PARANTEZE DREPTE - SEPTEMBRIE 2013

Dictatura contra dicta/tura-vura

Există momente în istoria popoarelor care şi-au constituit cu greu un stat naţional când necesitatea impune o conducere autoritară, numită de regulă dictatură. Pare ceva ruşinos, desuet sau de-a dreptul condamnabil ca, în zilele noastre, în fruntea unei ţări zise democrate să ajungă un general, un colonel sau alt ofiţer cu structură justiţiară. Într-o ţară de mâna a doua, ca România, cu trecutul ei flexibil şi împovărat de corupţie, de crime şi trădări dintre cele mai josnice, apariţia unui conducător cu şcoală militară absolvită cinstit, fie din armata clasică, fie din serviciile secrete, ar fi imediat taxată ca blasfemie la adresa umanităţii de guriştii plătiţi şi tromboniştii big-bandului habarnamist. Nu-i vorbă, militarii care au condus România în ultimul secol (unul de carieră, Antonescu, altul politizat de armata sovietică „prietenă”, Ceauşescu) n-au rezistat ispitei puterii absolute, sfîrşind amîndoi împuşcaţi. Călit pe frontul de la 1877, în calitate de comandant suprem, şi educat în alt spirit decât miticismul valah, regele Carol I a modelat statul român pentru o jumătate de secol. Dar şi el s-a modelat după firea românilor, sfârşind glorios cu mâinile albite de pupături. Carol al II-lea însă a ruinat munca înaintaşului şi, mirosind bine „naturelul” naţiei, a instituit o dictatură ce ni se pare acum comedie bufă. Analogia dintre epoca lui şi „domnia” marinarului hăhăit se impune fără prea mult efort stilistic. Ştim bine că istoria se repetă, dar uite că se repetă la detaliu!

Şi azi există o camarilă transpartinică, protejată prin legături multe şi oculte, care jefuieşte ţara într-o veselie şi-n dispreţul legilor; şi azi biserica, plină de popi corupţi şi „sfinţi” tereştri, e unica lumânare în bezna populaţiei sărmane; şi azi armata este parcă intenţionat lăsată de izbelişte, înzestrarea ei cu tehnică militară e obiect de şmenuri, generalii obedienţi, făcuţi la apelul de seară, învârtesc afaceri şi, dacă n-ajung „cârpe de şters pe jos” (vorba preşedintelui), intră la puşcărie; şi azi sprijinitoarea cea mai guralivă a liderului trântit la referendum poartă nume predestinat, Elena; şi azi companiile străine obţin dreptul să exploateze resursele minerale şi umane în condiţii umilitoare, de unde aroganţa lor în mass-media cumpărată. Dar azi copiii sunt sfâşiaţi de câini şi ţiganii topesc căile ferate; pământul ajunge paragină, pentru ca importatorii de alimente să prospere; şcolile excelează la învăţat minciuna, furtul, înşelătoria; ziariştii se vând pe nimic, artiştii emigrează unde sunt apreciaţi, iar scriitorii...

Tradiţional păstrători ai conştiinţei neamului, îngrijitorii limbii şi amploiaţii sufletului, scriitorii români sunt absenţi din spaţiul public, în primul rând ca breaslă, apoi ca individualităţi. Unii s-au înregimentat sub steagul partidelor, căpătând fixaţii jenante. Prejudecăţile inculcate şi orgoliul nativ le distorsionează ochelarii, făcându-i să vadă, în loc de anomaliile momentului, OZN-uri (cum i s-a întâmplat recent lui Horia Gârbea). Cei lucizi recoltează toate invectivele, blamaţi de taberele încăierate. Lipsiţi de o tribună independentă şi puternică, unde să se exprime liber, ajung opozanţi pe internet, ca Paul Goma în anii 1990.

Şi-n condiţiile în care parlamentul este dominat numeric - ieri de liota strânsurilor băsiste, azi de odioasa coaliţie PSD-PNL - cine să se opună „democratic” aberaţiilor legale, băgate forţat pe gâtul cetăţenilor de guverne parcă antinaţionale? Cine să salveze ţara din - nu-i deloc o metaforă exagerată - ghearele caracatiţei crescute de fostul partid comunist? Mi se pare un răspuns elementar: Armata, a cărei misiune este să apere patria atât de inamicii din exterior, cât şi de cei înrădăcinaţi la nivel decizional. Fiindcă avem multe trăsături comune, invoc exemplul Turciei, scăpată în 1980 de cangrenă printr-o banală operaţi(un)e militară, condusă de Kenan Evren, ale cărei consecinţe benefice se văd în prezent.

Dar există în Armata română cineva capabil să-şi asume decizia? 

(Acolada - septembrie 2013)