PARANTEZE DREPTE - SEPTEMBRIE 2013

Dictatura contra dicta/tura-vura

Există momente în istoria popoarelor care şi-au constituit cu greu un stat naţional când necesitatea impune o conducere autoritară, numită de regulă dictatură. Pare ceva ruşinos, desuet sau de-a dreptul condamnabil ca, în zilele noastre, în fruntea unei ţări zise democrate să ajungă un general, un colonel sau alt ofiţer cu structură justiţiară. Într-o ţară de mâna a doua, ca România, cu trecutul ei flexibil şi împovărat de corupţie, de crime şi trădări dintre cele mai josnice, apariţia unui conducător cu şcoală militară absolvită cinstit, fie din armata clasică, fie din serviciile secrete, ar fi imediat taxată ca blasfemie la adresa umanităţii de guriştii plătiţi şi tromboniştii big-bandului habarnamist. Nu-i vorbă, militarii care au condus România în ultimul secol (unul de carieră, Antonescu, altul politizat de armata sovietică „prietenă”, Ceauşescu) n-au rezistat ispitei puterii absolute, sfîrşind amîndoi împuşcaţi. Călit pe frontul de la 1877, în calitate de comandant suprem, şi educat în alt spirit decât miticismul valah, regele Carol I a modelat statul român pentru o jumătate de secol. Dar şi el s-a modelat după firea românilor, sfârşind glorios cu mâinile albite de pupături. Carol al II-lea însă a ruinat munca înaintaşului şi, mirosind bine „naturelul” naţiei, a instituit o dictatură ce ni se pare acum comedie bufă. Analogia dintre epoca lui şi „domnia” marinarului hăhăit se impune fără prea mult efort stilistic. Ştim bine că istoria se repetă, dar uite că se repetă la detaliu!

Şi azi există o camarilă transpartinică, protejată prin legături multe şi oculte, care jefuieşte ţara într-o veselie şi-n dispreţul legilor; şi azi biserica, plină de popi corupţi şi „sfinţi” tereştri, e unica lumânare în bezna populaţiei sărmane; şi azi armata este parcă intenţionat lăsată de izbelişte, înzestrarea ei cu tehnică militară e obiect de şmenuri, generalii obedienţi, făcuţi la apelul de seară, învârtesc afaceri şi, dacă n-ajung „cârpe de şters pe jos” (vorba preşedintelui), intră la puşcărie; şi azi sprijinitoarea cea mai guralivă a liderului trântit la referendum poartă nume predestinat, Elena; şi azi companiile străine obţin dreptul să exploateze resursele minerale şi umane în condiţii umilitoare, de unde aroganţa lor în mass-media cumpărată. Dar azi copiii sunt sfâşiaţi de câini şi ţiganii topesc căile ferate; pământul ajunge paragină, pentru ca importatorii de alimente să prospere; şcolile excelează la învăţat minciuna, furtul, înşelătoria; ziariştii se vând pe nimic, artiştii emigrează unde sunt apreciaţi, iar scriitorii...

Tradiţional păstrători ai conştiinţei neamului, îngrijitorii limbii şi amploiaţii sufletului, scriitorii români sunt absenţi din spaţiul public, în primul rând ca breaslă, apoi ca individualităţi. Unii s-au înregimentat sub steagul partidelor, căpătând fixaţii jenante. Prejudecăţile inculcate şi orgoliul nativ le distorsionează ochelarii, făcându-i să vadă, în loc de anomaliile momentului, OZN-uri (cum i s-a întâmplat recent lui Horia Gârbea). Cei lucizi recoltează toate invectivele, blamaţi de taberele încăierate. Lipsiţi de o tribună independentă şi puternică, unde să se exprime liber, ajung opozanţi pe internet, ca Paul Goma în anii 1990.

Şi-n condiţiile în care parlamentul este dominat numeric - ieri de liota strânsurilor băsiste, azi de odioasa coaliţie PSD-PNL - cine să se opună „democratic” aberaţiilor legale, băgate forţat pe gâtul cetăţenilor de guverne parcă antinaţionale? Cine să salveze ţara din - nu-i deloc o metaforă exagerată - ghearele caracatiţei crescute de fostul partid comunist? Mi se pare un răspuns elementar: Armata, a cărei misiune este să apere patria atât de inamicii din exterior, cât şi de cei înrădăcinaţi la nivel decizional. Fiindcă avem multe trăsături comune, invoc exemplul Turciei, scăpată în 1980 de cangrenă printr-o banală operaţi(un)e militară, condusă de Kenan Evren, ale cărei consecinţe benefice se văd în prezent.

Dar există în Armata română cineva capabil să-şi asume decizia? 

(Acolada - septembrie 2013) 

IDEI FLOTANTE - ianuarie 2013

                                                              „Ca la sculărie!”

N-aş fi vrut să comentez şi eu alegerile recente, dacă nu m-ar fi izbit un sentiment dureros. Aflînd că-n colegiul unde domiciliez au cîştigat statut de parlamentar atît calcanul, cît şi ciocîrlia de care făceam haz în precedentul articol, am simţit instantaneu nevoia să fug unde oi vedea cu ochii, să mă exilez chiar şi-n persiflatul Congo. Este o situaţie complet lipsită de umor şi mi-e peste puteri să accept că nivelul de exigenţă al contemporanilor este atît de scăzut. Iar dacă iau în considerare procentul obţinut de partidul poporului prostit cu tembelizorul, n-am încotro, musai să admit: de-acum este oficial cît la sută din electorat îşi poate lipi pe frunte, cu fudulie, eticheta violacee, abonament la farmacia naturistă unde se tratează în direct, cu condurăţeanul, meteahna pe care Ion Creangă o trata cu poveşti...

Precizez că nu fac trimitere la o persoană anume şi că acord prezumţia de bună intenţie „aleşilor” vizaţi. Oamenii se pot dovedi cinstiţi şi eficienţi în parlament, poate vor aduce prosperitatea pe meleagurile reprezentate, vor convinge investitori cinstiţi să ridice nivelul de trai al votanţilor, nu să-i hămălească, plătindu-i cu minimul pe economie, la Paştele cailor! Pînă să mă convingă faptele ipotetice, sînt nevoit să iau cunoştinţă de vorbele citate în presa locală. La un miting electoral, femela ciocîrlie a rostit mobilizatorul îndemn: „Pe ei şi pe mama lor!”, învăţat (sau promovat) în altă circumscripţie, unde candidase rîndul trecut, pare-se tot cu succes. Lesne explicabil cînd te afli în turbionul înfruntării, şi cînd nu-i timp de subtilităţi, sloganul traduce un sentiment atestat de experimentaţi comentatori. Anume, că miza îndîrjitelor alegeri n-a fost deloc situaţia economică a României, nici avenirul ei (spre ce să năzuiască amărăşteanul hrănit la televizor cu gnoza sfîrşitului lumii, după calendarul mayaş, papuaş sau după profeţiile cutremurologului Hâncu?). Simplu şi trist: miza a fost exmatricularea politică a lui Traian Băsescu. Rămîne de văzut dacă marinelul, căruia peste şapte milioane de oameni i-au spus că e beat şi, deci, i-ar prii un somn mai lung, o să şi priceapă. Greu de crezut că, la cîţi prieteni literatori a avut şi le-a dat cu tifla, a învăţat deosebirea dintre exmatriculare şi exterminare.

Jenant, scopul care nu scuză mijloacele a pus în scena anului 2012 un fel de piesă de teatru ce se manifestă ca o epifanie în spaţiul public românesc cam de prin anii 1930, ani pe care mulţi încă îi consideră perioada cea mai bună din istoria ţării noastre. Nu trimit la studii docte să demonstrez contrariul, ci apelez la mărturia unui om de litere care nu poate fi suspectat de simpatii proletare. Barbu Cioculescu, în cartea de memorii publicată recent, scrie astfel: „Cei zece ani de domnie ai regelui Carol al II-lea au fost leagănul polarizării societăţii româneşti, pentru care armonia va rămîne pînă astăzi un paradis pierdut...” (Amintirile unui uituc, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 143). Sfertul de veac 1965-1989, pe care nişte scribăreţi (poate aceiaşi lăudători ai interbelicului) îl numeau „epoca de aur”, se defineşte, indiscutabil, prin acţiunile perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Să previzionăm definiţii similare pentru deceniul de preşedinţie al lui Traian Băsescu? Asemănări sînt destule. Pînă şi prezenţa unei femei, presupuse de rău augur, cu numele Elena, ţinta fanteziilor sado-masochiste ale macho-rităţii electoratului, face din prezumţie o posibilitate cu grad mare de certitudine.

Dar confruntarea actuală aduce a farsă, căreia mult nu-i lipseşte să devină tragică, la fel ca precedentele. Vinovat de căderea democraţiei (atîta cîtă era) şi de slăbirea catastrofală a statului, Carol al II-lea a scăpat într-un exil copios. Acuzat, dimpotrivă, de întărirea excesivă a statului în detrimentul cetăţenilor, Ceauşescu a sfîrşit cum ştim, lăsînd o pată inadmisibilă pe obrazul poporului care l-a suportat cu resemnare vinovată. Cum va sfîrşi cariera publică pe care actualul şef (de clan) republican se căzneşte s-o terfelească, dimpreună cu funcţie cu tot? Nu va trece o jumătate de secol ca incertitudinea să ne fie risipită!

Revenind la alegeri. Acum vreo trei decenii, la secţia de sculărie a unei fabrici, la masa pe care o luau zilnic în pauza regulamentară, muncitorii căpătaseră deprinderea de-a folosi veselă doar din greşeală spălată. După fiecare utilizare, sculerii - bărbaţi conştiincioşi, fără pretenţii gurmande precum catarii de la Păltiniş - ştergeau cu dumicaţi de pîine furculiţa, lingura şi castronul, pînă nu rămînea urmă de varză călită, tocană de legume, cartofi sau alte „specialităţi culinare” (citez din folclorul local) încălzite în sufertaş. La masa următoare, operaţiunea se repeta cu meticulozitate. Şi tot aşa pînă la binemeritata pensie. Se întîmpla uneori ca vreun gură-cască să-şi piardă tacîmurile. Atunci împrumuta fără fasoane pe-ale vreunui coleg, plecat, absent sau liber, şi executa ritualul final cu detaşarea inculcată de lucrul altuia. Nu-i stătea nimănui mîncarea în beregată, n-a murit careva, nici nu s-a îmbolnăvit profesional.

Exagerez oare metaforic dacă scriu că alegerile recente s-au desfăşurat după metoda patentată la sculărie? Lăsînd laoparte mizele politicianiste şi cuţitele agitaţilor din găştile partinice, trimişii în parlament sînt ca tacîmurile muncitorilor de odinioară: şterse, nespălate, refolosite la comun, îndoite de uzură, din soiul celor pe care o gospodină harnică le azvîrle fără să stea pe gînduri. Redundant să exclam: „o gospodină e necesară în politica românească!”?

În România, cei harnici (femei sau bărbaţi) nu pierd vremea cu politica. Li-i scîrbă, n-au loc de calcani şi ciocîrlii, le e frică de rechini sau ulii? Ori suntem o ţară plină nu de poeţi, ci de foşti şi actuali sculeri? 

(TIMPUL, ianuarie 2013)

IDEI FIXE

Amintirile unui băiat cuminte

Unele odrasle de scriitori poartă pata păcatelor părinteşti închipuite. Nu şi Barbu Cioculescu, din belşug ursit fericirii. Corp frumos peste firescul bărbatului înzestrat, mintea deschisă, viaţa împlinită. E ca şi cum natura, în generozitatea ei, a ţinut să dezmintă apoftegma păşunistă „dintr-un cal boieresc iese unul ţigănesc” şi să certifice pe cealaltă, sigur citadină, „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. Împovărat cu celebritatea căpătată la naştere, Barbu Cioculescu a suportat-o cu antic stoicism peste 85 de ani, bătuţi pe muchie vara trecută. Fiul cel Bun al lui Şerban cel Rău a convieţuit amiabil cu fizicul masculinului după care femininele îşi pierdeau raţiunea. Dar nu calităţile trupeşe, inevitabil trecătoare, i-au asigurat gloria, chiar dacă i-au arvunit-o. Să se fi resemnat la statutul de „fiu de critic literar” (mai obscur, oricum, decât acela de „băiat de popă”, cu care se mândrea Petre Ţuţea), putea să capete cel mult câteva procente din drepturile de autor, improbabil decontate de editorii arghirofili ai operelor tătânelui. Poet, ca tot românul, prozator la vârsta maturităţii, ca tot poetul, stilizator cândva de broşuri proletcultiste, butucănos traduse din ruseşte, Barbu Cioculescu s-a relevat ca iscusit cercetător de arhive literare. Iar dacă tatăl, Şerban, a descâlcit biografia lui I.L. Caragiale, fiul, Barbu, şi-a asumat riscul de a o elucida pe-a lui Mateiu, „divinul” contaminat de fantezii nobiliare.

Ajuns la etatea când amintirile se cer puse pe hârtia unui op cu valoare testamentară, Barbu Cioculescu n-a căzut pradă tentaţiei, nici n-a dat curs cu uşurinţă îndemnurilor venite din partea prietenilor, editorilor şi istoricilor de toate orientările. Când a cedat, şi-a luat ca proptea şi metodă auxiliară de lucru autoironia. Nu există capitol - în volumul Amintirile unui uituc - Exerciţii de memorialistică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012 - care să nu conţină bobiţa de persiflare bonomă, detaşată, superioară, elegant scăpată în frază, ca stropul de cerneală dintr-un stilou cu rezervorul suferind. A pomeni, în atare peristas, de scris calofil, de suculenţă verbală, de propoziţii pline de must şi de culoare, este tot aşa de gratuit ca şi elogiul formelor statuii lui Venus, cea găsită la Milo, în prezenţa Monicăi Belluci, invitată de onoare la vernisajul unei expoziţii de artă contemporană.

Amintirile, oricât de condimentate, n-ar capta atenţia în lipsa câtorva puncte de interes mai larg. Astfel, la pag. 82 se vorbeşte de vila din Buşteni, pe care Carol al II-lea o pusese la dispoziţia scriitorilor, cu cheltuielile asigurate, fapt apreciat de beneficiari, categoria celor fără venituri suficiente pentru propria casă de vacanţă. La pag. 164-166 aflăm despre mizeria satului Ciorogârla, din vecinătatea Bucureştilor, şi despre gardul electric construit de Pamfil Şeicaru ca să-şi protejeze moşia câştigată prin metode... ziaristice! La pag. 143 dăm de interesantul pasaj ce situează originea polarizării societăţii româneşti în chiar deceniul de maximă efervescenţă gestionat de acelaşi Carol al II-lea, protector al artelor, cum se înfăţoşează memorialistului, şi ruinător al democraţiei parlamentare, după aprecierea aceluiaşi.

Care memorialist, deloc uituc, dar selectiv, conchide, la pag. 186-187: „Da, în anii de care vorbesc (1945-1947) s-a jucat României o farsă sinistră, în absenţa unui singur prieten. Poporul român a primit o lecţie istorică, din păcate din arealul acelora ce nu te învaţă niciodată nimic, în curgerea feroce/absurdă a epocilor. /.../ Cert este că ceva trebuia făcut. Înainte sau după. Spre a înlocui remuşcările cu regrete”.

...Iar eu îmi amintesc o discuţie purtată cândva cu Barbu Cioculescu, pe această temă, când am spus că dacă era ceva de făcut, în 1940, la 28 iunie, trebuia făcut! Replica sunând acuzator la adresa guvernanţilor interbelici, dânsul a protestat, cu argumente precum neputinţa armată, eventuale consecinţe internaţionale, izolarea ţării etc. Vorbele preopinentului meu erau, văd acum, remuşcări, nu justificări.

La pag. 193, găsim fraza: „Formula de rezistenţă prin cultură, mult vehiculată, de care se face tot mai mult caz îmi pare o diversiune, o capcană în care cad inocenţi şi interesaţi în egal număr”.

Subscriu. 

Acolada - decembrie 2012