O amintire cu Radu Petrescu

ALAMBICOTHECA

 Averse şi aversiuni

„Meteorologia lecturii” este o sintagmă celebră în spaţiul literar românesc. Autorul ei se numeşte Radu Petrescu. Nu-i cazul să intru în amănuntele unei biografii de scriitor aflat sub furtuna vremurilor, preocupat nu de cum să se aranjeze material, ci cum să-şi rostuiască scrisul-scrisele. Exclud şi excursurile ori divagaţiile pe o temă sau alta din textele petresciene, fie proze multiplu etajate, cu pridvoare înflorate şi stucaturi migălos lustruite, fie însemnări de jurnal, citite cândva în loc de rugăciune zilnică. Încerc o evocare nu lipsită de egotismul propriu cuiva care a învăţat să spună „eu” de la autorul ce-şi disimula eul printre personaje, riscând să fie confundat cu vreunul dintre ele. Pentru că - nu mai ocolesc! -, eu l-am cunoscut pe Radu Petrescu. Şi Radu Petrescu m-a cunoscut pe mine, adică a ascultat resemnat lectura unor schiţe cu care credeam că dau gata suflarea scriitoricească prezentă în sala ce-mi fusese martora câştigării unei oarecari notorietăţi.

Era, cred, prin 1980 sau 1981. Mă pregăteam să-mi iau zborul, debutând pe hârtie. În cenaclul literar „Ienăchiţă Văcărescu” taberele se delimitaseră involuntar, însă vădit, de când Florin Mugur, dirijorul ostilităţilor, invita să citească la fiecare şedinţă câte un tânăr din valul optzecist. Şi-n plus, doi-trei scriitori consacraţi, cu opinii echilibrate, care îl susţineau pe „coordonator”, numit fără voia lui responsabil peste un cuib de „foşti” (simpatizanţi legionari, liberali, ţărănişti etc.), situaţi contra din oficiu. Nu mă interesau asemenea subtilităţi belicoase. Faptul că fusesem primit în cenaclu încă din 1974 îmi dădea senzaţia că sunt „acasă”, atmosfera fiind mai degrabă familiară decât literară. Totuşi, când Florin Mugur a introdus pe reprezentanţii generaţiei mele, am răsuflat limpede: locul meu literar era alături de aceştia, iar prozele scurte, scrise în acei ani bezmetici, adunate în volum tocmai prin 1996, la editura Marineasa, şi în 2005, la Polirom, pot susţine afirmaţia.

Mi-a venit rândul să lecturez noile „capodopere”, compuse la lumina lămpii în satul natal - şi nu comit aici metafore, fiindcă viscolul iernii întrerupea curentul electric şi-n afara programului oficial, de care unii dintre noi poate că îşi amintesc. Scrisesem cu stiloul, pe foi de caiet mic, tip matematică, două proze fals-fantastice, şi eram tare mândru de caligrafia lor. Le-am citit cu aplomb descendent, observând cu coada ochiului cum, alături de mine, Radu Petrescu desena pe-o coală A4 figuri absconse, probabil un comentariu involuntar la ce-i recepta urechea. Florin Mugur, de cealaltă parte, pufnea în barbă, încercând să-şi păstreze trunchiul drept sub aversa fulgerelor slobozite din piepţii „caracudei”, oameni trecuţi de şase decenii, dar arătând mult mai bătrâni, datorită - iar asta am aflat-o abia după 1989! - anilor de puşcărie politică. Repet - habar n-aveam de asemenea detalii, eram încă tânăr şi necopt la minte (nu că, sexagenar, aş plesni de-atâta răscoacere!), deţineam resurse imense de ignoranţă!

Am terminat lectura într-o ostilitate de care mă consideram răspunzător, dat fiind că acum treceam drept protejatul lui Florin Mugur. Dânsul mă şi pusese la treabă, să-mi adun prozele într-un volum, ca să-l publice la editura Cartea Românească, unde era redactor. Discuţiile, pornite de la vechile mele texte realiste, încercau să nu scadă meritul fanteziilor actuale. S-au canalizat rapid pe aspecte complet detaşate de scris. Impasibil la atmosferă şi fără să audă ce spun ceilalţi, Radu Petrescu s-a aplecat spre mine şi mi-a făcut favoarea unei analize „la sânge”, aşa cum nimeni nu procedase până atunci. Drept încununare exegetică, a găsit într-o povestire schema unei situaţii mitologice, despre care eu nu citisem nici măcar referinţe indirecte, să o includ ca schelet narativ, fie şi parodic.

I-am însoţit în seara aceea pe cei doi scriitori prieteni până la colţul străzii ce poartă numele poetului de la Văcăreşti. Pe Radu Petrescu l-am mai zărit, cred, o dată. Nu l-am abordat, mi se părea că l-aş inoportuna. Mă bucur că e sărbătorit acum oficial de oameni care, pesemne, l-au cunoscut îndeaproape. E dovada faptului că steaua lui literară s-a fixat pe boltă, un reper intangibil.

(LITERE, septembrie 2016)

CITANIA

Ce este o Citanie?

Responsabili cu hrănitul vacii toată vara, Taica şi cu mine eram zilnic prezenţi la Grădina de legume, fostă a sârbilor Toma, Ţecu şi Ţigănilă, trecută la CAP Morteni, deoarece pământurile aparţineau comunei noastre. Eu ţineam vita de căpăstru, Taica mă ţinea pe mine sub supravegherea bastonului, ca să nu evadez de la îndatorire - faptă curajoasă pe care, mărturisesc umil şi cu jenă, o comiteam ori de câte ori bunicul adormea, trântit de căldură pe-o rână, la umbra sălciilor. Prind acum momentul să povestesc o ispravă care m-a făcut celebru în lumea restrânsă a satului şi între zgubiliticii viitori colegi de şcoală.

Era, indubitabil, înainte să începem clasa întâia, poate iulie, poate august 1963, o zi infernal de caldă pentru mine. Nu din cauza temperaturii urcate peste un prag neatins înainte, ci datorită... datoriei ce-mi fusese inculcată de asprul meu bunic. Ţinând cu dârzenie de lanţul căpăstrului, eram obligat să... oblig vaca să pască pe marginea Şanţului Mare, unde creştea cea mai deasă şi gustoasă iarbă. Pământul Şanţului, impermeabil datorită compoziţiei lutoase compactate cu maiul, era totuşi permanent irigat, astfel că iarba înnebunea. Cu toată soliditatea construcţiei, şobolanii de apă şi cârtiţele, în virtutea menirii lor, scobeau dăunătoare găuri prin care deturnau apa fără vreun rost precis. Uneori primeam misiunea să inspectez jgheabul de pământ şi să asigur înlăturarea pierderilor. Pentru asta, mergeam desculţ în lungul Şanţului, fie pe fundul său lunecos, fie pe malurile înguste. Depistam duşmănoasa acţiune a nevăzuţilor inamici după două semne: 1) de-o parte sau alta se lăţea câte o porţiune umedă, chiar o băltoacă, în locuri unde nu se irigase şi restul parcelei era uscat; 2) firul şoptitor al apei năboia vâjâind în vreo bulboană şi scotea ghiorţăieli simandicoase, de purcică în rut. Ca să elimin defecţiunea, căutam să decupez cu sapa câte o brazdă înrădăcinată, de pe la baza Şanţului. Alteori smulgeam un şomoiog de iarbă şi îl îndesam cu piciorul în gaura ce-şi lăţea gura într-un zâmbet hâd, înainte să trântesc un bolovan de piatră, ochit în cernoziomul dimprejur. Treaba asta îmi plăcea foarte mult, pentru că-mi dădea independenţă de mişcare şi responsabilitate în acţiune, elemente ce-au caracterizat, de altfel, întreagă perioada mea de operator al Sistemului Energetic Naţional.

Pe Şanţul Mare iarba ţâşnea de-a dreptul, fragedă şi înaltă, capabilă să strice îndiguiala, dacă nu era tăiată. Deseori, omul căruia nimeni nu-i zicea pe numele de botez, Gheorghe, sau de alint, Gogu, ci pe numele de familie, Manu, şeful cailor ce învârteau roata, era nevoit să cosească fânul, de sus în jos, proţăpit pe muchia lată cât talpa de copil. Poloagele cădeau întinse ca perdeaua ciuruită şi se uscau iute în văpaie. Adunatul era mai greu, recolta parcă nu merita efortul, astfel că soluţia cu vaca pe post de „trimmer”, cum s-ar spune azi, se impunea fără memorandum către conducerea onor CAP-ului, care şi-aşa dădea foarte rar pe la sectorul legumicol.

Era după-amiază şi trebuia să ţin vaca pe dreapta Şanţului, pe unde era mai umbră, în opinia lui Taica. În fapt, n-o ţineam, ci mergeam „în păştere”, adică în ritmul de înaintare impus de cheful rumegătorului animal. Sigur, puteam sta o vreme sub zarzărul ce întreţinea o părere de răcoare, cam la jumătatea digului, înainte de cotitură. Puteam să şi leg acolo vaca, aducându-i mohor de prin grădină; dar o făcusem, îmi luasem răsplata (o duioasă urecheală ce parcă m-a usturat vreo cinci minute), şi ce farmec are năzbâtia repetată? Dincolo de cotitură, şanţul reducându-şi înălţimea, Taica îmi interzicea să trec, motivând că nu e destulă iarbă. Practic şi elementar: acolo scăpam de sub ochiul său vigilent! Linia privirii, drept pornită din locul odihnitor găsit la umbra unei sălcii imense, nu se curba pe după cotul Şanţului şi nici nu putea să zboare pe deasupra. Ca să mă vadă din poziţia hedonistic aleasă, Taica ar fi trebuit să se ridice în picioare, eventual să urce până la tulpina ghimparului, de unde lesne zărea, fără ochelari, până la Pod; acţiune care, impusă celor 150 de kilograme ale sale, însemna un efort prea puţin economic.

Am plimbat blajinul patruped înainte şi-napoi pe lângă apeduct, fierbând în mine de ciudă, cu ochii la Coada Gligorului, unde apa era mai mică şi fundul plin de nisip, nu de mâl. Acolo se scăldau mulţi copii, unii de vârsta mea, destui veri cu mine de gradul al doilea sau al treilea. Să mă bălăcesc alături era şi dorinţă, şi nevoinţă. Cum să combat căldura, să nu-l supăr pe Taica şi să asigur o furajare competentă pantagruelicei lăptoase? Mintea copilului de şapte ani şi patru-cinci luni a găsit soluţia: am plecat acasă, trăgând lejer de lanţul naivei bovine. Nu mai ştiu cum am parcurs cei aproape doi kilometri de drum pietruit, tăind satul pe jumătate, dar încă nu pot închide ochii fără să am sub pleoape claritatea miezului de zi şi faţa înroşită a bunicii, dulcea mea Maică, probabil printre puţinele dăţi înfuriată (şi câtă dreptate ar fi avut să fie aşa mereu!) din cauza poznelor mele.

- Mă, neisprăvitule, du-te cu vaca înapoi, ce cauţi cu ea acasă de la ora asta? Fugi, că te omoară ăla!

Ăla, desigur, era Taica. Îi ştia de frică toată familia şi cam jumătate dintre neamuri, cărora le rămăsese lider necontestat după moartea tatălui său, fabulosul Andrei, zis Andrei-şăfu. Folosesc, pentru lesnicioasă înţelegere, cuvântul „frică”, deşi sentimentul nu era ăsta. Taica dădea expresie mentalităţii din familiile cu tradiţie şi conştiinţă de neam: era Cel-de-care-ascultă-toţi, purtătorul invizibilei coroane de cap al clanului. Sfatul său la momente de cumpănă se dovedea util, iar decizia în chestiuni disputate era lege nescrisă. Rolul, moştenit de la străbunicul Andrei Ungureanu, i se potrivea, dar nu-l afirma ostentativ şi bătăios, ca şefii altor familii. Taica îşi vedea de-ale lui, preferând să facă pe individul indispus, decât să împartă înţelepciunea cu polonicul. Trecea cu vederea destule abateri de la cutumă, pricepea bine încotro se îndreaptă societatea rurală, părea indiferent şi lipsit de atenţie. Dar nu scăpa nimic din vedere, ştia tot ce-l întrebi, avea soluţii la orice problemă şi un ochi la ceafă, cel cu care mă vedea când dormea pe-o parte şi eu credeam că pot să-l fentez. Şi pritocea o trăsătură de-a binelea românească: răbda îndelung orice nedreptate, neînţelegere, neascultare din partea copiilor; însă la un moment dat izbucnea cu o furie sigur jucată, dar nu mai puţin distrugătoare. Nu l-am prins des într-o asemenea ipostază, se mai domolise după 60 de ani, cât număra când m-a luat sub ocrotirea lui inclementă, învăţându-mă cititul, scrisul şi tabla înmulţirii (tabla împărţirii nu, pe aia am deprins-o fără explicaţii, nu-mi dau seama cum, pesemne că mintea mea făcea operaţia inversă înmulţirii automat!). Accesele de furie ţineau de trecutul dur, când - vorba unchiului Ioniţă, băiatul cel mare - toţi din familie stăteau spate în spate şi munceau fără crâcnire, cu ochii la „Ăl Mare”, din cuvântul căruia nu ieşeau. Că „îi ştiau de frică”, e un fel de-a zice, o traducere din româna literară în româna populară. De frică îi ştia şi Maica, dar nu arăta deloc, şi-l combătea duios cu vorbe neînţelese de copilul care eram. Pe Maica n-a atins-o în viaţa lui cu vreo palmă, cum procedau alţi bărbaţi cu nevestele personale (uneori şi cu ale altora); nouă, celorlalţi, nu ne ierta erorile, „atenţionându-ne” la glezne cu vârful bastonului. Sufereau atenţia şi străinii cărora li se năzărea să se opună, într-un fel sau altul, masivului Domn Băşică, după cum i se spunea pe porecla din două cuvinte, nimeni neîndrăznind să uite cuvântul Domn.

Biată Maica, bine cunoscându-şi bărbatul (al doilea; primul murise la nici un an după căsătorie de „aprindere la plămâni”) căruia îi dăruise trei copii, bănuia ce reacţie o să aibă, constatând isprava unicului nepot. Şi n-a greşit. Dar nici n-a luat „măsuri de protecţie civilă”, ca de obicei, când mă scăpa de urecheală pitindu-mă după fusta ei. M-am întors cu inima cât puricele de câine, încurajându-mă neostoit cu gândul că nemilostivului meu bunic îi va fi fost lene să se ridice de pe ţolul întins pe iarba plăcut mirositoare şi să verifice unde sunt eu cu vaca. Aşa am crezut până am ajuns - mai mult tras de lanţ decât controlând cu el pe blajina lui purtătoare - aproape de capătul şanţului, sub ghimpar. De acolo până la salcia ce-l umbrea pe Taica era o mică pajişte cu iarbă măruntă, păscută de caii lui Manu, împiedicaţi la picioarele din faţă şi lăsaţi aşa liberi. Ei se hrăneau paşnic fără să fie nevoie de pripon ca să-i ţină departe de lacra cu ceapă: leguma dădea cabalinelor senzaţii alimenare dezagreabile. În ziua aceea, nici Manu, nici caii, nici altcineva nu depunea vreo muncă, din amarul căreia să nască roade. Să fi fost - mă întreb acum - o zi de sărbătoare? Dacă da, nu era duminică; şi mai degrabă Sfânta Mărie-Mare decât Sf. Ilie, stabilizate din vechime pe 15 august şi 20 iulie, ambele „ţinute” prin activităţi lucrative minime, necesare să te hrăneşti tu şi animalele curţii. Am zis „mai degrabă”, fiindcă de Sf. Ilie mergeam la bâlciul din Găeşti, tradiţionala manifestare populară după care tânjeam un an. La bâlci ne dădeam în comédii, vedeam circul de animale dresate - chestii de vis altfel - şi, deliciu suprem, lingeam îngheţată. E drept, vara trecea câteodată prin sat - ori apărea brusc la vreo nuntă, sau la hora duminicală - un negustor ambulant, împingând triciclul prevăzut cu un soi de bazin de lemn între roţile din faţă. Cutia era umplută cu gheaţă înfăşurată în fân, să nu se topească prea repede, şi conţinea două recipiente din tablă galvanizată, pline cu delicioasa substanţă. Preţul fiind cam piperat, cumpăram doar câte una, pe care musai o împărţeam cu vreun frate sau o soră...

Apropierea de ghimpar şi, subsecvent, de Taica, îmi crescuse nivelul adrenalinei (deşi habar n-aveam de asemenea proces endocrinologic). Purtam o cămaşă cadrilată de pânză ieftină, pantaloni de doc albastru suflecaţi peste genunchi, eram desculţ şi cu capul neacoperit. Mă ardea neplăcut soarele, aşa că am considerat binevenită invitaţia lui Taica, de a mă alătura lui la umbră, după ce leg lanţul căpăstrului vacii de ţăruşul anume înfipt sub arborele imens.

- Şi lasă, nu-i mai da burean, văd că a păscut destul! - a zis Taica, înlăturându-mi ultima urmă de suspiciune, deşi tocmai remarca asta trebuia să o stârnească imediat. Cum adică, să nu vadă Taica burta minimalistă a vacii, coastele reliefate ca şi cum n-ar fi mâncat de-o lună? El, care putea spune dintr-o ochire cât păscuse animalul, şi cât băuse apă, când mă întorceam seara acasă şi duceam vaca în grajd, sperând să trec neobservat? Eu, ştiindu-mă vinovat, dacă mă uitam la vacă, zăream un schelet învelit în piele. N-a fost timp să lămuresc misterul cecităţii bunicului, fiindcă el a continuat cu glas mieros, de fost cântăreţ bisericesc - adică ţârcovnic:

- Ia, vin aici să-ţi dau un franc!

Franc îi spunea leului, unitatea noastră monetară. Din când în când îl apuca dărnicia, aşa că m-am dus cu mâna întinsă şi garda complet lăsată - nu că ar fi folosit la ceva menţinerea nivelului maxim de alertă ori baricadarea după neîncredere!... Când era să fie, n-aveam scăpare! Iar de astă dată nici n-a fost nevoie de cârligul bastonului să-mi agăţe piciorul. Pur şi simplu a aşteptat pe iarbă, ţinând deschisă palma cu hârtia de un leu până am ajuns alături - şi nu ştiu când m-am pomenit înhăţat, săltat pe sus şi azvârlit în apa Neajlovului, aflată la trei paşi. Toate astea s-au petrecut cu viteza unui ţânţar căpiat de arşiţă, căruia nu-i poţi vedea corpul, ci doar îi auzi ţiuitul şi-ţi imaginezi zborul.

Copilul care n-a murit în mine se uită cu nostalgie, tristeţe şi îngăduinţă la copilul care am fost, cel ce se agită neputincios în apa răcoroasă a Neajlovului, sub pleata uriaşei sălcii din care a rămas doar amintirea, şi-i spune:

- Nu plânge, prietene, eşti încă inocent şi nu ai habar ce te aşteaptă - suferinţe, bucurii, muncă şi puţine, mult prea puţine petreceri!

Copilul care am fost se uită la copilul care sunt acum, la 60 de ani, şi-i cere ajutor, să iasă din apa răcoroasă a Neajlovului, să scape din nămolul în care picioarele desculţe se înfundaseră până mai sus de glezne. Nu învăţasem înotul - sport iubit cu patimă, practicat rar -, însă nu-mi era teamă că mă înec. A muri, ca fapt în sine, ştiam ce este. O însoţisem pe Maica la câteva înmormântări şi la unele priveghiuri de morţi, rude cu noi. Mi se putea întâmpla şi mie asemenea pocinog, dar nu mă preocupa atunci, cum nu mă îngrijorează nici azi. În acele momente de nedorită scaldă, eu teoretizam iminenta apariţie a vreunui şarpe de sub malul înierbat al râului şi dezvoltam alert virtuale strategii de negociere cu reptila. Acolo, prin scorburile fără fund căscate sub rădăcinile matusalemicelor salicacee, când prindeau peşte cu plasa, oameni mari se scufundau să cotrobăiască, până nu li se mai vedeau decât bulbucii răsuflărilor. Asistasem, umblând pe mal de la un capăt la altul al Gligorului - cum i se spunea Neajovului în acea porţiune imensă, în care mai mult băltea decât curgea - la adevărate bătai date de pescari cu crapii. Mă scârbeau, nu mă speriau şerpii pe care unii dintre bărbaţi îi azvârleau morţi pe mal, după ce le răsuceau scurt gâturile, într-un stil necunoscut. Auzisem că şerpii de apă nu muşcă şi nu sunt veninoşi. De ce oare mă teroriza - acesta e cuvântul, degeaba aş folosi eufemisme - posibilitatea ca vreun te miri ce balaur să atace pe când mă zbăteam să ies pe malul cu iarbă lunecoasă, iar Taica nu mă lăsa, împingându-mă cu bastonul înapoi? Oare mai e necesar să disec amintirea acestui moment penibil şi teribil? Se cuvine să-l condamn pe nesăbuitul bunic lipsit de talent pedagogic, dar nu şi de dragoste pentru nepotul fluşturatic şi - realmente - iresponsabil, autor a tot felul de boacăne, mai ales când i se spunea ce să nu facă? Mi-e foarte clar azi că aprigul bărbat, care nu se ferea de muncă şi nici să înfrunte adversităţile timpului său, mă iubea fără pic de dubiu, nu pentru că eram unicul nepot de sex masculin, ci... Naiba ştie de ce mă iubea, şi ce fel de dragoste era aceea exprimată în replica (aproximativ) următoare:

- Futu-ţi citania mă-tii, ai dus vaca acasă, î? Nemâncată, îî? Păi ce credeai matale, domnule, că nu te văd? Că eu dorm, îîî? Futu-ţi citania mă-tii!

Înjurături în limbajul curent al consătenilor auzeam destule, una mai colorată decât alta. De „citanie” înjura doar Taica. Şi nimeni n-a îndrăznit să-i împrumute expresia, să o repete ca pe una mai eficientă în răpunerea adversarului. Am încercat să duc eu mirazul mai departe, tot port prenumele şi iniţiala bunicului. Oricât m-am străduit, reuşita s-a ţinut la distanţă de mine. Drăcuiesc, fut în gură sau pizdă pe mă-sa, invoc termeni aproximativi din versetele satanice, însă n-am obţinut nici până la vârsta abţinerilor isihaste pecetea stilistică pe care Taica o etala fără efort în momentele de stres. Tata înjura de „sângele mă-tii”, Tatoniţă avea ce-avea cu „irodu' mă-sii”, Florică, vecinul nostru zicea „fir-ar nemţii-ai dracului”, ca şi nea Aurică, vărul său. Mulţi bărbaţi aveau înjurături preferate, destui foloseau variantele uneia extrem de uzate. Mai expresiv, dar parcă nu cât Taica, era nea Costică Voinea, dulgher şi tâmplar de meserie, a cărui cuţitoaie slujea ca unealtă de aşchiere a lemnului, cât şi ca metaforă exantematică adresată genericilor duşmani. „Futu-ţi cuţitoaia mumă-tii” sună de parcă te-ar tăia, într-adevăr; dar „futu-ţi citania mă-tii” mi se pare flamboaiantă în simplitatea-i originară...

Era - ierte-mi-se repetiţia! - vara lui 1963, iar sătenii din Cacova păreau să descopere că pot fi mai atenţi la fleacurile vecinilor, deoarece nu se preocupau de pământurile lor - li se luaseră la colectiv! A nu cădea pradă batjocurii satului, făcând ce nu se face, era tot atât de important ca şi a nu împrumuta nimic de la nimeni. Ştiam asta din şcoala celor şapte ani de-acasă, care funcţiona implacabil dinainte de orice învăţământ oficial! Nu pot găsi altă explicaţie faptului că, peste frica de şerpi, de Taica sau de balauri inexistenţi, eu mă pricopsisem cu ruşinea de a fi fost văzut aruncat în apă: pe malul celălalt, tolăniţi sub cea mai bătrână salcie a văii, râdeau de mine copiii care se scăldaseră la Coada Gligorului. Îi cunoşteam pe toţi şi ştiam că, începând din toamnă, unii vor fi în clasa întâia, cu mine. Cel care avea să-mi fie coleg de bancă - Gică Mocanu, zis Dură al lui Bolovan - a fost nemilos: ani la rând, n-a existat împrejurare să nu pomenească de baia mea forţată şi de înjurătura lui Taica, făcându-mi reclamă gratuită până hăt, spre nămiaza tinereţii. Adăugată la strigătul „Miti, Taica!”, pe care mi-l adresau toţi, chipurile să evit ameninţarea pedepsei, „citania” mi-a amărât multe clipe ale nesăbuitei copilării...

Deloc surprinzător, „Citanie” a devenit apelativ obişnuit din partea oricui îl cunoştea pe Taica şi nu se îndoia că sunt nepotul lui. Verii, şi bunii mei prieteni Nicu & Ment nu m-au scos ani de zile din „băi, Citanie!”. Bărbaţi insensibili şi muieri nasoale m-au blagoslovit la fel. Chiar şi prima fată asupra căreia am deschis privirea sexuală m-a blocat cu acest „Citanie”, vecin cu Pocitanie. Apropierea nu era deloc forţată. În clasa a VIII-a fiind, aveam o profesoară de agricultură ţanţoşă, trupeşă, cu părul negru lung şi drept, cu pieptul inexpugnabil ca meterezele cetăţii Masada. O priveam pesemne cu atâta poftă, încât îi era jenă să-mi facă morală, dar sigur n-o deranja admiraţia mea lubric precoce la cei 14 ani, fiindcă mă alinta zicându-mi Mitea, în timp ce colegilor li se adresa răstit pe numele de familie. Într-o zi, când fusesem tuns zero naiba ştie din ce motiv, profesoara a remarcat, privindu-mă cu o neuitată fascinaţie stranie, leneş rezemată de colţul sobei de teracotă:

- Vai, Mitea, cât de urât eşti!

De-aia mă simt şi azi o pocitanie. Citanie? Nu ştiu ce-o fi...

(fragment dintr-o carte)

Publicat în revista ATENEU - nr. 563-564 - iulie - august 2016