Înjumătăţirea
preşedinţilor
Încrederea în cei care
conduc o maşină, o firmă, o ţară este slăbiciunea mea.
Recunosc. Mai ales faţă de politicienii ajunşi la putere şi cu
votul meu am o săbiciune. Dacă oamenii ăştia vor în frunte, îmi
zic, pesemne că asta ştiu ei să facă mai bine - să conducă. Dar
de ce oare unii mă fac să-i detest?
Ca să-l detest pe
Ceauşescu, mi-au trebuit - de la majorat - opt ani. Maturizarea nu-i
un proces rapid, nici obligatoriu. Ceauşescu „esprima” numai
bune intenţii. Cum să nu-l cred? (E drept, prin 1975-1977 puneam
public la îndoială „centralismul decizional”, cum se spunea
pe-atunci, numindu-l „totalitarism democratic”, dar făceam asta
cu citate din „învăţămintele” lui Ceauşescu, ca să mă apăr
de orice interpretare contrarie!) Prin 1986, am visat de mai multe
ori că particip la revolte populare, încheiate cu - cine să mă
creadă? - împuşcarea „cârmaciului” exact dinaintea
cinematografului din Găeşti!
Pe Ion Iliescu nu l-am
votat niciodată. La 20 mai 1990, puhoiul adepţilor săi mi-a tăiat
orice poftă de-a pune ştampila - şi a fost mai bine, fiindcă aş
fi votat pe liberalul... i-am uitat numele! În 1992, degeaba l-am
ales pe contracandidat. Deşi am văzut repede încotro se (şi ne)
îndreaptă politica lui Iliescu, i-am acordat minimul de încredere
pe care mi-e greu să-l sustrag „aleşilor” populari. În 1994 mi
se acrise de-a binelea de minciunile puterii. Aşa am ajuns să fac
un fel de campanie electorală pentru Emil, căruia - să-mi fi cerut
- i-aş fi dat chiar viaţa! (Vorba vine, exagerez!)
Dar n-au trecut doi ani
de când l-am votat pe Emil, şi simt cum scârba îmi îneacă
respiraţia, ruşinea mă face să-mi ascund opţiunea, dezgustul mă
împinge în pustie. Circul anti-corupţiei, teatrul popularităţii
(est)europene, mistificările prost ambalate, comedia guvernelor
„constructive” care duc ţara de râpă, sfidarea salariilor
pentru parlamentari, cortegiul lingăilor „obiectivi”, nepotismul
„competent”, vizitele inutile peste hotare - ce să mai adaug
pentru a sublinia dezamăgirea, sictirul, greaţa?
Mi-am pierdut răbdarea
şi speranţa. Nu mai cred în Emil. Jumătatea mandatului său
marchează, pentru mine, pierderea încrederii în „oamenii din
fruntea ţării”!
Cotidianul,
septembrie 1998
Notă: Asta
scriam în 1998. De ce oare în 2008 (când am reluat articolul în
volumul Alambicotheca) este la fel - sentimentul faţă de
preşedinte, faţă de politicieni, faţă de cei care ajung la
conducere şi cu votul meu? Parcă e vreun mister aici...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu