O amintire cu Radu Petrescu

ALAMBICOTHECA

 Averse şi aversiuni

„Meteorologia lecturii” este o sintagmă celebră în spaţiul literar românesc. Autorul ei se numeşte Radu Petrescu. Nu-i cazul să intru în amănuntele unei biografii de scriitor aflat sub furtuna vremurilor, preocupat nu de cum să se aranjeze material, ci cum să-şi rostuiască scrisul-scrisele. Exclud şi excursurile ori divagaţiile pe o temă sau alta din textele petresciene, fie proze multiplu etajate, cu pridvoare înflorate şi stucaturi migălos lustruite, fie însemnări de jurnal, citite cândva în loc de rugăciune zilnică. Încerc o evocare nu lipsită de egotismul propriu cuiva care a învăţat să spună „eu” de la autorul ce-şi disimula eul printre personaje, riscând să fie confundat cu vreunul dintre ele. Pentru că - nu mai ocolesc! -, eu l-am cunoscut pe Radu Petrescu. Şi Radu Petrescu m-a cunoscut pe mine, adică a ascultat resemnat lectura unor schiţe cu care credeam că dau gata suflarea scriitoricească prezentă în sala ce-mi fusese martora câştigării unei oarecari notorietăţi.

Era, cred, prin 1980 sau 1981. Mă pregăteam să-mi iau zborul, debutând pe hârtie. În cenaclul literar „Ienăchiţă Văcărescu” taberele se delimitaseră involuntar, însă vădit, de când Florin Mugur, dirijorul ostilităţilor, invita să citească la fiecare şedinţă câte un tânăr din valul optzecist. Şi-n plus, doi-trei scriitori consacraţi, cu opinii echilibrate, care îl susţineau pe „coordonator”, numit fără voia lui responsabil peste un cuib de „foşti” (simpatizanţi legionari, liberali, ţărănişti etc.), situaţi contra din oficiu. Nu mă interesau asemenea subtilităţi belicoase. Faptul că fusesem primit în cenaclu încă din 1974 îmi dădea senzaţia că sunt „acasă”, atmosfera fiind mai degrabă familiară decât literară. Totuşi, când Florin Mugur a introdus pe reprezentanţii generaţiei mele, am răsuflat limpede: locul meu literar era alături de aceştia, iar prozele scurte, scrise în acei ani bezmetici, adunate în volum tocmai prin 1996, la editura Marineasa, şi în 2005, la Polirom, pot susţine afirmaţia.

Mi-a venit rândul să lecturez noile „capodopere”, compuse la lumina lămpii în satul natal - şi nu comit aici metafore, fiindcă viscolul iernii întrerupea curentul electric şi-n afara programului oficial, de care unii dintre noi poate că îşi amintesc. Scrisesem cu stiloul, pe foi de caiet mic, tip matematică, două proze fals-fantastice, şi eram tare mândru de caligrafia lor. Le-am citit cu aplomb descendent, observând cu coada ochiului cum, alături de mine, Radu Petrescu desena pe-o coală A4 figuri absconse, probabil un comentariu involuntar la ce-i recepta urechea. Florin Mugur, de cealaltă parte, pufnea în barbă, încercând să-şi păstreze trunchiul drept sub aversa fulgerelor slobozite din piepţii „caracudei”, oameni trecuţi de şase decenii, dar arătând mult mai bătrâni, datorită - iar asta am aflat-o abia după 1989! - anilor de puşcărie politică. Repet - habar n-aveam de asemenea detalii, eram încă tânăr şi necopt la minte (nu că, sexagenar, aş plesni de-atâta răscoacere!), deţineam resurse imense de ignoranţă!

Am terminat lectura într-o ostilitate de care mă consideram răspunzător, dat fiind că acum treceam drept protejatul lui Florin Mugur. Dânsul mă şi pusese la treabă, să-mi adun prozele într-un volum, ca să-l publice la editura Cartea Românească, unde era redactor. Discuţiile, pornite de la vechile mele texte realiste, încercau să nu scadă meritul fanteziilor actuale. S-au canalizat rapid pe aspecte complet detaşate de scris. Impasibil la atmosferă şi fără să audă ce spun ceilalţi, Radu Petrescu s-a aplecat spre mine şi mi-a făcut favoarea unei analize „la sânge”, aşa cum nimeni nu procedase până atunci. Drept încununare exegetică, a găsit într-o povestire schema unei situaţii mitologice, despre care eu nu citisem nici măcar referinţe indirecte, să o includ ca schelet narativ, fie şi parodic.

I-am însoţit în seara aceea pe cei doi scriitori prieteni până la colţul străzii ce poartă numele poetului de la Văcăreşti. Pe Radu Petrescu l-am mai zărit, cred, o dată. Nu l-am abordat, mi se părea că l-aş inoportuna. Mă bucur că e sărbătorit acum oficial de oameni care, pesemne, l-au cunoscut îndeaproape. E dovada faptului că steaua lui literară s-a fixat pe boltă, un reper intangibil.

(LITERE, septembrie 2016)