ALAMBICOTHECA - august 2013

Radiografii exemplare

    Nu cunosc un moment mai crud pentru publicistul ale cărui rânduri tocmai le citiţi decât clipa când constată că observaţiile sale sunt „atestate” de scrisele altor autori, mai celebri, din trecut. Este greu de suportat realitatea că „în scumpa noastră ţărişoară” nimic nu se mişcă în sensul normalităţii, ci parcă numai pe dos. Răul a devenit mai rău, demnitatea şi cinstea sunt ţinte de ocară şi de rânjet superior, furtişagul e aplaudat şi invidiat, nesimţirea stă în fruntea ierarhiei „calităţilor” de persoană publică, zisă şi politician... Încât ajungi să te întrebi dezolat: la ce bun să mai scrii despre chestii pe care n-ai cum să le îndrepţi scriind? Şi totuşi, ca să ne păstrăm sănătatea mintală, punem în circulaţie gânduri sincere, cu aer dojenitor sau numai simple consemnări. A face altfel este echivalent cu a dezerta din armata neoficială în care ne-am încadrat conştienţi. Să-i spun „armata binelui” sună cam teatral, însă e aproape de adevăr. Dacă nu vrei să întăreşti, cu o nuanţă măcar, binele general, pentru ce să-ţi toceşti nervii şi să pierzi timpul?

    Poţi, înrolat unei formaţiuni oarecare, „să combaţi pentru ciolan”, cum circulă prejudecata curentă. Modalităţile de angajare în asemenea daraveli sunt subtile şi de multe ori invizibile. Scriitori, publicişti pe care îi credeam idealişti şi independenţi capătă deodată funcţii de reprezentare, gras plătite, pentru vreun partid(uleţ) trecător prin parlament, sau chiar pentru guvern. Nu-i mai cinstită opţiunea deschisă? Onestitatea poate fi exercitată şi-n cadrul unei grupări ce militează clar pentru câştigarea şi deţinerea puterii. Pilda pe care o invoc e dată de Vladimir Streinu. Înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, deputat în anii 1930, profesorul a fost militant onorabil, fără să-şi mozolească scrisul de la culoarea politică. Şi asta pentru că, în conduita publică, avea un exemplu strălucit după care se ghida: Titu Maiorescu.

    Iată cum comenta Streinu, la 15 iunie 1837, activitatea maioresciană: „...lipseşte vieţii noastre publice contemporane exemplul de moralitate, ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa./.../Dat afară în chip politicianist din învăţământul superior, acest mare profesor refuză ca ministru să-şi ia reparaţia care i se cuvenea. Iar ani şi ani de zile, după ce deţine însărcinarea de ministru al Justiţiei, avocatul, care ajunsese înainte de a fi ministru să câştige cu avocatura 8000 fr. pe lună (cam 300.000 de lei azi), nu mai pledează din motive de «legitimă suspiciune» niciun proces. Pentru a sublinia încă o dată înalta sa ţinută morală în viaţa publică, să ne mai servim de contrastul cu miniştrii vremurilor noastre? Nenorociţii!, nici un cuvânt de laudă nu va avea istoria noastră politică pentru ei!”

    Inutil, desigur, să facem comparaţie cu miniştrii perioadei post-comuniste. Vladimir Streinu parcă trăieşte încă şi observă laolaltă cu noi aberaţiile comportamentale. Ce-ar fi zis, mă întreb, legat de actele publice impardonabile pe care le comite nonşalant cel care îşi revendică mai mult ca oricine dreptul de-a fi considerat continuatorul lui Maiorescu - pe Nicolae Manolescu îl am în vedere? Funcţiile recente deţinute simultan - preşedinte remunerat al Uniunii Scriitorilor şi ambasador la fel de remunerat al României la UNESCO - îl descalifică să dea lecţii de etică, aşa cum a făcut deunăzi televizual, şi cum face în programul pentru al treilea mandat de prezident al USR. Exemplul prost al intelectualului care putea fi exemplu bun ne afectează pe toţi într-o grea măsură. Simptomatic pentru „profesionistul culturii” Manolescu va rămâne gestul interzicerii articolului despre un plagiat notoriu, într-un moment când intervenţia sa putea limpezi o problemă de moralitate intelectuală. Dacă mai avea cineva dubii asupra „moralităţii” lui Manolescu, atunci se va fi lămurit.

    Articolele lui Vladimir Streinu, iniţial publicate la „Gazeta”, în 1936-1937, au fost adunate cu grijă de Ileana Iordache-Streinu şi republicate în volumul „Radiografii politice” la Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013. Nimeni n-ar fi putut prezenta textele mai bine decât Barbu Cioculescu, iar satisfacţia lecturii se împarte în mod inegal - datorită numărului de pagini - între autor şi prefaţator. 

LITERE - iulie-august 2013