Verde crud

 

...mai multe pe facebook...

PINK FLOYD - MAROONED

ANTI-DOT.RO - APRILIE 2012

Câteva consideraţii oarecum inutile pe marginea

unei probleme nicidecum clasate

Să foloseşti harul divin pentru „a gusta” din fructul Puterii lumeşti - iată problema! Nu e nou apărută pe lista chestiunilor fundamentale din traista individului numit generic Artist. Istoria ne arată că din Antichitate, de la anonimii autori de imnuri dedicate cezarilor uitaţi, până la filosoful „omului recent”şi la iscălitorul dilematic, tatăl „conceptului de băsescianism”, sunt regimente de mânuitori ai artei împuterniciţi datorită dexterităţii negustoreşti, absolvenţi cu diplomă sau aspiranţi gata să-şi fructifice înzestrarea cum-necum, schilodindu-şi opera, dar umplându-şi punga. Dintre români, amintesc în treacăt de Octavian Goga, caz clasic. Nu insist deloc pe cazul clasat Mihai Beniuc, ştiutorul de „şapte limbi şi (sau pe) ruseşte”, ale cărui frustrări poetice au provocat drame cumplite în perioada proletcultistă (ostracizarea lui Blaga e suficientă ca Beniuc să fie uitat; dar e un paradox binecunoscut: poţi uita binele, însă nu Răul; şi nicidecum Răul Absolut, prelins şi-n specimenul ce-a domnit peste Uniunea Scriitorilor ca un satrap). Iau ca exemplu pe Adrian Păunescu. Şi el „caz clasat” de îmbogăţire personală prin valorificarea talentului, Păunescu, totuşi, a obţinut de la stăpânire unele înlesniri pentru artişti izolaţi, ca şi pentru obştea scriitorilor. Altruismul poate să-i şteargă din păcate? Mă tem că deşănţatele osanale adresate lui Ceauşescu fac din Păunescu prototipul etern al poetului de curte oricând blamabil. Celor cu gura mare şi limba versată, linguşirea (măcar ipocrită a) Puterii le aduce un trai înlesnit, o situaţie mai săltată, o prestanţă de bufon indispensabil. Pe urmă, neantul? Nu chiar, de vreme ce, uite, îi pomenim, fie şi negativ...

Dacă, să zicem, în anii '30 ai secolului XX, „curtea” regelui Carol al II-lea se putea mândri cu adulatori de vocaţie, de complezenţă sau de interes, cert e că nimeni nu-i obliga să adopte postura cântăreţilor oficioşi. Nici regele nu era lipsit de înţelegerea culturii, sprijinind-o, cum se ştie, prin Fundaţii. Cine avea un dinte contra, o spunea în diverse gazete. Şi nu de puţine ori cine, în vreun ziar, îl „înjura” azi pe rege, mâine îl preamărea, tot acolo sau în altă parte, cantitatea laudelor atârnând proporţional cu suma încasată (uneori avans niciodată returnat) pentru vreo carte editată la Fundaţii, ce nu conţinea elogii explicite sau minciuni despre traiul de zi cu zi al lumii româneşti. Zăhărelul regal a funcţionat şi după ce, în 1938, o serie de scriitori, adepţi ai Legiunii de tristă faimă, au fost arestaţi - nu pentru opinii literare, ci pentru activităţi politice. Nu li s-au cenzurat cărţi, deşi „ai lor” puseseră pe foc pe-ale „duşmanilor”. Evenimentele de-atunci, încă nelimpezite de istorici, băgate în ceaţă de interpretări tendenţioase şi vopsite cu teama incorectitudinii politice, aplicate post-festum, au generat modelul comportamentului guvernanţilor de după 1948. Când comuniştii, instalaţi la putere ca partid unic, întâi au interzis o lungă listă (mereu lungită) de autori şi cărţi, apoi au perfectat metoda botezată în anii '80 cu sintagma „brânza şi pisica”, şoarecele fiind artistul în genere; mai exact, scriitorul român. A cărui lipsă de vocaţie pentru martiriu e întru totul consonantă cu natura poporului din care s-a pritocit!...

Sunt momente în istoria unui neam când a spune adevărul merită sacrificiul propriei vieţi. După dezlănţuirea terorii comuniste, au fost scriitori care au plătit astfel credinţa şi cinstea (Mircea Vulcănescu). Unii, condamnaţi penal doar pentru că susţineau altă opinie decât barbarii roşii, au ieşit din închisoare perfect reeducaţi, lăudând noile realităţi pentru o pâine intermediară (Crainic, Gyr). Alţii, voiajori europeni, jucau subtil şi abil rolul cărturarilor impenitenţi ideologic (Balotă, Marino), ori filosofau despre sentimentul românesc al fiinţei, cel care dădea peste bot Germaniei untului, de pildă!... Să „cânţi”, prizonier în România, „realizărili” regimului, poate fi oportunism de supravieţuire, deşi tăcerea n-a omorât pe nimeni. Să critici cultura Occidentului sau pe exilaţii români, plimbându-te la München şi Paris anual, aduce a ipocrizie şi cinism, de nu a delaţiune!...

Circulă opinia, foarte la îndemână şi cu bune dovezi pro (în jurnalele publicate după 1990, în dosarele de urmărire din câteva cazuri mai cunoscute), că scriitorii care au activat în perioada comunistă erau nişte secături, proptele culturale, talentate sau ba, ale regimului, demne azi de ocară. Pentru un ins traumatizat, fundamental înrăit de experienţe inumane, cum a fost Ion Caraion, dispreţul negru arătat celor din breaslă e motivabil. Miron Radu Paraschivescu, comunist în vremea când era epatant să fii aşa ceva, apostat descurcăreţ după ce s-a lămurit cum funcţionează societatea visată, scriind Jurnalul unui cobai pentru generaţiile care nu înţeleg cum a fost posibil, intră în categoria, destul de răspândită, a trecuţilor de partea cealaltă a baricadei, cu sau fără punerea cenuşii în cap. Memoriile postume ale lui Adrian Marino au fost deja taxate ca idiosincrazii personale, fiindcă omul a beneficiat de multiple ieşiri în străinătate, de unde alegaţia că era agent de influenţă, rămas după '89 fără obiectul muncii. Să spui indiferent ce „adevăr” numai asigurat că „îndrăzneala” ta n-are consecinţe de natură să te afecteze, este un fals curaj. Mai mult, este dovada fricii. Aspect valabil şi pentru „anti-comuniştii” de după 1990, şi pentru „rezistenţii” care au tăcut aici, dar au întredeschis gura dincolo. Nu-i putem uita pe cei care au tăcut şi după ce-au scăpat în Occidentul combătut cu energie cât ocupaseră funcţii socialiste (S. Damian, de exemplu), dar au creat confuzie când s-a ivit ocazia nesperată. Curajul nu ţine cont de context. Curajul este, sau nu.

Curaj a avut Paul Goma, şi-n ţară, şi-n exil. Atitudinea sa de opoziţie inflexibilă faţă de-un regim dement consacră dreptatea omului normal într-o eră anormală („era ticăloşilor”, după expresia lui Marin Preda, beneficiar al ei cu asupra de măsură - premii, tiraje, deputăţie). Normalitatea nu-i recunoscută nici în prezent, fiindcă aberaţia acelor vremi persistă ca boala congenitală. Mulţi scriitori nu-i iartă lui Goma că i-a făcut pe drept laşi. Dar iată-l pe Mircea Zaciu consemnând „bătălia” alegerilor de preşedinte al Uniunii, din iulie 1981, pierdută de tabăra scriitorilor socotiţi anti-ceauşişti: „Nimeni - spre ruşinea noastră - n-a făcut măcar gestul de a se recuza, a demisiona ori a părăsi sala. /.../ Niki (Manolescu) e teribil de afectat de laşitatea colectivă de care dădusem dovadă toţi”. (Jurnal, vol. I, Ed. Dacia, 1993, pag. 310-311) Şi cine să-l contrazică pe criticul clujean, când însuşi preşedintele contemporan al U.S.R., Nicolae Manolescu, scrie: „Depun la rândul meu mărturie că Jurnalul este corect, neinfluenţat de umori pasagere ori interese personale...” (coperta IV, Jurnal, 2, Ed. Dacia, 1995). Să apuci „bâta” gomică, să izbeşti viguros în dreapta şi-n stânga, cu iluzia că faci curăţenie în spaţiul public, şi-n Uniunea Scriitorilor în particular, pare un lucru la îndemână. Dar nu este aşa, fiindcă adversarii sunt mulţi, bine organizaţi, dispun de funcţii oficiale gras remunerate, iar amatori de confort material, pregătiţi să pupe, apoi să muşte mâna care-i hrăneşte, se găsesc totdeauna. Şi nu lipsiţi de talent.

Să foloseşti harul divin ca să parvii, să slugăreşti, să te ajungi... Unora le prieşte, nu le pasă, nu le stă în beregată dumicatul Puterii. Şi se dezmeticesc prea târziu, dacă mai apucă!...

(Publicat în revista ARGEŞ, aprilie 2012)

Pink Floyd - Cluster One

Seara de azi, 21.04.2012

Dans macabru - Saint-Saens

Omul cărţii

E parcă semn de normalitate că receptarea unui autor de factura lui Paul Goma ia forma cărţilor despre viaţa şi opera sa. Nu mai departe de ultimul an, trei contribuţii s-au adăugat la bibliografia critică a singurului scriitor român din exil încă neprimit în patrie. (Şi nu vorbesc aci de opozantul care a spălat onoarea noţiunii - şi-a naţiei - de român în câteva împrejurări clar definite istoric, pe care destui trepăduşi de ieri şi de azi opintesc a le strivi sub cizma corectitudinii politice.) A fost mai întâi teza de doctorat susţinută de Ancuţa Maria Coza - Paul Goma. Scriitura disidenţei, publicată la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011. A urmat Aliona Grati - Paul Goma. Iniţieri în textul literar, în colecţia „Cartea care te salvează” - pentru elevi, studenţi şi profesori, Editura Arc, Chişinău, 2011. E simptomatic şi revelator că spirite culturale tinere descifrează fără complexe ceea ce unii critici, mai vechi şi mai noi, au refuzat să observe, anume originalitatea scrisului şi acuitatea percepţiei literare proprii lui Paul Goma. Nu ştiu dacă stilul inconfundabil şi greu de imitat al lui Goma va face şcoală. Probabil nu-i posibil, nici n-ar folosi cuiva. Dar ceea ce trebuie preluat de la Goma, fie şi ad litteram, este credinţa în vocaţia şi valoarea drept mărturisitoare a cuvântului scris. Pentru că, dacă „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, cum spune Evanghelia după Ioan, atunci a mărturisi strâmb prin Cuvântul scris, cum au făcut-o atâţia „scrietori” în perioada comunistă, înseamnă a-l huli pe Dumnezeu. Iar pedeapsa nu va fi uşoară, nici de scurtă durată, ci de şapte ori câte şapte, cum scrie altundeva în Biblie. Şi oare nu suferim noi, cei trăitori în România de zi, blestemul minciunii cu care atâţia falşi învăţători ai neamului, remuneraţi gras de partid, l-au pocit pe Dumnezeu?

Încă bălteşte prin lumea literară românească opinia despre „lipsa de talent” a lui Paul Goma. Directivă a fost stabilită de Securitate, conform unui plan de contracarare a „efectului” Goma, minuţios stabilit (a se vedea Culoarea curcubeului 77 - Cod „Bărbosul”, ediţia de la Polirom sau de la Eagle Publishing-Amazon). Răspândită cu efortul concentrat (divers răsplătit - bani, plecări în străinătate, cărţi în tiraje sufocante, apartamente în vile, gratuităţi, delicatese şi mărfuri de import) al delatorilor de profesie, de vocaţie sau de nevoie, aberaţia persistă, fiindcă unora le este greu să-şi recunoască prostia, altora peste poate să-şi asume felonia. Tuturor acestora vine acum Petru Ursache şi le dă o palmă zdravănă, bătrânească, în buna tradiţie a mentalităţii noastre din veacurile trecute, când a pălmui pe cineva era semn de maximă umilire. N-o face la modul frust, bărbătesc, fiindcă nici nu-i stă în caracter, nici nu-l ţin puterile, la vârsta Domniei Sale, să pedepsească atâtea obraze câte sunt de ruşinat. Profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, conducător de doctorate, Petru Ursache a publicat recent la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, cartea de aprox. 300 de pagini, cu ilustraţii color de Ştefan Arteni - Omul din Calidor. Dedicată, dacă mai e nevoie să precizez, lui Paul Goma, omul văzut prin lentila cristalină a operei sale cu rol paideic (să folosesc un cuvânt consacrat).

Pentru neofitul care ia prima dată contact cu opera lui Paul Goma, sinteza universitarului ieşean este îndrumarul cel mai potrivit. Privirea comprehensivă a literatului cititor a tot ce-a publicat Goma stabileşte direcţiile după care poate fi abordată imensitatea scrierilor. Jaloane sunt capitolele: Scriitorul om - omul scriitor; Când vremea vremuieşte (Jurnal de îngheţ-dezgheţ, Război cu Goma nu se face, Deceniul Goma); Publicistică - Scrìsuri; Bătălia pentru jurnal (o adevărată micro-monografie de analize aplicate asupra diferitelor aspecte ale jurnalului - specie literară sui-generis ce poate include nu doar orice formă de text, ci şi grafică, animaţie, film sau sunet; asta de când poate fi postat online pe internet şi este accesibil oricui, oriunde şi oricând, cu condiţia unui terminal tip computer); Viaţa trăită ca mărturie-document (cu re-evaluarea suferinţei celui închis pentru convingerile sale politice, literare şi chiar pentru faptul de-a fi cerut respectarea Constituţiei României, în vigoare la data conflictului cu organele de stat); Re-profilări literare; Capodopera literară, şi finalul, cu versul unei doine de jale din Basarabia Oliolio, frate răzneţ, pe care nu-l pot cita nici fragmentar, nici integral, deoarece i s-ar frânge tensiunea, scos din context.

Deşi consideră cartea sa un fel de tatonare, Petru Ursache a scris una fundamentală despre un mare scriitor român.

Publicat în LITERE, martie 2012

Florii 2012

...mai multe aici...

Un articol care mă onorează

Semn de Carte - de Gheorghe Grigurcu
Un polemist

Polemica? În pofida aparenţelor, aceasta face parte, ca să zic aşa, „din registrul ideilor gingaşe”. Din care pricină e pîndită de abateri pe care le putem vedea prea adesea cu ochiul liber.

Una din ele e reprezentată de polemiştii „de casă”, ataşaţi unui grup ori înflorind în preajma (în umbra!) unui potentat al lumii literelor. Altă speţă de scris „bătăios” e cu atîtea năbădăi, atît de capricioasă încît nu mai cunoaşte nicio consecvenţă, nicio margine. N-are niciun Dumnezeu. Ce-ai lăudat ieri, spurci azi, ori invers, dintr-o pornire voluptuos-nămoloasă a interesului. Şi, desigur, polemica nătîngă, ce-şi propune, bunăoară, a apăra Muza comunistă, fără să omită a stropi cu noroi, bunăoară, interbelicul. Niciuna din aceste metehne nu se regăseşte în scrisul lui Dumitru Ungureanu. Părînd neafiliat niciunui cerc de interese, d-sa îşi debitează opiniile inconformiste, aşa cum crede de cuviinţă. În chip statornic, criticul ia distanţele cuvenite faţă de marasmul totalitar, ba chiar îl arată cu indexul, ca pe-o boală ruşinoasă (venerică!) pe care au contractat-o destui din autorii mai mult ori mai puţin simandicoşi, în practicarea erotismului lor pervers în raporturile cu partidul unic. Scurt spus, Dumitru Ungureanu are aerul unui om „dintr-o bucată”. Postura de „marginal” pe care şi-o arogă, publicînd cu predilecţie în cîteva reviste de provincie cu profil distinct („Argeş”, „Litere”, „Vatra”), îi acordă o libertate de mişcare pe care feluritele aranjamente şi servituţi (fie şi de „politeţe”) ale „Centrului” ar putea-o impieta cu uşurinţă. De fapt ce înseamnă a fi în „Centru” pentru un analist decît să marcheze centrul panoului de tragere? „Din afară se vede mai bine şi mai departe”, spunea un cunoscut scriitor al nostru din penultimul veac, cînd i-a fost refuzată primirea în Academie. Fiind unul dintre cei ce şi-ar putea lua drept deviză atari cuvinte, Dumitru Ungureanu se pronunţă necomplexat inclusiv asupra unor nume „grele” ori doar de circulaţie, de-atîtea ori tactic ocolite, cu o naturaleţe care nu e grobianism, cu o „punere în problemă” care nu e neapărat anatemă. „Herr Gabriel Liiceanu”, prins la strîmtoare, „dă de înţeles că nu oricine trebuie să aibă copii, nu oricine poate fi cetăţean”, riscînd o comparaţie între carnetul de şofer şi „carnetul (inexistent) de cetăţean, de om care poate avea copii”. Şi, evident pe o altă treaptă, referindu-se la Cornel Nistorescu, criticul observă că acesta n-ar fi cel dintîi jurnalist care „trece de partea cealaltă”, într-un lung şir, de la Pamfil Şeicaru la Emil Hurezeanu. Cu toate că „Preda n-a fost lipsit de-un imens talent”, romancierul a „minţit”, contribuind „din plin la justificarea noii societăţi”. Slăbiciunile acestuia ar fi „explicabile, însă nu şi scuzabile”, deoarece „alţi oameni de litere, mai valoroşi decît Preda şi ceilalţi profitori, au preferat fie tăcerea, fie traiul în sărăcie sau puşcărie”. La fel e căinat Titus Popovici, care avînd şansa a ajunge „o conştiinţă de referinţă”, a ales să devină prototipul „perfect” al „intelectualului comunist”… Însă Dumitru Ungureanu nu e un negativist negru, un „vînător” al valorilor pe care le doreşte cu orice preţ ca trofeu al unei „intransigenţe” dincolo de bine şi de rău. Cele mai tăioase incriminări lasă loc unui set de preţuiri statornice, aidoma unui alibi moral al contestării care nu se produce anapoda. Criticul are alura mai curînd a unui dascăl care-n catalogul d-sale personal înscrie admonestări ca şi propuneri premiale. Corneliu Coposu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Luca Piţu, Sergiu Al. George, de pildă, au parte de o caldă recepţie. O menţiune specială merită atitudinea lui Dumitru Ungureanu faţă de Mircea Eliade, apărat împotriva celor ce-l denigrează acum printr-o motivaţie tulbure: „Tratamentul la care e supus Eliade duce la luptă de clasă –, lupta celor fără de clasă (în sens nobil) contra unuia ridicat prin muncă sîrguincioasă şi viziune măreaţă, nu prin comerţ de tămîie! Nu Eliade legionarul stă-n gîtul trepăduşimii, ci Eliade istoricul şi filosoful care a demonstrat că religia este una pentru toată omenirea!”. Rînduri care, împreună cu cele ce urmează şi pe care nu mai avem spaţiu pentru a le cita, sunt de un vădit bun-simţ.

Dumitru Ungureanu: Alambichoteca,
Ed. Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, 2008, 276 pag.

(Publicat în România literară, nr. 11, martie 2012)

Intermezzo, pe Valea Dâmboviţei

Delaţiunea - critică literară

Există puţine urme de îndoială că Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) n-a fost un scriitor prolific, excelent în toate genurile practicate, inclusiv delaţiunea (nume de cod ca informator al Securităţii - „Anatol Nicolae” şi „Artur”). Eugen Simion, de exemplu, afirma că Ion Caraion este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Textele sale critice, adunate în elegante tomuri, prin anii ‘70, răsturnau scara de valori impusă la nivel de receptare comună. Nimic din ce publica Ion Caraion nu trecea neobservat, nici neremunerat. Cuvântul impunea, poemele şocau prin universul întunecat, criticele prin lipsa de compromis. E drept, omul trăise ani grei de închisoare, viziunea aspră avea justificare. Nimeni nu se îndoia că este bine intenţionat, chiar şi când respingea furtunos vreun star al momentului, bunăoară pe Ioan Alexandru, la care sesiza până şi instabilitatea prenumelui - Ion sau Ioan, cum i se tipărise pe-o carte. Pătimaş, exigent, Caraion era un comunist care suferea acut de pe urma nedreptăţii „alor săi”, deşi tot ei îl reabilitaseră. Trezea încredere, fie să-ţi compună o prefaţă comprehensivă, fie să i te plângi de vitregia vremurilor şi cerbicia regimului. Numai că omul era un Janus, iar cine i se destăinuia risca să intre în colţii cronofagei Securităţi (vezi cazul Steinhardt). Bănuit că joacă dublu, n-a şocat schimbarea taberei, în 1981, nici devoalarea imediată a fragmentelor din „jurnalul secret”, în revista Săptămâna, nici „dezvăluirile” lui Mihai Pelin, post-decembriste. Dar lectura delaţiunilor, în volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc, editura Pro Historia, 2006, este absolut stupefiantă!

Dosarul fusese bricolat înainte ca Arhiva CNSAS să fie accesibilă cercetătorilor Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Sămânţa discordiei fiind semănată încă de la exilarea autorului, orice referire la Ion Caraion a generat discuţii aprinse. Exemplul talerului cu două feţe nu-i singular la nivelul intelectualităţii române, a cărei molfăială simandicoasă de peste o jumătate de veac influenţează negativ conduita publică până azi. Duplicitatea şi lipsa de atitudine fermă, chiar în cazuri flagrante de încălcare a drepturilor omului, sunt caracteristice „elitelor” noastre, atât în perioada comunistă, cât şi după. Dilematic şi echidistant faţă de cine îi asigură „tainul”, punându-se contra doar dacă nu sărăceşte material, intelectualul român a uitat că trebuie să fie permanent în opoziţie faţă de orice putere. Şi de-asta puterea îl tratează cu dispreţ ciocoiesc ori crasă indiferenţă!
Caraion e arhetipul speciei. Că a semnat „pact cu diavolul” când era închis, condamnat la muncă silnică pe viaţă, e de înţeles, poate şi de iertat. Dar, trimis în lumea liberă, agent de influenţă şi culegător „dirijat” de informaţii, n-a rămas acolo, ci s-a întors la stăpân şi-a raportat caligrafic despre ce-a făcut, pe cine a întâlnit, ce-au discutat etc. Dosarul probează că Ion Caraion era convins de justeţea sistemului comunist, pentru îmbunătăţirea căruia întocmea adevărate programe de gestionare (pag. 138-151, op. cit.). Aproape niciuna dintre notele sale informative nu scapă din vedere ţelul superior ce-ar trebui să guverneze activitatea organelor de partid, a Securităţii, a conducerii superioare. Oare cum s-ar fi comportat Caraion într-un post de decizie al sistemului?
Asta se poate deduce. În ţările din jur, cum ar fi Polonia şi Ungaria, scrie Caraion: „s-au petrecut nişte acute divorţuri între Conducerea de partid şi scriitori. La noi încă nu.” (pag. 210). Scriitorimea este „păcătoasă, plină de numeroase metehne, dar de peste 30 de ani susţine cu condeiul său politica oficială.” Datată 14.11.1980, nota respectivă e o mărturisire concisă, ce înlătură mitul rezistenţei prin cultură, vehiculat ulterior de mulţi autori, cine ştie câţi dintre ei colaboratori benevoli ai „Organului”. Evident, scriitorii nu erau naivi: „Realitatea e de privit în faţă: mult-puţina fidelitate a majorităţii scriitorilor dovedită Partidului nu izvorăşte mereu din convingere, ci şi din interes. Este o alianţă rezultată din privilegii şi avantaje: ei mai mint, mai adulează, mai împodobesc zornăitor nişte realităţi pentru că sunt ori au fost mai bine plătiţi şi s-au bucurat şi se bucură de satisfacţii care altor pături sociale şi profesii nu li-s date.” (pag. 180). Ofiţerul care a primit delaţiunea, la data de 25.10.1977, lămureşte: „Materialul a fost luat pentru cunoaşterea stării de spirit din rândul scriitorilor.” Comentariile nu sunt inutile, ci infinite. Duplicitatea şi ruptura dintre scriitori şi popor sunt consemnate de un individ privilegiat. Dacă nu i-ar fi priit cum şi ce trăia, Caraion putea alege exilul cu cel puţin un deceniu înainte. Şi putea mărturisi racolarea ca informator, fie şi-n 1981, nu să mintă (pag. 266-272) că a fost chinuit de Securitate după ce a semnat angajamentul îndeplinit cu râvnă!
Fără să predomine, din notele informative nu lipsesc observaţii „critice” la adresa confraţilor şi a cărţilor acestora, editate uneori „cu nepermisă largheţe”. Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Breban, Eliade, tot exilul (şi-n special Paul Goma) sunt „executaţi” cu sentinţe axiologice, brutal şi direct, sau cu piruete lingvistice unsuroase, ca şi cum turnătorul s-ar fi ştiut el însuşi subiectul altor denunţuri şi-şi lua preventiv măsuri de precauţie. Nu am la îndemână publicistica lui Ion Caraion, să confrunt rapoartele cu recenziile. Dar evidenţa e stridentă: „Artur” amestecă relatarea faptelor (inclusiv zvonuri şi bârfe) cu opţiunile estetice personale, încât, de la un punct încolo, ai senzaţia lecturii unei cărţi de critică, nu a unui dosar cu delaţiuni.
S-a spus de multe ori, în ultimii ani, că informatorii n-ar trebui blamaţi sau condamnaţi, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii aparatului represiv sunt liberi. Că rolul turnătorilor e insignifiant etc. Această părere nu se susţine, citind pasajul (pag. 234) despre acţiunea lui Ştefan-Augustin Doinaş, datată 10.III.1981, când scriitori marcanţi ai Uniunii încercau să alcătuiască o posibilă petiţie către Ceauşescu: „...intervenţia lui Doinaş a avut un puternic efect cu două tăişuri: pe de-o parte a plăcut şi a speriat, ceilalţi abţinându-se de a împinge lucrurile prea departe... iar pe de altă parte a dezbinat şi jignit măcar pe unii dintre cei prezenţi, aşa încât fiecare - la sfîrşit - s-a ferit în fel şi chip să se angajeze a redacta el noul conţinut al eventualului memoriu... Unul pe altul se mânau, care mai de care se eschiva...”. Între cei care se eschivau, nume celebre: Manolescu, Iorgulescu, Hăulică, Eugen Simion, Crohmălniceanu... Iar Doinaş, cum s-a aflat recent, era turnător şi el, unul inteligent, capabil să creeze disensiuni.
De subliniat opinia proastă despre colegi, pe care Ion Caraion o exprimă diversificat: „De felul lor, scriitorii, cei mai mulţi, se caracterizează prin apucături de cafenea, pălăvrăgeli şi flecăreli... Este aproape o particularitate a profesiei...”; „Nu-i poţi deschide porţile unei vile, oricât ar fi el de porc, lui Fănuş Neagu...”; „...la Bucureşti n-ai să auzi pe nimeni spunând că Paul Goma ar depăşi ca talent cu ceva pe alţi 300-400 de scriitori români mai puţin norocoşi până acum la capitolul notorietăţii...”.
...Fraze acide, ce scot în relief psihicul deformat al unui autor care îşi maschează invidia şi dispreţul pentru confraţi sub expresia preocupării pentru soarta patriei. Oare Doinaş, Paleologu, Bălăceanu-Stolnici, Groşan, Antohi, Ioan Es. Pop şi alţi iluştri iscălitori prin documentele Securităţii, foste, actuale şi viitoare personalităţi publice premiate şi elogiate, tot de grija ţărişoarei sufereau? Nu cumva, cum scrie tot Caraion: „...puşi să înfrunte la propriu, iar nu doar pe hârtie, inamicul... nici unul dintre tovarăşii aceştia... n-ar muri pe mitralieră pentru comunism. De murit, ei mor la casierie, nu în tranşee!...”.

Revista Argeş - nr. 3/martie 2012