoi alte răzoare, cu acelaşi succes. Spre seară, am dus oile pe islazul de la Legiuiri, unde mai mulţi inşi păşteau caii şi coceau porumb. Răcoarea amurgului ne-a strîns lîngă foc. Ceilalţi povesteau despre pluguri şi cai; noi am povestit despre iepurele gîtlejat. Nu ne închipuiam că ne-ar crede; dar mai întîlniseră şi alţii iepurele acela! Şi parcă ne-a părut rău că nu eram doar noi cei care îl văzuseră...


   Avioanele lui Florică ieşeau mai perfecţionate decît ale mele. Totdeauna uşoare, rezistente, aveau formă aerodinamică şi elice bine proporţionată. Trenul de aterizare, care mie îmi producea mari dificultăţi, era extrem de mobil şi nu se bloca niciodată. Acestea erau atuurile şi secretele care făceau să se ridice la mare înălţime aviaţia lui de interceptare, vînătoare şi cercetare. Viteza - iată domeniul în care excelau.
   Avioanele mele erau de bombardament sau transport, după împrejurări - război sau afaceri. Iscusinţa mi-am dovedit-o îndeosebi la execuţia de mare fineţe a formelor, gabaritului şi mecanismelor motoare. Niciodată nu s-au înfundat conductele de legătură dintre rezervoare şi bujii, niciodată nu s-a blocat circulaţia între compartimente, niciodată nu s-au rupt elicele. Capacitatea depăşea standardele practicate în lumea liberă, nu şi pe cele din „măreaţa Uniune”; de asemenea, mult superioară era autonomia de zbor, datorită unui combustibil nou, pe bază de butan, descoperit de mine în vremurile de aur ale petrolului.
   Foarte admirat la vremea lui a fost avionul tactic de vînătoare, cercetare şi spionaj YY04, al lui Florică. Avea o formă echilibrată, propulsie supersonică îmbunătăţită, se părea că va fi unul dintre cele mai reuşite aparate la clasa lui. Înălţimea de zbor şi viteza de reacţie băteau tot ce se numea record în domeniu. Din păcate, în cursul unui exerciţiu demonstrativ preliminar, a survenit o defecţiune la sistemul de alimentare, urmată de o explozie. YY04 s-a prăbuşit înflăcărat la sol, în rumoarea asistenţei.
   Experimentele lui Florică s-au desfăşurat puţin după eşecul uriaşului meu BBO8. Acesta era un bombardier cu autonomie de zbor peste 11.000 km şi capacitate de transport echivalentă cu a unui submarin Trident. Echipat cu patru motoare sonice pe bază de benzocat, BBO8 utiliza materiale clasice, dar carcasa era rezistentă chiar şi la atacul cu lasere. Capabil să inducă în eroare sistemele de radiolocaţie cele mai perfecţionate, poseda o instalaţie de bruiaj concepută pe principiul devitalizării radarului duşman şi inducerea sindromului de forţă prietenă. Speram să ating cu el măcar Londra, dacă nu S.U.A., cu care ne aflam în conflict rece la vremea respectivă. Bine cotat de experţi, avionul meu a născut în mod firesc ambiţia de a-l învinge. Astfel a fost proiectat YY04. Florică se lansase în construcţie, cînd BBO8 a luat foc la sol din cauza veşnicei imperfecţiuni a trenului de aterizare, aşa că nu a putut opri fabricarea avionului său, eşuînd în cursul zborului amintit.
   BBO8 şi YY04 au fost reuşitele la care am ajuns individual. Exista între noi, pe atunci, o rivalitate necunoscută înainte, peste care am trecut cu greu apoi. Amîndoi urmăream să atingem culmi ale perfecţiunii în materie de avioane, iar pornirile noastre războinice ni le afişam cu tupeu. Cînd ne-am dat seama că, de fapt, trebuie să colaborăm, era deja tîrziu - venise iarna! În primăvara următoare, interesul faţă de avioane scăzuse la zero; noul tip, numit BY006, obţinut la capătul conlucrării noastre, s-a prăbuşit fără să fi zburat vreodată! Atunci am lansat baloanele.

   După ploaie, miriştea rîdea sub norii calzi. Rîdeam o dată cu ea, desculţi, cu pantalonii rupţi, sumeşi pînă la genunchi, şi ne jucam de-a prinselea peste cîmpuri şi răzoare. O ştimă necunoscută a spălat cerul şi, înainte de chindie, a lucit soarele ca o piatră palidă, blînd încinsă de sfîrşitul verii. Alergîndu-ne, era să alunecăm în groapa de puţ de la Bucen. Uimiţi, ne-am oprit să privim curgerea apei pe negreala peretelui. Am stat liniştiţi pînă cînd o lăcustă a sărit speriată de un greiere şi noi am încercat să o prindem. Dintr-un pîlc de iarbă de dudău a ieşit sîsîind un şarpe alb-roşcat şi-a pierit într-o crăpătură, lîngă un brusture. Curioşi, dar temători, ne-am apropiat şi i-am văzut vîrful cozii. Florică a şoptit că vrea să-l apuce; şarpele s-a pitit definitiv, cu o zvîcnitură vrăjitorească. Ne-am întrebat multă vreme dacă îl văzusem sau ni se păruse... Alături, doi guşteri verzi, care se uscau de apă, s-au speriat şi-au dispărut în ierburi. Bănuiam că şarpele venea de la vreun cuib de pitpalac, din dudău, după ce mîncase ouăle. Am pornit să căutăm. Dar cînd am culcat vîrfurile ierbii, un iepure mare s-a speriat şi a fugit, cu burta rotundă tîrîtă pe pămînt. Mult mai tîrziu ne-am gîndit că puteam să ne dăm seama încă de la început că este iepuroaică! Atunci însă ne-am repezit să o prindem şi ne întărîta fuga ei încetinită. După ce ne-a păcălit, învîrtindu-ne o vreme prin nişte boji, iepuroaica s-a lungit pe un răzor şi tocmai spre capătul pogonului am văzut-o, cînd a sărit spre nişte bălării încîlcite. Ne-am apropiat tiptil, din două părţi, pe brînci, şi am ascultat. Mi-am plecat tîmpla pînă la pămînt şi am privit printre tulpinile bălăriilor. Mirosea tare a mohor şi a noroi, iar pe ierburile firave se prelingeau bobiţe de apă cristalină. O dîră mişcătoare de coropişniţă trăda gîngania ce înainta pe sub pămînt. Urmărind-o, am văzut deodată iepuroaica şezînd tupilată şi privind, pîndind cu un ochi obosit, înroşit, înlăcrimat. O clipă m-am temut de ce văd, apoi am sărit şi am răcnit, ca şi cum astfel aş fi putut să o imobilizez şi s-o prind. Nu am reuşit, nici eu, nici Florică. Din nou am pornit după ea. Se îndrepta, fără să ştie, sau fără să ştim dacă ştie, spre islazul de pe Legiuiri, unde ai noştri păşteau vitele. A ieşit la margine şi a stat în loc, parcă nedecisă încotro s-o apuce. Probabil că i s-a părut mai mare primejdia ce venea din spate - adică noi, hăituitorii. Pe islaz nimeni nu o văzuse încă şi ea o fi crezut că se poate strecura spre pădure. Noi am ajuns la păşune cînd ea cotea spre codru. Ar fi scăpat, nu era vreo stavilă în partea aceea, dacă unchiul Radu Jloveanu Haiducu n-ar fi avut un cartuş în arma frîntă, ţinută pe-o mînă cînd şedea de vorbă cu nişte unii. Încă puţin şi iepuroaica intra în tufişurile mărginaşe, cînd au ajuns-o alicele şi-au dat-o peste cap. Toţi de pe islaz s-au uitat într-acolo. I-am luat-o înainte lui unchiu' Radu şi am întors moarta cu faţa în sus. Ne privea trist, cu ochi apoşi. Nu am ştiut că este iepuroaică decît atunci cînd unchiul ne-a spus că sîntem orbi, nu vedem ce e, de ce-am fugărit-o, trebuia să fi lăsat-o naibii, în paştele mă-sii, nu să-l obligăm pe el să-şi facă păcate cu o mamă cu pui în ea...
   - N-am ştiut, unchiule, zău că n-am ştiut, n-am ştiut!
   Plîngeam. Unchiul Radu a scos cuţitul şi a spintecat burta iepuroaicei. Din ea au ieşit puii şi s-au răspîndit orbecăind prin iarba însîngerată.


   Într-un septembrie de ceară, jucam fotbal în doi pe pajiştea de la Vîlceaua Morii, unde aveam o grădină. Soarele trecuse puţin de zenit şi ni se părea că rîde cu noi, cînd ne certăm pe goluri valabile sau nevalabile. Ocupaţi cu trebuşoara asta, am observat destul de tîrziu avionul. Avea o formă nemaivăzută. Nici în visurile noastre cele mai îndrăzneţe nu imaginaserăm aşa ceva. El a coborît în picaj deasupra pămîntului, culcînd porumbul cu vîrtejul de aer iscat. Pe urmă a urcat într-un looping şi s-a lăsat dincolo de plan, unde ştiam nişte ogoare. Am crezut că a şi aterizat. Fireşte c-am uitat şi de fotbal, şi de minge - şi am ţîşnit. În capul primei mirişti, ne-am oprit uimiţi că avionul, al cărui pilot nu se vedea, părea că aterizează, dar, în fapt, mătura secerătura cu pîntecele-i verde. Nu avea deschis trenul de aterizare. Ne-am repezit imprudenţi spre el. Cînd am ajuns destul de aproape, s-a ridicat, înşurubîndu-se în aer. A făcut un salt peste pogonul de porumb al lui Guţu Dănănae şi s-a lăsat pe trifoiştea de dincolo. Nici nu am simţit pe obraji foile tăioase ale porumbului cînd am traversat lanul. Acum avionul făcea rotocoale. Încerca să vireze în unghi drept şi executa figuri geometrice variabile. Tare ne-a uimit. Nu ocheam pilotul. Ambiţia sau ciuda ne întărîta? De fapt, admiraţia ne îndemna la căutare. Iscusitul aviator părea pitit. Luînd înălţime, într-un zbor spiralat, avionul s-a ridicat brusc foarte sus. Nu-l scăpam din ochi. Apoi a coborît, ca şi cum ar fi vrut să se înfigă în pămînt, perpendicular pe sol. Cînd credeam că se va prăbuşi în flăcări, a cotit în unghi aproape drept şi s-a aşternut solului. Tot n-a oprit. A mai făcut cîteva ture liniştite, după care s-a lăsat dincolo de pădurea lui Radu Vodă, pe un islaz al celor din Pămînteni. Cred că eram muţi de uimire, fiindcă nu-mi amintesc să fi scos vreun cuvînt cînd fugeam spre minune. Parcă treceam şi noi în zbor mirişti şi porumbişti, răzoare şi pogoane, şi ne lipeam burta de pămînt, alergînd în salturi, ca iepurii. Întotdeauna Florică a fost mai iute de picior decît mine; şi de data asta am rămas mult în urmă-i. Poate că dorinţa lui mărturisită, de a se face aviator, îl ajuta să zboare! Tocmai dădeam colţul pădurii, cînd Florică se urca în avion. Credeam că îl strig cît pot de tare; voiam să mă aştepte, să nu plece pînă nu vin şi eu, să ţină aparatul la sol... Dar nu m-a auzit sau n-a vrut să audă, ce contează! Avionul, doar cu prietenul meu la bord, a decolat vertical. De atîta fugă, obosit, m-am prăbuşit în iarbă. Cît am zăcut nemişcat nu ştiu; probabil că destulă vreme... Şi pesemne că nu mişcam, pentru că un iepure nevinovat m-a luat drept buturugă şi s-a cocoţat pe mine, amuşinînd cămaşa...

   Mult mai tîrziu, cînd se luaseră pămînturile la C.A.P. şi uitasem pe unde fuseseră ogoare şi răzoare, într-o duminică senină de noiembrie am plecat cu Florică după iepuri. De la Vîlceaua Morii, ne-am îndreptat oblic peste arături, spre pădurea lui Radu-Vodă, înjumătăţită de tăieri. Dintr-o parte ne privea dulce soarele bătrîn. Ziua era liniştită. Nimeni nu mai colinda cîmpurile, nici un vînător nu-şi iţea pălăria verde. Arătura moale era uscată, cu bulgăraşi de pămînt sfărîmicios. Praful ni se strecura pe lîngă ciorapi în tenişi. Mergeam pe nişte urme de tractoare, amintindu-ne locurile unde altădată umblaserăm cu oile. Un fel de jale ne cotropea sufletele, dar nu voiam să-i dăm importanţă.
   Urcarăm spre tufanul lui Iordache Ungureanu, unicul arbore rămas în picioare pe cîmp. De la rădăcina lui ţîşni un iepure. Urecheatul se depărtă prea repede; nu-l ajunsei cu toporişca luată după mine ca să am ceva în mînă!... Trecurăm apoi pe lîngă puţul din Adîncata, locul unde o trăsnise pe nevasta lui Nafemate. Încă nu-i putrezise furca, nici cumpăna, iar ciutura nouă, de salcîm, atîrna fără noimă. Nu mai bea nimeni apă de acolo. Aproape de pădure izgonirăm alt iepure, unul pricăjit, dar tot de neprins. Florică spuse că nu se aştepta să mai trăiască iepuri; eu zisei că de cînd nu mai au oamenii arme, e normal. Şi parcă intrarăm într-o zonă magică, atingînd marginea codrului. Ochii ni se înmuiară. Văzuseră alte sate, alte drumuri, alte cîmpuri; şi, de la o vreme, se uscau printre blocuri, în oraş. Pădurea o sorbeau ca întîiaşi dată! Şi lăcrimau fără voie... În margine regăsirăm stejarul cu două ramuri groase, pline de muşchi verzui şi frunze ruginite. Parcă străjuia o cetate. Nu intrarăm între arbori. Pornirăm ocol pe lizieră, urmînd un soi de potecă şerpuită, cînd printre băltoace uscate, cînd pe după lăstărişuri încîlcite. Sub tălpi trosneau vreascuri vechi. Razele soarelui se strecurau pieziş. Cîmpia se pierdea sub o lumină arămie, în zare.
   Deodată ieşi din adîncul pădurii un iepure şchiop şi poposi pe o brazdă, fără să adulmece primejdia. Sau fără să-i pese, ce pielea lui! Primejdia eram noi, desigur! N-am hăulit. Ne-am înţeles din ochi. Florică, fiind mai iscusit ca mine, a luat toporul, pe care mă gîndeam să-l utilizez la tăiat crengi. Eu am apucat de jos un băţ aproape putrezit şi am ţinut spatele frontului. Iepurele nu vedea, nu auzea, ba chiar îşi permitea să ne arăte fundul cu codiţa indecent săltată. Mergeam foarte înfriguraţi, eram gata să-l vînăm, în fine, pe Urechilă. Cînd Florică ajunse la trei paşi de vînat, vînatul a ridicat privirea nefirească, şireată şi cumva batjocoritoare. Prietenul meu a zvîrlit atunci toporişca (eu m-aş fi abţinut!), la o secundă după ce ţinta se mişcase! Dar cum se mişcase! Ca un glonţ! Bănuiam că se întorce în pădure. I-am ieşit înainte şi am dat cu reteveiul. Cu o manevră dibace, animalul ne-a ocolit, pe mine şi arma improvizată, şi s-a topit la adăpost.
Ne rămînea doar să rîdem. Şi am rîs. Asemenea iepure nu întîlniserăm nicicînd! Şi parcă ne părea rău că, în loc să vrem să-l vînăm, n-am preferat să-i admirăm plimbarea melancolică...
Cine ştie ce dureri o fi avut şi el!

din volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005
(versiune revăzută)









vineri, 17 iulie 2015

PURTĂTORUL DE MESAJ

(după o idee de Julio Cortazar)

Se opri în vecinătatea locului indicat, aflat pe o străduţă puţin circulată. Prefăcătoria cu studiul faţadelor era veche, dar aşa luă aminte la mişcarea trecătorilor. Ghici rostul celor care, ca şi el, cercetau cu rîvnă ambianţa. Se temu de capcană, părîndu-i-se a recunoaşte cîţiva poliţişti deghizaţi. Dar văzu că în clădirea sumbră intrau nu numai tovarăşi de rangul lui, ci şi conducători. Asta îl linişti oarecum. Poate că în Mişcare sînt cuprinşi chiar unii din tabăra cealaltă.
La intrare îi cerură parola. Totdeauna, cînd trebuia să o spună, avea un moment de nesiguranţă. Nu din cauză că ar fi uitat cuvîntul sau propoziţia; pur şi simplu, aerul de complotist îl scîrbea, îi trezea dorinţa de legalitate. Complotul nu era arma lor, iar secretele se potriveau celor slabi. Şi mai avea senzaţia că parola poate fi cheia cătuşelor ce i se vor pune cîndva. Ce dovadă mai bună pentru poliţie că e şi el implicat? Se grăbi pe coridoarele întortocheate spre încăperea subterană.
Sala era aproape plină. Discuţia nu începuse. Găsi un loc în ultimele rînduri şi se aşeză fără să schimbe o vorbă cu vecinii. La prezidiu revăzu o parte din şefi. Pe diferite scaune, prieteni de-ai lui. Le zîmbi, iar ei răspunseră cu semne de încurajare. Se simţi mai bine dispus. Pe uşă încă apăreau întîrziaţi. Apoi nu mai intră nimeni, însă dezbaterea tot nu începu. Şi în golul aşteptării personajului sine qua non, îl cuprinse, încet şi temeinic, o ciudată stare ambiguă, predominant tristă, ca după un act sexual ratat nefiresc. Era o dulce beţie, deşi nu băuse nimic, nici nu făcuse amor de cîteva zile. Ar fi adormit, poate, dacă nu-l trezeau aplauzele tovarăşilor. Se ridică şi el, iar mîinile prinseră a se lovi una de alta fără voia lui. Sosise şeful cel mare; la un semn al lui, se liniştiră şi se aşezară.
În timpul prezentării raportului, îl năpădi din nou toropeala aceea ciudată. Îşi spuse că e ceva trecător, nu-i dădu atenţie; dar starea îi juca feste neplăcute. Deseori se trezea cu gîndurile aiurea, pufnea în rîs, îi venea să fluiere. Fiind total neatent la ce discutau, fără să ştie de ce şi pentru ce, se pomeni cu mîna ridicată, atunci cînd se ceru un voluntar pentru ducerea mesajului dincolo. Tovarăşii de la prezidiu notară numele lui, spuseră că după sfîrşitul reuniunii trebuie să rămînă pentru detalii, îi apreciară devotamentul, îi recomandară atenţie sporită. Se trecu la altă problemă, iar el continuă să alunece din luciditate în starea moleşitoare şi îndărăt, neputînd sau nevrînd să se oprească din pendulare.
Cînd dezbaterea se încheie şi tovarăşii se ridicară să plece, el rămase din inerţie, nu din conştiinţa clară că trebuie să primească instrucţiuni. Abia după ce sala fu goală, se trezi şi sări de pe scaun, care căzu cu zgomot. Bufnitura îi aminti cele întîmplate. Se grăbi spre ieşire. Tovarăşul de acolo îl îndrumă pe un culoar lateral. După cîteva cotituri, ajunse la o uşă întredeschisă, unde ciocăni politicos. I se spuse să intre. Intră. Un bărbat, în care, emoţionat, recunoscu pe unul dintre mentorii mişcării, îl pofti pe scaun şi începu să-i explice despre ce e vorba. Vorbitorul poseda o voce melodioasă, uşor nazală, cuceritoare. Făcu eforturi să înţeleagă ce aude; vraja îl învăluia şi pînă la urmă reţinu doar ideea că e predestinat să ducă o rază de speranţă dincolo, dar şi să dea celor de aici siguranţa că nu luptă în zadar, că zeii sînt favorabili, cum spuneau strămoşii. Textul mesajului, subliniat în cuprinsul unui decupaj din ziar, pe care captivantul bărbat îl lăsă pe masă şi plecă, trebuia memorat, iar foaia distrusă, ca să nu existe vreo dovadă materială compromiţătoare, în cazul... Şi învăţătorul suspendă restul frazei într-un gest elocvent.
Rămas singur în încăpere, el o cercetă cu atenţie, din obişnuinţă. Lumina se filtra prin geamul mat al unei ferestre solid încastrate în zid. Se întrebă de unde ar putea veni, pentru că nu-şi amintea să fi urcat din subteran, iar de afară nu se auzea nici un zgomot. Nu se mai preocupă de restul mobilierului - o masă, două scaune, un dulap, un pat tare cu margini de fier -, nici de misterul iluminatului, pentru că atenţia îi fu captată de mesaj. Pe dată uită de sine, cînd îl citi. Prima lectură îl incită; a doua îi confirmă ideile; la a treia, găsi puncte de polemică şi gustul unui articol-completare. Vrînd să aştearnă pe hîrtie cele ce avea de obiectat, căută în jur ceva de scris. Atunci îşi aminti limpede unde se află şi ce are de făcut. După ce parcurse încă de două ori mesajul, repetă cu ochii închişi pînă se convinse că l-a memorat. Rupse apoi hîrtia în bucăţele mărunte, pe podeaua de ciment, scăpără un chibrit şi aprinse grămăjoara. Puţina cenuşă o strivi sub talpa pantofului şi o împrăştie. Răsuflă adînc. În cameră mirosea ciudat. Inhală cîteva porţii mici de aer; impresia se confirmă. Parcă fusese topită ceară şi arsă piele de vită. Se grăbi să părăsească încăperea. Bănuia că era deja noapte. Şi fixase, deunăzi, o întîlnire de dragoste mult-amînată.
Dar cînd vru să deschidă uşa, constată cu stupoare că este încuiată pe dinafară. Acest fapt îl ului peste măsură, încît cîteva minute rămase complet imobil, ca şi cum funcţiunile corpului său ar fi încetat brusc. Îşi reveni încet şi, văzînd tulbure, căută clanţa. Trase de ea cu putere, furios, încrîncenat, disperat şi, totodată, dezamăgit, contrariat. Ce însemna asta? O glumă a tovarăşilor? O neglijenţă a celui care îngrijea clădirea? Intenţia precisă a mentorului, care voia să-l ştie în siguranţă pînă memorează mesajul? Dar el învăţase textul, trebuia să iasă din cameră, să îl ducă la destinaţie! Începu să bată în uşă cu pumnii, o izbi cu picioarele, cu umerii, capul... Într-un tîrziu, sleit, se lungi pe pat, cu faţa în sus. Respiraţia precipitată şi încordarea dispărură. Putu să judece situaţia; dar nu reuşi să ajungă la o concluzie. Cu ochii în tavan, într-un loc unde bănuia că ar fi becul electric, trupul se moleşi, membrele se îngreunară, plămînii răriră mişcarea. Alunecă în somn...
Îl trezi brusc dorinţa limpezirii unui gînd din vis, nu-şi aminti pe moment care, însă era ceva neplăcut, sîcîitor, întunecat. Sări sprinten din aşternutul aspru al blănii de urs întinsă pe laviţă. Pe masa de piatră văzu o bărdacă şi o tipsie cu faguri de miere, alături de pîinea rotundă. Rupse o bucată de fagure. Gustul mierii, plăcut, îi parfumă parcă sufletul, iar apa din vas îl răcori. Prin dreptunghiul intrării, acoperit doar pe jumătate de o altă piele de urs, se vedea o zi minunată, cu soare orbitor. Priveliştea asta îi aminti că, peste puţin, el va trece, poate (dacă se va dovedi vrednic, iscusit şi drept la încercarea de pe urmă), dincolo, unde - i se spusese - era neînchipuit de frumos şi de unde nimeni nu se întorsese, afară de numai Zalmoxe. Îşi opri gîndul aici, sfîrşi de mîncat fagurii şi se hotărî să uite tot ce trăise înainte de ziua de ieri, sau mai bine zis, să pună deoparte aceste lucruri preţioase, dar nefolositoare de-acum încolo.
Fusese crescut ca unul ales pentru a merge la Zeu. Tatăl îi explicase, în ziua cînd vînase prima lui pasăre şi o ţinea în vîrful săgeţii, că numai aşa se poate ajunge Sus. Sufletul păsării călătoreşte prin nouri spre cerul Lui, zicea tatăl. Auzea şi acum vorbele asprului bărbat, rămas în vale. Învăţase ce înseamnă drumul după prima luptă, din care ieşise repede învins. Tatăl îi spusese că e totuşi prea mic, nu că nu s-a pregătit destul. A doua oară, peste patru ani, puţin a lipsit să iasă învingător. Doar unul singur dintre luptători a fost mai puternic. Nu i-a părut rău. Căpătase încredere. Izbîndise a treia oară. Cei din valea lui chiuiseră şi îl purtaseră pe umeri, la sărbătoarea bucuriei, unde vinul cursese liber şi muzicile nu tăcuseră trei zile şi trei nopţi. Se mîndreau cu el, deoarece de-acum cetăţile îi vor trata ca egali, fără tocmeli noi. Era prima oară cînd unul dintre oamenii văilor izbutise. Nimeni nu se îndoia că va trece şi ultima încercare, cea din munţi. Toate semnele se arătaseră favorabile şi parte din ele se adeveriseră...
În seara celei de-a treia zi de sărbătoare au venit călăreţii. Muzica s-a oprit. S-au despărţit în tăcere. Depărtîndu-se, de pe dealul apropiat, la o ultimă privire, i-a văzut pe ai lui, la lumina faclelor, ca pe nişte necunoscuţi. Parcă scăpase de-o povară. N-a desluşit pe unde au mers, noaptea era înnourată, nu clipea nici o stea. Călăreţii nu vorbeau, aşa că tot drumul a tăcut şi el. Bucuria cu care plecase din vale se topise încet în negura nopţii şi a locurilor pustii. Cînd au ajuns, el uitase de unde venea. Trăia certitudinea că merge spre o împlinire. Cineva l-a condus aici şi a tras deoparte pielea, luminînd cu făclia cît să vadă unde e laviţa. I-a făcut semn să intre şi a dispărut, astupînd intrarea. În întuneric, a adormit repede. Acum, retrăind toate astea, din adîncurile corpului urcă spre cap o amorţeală, o ameţeală ca de la vin băut fără măsură, şi se întrebă dacă îi va dăuna. Fără să vrea, întins, aţipi din nou. Ultima clipire a pleoapelor închise pe fundul ochilor priveliştea verde a văii şi strălucirea zilei, ce se revărsa parcă în şiroaie, ca ploaia...
Nu-şi explica faptul că văzuse sau visase alb, cînd camera în care fusese închis - din greşeală? - era cufundată în obscuritate. Prin fereastră abia se cernea un soi de ceaţă albicioasă, cît să deosebească obiectele ştiute: masa, dulapul, scaunele. Îşi aminti repede de ce se află aici şi avu certitudinea inexplicabilă că este arestat deja! Da, îşi zise, asta e, aleşii pentru misiuni asemănătoare sînt ca şi jertfiţi cauzei, mulţi au sfîrşit în faţa plutoanelor de execuţie ori au putrezit prin beciuri. Dar dacă l-au capturat deja, cînd s-a întîmplat asta? De ce nu-şi amintea nici un detaliu al arestării? Încercă iar să deschidă uşa. Zadarnic. Dibui după comutatorul becului electric. Evident, nu-l găsi, era pe coridor... Renunţă. Aprinse o ţigară, ultima. Înjură în gînd, cu amărăciune. Dacă va fi nevoit să facă o noapte albă, ţigările pot subţia chinul. Lipsa lor îl îngroaşă. Ca să uite, fumă ţigara aceea pînă la capăt şi pulveriză mucul. Pe urmă tuşi, adună de pe laringe sputa îmbibată cu nicotină, scuipă. Respiră adînc, parcă scăpat de-o grijă. O vreme şezu pe colţul mesei. Apoi se plimbă cu paşi mici în jurul ei. Pe ciment, pantofii scoteau un zgomot nefiresc de tare, parcă aparţineau altcuiva. Deveni curios. Începu să meargă doi-trei paşi, după care se opri. Da, alături, deasupra ori dedesubt, mai mergea cineva!... Căută să păşească neauzit. Nu se mai întîmplă nimic. Iar călcă firesc. Paşii aceia urmară ritmul şi opririle paşilor lui. Îi desluşi destul de limpede, dar îşi spuse că are halucinaţii. Se culcă. Simţi ca binefacere asprimea păturii. Liniştea se instală deplin. Ochii, deprinşi acum cu întunericul, se fixară asupra punctului din tavan unde bănuia că ar fi becul. I se păru că acolo clipeşte ceva, o clapetă ce se închide şi se deschide într-un ritm anume. Încordă auzul, să distingă declicul. O altă iluzie, îşi zise, de data asta optică... Sînt pe drumul cel bun, în curînd o să văd îngeri sau diavoli! Şi, leac de alungat nălucile, începu să numere ca să adoarmă. Dar somnul nu vru să vină. Iar ochii deschişi, după ce rătăciră îndelung prin beznă, se opriră, inevitabil, asupra acelui punct din tavan, cu clapeta care continua să se mişte. Ţintind punctul, pleoapele obosiră şi se închiseră de la sine...
Ca de obicei, se trezi brusc la gîndul că trebuie să facă un lucru anume. Pielea de urs astupa acum întreg dreptunghiul, semn că trecuse cineva pe la uşă. Ori fusese vîntul de vină? Săltă opritoarea şi ieşi. Strălucirea zilei îl orbi; fără să vrea, duse pumnii la scovîrlii. Picioarele călcau la nimereală. Cînd putu să vadă bine, se opri şi cercetă valea. Pe mijloc curgea o apă limpede, cu sclipiri aurii, peste pietroaie albe. Muntele din faţă purta pe umeri o pădure deasă. În jos, nişte stînci lucioase despicau pîrîul; acolo apa vîjîia necontenit iar spuma sărea departe. Înspre izvoare, marginea codrului se apleca într-un sărut deasupra albiei, ascunzînd-o.
Pentru el, priveliştea fu ca o chemare. Tălpile îi tresăltară şi se trezi coborînd în goană pajiştea desfăşurată abrupt pînă jos. Dorinţa de a înota îl frigea, i se părea că aleargă prea încet. Se azvîrli înainte, căzu de-a berbeleacul pînă aproape de mal, trase cu un gest scurt cămaşa, o aruncă pe un bolovan şi se avîntă în apă. Alunecă pe o piatră, se lovi, nu-l duru, era el însuşi un bulgăre de bucurie. Se bălăci, dus la vale, apoi se întoarse. Reuşi cu greu să se agaţe de colţuri şi rădăcini, luptă să revină la cămaşă. Apa rece părea o armată; iar el nu cunoştea o desfătare mai mare decît lupta. Propti călcîiele în prundiş şi se ridică, alt om. Pletele lungi îi atîrnau ude pe umeri. Scutură capul, răspîndind o ploaie de picături. Cu degetele răşchirate îşi dădu părul peste creştet şi deschise ochii spre cer, cu faţa săltată la soarele cald. Un timp rămase aşa, nemişcat. Zgomotele crescură în jurul lui: clipocitul pîrîului, ciripitul păsărilor, vuietul pădurii; auzi voci undeva sus şi privi către locul de unde venise. Acum văzu că acolo valea era tăiată de un tăpşan, la marginea căruia se deschideau, în peretele neted din spate, mai multe găuri acoperite cu piei de urs. Una îl găzduise peste noapte, dar n-o deosebi, toate erau la fel. Cîţiva tineri strînşi la un capăt al platoului se uitau spre poarta văii, pe unde urcau nişte siluete albe. Erau - o ştia din auzite - fecioarele despletite. Fusese prevenit ce e cu ele. Nu ştia ce urmează, ştia ce trebuie să facă el. Se aruncă iarăşi în apă, gustă ultima oară plăcerea scăldatului.
Senzaţia care îl trezi era neplăcută, un fel de mîncărime şi usturime a pielii. Lepădă haina şi cămaşa, scărpină pînă la sînge bustul gol, întrebîndu-se dacă l-au podidit ploşniţele, puricii sau rîia. Tocmai se uşurase, cînd, simultan, becul din tavan se aprinse iar uşa fu deschisă. Privi la cei trei inşi intraţi deodată. Nu-i văzuse în viaţa lui, dar avu impresia că sînt cunoştinţe vechi. Arătau o vîrstă imprecisă; îmbrăcaţi identic, în costume de culoare închisă, masivi, cu umeri laţi, ochi cenuşii, fălci pătrate, păr tuns perie, frunţi colţuroase. Prea mult timp nu trecu pînă se lămuri de unde îi cunoaşte: poliţia! Nu trebuie să-i ştii pe toţi oamenii acestei instituţii; emană din ei ceva specific! Fireşte că înţelese şi de ce veniseră. Cînd începură să lovească, el deja era în atac; pe unul îl eliminase momentan din luptă, rupîndu-i dinţii cu pumnul, altuia îi trîntise un scaun în cap. Furia cu care se bătea nu-l ajută. Inegală ca forţe, înfruntarea deveni şi dură. Ei scoaseră bastoane de cauciuc, utilizîndu-le metodic; el se folosi doar de pumni şi picioare. Puterile i se topiră; curînd căzu copleşit. Nu se mai apără deloc. Loveau crunt, parcă tocau cu satîrul corpul moale, inert, istovit. Isprăviră nu cînd el ajunse ca un sac de zdrenţe, ci cînd se plictisiră. Îl aruncară pe pat, ieşiră, încuiară uşa, stinseră lumina. El nu-şi pierduse complet cunoştinţa, mai percepu plecarea lor, întunericul, răsucitul zăvorului. Apoi bezna camerei se contopi cu bezna ochilor şi a memoriei, creierul său fiind cotropit treptat de o senzaţie de căldură şi apăsare, de zidire în vatra unui cuptor încins. Astfel se trezi dincolo.
Urcă panta abruptă, spre platou. Ajunse tocmai cînd fecioarele se opreau în faţa tinerilor. Se amestecă între cei de înălţimea lui, fără ca vreunul să-l întrebe de unde vine. Desfăşuraţi ca o plasă, gata să prindă siluetele albe, aşteptau. El era liniştit, chiar indiferent în comparaţie cu trepidaţia de tineri armăsari a celor din jur. Fecioarele păruseră o adiere de vînt peste ponoare cu flori; priveau în jos, preocupate doar de cum calcă pe pietre. Fiecare ducea cîte un urcior şi un coş învelit cu ştergar. Se opriră dinaintea băieţilor şi ridicară pleoape cu gene lungi, dezvelind priviri temătoare. Peste vale soarele deodată luci oblic şi se piti după munte. Ca la un semn, flăcăii se mişcară. În cleştele degetelor apucară urciorul, dimpreună cu mîna fetei care îl ţinea. Doar el nu făcu asta. Cînd ceilalţi se îndreptară spre găurile cu piei de urs, se trezi în faţa unei fetişcane, singura fără soţ. Aproape că nu mai avu respiraţie. Nu îi era ruşine, nici frică; dar nici nu stăpînea ce i se întîmpla. Fata porni spre încăperea goală, el o urmă. Lăsă blana de la intrare ridicată. Lumina asfinţitului se topea, roşie, prin colţuri. Fecioara dezveli coşul. Scoase o bucată de carne friptă, caldă încă, şi pîine. Aşeză pe masă. Tăcut, el rupse un colţ infim şi-l duse la gură, absent, cu ochii pe malul împădurit de dincolo de apă. Friptura în sînge, altădată hrana lui preferată, nu avea gust parcă. În urcior era vin. Bău; dar lichidul i se păru acru. Clăti gura cu apă din bărdaca pusă în firidă. Apoi rămase nemişcat pe laviţă, departe de fata care nu participase la cină, nici nu strînsese rămăşiţele. Aşa îi cuprinse înserarea. Ţipetele ce se auziră curînd din vecinătate îl făcură să iasă afară. O lumină ca de pe altă lume se pogorîse peste vale.
Se ridică năucit. În primul moment, lumina îi păru orbitoare şi nu putu deschide bine ochii. Încercă să-şi frece găvanele, dar abia izbuti să mişte mîinile. Cu greu îşi dădu seama unde se află. Deodată cu durerea, îi reveniră în minte cele întîmplate. Bătaia... Poliţiştii... Înţelese că becul din tavan este acum aprins. Crezînd că iarăşi au venit bătăuşii, sări din pat, gata să lovească sau să se apere. Picioarele nu îl ţinură şi se prăbuşi pe cimentul rece. Răceala îi făcu bine, ca un balsam pe pielea arsă a pieptului, a feţei, a braţelor. Se întoarse cu spatele, care îl ardea mai tare. Descoperi pe scaun, la masă, un personaj impasibil. Părea cu gîndurile aiurea şi îl fixa ca pe-o mobilă sau o carte închisă. Vru să se salte, însă nu reuşi decît să se sprijine pe coate. Mişcarea atrase atenţia celuilalt, care îi veni în ajutor. Pus pe pat, cu haina drept pernă, primi dintr-o sticluţă pătrată o înghiţitură de coniac, întăritor. Personajul se depărtă şi ţinu sticla neastupată în mînă, la colţul mesei, sub fasciculul de raze roşietice. Recunoscu în intrus, deşi nu-l văzuse vreodată, cum nu-i văzuse nici pe cei trei de adineauri, Anchetatorul. Ştia ce misiune are acesta, ştia şi care îi sînt mijloacele - sau mai degrabă cum îi sînt: blînde, calme, înţelegătoare, persuasive, insinuante, cooperante. Pe cînd cîntărea situaţia, îşi aminti că în seara aceea avea - sau avusese - o întîlnire de dragoste. Acum o ratase. Îndîrjirea îl cuprinse, hotărî să nu joace cum vrea individul, nici să cîştige timp. Pierduse destul, poate chiar totul. Nu aşteptă să fie întrebat, vru el să vorbească, dar abia scoase cîteva cîrîieli. Fu nevoie de altă înghiţitură de coniac, pe care celălalt i-o oferi cu delicateţe, să reuşească articularea cuvintelor. Discursul, cu răsuflarea tăiată, cu incongruenţe voite, izbuti să-l poarte pe Anchetator îndeajuns de anapoda. Bunăvoinţa aceluia, întinsă la maxim, plesni cu o replică plină de ură: „Aşa faceţi toţi pe curajoşii cînd ne întîlnim întîia oară, dar după trei-patru şedinţe vă înmuiaţi şi acceptaţi orice, numai să vedeţi lumina!” Tîrziu, cînd rămase iar singur, simţi oboseala ca o cătuşă...
Părăsiseră valea cea verde. Se strecurau spre vîrful muntelui prin pădure, pe urmele ursului. Hăituit încă din zori, animalul urca tot mai sus şi se pitula dibaci, evitînd capcanele dinainte pregătite. El purta un cuţit lung la cingătoare, în teacă, şi suliţa cu coadă scurtă, cu care pînă acum doar înlătura crengile. Tufele dese şi cetinile aplecate erau ţesute de mărăcinişuri, jnepeni şi ferigi. Cămaşa i se rupsese în cîteva locuri, bobiţe de sînge o pătaseră, ţîşnite din semnele ţepilor ce îi tăiaseră pielea. Nu simţea astfel de nimicuri. Ca şi pe ceilalţi, îl înfierbînta dorinţa de a înfige cel dintîi suliţa ori cuţitul în carnea fiarei. Altfel, se zbătuse degeaba. Ceva îl făcea să fie sigur că el va fi alesul. Ceilalţi rămăseseră mult îndărăt. Cînd, oarecum dezorientat, scăpă într-un luminiş, convingerea, braţul şi sufletul se întăriră: fiara, ursul căutat prin hăţişuri, şedea aici! Nepăsător, înfuleca o ciozvîrtă de vită, cine ştie unde culeasă. O clipă, om şi animal se priviră în ochi, iar omului clipa i se păru fără sfîrşit. Ursul îşi linse botul, şterse labele pe pieptul păros, întoarse ciotul de coadă şi dispăru domol între tufe. El îşi reveni iute din uimire şi înţelese că nu aici era locul hărăzit luptei. Se precipită în urma dihaniei, fără să fie atent că spinii îi sfîşiau carnea. Văzu fundul obraznic al ursului, dar nu putu să zvîrle suliţa din cauza păienjenişului de crengi. N-ai să scapi, scrîşni printre dinţi, cînd vînatul se opri, cu botul întors, ochii parcă batjocoritori, gura ca un rînjet omenesc. Goniră o vreme, fără ca distanţa dintre ei să se micşoreze. Ieşiră la marginea pădurii, spre teşitura muntelui. Jos se căsca prăpastia. Nemulţumit deodată, ursul se trase îndărăt, mîrîind ameninţător. Cîteva stînci uriaşe, ca nişte feţe de oameni, priveau la cei doi. Fiara vru să se întoarcă sau să o tulească pe sub poala brazilor. Nu avu timp. Suliţa îi străpunse grumazul. Ridicat în două picioare, păru că se distrează. Apucă lemnul şi trase de el, scuturînd şi sfîrtecîndu-şi beregata. Mormăitul furios înfricoşa. Dar vînătorul prinsese gustul aţîţător al sîngelui. Abia acum îşi amintea şi înţelegea de ce i se spusese că trebuie să ucidă ursul. Înfipse cuţitul între coastele animalului. Auzi un pîrîit şi se prăbuşi peste trupul sălbăticiunii, neferindu-se de ghearele ce îl brăzdau adînc pe piept şi spate. Lama atinse inima din prima împlîntare, dar el lovi de multe ori, pînă cînd horcăitul încetă. Rămas în genunchi, învingătorul privi la mîinile însîngerate, la fierul pe care se reflecta soarele...
Lumina aceea intermitentă, iritantă, provenea de la becul din tavan, care se aprindea şi se stingea cînd mai lung timp, cînd mai scurt. Gîndi că poate s-a defectat instalaţia. Sau vor să-l tortureze astfel? Întors cu faţa în jos, închise ochii şi-şi acoperi capul cu haina. Nu, desigur, asta nu era tortură, putea s-o evite. Ar fi trebuit să-l lege şi să-i picure ceva pe pleoape, să le lipească, să nu le poată închide, dacă voiau să-l tortureze... Nu e altceva decît defecţiune, îşi spuse liniştit. Ridică marginea hainei. I se păru că becul nu se aprinde chiar la întîmplare, ci după o regulă, un ritm. Îşi aminti de alfabetul Morse. Ştia codul sonor, ştia să „citească” în acest mod. Probabil e comunicare optică, îşi zise, şi se aşeză într-o poziţie din care vedea fără să-i bată lumina direct în ochi. Începu să recepţioneze. După un lung răstimp, şi cu oarecari ezitări, crezu că a reuşit. Cuvintele spuneau că EI - cine anume, nu se preciza - îl vor vizita sau ajuta curînd, să fie pregătit... Nu prea fu sigur că mesajul îi este adresat, dar nu-i rămînea altceva de făcut decît să fie treaz, dacă va putea. Cu gîndul bîntuit de îndoială, nu băgă de seamă că becul nu mai clipeşte. Intră iar în noaptea camerei şi a memoriei, şi privi la omul majestuos oprit lîngă el şi lîngă ursul mort. Pe moment nu pricepu ce vrea acela, oboseala şi sfîrşeala biruiau trupul său tînăr şi rănit. Căzuse peste leşul animalului, într-o somnolenţă care, în loc să fie binefăcătoare şi dătătoare de puteri noi, îl exaspera şi îi producea dureri de cap, de parcă s-ar fi îmbătat crunt. Sesiză totuşi cînd se deschise uşa. Lumina de pe coridor tăie o fîşie în obscuritatea încăperii, suficientă să vadă distinct. Se trezise, se simţea mai bine. Studie detaşat pe omul care intră. Îl recunoscu mai greu în uniforma de temnicer: era unul dintre şefii Mişcării, despre care ştia că se află dincolo. Da, el era. Sări din pat, într-un reflex de supunere ierarhică. Slăbiciunea îl doborî iar. Şeful se repezi, îl ajută, îi spuse că nu trebuie să se obosească; să stea liniştit şi să transmită cît mai repede mesajul, nu era vreme de pierdut, nici de explicaţii, duşmanii tocmai controlau cealaltă aripă a clădirii, puteau pica dintr-un moment într-altul. El recită textul şi întrebă ce se întîmplă. Şeful spuse că nu se ştie nimic sigur pînă acum, situaţia e confuză, se lucrează pentru clarificare. Şi ieşi. Iar el recăzu în noaptea neliniştii şi a îndoielii, golit de sentimente, gînduri şi semnificaţii, text inert şi insensibil ca o reclamă la un produs expirat...
Dar se menţinea mîndru, cu fruntea sus, însîngerat şi sfîşiat. Vîntul îi flutura pletele ca pe-ale steagului cu coadă. Se simţea altfel, pur, demn şi neînfricat. Vedea doar albastra zare, cerul lui Zalmoxe, al Zeului care se pregătea să-l primească. Undeva, alături, cineva cuvînta, şi vorbele aceluia răsunau limpezi peste piscurile munţilor şi peste capetele luptătorilor aflaţi jos, la picioarele sanctuarului. Vestea despre isprava lui străbătea ţinuturile. Trebuie să fii mîndru că eşti cel ales să porţi mesajul către Zeu, i se spunea. Te-ai dovedit puternic, nededat plăcerilor trupului, tare în faţa morţii... Cînd vocea tăcu, el coborî privirea asupra omului. Chipul îi păru cunoscut, parcă se mai văzuseră altundeva. Individul şedea în cadrul uşii, lumina îi cădea pieziş pe figură, ochii păreau de hîrcă. Făcu un pas şi închise uşa. În mînă avea o servietă subţire. O aşeză cu grijă pe masă, scoase din ea un dosar, îl deschise, extrase o filă şi-l întrebă dacă poate să citească. Nu răspunse. Celălalt îi arătă hîrtia, pe care dactilografiaseră cu litere mari propoziţia:

CONDAMNAT LA MOARTE PRIN ÎMPUŞCARE

Nici o semnătură, nici o parafă. Zîmbi. Era o stratagemă sau o perfidie? Vru să afle, dar individul zise că în locul cuvîntului condamnat s-ar potrivi sacrificat. Nu comentă. Insul întrebă dacă totuşi nu are ceva de spus acum, cînd încă se mai poate... Nu răspunse. Celălalt clătină din cap şi plecă, fără alte gesturi. Din nou singur, odată cu închiderea uşii, plonjă în lumea de dincolo, unde - presimţea - i se va întîmpla ceva minunat, poate un zbor către cerul înalt, încă neluminat, la care privea în vreme ce păşea tăcut, însoţit de cîţiva slujitori ai Zeului, pe o potecă îngustă, pietruită, către vîrf. Un gînd ca un ghimpe îl zgîndăra însă: deodată simţise - sau i se năzărise? - că nu i s-a spus totul despre ce urmează! Muncea să înlăture din sine tulburarea, şi asta nu-i da răgaz să fie atent pe unde merge. Jos în vale, departe, o mulţime de luptători aşteptau în tăcere, cu feţele înălţate şi ochii aţintiţi spre el, şi abia se distingeau în negura dimineţii. Tocmai urma să treacă un mic prag, cînd uşa se deschise cu o bufnitură, trîntită violent de perete. Trei inşi, care păreau bătăuşii de adineauri, dar care i se înfăţişară neclar a fi tovarăşi din Mişcare, intrară în cameră şi îl înhăţară, înainte să-şi vină în fire, înainte să mişte, să contreze, să se împotrivească. Îl scoaseră tîrîş pe coridor. Nu avu putere să se opună, deşi ştia unde e dus, ba chiar voia să ajungă, se silea să calce drept pe potecă spre piscul acela teşit, o stîncă pe lîngă vîrful căreia vîntul şuiera. Ceata războinicilor de jos era atentă şi tremura la fiecare pas al lui, slujitorii îl sprijineau, iar el se clătina printre pereţii întunecaţi ai coridorului, se lăsa în voia lor, forţa unită a celor trei depăşea oricum sleita sa vlagă, împotrivirea nu-şi afla sens. Abia cînd se deschise uşa spre curtea interioară şi văzu plutonul de execuţie, făcu un gest de refuz, prin care trecu iar în lumea de alături, unde era oprit pe buza teşiturii, pe deplin convins - deşi gîndul acela ca un ghimpe nu pierise - că acum se va înălţa la Zalmoxe, şi se lupta să scape de cei care îl tîrau către stîlpul de lîngă zid, în faţa plutonului, unde îl legară cu mîinile la spate. Avu energia să respingă pînza neagră peste ochi; nu mai auzi comenzile, regăsi cerul albastru şi aşteptă, ca şi cei de jos, apariţia Zeului. O clipă doar privi la picioarele sale. Acolo zăcea gîndul cel înţepător - suliţele care îl aşteptau, puştile cu baionete la ţevi care îl aţinteau, şi către care îşi oferi pieptul, deschis.


”...apoi îl aruncă pe vîrful suliţelor; dacă el e străpuns şi moare, ei cred că Zeul le este prielnic...”
(Herodot)

Din cartea JERTFĂ & STEAG, ediţia a II-a, în pregătire la o editură 


miercuri, 17 iunie 2015

O glumă literară

Pomana lui gârbea-cel-mic

- avancronica unui festin iminent -

De-ar fi vrut, D.-S. Boerescu putea să fie unul dintre cei patru-cinci analişti politici de top, cu verb, adverb şi, evident, adjectiv providenţial în publicistica română trecută, actuală şi viitoare. Au nu prevăzuse el decesul purcelului botezat cu duioşie gârbea-cel-mic” (orice aluzie la persoane publice este nu doar exclusă, ci şi nea-oş-venită!)? Îl prevăzuse, dar nu-l prevenise; şi cum zise, aşa fu! Tulburător al opiniei comune, amant al substantivelor de gen feminin, post-modern combinate (vezi titlul revistei artPANORAMA), DSB-eul îşi neglija glorios virtuţile profetice. El ezita să-şi televideze opiniile premonitorii, precum evita să-şi lase barbă, asumându-şi rolul de animotor al sleitelor energii literare strămoşeşti, de pescuitor în ape dulci şi bălţate (adică ape de bălţi!), dând cu băţul fie pe la Ciocăneşti (să trăieşti!), fie pe la Strachina (asta când nu semna contracte şi cecuri de călătorie pe la Berlin, Budapesta ori Călăraşi).
Veţi crede că vreau să bag baioneta ironică în trupul de litere al prietenului nostru. Ei bine, nu-i aşa! Tot ce voi, este să-l împing pe amic în braţele vânjoase şi excitante, pline de păr şi bani, ale politichiei dâmboviţene. Acolo, sufocat de îmbrăţişarea post-totalitoantă (apud Luca Piţu) a poantei cu meclă de toantă, fâşneţul panoramist ar face exact ce-i lipseşte ca să fie un editor de renume: bani! Atunci ne-am vedea opurile şi ofurile tipărite, cărţile atent primite, turneele de promovare nesfârşite. Dar fiecare cu ale lui, după număr şi CUI... DSB-eul ştia ce face, dar nu ştie totdeauna ce spune; mai bine zis, nu ştia că verbele aruncate ca vorbe şi (în) vânt pot da naştere unor situaţii. Cum este şi acesta de care vreau să dau samă în rânduri culese la computer şi tipărite... acolo unde sunt ele tipărite. Deci, să nu lungesc preambulul şi să clickez play în display-ul maşinii virtuale de naraţionat fantezii a-gnostice.

Botezul, fără agheasmă, busuioc şi cădelniţă, fusese comis în primăvară, când individul (deşi termenul pare excesiv în zona sa de referinţă, îl menţin din considerente stilistice nu prea limpezi) cântărea maxim 55 kg în viu. Cap de familie (tuns nr. 1 în iulie, şi nestându-i rău, după unele păreri avizate), Mitică Unguroiu fu nevoit să înstrăineze (citeşte - să vândă la persoane diferite) pe fraţii (literar s-ar spune confraţii, dar adevărul e mai simplu, cam ca scăfârlia lui C.T. Popescu, redactor-şef la Adevărul: cei trei erau născuţi dintr-aceeaşi scroafă!) lui gârbea-cel-mic. As al afacerilor păguboase, Mitică investi bruma de câştig financiar în una pereche blugi pentru fată, două perechi de tenişi pentru băiat, un pachet de Tchibo pentru soţie, cafea de import, nu de producţie autohtonă, desigur. Şi câteva CD-uri cu muzică blues, pentru urechea personală, prilej de ceartă neîntreruptă vreme de 14 zile cu cine uşor se poate bănui. Obligat să îngraşe unicatul porcin, apoi să-l sacrifice, Mitică al vostru lansă un program ştiinţific de îmbogăţit patrupedul. Evident, program nesprijinit de Gavrilescul agriculturii (ministrul conducând - inutil de precizat că în mod dezastruos - un minister considerat specialitatea guvernului ţărănist). Oarece fonduri neguvernamentale, ca şi un ajutor nerambursabil, constând în zer, tărâţe, ogrinji, crescătorul obţinu de la nişte rude ale sale, oameni cotaţi printre cei mai avansaţi (cu circa 10-15 kile/cap de efectiv) profesionişti autohtoni. Aplicând ca la carte (Manualul porcarului amator, Ed. CONcina, 1994, 204 pag, in-folio, copertă imitaţie de şorici!) metodele moderne, Unguroiu izbuti doar să streseze animalul. Care se îmbolnăvi de bulimie reflexivă, sindrom de supra-ponderalitate şi psihoză regresivă cu manifestări atipice de vietate ce refuză cântărirea. Boli tratate cu tradiţionala pastă din găinaţ de curcă, seu de oaie şi prăştină fermentată.
Aici este locul să insertăm o piţulă polemică şi amicală, orientată spre Magistrul din Cajvana, mentorul nostru. Recentul dumisale capodop, La Cafeneaua Hermeneutică, învalahizat în ediţiune remaniată la editura Nemira, anul curent (1998), conţine, la pagina 263, episodul - naraţionat în registru proto(-şi-)cronic - descoperirii făcute de cele două consătene cajva-nene a găinaţului de pasăre ca hormon de creştere a porcinelor necolectivizat(oar)e & personale. De va fi arogând Magistrul prioritate ubucovineană în cestiune, pentru con-săteni, nu am sciinţă. Dacă o face, vreau să (nu) îl dezamăgesc semnalând că „descoperirea” e cunoscută pe meleagurile drăculeştene cam tot din perioada obsedantului deceniu. Care deceniu, iată, îşi merită sintagma predistă, făcându-şi aci un pui de loc! Pesemne că nevoia învaţă gospodarul - vezi poveştile creango-frânceşti; dar e un semn că Ideea (eidos, pentru spiritele fine) plutea în aer! Desigur, insolitul procedeu de nutriţie suină, cu rezultate uimitoare în plan ...economic, nu va fi fost înregistrat la OSIM, nici nu va fi făcând obiect al vreunui studiu gagademic, nice nu va fi obţinut recunoaştere internaţională. Decât, poate, dacă va fi brevetat de un alogen fără prejudecăţi, evident neconsumator de carne & producte porcine, şi pus în practică la vreun combinat porcicol din te miri ce ţară apuseană. De unde va fi importat, în cadrul programelor ASAL, FESAL sau BESAL, drept know-how, plătind paraii luaţi cu împrumut de la o bancă multinaţională, condusă de un chinez, renumitul - transcriu după ureche - Itz Ick Qin Hă. (Am încheiat notiţa şi-am închis portiţa).
Dar purcelul gârbea-cel-mic nu se vindeca, şi trăgea la frigăruie. Intrat la grele dileme, pleşuve au ba, Unguroiu avu de ales între a (între)ţine un animal ce-şi lăţea spinarea şi-şi umfla stratul de grăsime sau a-l sacrifica cu folos îndoielnic. Pentru cunoscători, explicarea warum-ului, e la fel de utilă ca introducerea la Scrisoarea despre umanism. Pentru necunoscători, este identic. Aşa că voi trece rapid peste motivele ce-l împinseră pe Mitică la hotărârea, dignă de-un erou rebrenian, a sacrificiului porcinei. Bietul gârbiţă! Ce coşmaruri trăi el în noaptea când zeiţa Iris îi aduse visul prevestitor, acela în care el, porcul, se visa cârnaţi, şunci afumate, friptură la grătar, caltaboşi, tobă şi ale specialităţi primitive, obişnuite popoarelor mai puţin sau de curând civilizate! Ce lacrimi stupide izvorâră din ochii mici, albaştri, nedotaţi cu lentile de contact, nici ochelari cu ramă de metal, dar îngropaţi în zeama netopitelor unturi! Ce suspine şi grohăieli tandre, desprinse din trecutul nostalgic şi lumina orbitoare a zilelor de vară, când numele şi persoana sa porcină se văzuseră în pagina 26 a numărului 9 din Art-Panorama ! Ce regrete că toate s-au scurs, ca petele pe rochiţa Monicăi (nu Levinsky, alta!), că totul e trecător ca succesul în artă şi-n afacerile editoriale, că nimic nu va mai fi ca pe timpuri (noi, De Regiune Superior sau Basca Ambundenţei) etc. etc.
Sosi şi ziua tăierii. Ritualul este bine ilustrat literar de nume ilustre, aşa că nu insistăm cu încercarea executorie în polytropia porcului. Ne vom rezuma la notarea succintă a operaţiunilor (că operaţii nu prea le putem spune). Deci, iată cum se ucide un porc:
(demo for shareware version only)

00. se pătrunde în cocină, cu vorbe amăgitoare, să nu agităm spiritele;
01. se prinde cu o frânghie piciorul păunescului, cel din dreapta-faţă;
02. se scoate porcul din coteţ, cu opinteli şi înjurături prietenoase;
03. se înhaţă restul picioarelor, plus coada şi urechile;
04. se răstoarnă suina pe spate sau pe-o rână;
05. se înfige cuţitul la beregată;
06. se răsuceşte lama oţelită în rana indecent rânjită;
07. se proptesc genunchii în coastele animalului care se zbate şi guiţă;
08. se rostesc tradiţionale gratulări, gen: bă, tăntălăule, nu eşti bun nici să ţii de coadă!; sau: răsuceşte-i picioru’, că te răstoarnă şi-ţi tai mâna!; sau: dă-i tare, Mitică, la beregată, că-l ţinem noi să nu fugă!
09. se abandonează muribundul în chinurile morţii şi se aşteaptă pomana & ţuica de rigoare, de obicei fiartă;
10. (facultativ) întoarcerea porcului din ghearele morţii, scularea lui cu ultimul acces de voinţă, încercarea de fugă;
11. (opţional) se loveşte animalul în cap, cu lopata, securea sau târnăcopul aflate la îndemână;
12. se constată decesul, cu alte înjurături, de uşurare.

(Fine del primo tempo)


Secundo (e ultimo) tempo

Trecem peste amănunte măcelăreşti. Nu scriem o proză pe gustul persoanelor de extracţie joasă, nici nu vrem să rupem gura târgului (Mureş) cu papricaş ori arpacaş. Panoramăm peste masa întinsă bucolic în curtea lui Mitică, after hours, puţin după lăsatul nopţii, neonul discret aprins. Un foc de co(tro)ceni mocneşte sub grătarul afumat şi uns, o liotă de copii se zbenguie prin grădină, trei femei pregătesc maţele pentru cârnaţi, patru bărbaţi tranşează, din cuţite şi pahare, carnea bietului gârbea-cel-mic şi soarta literaturii de ieri, de azi şi din judeţul Călăraşi. Cei patru sunt (n-aţi ghicit, isteţilor!) Lili Dodiţă, Ică Iulian, Noru Mândricel şi Mini Maricescu, personaje importante din prozele nepublicate scrise de text-outorul ăstor rânduri. Ei discută, mănâncă şi beau; şi beau, discută şi mănâncă materia primă ce stă ca muşchi pe coloana vertebrală a porcului, în locul numit popular şale. Termenul anatomic pentru muşchiul respectiv este psoas. Însă limbajul măcelarilor ordinari a găsit un echivalent cu semnificaţii de analizat în eseuri dilematicoase - muşchiul porcarului! Gustul acestei bucăţi nu este întrecut decât de rinichiul prăjit în untură puţină, fără adaose ori condimente, şi stă alături de cotletul fript pe plită groasă de fontă, piperat şi sărat după gust, aşezat pe tipsie de lemn, înconjurat strategic de o armată crocantă de ardei graşi cruzi, sau - dacă este iarnă - nu departe de bolul vast ca un crater antic, în care afli felioare bestiale de castraveţi acri, gogoşari cu pulpa tare ca a femeilor sportive, conopidă zemoasă cu florile încreţite în oţet, ţelină cu frunza mustoasă şi vrejul erect. La îndemână, cât să nu osteneşti întinzând braţul, este obligatoriu paharul cu lichidul rubiniu, tulburel şi miresmat, ce însumează trei dintre calităţile definitorii ale vinului, anume: mult, sec şi gratis.
Acestea fiind scrise, pofta venind în răstimpul gestului, comit un break-down program, şi alerg în bucătărie, unde găsi-voi sticla de vin, tulbure şi gratis, dar nu mult, cartofii neprăjiţi, pe care şti-voi să-i tranşez de-a lungul şi de-a latul, să-i prăjesc în uleiul dublu-rafinat din floarea soarelui, să-i presar cu sare fină, şi să-i folosesc în loc de friptură, regimul dietetic interzicându-mi carnea de porc sub ameninţarea recidivei a nu-ştiu-cărei boli specifice vremurilor tranziţionale...

Pentru că, iubiţi cetitori şi de licori consumatori, sper că n-aţi uitat: aceasta nu este o proză despre mâncare, ci despre ce NU îi doresc eu amicului DSB: să intre în politică, să facă bani, etc. Căci de-ar intra în(tre) politici(eni), de-ar face bani, cine îl va opri să ajungă mare boss şi nu ne-ar mai aduna de pe jos?


(artPanorama, 1998)

vineri, 5 iunie 2015

O parabolă (politică) de sezon

Cele şapte trepte ale uitării

Victor Ion Vîrtej era, la năvălirea evenimentelor din 1989, un modest profesor de şcoală generală. Modest, dar cu niscai ambiţii. Cînta la chitară acustică piese de Bach, Beatles, Mauro Giuliani şi se visa puţin Hendrix, Clapton, Segovia. Trăia porniri conştiente spre viaţa publică, însă nu scena artistică îl tenta, ci - oare de ce? - politica.
Dar cum să te numeşti Vîrtej şi să pretinzi statut de om (politic) serios? Cînd însă pe plan local se afirmă un oarecare Unsurel, iar în agora ţării un Băsescu, un Frunză-verde, un Plătică, un Năstase (nas-tasat!), un Tărăcilă, un Tărîţă, un Văcăroiu şi-alte nume la fel de expresive, Victor Ion Vîrtej îşi spuse că numele său poate fi un atu. Victor şi Ion se contopesc în Victorion, iar Vîrtej aduce a slogan pentru un program radical de reformă şi restructurare. Se putea orice, îşi stingea mai tîrziu amarul, dacă aveam un dram de noroc şi prindeam trenul la timp!... Se pare că asemenea performanţă nu-i era hărăzită.
Ani buni, vreo zece, Viviul (cum i se spunea în şcoală) nu depăşi stadiul intenţiilor frumoase. Partidele în care se înscrise dădură chix. Sindicaliştii pe care vru să-i conducă îl rejectară ca pe unul ce nu le împlinea preferinţele. (E şi normal, lor le place maneaua, mie, muzica superioară!) Candidat independent la primărie, nu strînse semnături suficiente nici să se înscrie în competiţie. Nimic nu se închega la baza aspiraţiei sale, ca să aibă pe ce zidi. Prin misterioasele tertipuri ale gîndirii, Victor Ion Vîrtej ajunse la concluzia că numai cu ajutorul unei ghicitoare-vrăjitoare, dintr-acelea care tot apar la emisiuni TV, îşi poate împlini ambiţia şi decise că merită banii. Se informă discret cam cît ar costa asemenea afacere şi se sperie. Unele meseriaşe luau şi pielea de pe client, altele aveau tarif usturător. Nu punea la socoteală faptul că majoritatea erau ţigănci, mai mult sau mai puţin spălate, iar Viviul nu prea suporta rasa lor. După multe consfătuiri cu sine însuşi, făcînd şi economii financiare, profesorul se hotărî. Una dintre cele mai renumite vrăjitoare, Domida, locuia chiar în oraşul său, Drăculeşti. La ea se duse.
Era o seară de aprilie. Casa ţigăncii se găsea, fireşte, în cartierul Ţigăneşti, pe strada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului. Profesorul nu fusese în zonă de cine ştie cînd. Se aştepta să dea peste un peisaj specific ţigănesc, dominat de mizerie, brambureală şi gălăgie. Nu era deloc astfel. Majoritatea locuinţelor păreau noi, înconjurate de garduri solide, semn că aici afacerile mergeau din plin. E drept că locatarii mişunau în stilul lor caracteristic,
însă fiecare avea ceva de făcut, de tocmit, de lămurit. Cînd i se arătă casa Domidei, lui Vîrtej aproape că-i picară dinţii! Un adevărat palat, cu nenumărate camere, geamuri termopane, acoperiş de ţiglă lamelară, gard de cărămidă prevăzut cu vîrfuri de metal, ca la cetăţile vestice, dale de ciment roşu. De altfel, culoarea roşie domina ambientul Domidei.
La apăsarea soneriei, veni o ţigăncuşă anostă, cam nespălată, cu fuste nenumărate şi bani de aur prinşi prin părul împletit în codiţe. Ea îl conduse pe nişte scări de marmură, pe un hol imens, puţin luminat, într-o încăpere dosnică, în care nu se auzea nici un zgomot. Covoare persane pe jos, carpete de mohair pe pereţi, nişte havuzuri în loc de mese, perne catifelate în loc de scaune, lumînări aprinse în boluri de sticlă divers colorată. I se păru ridicol să se aşeze, aşa că aşteptă în picioare. Se preumblă de colo-colo intrigat, inspirînd parfumul plăcut ce emana din nenumărate recipiente pline cu flori - nu verifică dacă erau ghivece sau vaze. După un timp fără măsură, în cameră intră o ţigancă deosebită. Înaltă, cu fruntea rotundă, ochii strălucitori, gura severă, mîinile moi, şolduri generoase pitite sub o singură fustă.
Era Domida, ghici Vîrtej. Femeia îi dori bun venit, cu voce melodioasă şi învăluitoare, îi zise imediat pe nume, Victorion, se minună de timiditatea lui şi-l încurajă să ceară ce doreşte. Dar pînă să deschidă el gura să-şi spună dorinţa, ea bătu din palme şi ţigăncuşa cea anostă se înfăţişă, primind poruncă să pregătească o cafea amăruie, pentru că - zise Domida - avem multe de lucru cu domn-profesoru... Ţigăncuşa se topi, iar Victor Ion porni să-şi depene păsul. Pe măsură ce vorbea, se avînta în planuri şi devenea generos cu posibilii săi sprijinitori, făgăduind ca orice politician aflat în campanie electorală. Domida îl privea cu seriozitate şi înţelegere.
- Eu te-oi ajuta, domn profesorule, să ajungi unde vrei - zise ea -, dar cînd vei fi acolo, dumneata o să uiţi de mine!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej. Ajută-mă, şi te răsplătesc aşa cum n-ai visat în visele dumitale cele mai roze!
- De ce vorbeşti astfel? Să nu regreţi ce-ai zis!
- Eu nu regret niciodată nimic! Am promis, promis rămîne!
Domida oftă şi se apucă să-l ajute. Ce anume făcu ea noi nu ştim („vrăjile” arătate la TV sînt praf în ochii fraierilor), nici Victor Ion Vîrtej nu pricepu. Doar că se trezi a doua zi acasă, în fotoliu, şi era ziuă, şi cineva - un fost coleg de şcoală ajuns liderul filialei locale a partidului aflat în opoziţie - îi propunea să candideze la postul de primar al oraşului.
- De ce eu? - întrebă Vîrtej.
- N-o să-ţi ascund tocmai ţie, prietene - zise colegul -, că n-am găsit pe nimeni dispus la trebuşoara asta! Ştii bine că ăştia (se referea la putere) au ramificaţii peste tot şi au băgat spaima în cei care gîndesc independent, aşa că mulţi se feresc sau vor să-şi păstreze scaunele lor călduţe... Dar cîtă vreme există o speranţă, de ce să n-o slujim, acum, cînd se poate?
Victor Ion Vîrtej acceptă propunerea. Urmară cîteva luni de campanie obositoare. Cu toate că se aşteptau la insucces, cei din opoziţie văzură că totul merge ca uns, toate le ies foarte bine. Lumea, deşi reticentă să-şi exprime făţiş simpatia, îi încuraja discret şi îndîrjit, iar votarea decurse ca şi cum o forţă necunoscută îi propulsa către noi orizonturi. Şi cînd se desfăcură urnele, Vîrtej cîştigă detaşat, fără pic de îndoială asupra numărului de aderenţi. Instalarea la primărie decurse normal. Săptămîna următoare se distribuiră şi funcţiile cuvenite cîştigătorilor. Atunci se înfiripă şi Domida la uşa primarului Vîrtej, iar acesta o primi cu senzaţia că-i miroase neplăcut. Fiindcă îl ajutase cîndva, ea ceru un fel de răsplată, dar nu pentru sine. Practic, voia fotoliul de viceprimăriţă pentru nepoţica de faţă. Iar cînd zise „de faţă”, Vîrtej o zări alături pe ţigăncuşa cam nespălată, în costumul tradiţional purtat de femeile neamului, acela cu multe fuste şi cordele agăţate în păr.
- Ea s-a ales consilieră din partea comunităţii noastre - zise Domida -, este o fată cu şcoală, a terminat facultatea de ştiinţe, are diplome şi tot ce trebuie ca să nu te facă de ruşine! Nu uita că ai promis!
- N-am uitat ce-am promis, scumpă Domida - spuse alesul -, dar postul de viceprimar tocmai l-am atribuit primului consilier de la partidul cu care ne-am ajutat în alegerile astea dificile. Vreau să o răsplătesc bine pe nepoţica ta. Deocamdată, ce-i pot da e un mizilic! Să mai aştepte!
- Bine - zise Domida - o să aşteptăm, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej.
Succesul remarcabil din alegerile locale îl propulsă pe Victor Ion Vîrtej în biroul judeţean al partidului. Cum la acel nivel duceau lipsă de personalităţi proeminente, profesorul fu invitat să ocupe locul de frunte, dacă are ceva idei novatoare pentru revigorarea filialei. Fireşte, Victor Ion Vîrtej avea o sumedenie de proiecte. Le puse pe hîrtie mai întîi, le trecu în practică apoi, cu destulă străduinţă, lucrînd permanent în folosul oamenilor. Rezultatele nu se lăsară aşteptate prea mult. Cîtva timp apoi, printr-o manevră iscusită, în fruntea consiliului judeţean fu ales Vîrtej, căruia adversarii nu reuşiră să-i găsească un punct slab, o pată pe caracter, o amantă deocheată. Ca prin farmec, în judeţ toate căpătară un aer de normalitate europeană, deloc de faţadă, ca în alte părţi. Dintr-o dată, funcţionarii îşi făceau datoria cu seriozitate şi cu un zîmbet misterios pe buze, poliţia prindea orice răufăcător, judecătorii nu mai dădeau verdicte greşite, iar fondurile nerambursabile se materializau în utilităţi publice cu adevărat necesare locuitorilor. Dar, cum lumea nu-şi modifica năravurile peste noapte, la uşa preşedintelui de consiliu se aflau zilnic mai mulţi solicitanţi, care nu înţeleseseră că acum pot obţine pe căi normale ceea ce doresc. Şi într-o zi apăru Domida, cu aceeaşi nepoată cam nespălată, şi-i ceru lui Vîrtej scaunul de şefă la departamentul minorităţilor. Fata avea studii, avea diplomă, avea tot ce trebuie pentru asemenea funcţie.
- Ştiu - zise Victor Ion Vîrtej -, n-am uitat cine este şi ce poate. Numai că, vezi dumneata, postul acesta l-am promis prietenilor noştri de la partidul cu care ne ajutăm, iar pentru mine promisiunea e sfîntă! N-aş putea să dau îndărăt, iar pentru nepoţica dumitale o să caut ceva mai bun!
- Numai să nu ne uiţi, domnule Victorion!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, amabil.
Se apropiau alegerile generale, iar trendul impuse în fruntea listei judeţene a partidului pe nimeni altul decît profesorul Victor Ion Vîrtej. Parcă era un om fermecat sau cu darul de a fermeca alegătorii. Pe unde trecea el, se făcea soare - la figurat, desigur! Necazurile dispăreau, conflictele se stingeau, pămîntul rodea, muzica se revărsa. Chiar şi manele, accepta fostul chitarist amator, dacă acestea plac poporului! Şi, previzibil, alegerile punctară un succes pentru partidul condus de asemenea figură carismatică. Nu se putea să nu fie remarcat chiar şi de cei mai răuvoitori oponenţi, iar cînd apăru la conferinţa naţională a cîştigătorilor scrutinului, toţi se sculară în picioare fără să-şi dea seama, ca la un semn. Toată lumea văzu în profesorul Vîrtej pe liderul mult-aşteptat, cel care trebuia să vină, cel care trebuia să conducă!
Sesiunea parlamentară începu, iar la uşa deputatului apărură vizitatorii care meritau răsplătiţi. Cînd se anunţă Domida, Vîrtej tocmai terminase primul său interviu pentru presa centrală. Conducînd reporteriţa spre ieşire, profesorul o întrebă dacă nu-i surîde un post de consilieră personală pe probleme de imagine..
- Cum să nu?! - zise frumuseţea de fată, al cărei fizic promitea servicii diverse şi consistente.
Aşa se potrivi situaţia, iar Victor Ion Vîrtej fu nevoit să o amîne iarăşi pe nepoata Domidei, care se voia tot consilieră.
- Şi să mă crezi, iubită Domida, că am şi eu oareşicari slăbiciuni, am o vîrstă, nu pot să refuz bucăţica asta pe care ai văzut-o ieşind! Dar te rog eu să nu mai spui la nimeni, da? Mă predau discreţiei tale, ştiu că eşti cineva în care pot să am încredere, nu? Iar pentru nepoată, nu-ţi face griji! Am în vedere ceva deosebit!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mulţumit de sine.
Modestia şi decenţa, plus un soi de strategie instinctivă contribuiră ca, scurt timp după nişte certuri - principiale, desigur, dar nu mai puţin jenante - între grupurile diferitelor partide, Vîrtej să fie propulsat în funcţia de preşedinte al Camerei deputaţilor. Unde instaură, prin iscusinţă, negocieri şi farmec personal, o atmosferă constructivă de înţelegere şi concordie, mai ceva decît în partidul unic! Comisiile parlamentare lucrau cu sârg, şedinţele plenului debutau cu intonarea Imnului naţional şi sfîrşeau în acordurile vocale sublime ale Odei bucuriei, imnul european, votarea legilor nu se împiedica de chichiţe. Reporterii făceau anticameră să culeagă interviuri, calambururi şi vorbe de duh, solicitanţii de drepturi, concesii, favoruri sau onoruri nu se mai terminau. De ce veneau aceştia la uşa preşedintelui Camerei, şi nu la alte uşi? Mister! Nimic surprinzător cînd Domida se înfiripă şi dînsa, dimpreună cu nepoata care nu pierduse pic de slinozitate, fuste sau mahmudele. De astă dată, pretenţia era mai mică. Solicitau un loc de secretară pe la vreun birou, vreo comisie, vreun serviciu auxiliar.
- Mă vei crede, iubită Domida, că n-am pe moment nici un asemenea post liber? Am moştenit o structură completă de la precedentul preşedinte - un tîmpit, fie vorba între noi, şi te rog să nu mă dai de gol! Lucrez acum la o nouă schemă de funcţionare a Camerei, te asigur că voi ţine cont şi de nepoata dumitale, merită un job pe măsura ei!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mai mult decît mulţumit de sine, şi gratifică pe solicitante cu zîmbetul său cuceritor.
Nu trecură prea multe luni de activitate, cînd funcţionarea guvernului se gripă datorită unui portofoliu întotdeauna problematic - al Ministerului de Interne. Discuţiile din Consiliul de apărare, cele dintre preşedinte, prim-ministru şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului relevară - soluţie inevitabilă - necesitatea numirii ca ministru a lui Victor Ion Vîrtej. Deşi nu voia să se implice în domeniu, profesorul ştia că atuurile funcţiei, dacă erau folosite corect, îi puteau aduce folos pe termen foarte lung. Şi acceptă, depuse jurămîntul la Cotroceni, luă - cum s-ar spune, cu o metaforă potrivită - biciul şi hăţurile în mîini. Urmă o perioadă grea, de muncă multă şi frecuşuri dure cu pătura cea mai hîrşită a societăţii. Nu mai avea timp de fleacuri. Astfel că, atunci cînd Domida se înfăţişă cu nespălata ei nepoată, fu nevoit să le refuze iarăşi, cu toate că nu voiau altceva decît un post oarecare pe la vreun birou de evidenţă, pe la vreo magazie sau ceva asemănător.
- Regret, dragă prietenă, că de data asta chiar nu pot să vă ajut! Nici nu ştii cum stau ăştia cu ochii pe mine, fiindcă am dat, ca să zic aşa, milităria jos din pod! Se învăţaseră cu lenea, se învăţaseră să ia caimacul şi cireaşa de pe orice prăjitură! Acuma i-am dat pe brazdă, i-am făcut să ştie cine e şeful, cine dă ordinul, pe cine trebuie să asculte! Şi nu pot să le dau tocmai eu exemplu de favoritism! Dar e numai temporar, te asigur, o să vină vremea cînd voi face pentru nepoata noastră mai mult decît îşi doreşte ea, pentru că sînt convins că merită!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, sobru şi ostenit, făcînd un semn cu palma în sensul de „lăsaţi-mă, acum!...”.
Nu s-ar putea spune limpede ce anume a declanşat mişcarea următoare: situaţia internaţională, conflictul dintre componentele „arcului guvernamental”, uneltirile camarilei preşedintelui, nemulţumirea populaţiei delăsătoare şi chiar puturoase, pentru care orice scumpire a pîinii, benzinei, căldurii sau a altor servicii înseamnă hoţie, nu necesitate economică. Iar mişcarea a fost înlăturarea din funcţie a prim-ministrului, căruia îi crescuseră bucile obrajilor peste măsură, iar „echipa lui” acumulase averi peste averi. Demisia sa, urmată de retragerea în obscura opoziţie, a părut un gest necesar de însănătoşire a climatului public, din ce în ce mai viciat de corupţie şi nelegiuiri. Nimeni altul nu putea fi şeful guvernului decît Victor Ion Vîrtej, a cărui carismă crescuse într-atît, încît o depăşea pe aceea, însumată, a preşedintelui în exerciţiu, a vedetelor de televiziune şi a figurilor de Playboy ce-şi făceau veacul prin cluburi şi locuri fiţoase. Confirmarea la şefie relansă viaţa întregii ţări, crescu apoi încrederea investitorilor, atrase firme multinaţionale serioase şi stîrpi parţial potlogăriile de toată mîna care grevaseră, de la 1989 încoace, societatea românească. Şi iar ca prin minune, toate mergeau din ce în ce mai bine, ţara devenea un model de succes, ghidată de-un spirit înţelept şi neînduplecat, atent la marea finanţă, ca şi la talpa ţării. Care talpă nu se omora cu munca, dar ce să-i ceri?
- Cum vezi, dragă şi iubită prietenă - îi spunea Vîrtej, la o ceaşcă de ceai, Domidei, sosită iar la cerşit cu aproape la fel de urît mirositoarea sa nepoată -, lucrurile merg tot spre mai bine! Aş putea eu oare să acord fericitei noastre nepoate doar un post de femeie de serviciu, cum ceri tu? E o fată cu pregătire, îi vom găsi ceva mai mult decît adecvat, dă-mi voie să fiu şi eu generos cînd pot! Numai că... Nu chiar acum, puţin mai încolo, dacă nu te vei supăra, că am unele liftinguri de făcut!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - spuse Vîrtej, mărinimos.
Însă nici de această dată timpul nu fu de partea lui. Pentru că preşedintele ţării, deşi mai avea dreptul să candideze la un mandat, renunţă deodată său şi-l numi succesor pe - aţi ghicit - Victor Ion Vîrtej, indiscutabil cea mai potrivită persoană pentru a conduce societatea noastră, de acum - tot înainte! Vorbele preşedintelui, rostite într-o seară la toate televiziunile disponibile, prelucrate de-un specialist în PR, deveniră un fel de slogan şi deviză pentru toată ţara: De acum, tot înainte vom merge - Vîrtej!
Nu este nevoie să descriu cum au decurs alegerile, cît de mult s-a bucurat poporul, cum s-au eliminat (sau iluminat?) afacerile necurate, cum s-au tranşat conflictele de interese, cum ne-au înapoiat ruşii tezaurul şi au ieftinit gazul, cum toate popoarele Europei ne-au luat - şi dat! - drept pildă, fără să ne invidieze, cum corporaţii celebre - ca Intel, IBM, General Motors, Renault ori Sony şi-au mutat sediile în Carpaţi (e drept, scîrţarii aceia de la Ferarri s-au cramponat de tradiţia lor macaronară, deşi tot ce însemna maşinărie la Bacău se fabrica!), cum România ajunsese o ţară sfîntă etc. etc. În fine, toate mergeau ca în basme!
Şi cum în basme există un moment de cumpănă, cînd eroul are de ales între şi între, tot astfel Victor Ion Vîrtej trăi momentul său cînd neobosita Domida veni în audienţă la Palatul Cotroceni, însoţită de tot mai împuţita ei nepoată. Preşedintele oficie primirea cît se poate de frumos, le trată cu suc de muguri de brad, cu lapte de pasăre şi vorbe mieroase, dar neînduplecate:
- Ai venit, iubită şi veche prietenă, să-ţi împlinesc voia!
- Nu e voia mea, ci promisiunea dumneata, domnule Victorion!
- Fie şi aşa cum zici! - admise preşedintele. Voi da curs promisiunii noastre şi dorinţei voastre! Deci - ce voiţi? Ce vrei, dragă Domida, să fie nepoţica ta cea niciodată spălată? Apropo: de ce nu se spală? Nu simţi cum pute? Mă rog, asta nu e treaba mea, dar, crede-mă, nu dă bine public! Să revenim: ce vrei să fie nepoata dumitale? Viceprimăriţă la Drăculeşti? Şefa departamentului de minorităţi la judeţ? La nivel de guvern? Poate să fie şi asta, dar trebuie să se spele, altfel n-o punem! Consiliera vreunui deputat? Tot aşa, trebuie să se spele! Secretară? La orice serviciu vrea, acolo o numim, dar să se spele bine! Vrea doar să lucreze la un birou oarecare? Acolo să lucreze, dar trebuie să se spele! Sau se mulţumeşte să fie numai femeie de serviciu la guvern? Păi, o primim, însă şi acolo trebuie să meargă spălată, că o controlează doctorii care dau aviz pentru slujbe ca asta! Ei, ce ziceţi? Ce anume vreţi?
- Păi, domnule Victorion - zise Domida -, noi nu vrem asta! Vrem să fie măturătoare la Palatul dumitale, că noi pentru dumneata am muncit totdeauna şi aicea vrem!
- Dar ce credeţi voi, fă, că aici e ţigănie? Să-mi veniţi voi împuţite şi nespălate, să stricaţi imaginea Palatului meu în ochii lumii întregi? Aici avem un blazon de ţinut, aici vin oamenii cei mari ai lumii, aici primim pe cei mai importanţi artişti în viaţă, aici e locul unde se întîlneşte frumuseţea, curăţenia, buna creştere, decenţa! Cum îndrăzniţi voi să călcaţi pragurile de marmură ale Palatului meu? Afară cu voi, că, de nu, chem garda să vă dea o bătaie soră cu moartea! Afară! Afară! Afară!
- Bine, domnule Victorion, afară să fie! - zise atunci Domida şi pocni din palme. Dar pînă să ieşi afară, nu vrei să bei o cafea amăruie cu mine? Hai, că e făcută ca la mama ei, chiar dacă de nepoţica asta a mea, care dumitale nu-ţi place!...


 Victor Ion Vîrtej se trezi. Era aceeaşi seară de aprilie şi era tot în camera Domidei, în palatul ei ţigănesc, de pestrada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului, în cartierul Ţigăneşti al oraşului Drăculeşti...

(din volumul „Tunul filozoafei” - Ed. Polirom, 2005