O amintire cu Radu Petrescu

ALAMBICOTHECA

 Averse şi aversiuni

„Meteorologia lecturii” este o sintagmă celebră în spaţiul literar românesc. Autorul ei se numeşte Radu Petrescu. Nu-i cazul să intru în amănuntele unei biografii de scriitor aflat sub furtuna vremurilor, preocupat nu de cum să se aranjeze material, ci cum să-şi rostuiască scrisul-scrisele. Exclud şi excursurile ori divagaţiile pe o temă sau alta din textele petresciene, fie proze multiplu etajate, cu pridvoare înflorate şi stucaturi migălos lustruite, fie însemnări de jurnal, citite cândva în loc de rugăciune zilnică. Încerc o evocare nu lipsită de egotismul propriu cuiva care a învăţat să spună „eu” de la autorul ce-şi disimula eul printre personaje, riscând să fie confundat cu vreunul dintre ele. Pentru că - nu mai ocolesc! -, eu l-am cunoscut pe Radu Petrescu. Şi Radu Petrescu m-a cunoscut pe mine, adică a ascultat resemnat lectura unor schiţe cu care credeam că dau gata suflarea scriitoricească prezentă în sala ce-mi fusese martora câştigării unei oarecari notorietăţi.

Era, cred, prin 1980 sau 1981. Mă pregăteam să-mi iau zborul, debutând pe hârtie. În cenaclul literar „Ienăchiţă Văcărescu” taberele se delimitaseră involuntar, însă vădit, de când Florin Mugur, dirijorul ostilităţilor, invita să citească la fiecare şedinţă câte un tânăr din valul optzecist. Şi-n plus, doi-trei scriitori consacraţi, cu opinii echilibrate, care îl susţineau pe „coordonator”, numit fără voia lui responsabil peste un cuib de „foşti” (simpatizanţi legionari, liberali, ţărănişti etc.), situaţi contra din oficiu. Nu mă interesau asemenea subtilităţi belicoase. Faptul că fusesem primit în cenaclu încă din 1974 îmi dădea senzaţia că sunt „acasă”, atmosfera fiind mai degrabă familiară decât literară. Totuşi, când Florin Mugur a introdus pe reprezentanţii generaţiei mele, am răsuflat limpede: locul meu literar era alături de aceştia, iar prozele scurte, scrise în acei ani bezmetici, adunate în volum tocmai prin 1996, la editura Marineasa, şi în 2005, la Polirom, pot susţine afirmaţia.

Mi-a venit rândul să lecturez noile „capodopere”, compuse la lumina lămpii în satul natal - şi nu comit aici metafore, fiindcă viscolul iernii întrerupea curentul electric şi-n afara programului oficial, de care unii dintre noi poate că îşi amintesc. Scrisesem cu stiloul, pe foi de caiet mic, tip matematică, două proze fals-fantastice, şi eram tare mândru de caligrafia lor. Le-am citit cu aplomb descendent, observând cu coada ochiului cum, alături de mine, Radu Petrescu desena pe-o coală A4 figuri absconse, probabil un comentariu involuntar la ce-i recepta urechea. Florin Mugur, de cealaltă parte, pufnea în barbă, încercând să-şi păstreze trunchiul drept sub aversa fulgerelor slobozite din piepţii „caracudei”, oameni trecuţi de şase decenii, dar arătând mult mai bătrâni, datorită - iar asta am aflat-o abia după 1989! - anilor de puşcărie politică. Repet - habar n-aveam de asemenea detalii, eram încă tânăr şi necopt la minte (nu că, sexagenar, aş plesni de-atâta răscoacere!), deţineam resurse imense de ignoranţă!

Am terminat lectura într-o ostilitate de care mă consideram răspunzător, dat fiind că acum treceam drept protejatul lui Florin Mugur. Dânsul mă şi pusese la treabă, să-mi adun prozele într-un volum, ca să-l publice la editura Cartea Românească, unde era redactor. Discuţiile, pornite de la vechile mele texte realiste, încercau să nu scadă meritul fanteziilor actuale. S-au canalizat rapid pe aspecte complet detaşate de scris. Impasibil la atmosferă şi fără să audă ce spun ceilalţi, Radu Petrescu s-a aplecat spre mine şi mi-a făcut favoarea unei analize „la sânge”, aşa cum nimeni nu procedase până atunci. Drept încununare exegetică, a găsit într-o povestire schema unei situaţii mitologice, despre care eu nu citisem nici măcar referinţe indirecte, să o includ ca schelet narativ, fie şi parodic.

I-am însoţit în seara aceea pe cei doi scriitori prieteni până la colţul străzii ce poartă numele poetului de la Văcăreşti. Pe Radu Petrescu l-am mai zărit, cred, o dată. Nu l-am abordat, mi se părea că l-aş inoportuna. Mă bucur că e sărbătorit acum oficial de oameni care, pesemne, l-au cunoscut îndeaproape. E dovada faptului că steaua lui literară s-a fixat pe boltă, un reper intangibil.

(LITERE, septembrie 2016)

NICI ACUM DOI ANI NU AVEAM BLOG...

NICOLAE MANOLESCU

SAU

DESPRE SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE

    După ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice. Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat, detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale, tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!

    Ce m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură” la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat, prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”. Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”, replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt & desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii, recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul” ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează accelerat...

    Nicolae Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de la o familie mare, bine situată în societatea interbelică. (Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost. Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor unei mari părţi din electorat, în 2000.

    Manolescu încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei (răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când, conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu (se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor; americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii, spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete; englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?

    Există, în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume, acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism, că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut (ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275). De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine, Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a grăbit să-i ocupe locul la România literară)...

    Criticul literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează. Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui. Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George, ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat, nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...

    Însă nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte, ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l pot lăuda mai mult!

(Argeş - septembrie 2011)

IDEI FLOTANTE - MAI 2013

Viaţa mea fără de Noica

     I-am întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile.

     Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru din cele citite...

     Doi-trei ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu „apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile. Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de „poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”. Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!

     Verdictul primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică, m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş, cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu, librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D. Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel) K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani comunişti...

     „Modelul paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”, am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv, pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid, neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată - al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute, m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din realitate!

     Norocul mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia studenţească”, Wozu Noica?, la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.

   ...Nu mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt, necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari, opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?

(TIMPUL - mai 2013)