TERAPIE NARATIVĂ - 1/2021

CUM AM RATAT CARIERA DE BEȚIV

(nodul gordian și dopul de cocean)

Enunțul „alcoolul ucide” este un truism din seria banalităților cu pretenție de axiomă, gen „carnea îngrașă”, „mărul ține doctorul departe” sau „cititul cărților te face mai inteligent”. E drept, am cunoscut câțiva oameni care au sfârșit în urma consumului exagerat, dar știu pe cineva imun la orice băutură alcoolică, scutit de boli în cele cinci decenii de consecvență băutoare și fără pic de semne că ar contacta vreuna. Dacă o să moară mâine, zice: „Nu mai contează!” Vărul meu, Nenea – fie-i pomenirea veșnică! –, a băut de când a început să bea și până spre 60 de ani aproape zi de zi, uneori fără să se trezească timp de-o săptămână. Și a murit de-o infecție dentară, tratată cu multă indiferență și alcool de toată mâna.

Un prieten, tiz al meu, Mitică, zis Pașa, obișnuia într-o vreme – anii 1980 – să intre „om de alergătură” la un alambic aflat în gestiunea C.A.P.-ului din satul său natal. Se apuca de lucru toamna, la deschiderea manufacturii, și nu mai pleca de acolo până când nu se răcea cazanul după ultima șarjă. Că bea zilnic? Respingea cu tărie orice insinuare! Atribuțiunile lui de serviciu erau: să guste țuica, să-i măsoare tăria, să-i verifice aroma și să constate dulceața sau acreala, după caz. Așa că el nu bea: profesa în domeniu! Și nu, nu umbla amețit non-stop: era doar obosit! De-aia se culca pe lângă cuptor, pe un pat de lemn lipit de zidul cald. Păi, de ce să se mai ducă acasă? Acasă nu-l așteptau nici nevastă, nici copii (ratase ziua căsătoriei, fiind ocupat cu alte chestii!), iar de certurile cu părinții era sătul! În iarna când, beat pulbere fiind, a căzut într-un șanț și a înghețat, putea să moară dacă nu avea suficient alcool în sânge. Însă nu purta mănuși, astfel că i-au degerat mâinile și a pierdut una sau două falange de la câteva degete. Mi le-a arătat, către primăvară, reticent și rușinat, dar convins că dacă nu ar fi băut suficient, nu mai stăteam noi de vorbă! Ochii îi sticleau jucăuș-ironic, și plusa nonșalant cu glume pe seama altui prieten care ni se alăturase la masa plină de sticle, pe trotuarul amenajat ca terasă de patronii fostei cofetării centrale, transformate în „Magazin cu de toate”. A fost ultima dată când l-am întâlnit, și regret din inimă că am aflat de moartea lui după câteva săptămâni scurse de la năprasnicul eveniment. Dar așa, fără program, funcționa prietenia noastră, destupată pe la 13 sau 14 ani, când ne cunoscuserăm la săpat de legume în grădina I.A.S.-ului de pe lunca Argeșului, spre satul Merii. Să fi murit Pașa din cauză că băuse prea mult? Nu știu. Probabil o să aflu când ne vom regăsi pe lumea cealaltă, unde zice-se – ci Allah e mai știutor! – că ne regăsim cu toții!... Vă țin la curent, fiți pe fază!

Tata, însă, da! Pot zice că a murit din cauza excesului de alcool de proasă calitate, numit convenabil țuică. Nu „servea” alte băuturi. Verbul „a servi” reproduce vorba lui elevată din momentele încă lucide și serioase de după prima înghițitură, când căpăta o ciudată și nu prea justificată atitudine prezumțioasă ce-l ținea cam până golea a treia oară paharul sau ceașca. Mă amuza mereu să-l studiez în acest interval, dar nu-l priveam ironic, nici nu-i reproșam „apucăturile”, măcar că știam din experiențele trecute că starea lui va degenera foarte curând în cea mai bleagă beție. Ciroza n-a putut să o evite, nici n-a știut că o are până când a ajuns la spital și-a umplut un lighean cu sânge. Poate și țigările să fi contribuit la ruperea arterelor esofagului, iar medicul Trosca (da, cel care a dus la Târgoviște, cu mașina proprie, pe soții Ceaușescu, abandonați pe-o șosea pustie de abstinenții gardieni) n-a știut ce tratament să-i aplice, în acea seară de 3 aprilie 1984, când bolnavul nu se mai oprea din tuse și expectorație... Tânăr fiind, nu i-am iertat prea multe genitorelui meu, însă nici el nu mi-a iertat nimic; ba, s-a străduit mereu să mă oblige să fac ce credea că e bine pentru mine. Și, pentru a fi cât mai convingător, folosea uneltele aflate la îndemână: cureaua de la pantaloni, lanțul căpăstrului vacii sau cel de la bicicletă, diferite nuiele de salcâm, de răchită, de zarzăr sau de alun, ciomagul din lemn de corn pe care – la 12 ani – tocmai îl lustruisem cu un ciob de sticlă și mă mândream față de copiii satului că „uite cu ce domolesc eu vaca!”; în câteva reprize a întrebuințat și bastonul lui Taica, dar de cele mai multe ori, împins de sângele-i iute, palma de muncitor. Era aspră ca tubul de plastic, izolația cleștelui patent, scula pe care, alături de șurubelniță, electricianul se mândrea că nu i-o poate lua nimeni din mână. Evident că m-aș bucura să trăiască și azi; posibil să exagerez, totuși, viața este imprevizibilă, iar paternelul, până la 28 de ani ai mei, mi-a dovedit-o din plin. Iar dacă m-a învățat ceva, fără să fie conștient sau convins că mă învață, a fost să cam ocolesc băutura!

În anii comunismului biruitor, dacă erai mascul tânăr și sănătos, să bei devenise modalitatea cea mai simplă, energică și lesne demonstrabilă de a-ți dovedi potența, puterea, tăria. Sincer vă spun: n-am fost nici adeptul, nici practicantul umezitoarei metode. Nu fiindcă n-aș fi fost capabil; am dovedit ce pot, suficient de clar ca să nu fiu acuzat de slăbiciune sau lașitate. Deseori am căzut la datorie, cinstit și bărbătește, după vijelioase lupte cu lingușitoarele licori. Dar nenumăratele beții ale lui tata mă îndemnau subconștient la reținere, nu programatic, nu în răspăr, nici pentru că mi-ar fi impus el, ferm și violent, interdicția. Mai mult ca sigur că aș fi procedat pe dos; dacă mă gonea de la gura damigenei de țuică, acolo mă găsea! Spre cinstea lui, n-a făcut-o, iar libertatea de-a bea când am chef a fost o lecție de comportament „servită” mie fără garnitură de murături. Și pentru asta îl admir în continuare pe tata. În fond, era un bărbat crescut din pruncie cu gândul că el este „ăla mic” din familie și trebuie să asculte de „cei mari”, mai cu seamă de fratele lui, Ioniță, un fel de Paraschiv Moromete, personajul lui Marin Preda, în a cărui carte unchiu-meu s-a regăsit încântat... Bețiv impenitent până la 45 de ani, cât a lucrat pământul, întâi ca „plugar” (cum scria la rubrica „profesiune” în actele de-acum câteva decenii), apoi ca „brigadier” la C.A.P., secția legumicolă, Tatoniță (așa i-am zis până n-am mai avut cui zice) s-a lăsat de orice băutură alcoolică în anul când s-a angajat în industrie, calificându-se frezor la UTCHIM. Ulcerul și alte boli digestive tot atunci l-au cotropit și n-a mai scăpat de ele, indiferent ce regim a urmat, până când s-a prăpădit, la 80 de ani. A murit convins că din cauza băuturii se duce pe copcă și ne-a predicat moderația în stilul cântărețului Gică Petrescu, molcom, superior, de parcă deținea secretul vieții veșnice. Și pesemne că asta credea și el într-o vreme, după spargerea C.A.P. în 1990, când s-a luptat și „prin tribunale” să recapete pământuri pe care nu le deținuse, dar considera că i se cuvin în urma nu știu căror moșteniri.

M-am născut dotat în defecte, dar și cu talentul de a nu face ce se așteaptă de la mine să fac. Asta i-a enervat pe mulți – prieteni, rude, iubite sau colegi de serviciu. Capacitatea de a îngurgita orice alcool mi-a lipsit însă, și mi-au trebuit mulți ani să-mi înțeleg handicapul. Prima dată când am verificat defecțiunea, a fost în iarna lui 1984-1985, cumplit de frumoasă, dacă o privesc retrospectiv, prin lupa amintirii. Aveam un coleg de serviciu, Ninel, care ținea să mă „cinstească” ori de câte ori mă prindea prin oraș, fiindcă îi cedasem apartamentul atribuit mie de Consiliul Popular, din fondul locativ urban nou construit. Rar scăpam de insistența lui. La Virtute, barul unicului hotel al orașului, Ninel era nelipsit. Iarna fiind covârșitoare, la serviciu și înapoi mergeam pe jos, vreo 3-4 kilometri. Într-o seară geroasă, cu cer limpede și zăpadă scârțâietoare, l-am întâlnit pe coleg la intrarea locantei, ale cărei trepte urcau un etaj. M-a poftit să bem ceva, să nu îngheț de frig până acasă. În loc să rad, ca de obicei, o vodcă, am primit recomandarea lui Ninel și-am luat 100 de grame lichior de cafea. Dulce, fără cine știe ce arțag la gust, licoarea m-a păcălit să mai ling o sută. Trecuse de ora opt seara și mi-era foame, iar colegul, obișnuit al cârciumii, voia să comande niște fripturi sau mititei. Pățit, știam că, dacă accept, ne întindem peste ora închiderii. Voiam, totuși, să-mi adorm copii, așa că am plecat în pas vioi pe străzile sticloase. Treptat am simțit o durere surdă în pântece, parcă mi-l prinsese gheara unui animal sălbatic și-l sfâșia. Sau, parcă îmi făcuse cineva intestinele nod și le strângea continuu. (Când i-am pomenit colegului, peste câteva zile, ce-am îndurat, el a râs: „Nodul gordian!” Știa despre obiect, auzise cum se rezolvă...) Mă mișcam tot mai anevoie, mă podidise și transpirația, iar la un moment dat era să-mi scot minteanul de dimie dăruit cândva de tata, fiindcă îi rămăsese mic. (L-am purtat cu drag ierni la rând, am și poze!). M-am lăsat pe vine lângă un stejar (azi tăiat), pe strada Liniștii, icnind să vomit. Ariciul din vintre n-a vrut să iasă. Greu am izbutit să trag de mine încă vreun kilometru, pe pârtia lunecoasă ce traversa parcul. N-am căzut. Și n-am mai băut vreodată lichioruri, indiferent din ce făcute. (Nici vișinată nu beau, că tot mi-amintii...) Pe Ninel nu l-am refuzat, însă, când m-a prins în alte dăți. „Hai să tăiem nodul gordian!” zicea, agățându-mă de mânecă. Preferam berea sau vodca, uneori chiar și-n amestec; o dinamită, mai tare ca tequila-bum, coctail băut la Big Mamou...

La Fabrica de Frigidere veneau în anii penuriei socialiste tot felul de clienți după necesarele aparate. Se dădeau atenții, mită, plocoane de tot soiul. Nu-i cazul să insist, știți că obiceiul nu lipsește din tranzacțiile comerciale de oriunde. Eram prieten cu inginerul-șef al fabricii. Fusese șef de atelier al lui tata, băuseră împreună de nenumărate ori, și-și transferase amiciția asupră-mi, crezând – apoi sperând – că mă voi dovedi la înălțimea talentului bătrânesc în ale băuturii și-al palavrelor cu tâlc la vedere. Într-o seară de noiembrie, 1986, m-a căutat la telefon la stația electrică unde-mi câștigam existența și scriam proze nepublicate. M-a invitat să trec seara, după serviciu, pe la el, în apartamentul din centru unde mai poposisem cu altă ocazie. Nu l-am întrebat de ce, n-am avut timp să-mi dau cu presupusul, mi-a zis direct: „Am o palincă nemaipomenită, adusă de unii din Ardeal!” Și ca să-i certifice valoarea și autenticitatea, a precizat: „E cu dop de cocean!”

Cine, în afară de bătrânii bețivani, mai știe să traducă expresia „cu dop de cocean”? Ce filosof de catedră sau de crâșmă poate decripta eseistic adevărul anostei indicații? N-am idee! Încrederea în certificatul neconvențional, ca și în produsul atestat, mi-a dispărut în noaptea de noiembrie 1986, geroasă de crăpau pietrele. Pe la 19:30 am ajuns, cu bicicleta, la blocul inginerului-șef. Mă aștepta, gata pregătit să bem, deoarece la 20 fix lua cina în familie. Așa că, la mare iuțeală, am golit vreo trei păhărele de palincă, a nu mai mult de 50 de mililitri fiecare, umplute dintr-o sticlă verzuie la culoare, prevăzută cu dopul de cocean nelustruit. Ce vom fi discutat noi în jumătatea de oră, nu mai știu, nici nu contează. Am plecat profund nedumerit că palinca nu mă gratulase cu vreo aromă minunată și vreun gust exuberant. O spun fără să-mi arog cine știe ce expertiză: lichidul acela mi s-a părut, de la prima înghițitură, infect, puturos, viciat, murdar, urât, respingător, josnic, mârșav, oribil, stricat, dezagreabil, dezgustător, dizgrațios, grețos, greu, împuțit, neplăcut, nesuferit, rău, respingător, scârbos, rău-mirositor, fetid, pestilențial, repugnant, repulsiv, scârnav, scârbavnic, scârbelnic, fetid, spurcat și câte alte sinonime puteți găsi în dicționarul limbii române! Nu e sinonim și otrăvitor, pentru că ăsta era atributul cel mai aproape de adevăr. Cum să zic? Furia mă cotropește și acum, la peste trei decenii: în sticla aia era otravă! Ce fel anume de substanță, n-am încercat să depistăm. Deși băuserăm puțin din ea, amicul, nervos, a aruncat-o...

Ajuns acasă, am mâncat ceva fără grabă și m-am culcat. Încă nu terminasem construcția casei și foloseam WC-ul din curtea alăturată, a socrilor. Pe la miezul nopții m-a pocnit pântecăraia. Am ieșit doar în chiloți și bluză de pijama, într-atât mă ardea trupul; nu simțeam deloc cele aproximativ MINUS 10° Celsius, câte vor fi fost afară. Când să mă întorc, m-a tăiat deodată ceva atroce și feroce la stomac. M-am ciucit lângă colțul grajdului, unde habar n-am cât am stat cu trupul întreg blocat, înțepenit. Lucid însă, auzeam cu mare claritate fornăitul calului și rumegatul vacii. În rest, liniște ca-n criptă, întuneric ca-n nucă. Într-un târziu, bunicul copiilor mei a ieșit pentru oareșce nevoi și, la lucoarea stelelor, ce ținea loc de lumină electrică (era program de întreruperi ale energiei pe atunci) a văzut mogâldeața care eram. Neprimind răspuns la întrebarea: „Care ești, bă?”, și nedeslușind ce este, a luat lopata să verifice. Gestul lui hotărât m-a determinat să ies din muțenie: „Eu sunt, bre!” Și – nu mă laud absolut deloc! – m-am ridicat singur și am revenit în casa neterminată, unde am dormit în sufragerie, pe dușumeaua de lemn, acoperită cu preșuri. Dimineața am avut putere să mă trezesc înainte să coboare copii din camera lor, scutindu-i de-un spectacol asemănător celui oferit mie săptămânal de tata, până când am plecat din gospodăria pe care o socotea a lui, dar unde făcea mereu ce zicea fratele său, chiar și când vedea (nu era orb!) că nu-i bine ce zice ăla...

Întâmplarea s-a pierdut în turma grijilor zilnice, nu puține, din „deceniul satanic”. Explicația urâtei pățanii? Lesne de găsit: nu mâncasem nimic înainte să beau. Spre deosebire de inginer, trebuia să bag hrana înainte de alcool. A da uitării totul, mi s-a părut o soluție simplă să spăl rușinea. Dar nu eram într-atât de nesimțit să nu-mi pese ce spun unii-alții, inclusiv familia și prietenii capabili să judece fără milă comportamentul meu prostesc. Inginerul-șef m-a determinat să nu uit.

La câteva zile după bucluc, m-a întrebat, oarecum în treacăt, dacă mi-a plăcut palinca. I-am povestit cum era s-o mierlesc. „Bă, zice el, eu am mai băut un păhărel după ce-ai plecat și am vrut să mănânc, așa cum fac mereu seara. Canci! Mă lungisem pe pat și așteptam să mă cheme la masă. Și deodată patul a început să se bălăngăne cu mine și să se răsucească, de parcă eram pe Marea Neagră, în furtună! N-am mai ajuns la mâncare, nu știu cum am dormit, m-am trezit dimineața lemn, că deschisesem geamurile și ușa balconului, și știi ce frig a fost în noaptea-aia! Dar eu nu l-am simțit! A doua zi, la fabrică, nu nimeream să merg pe aleea dintre hale!” (Una asfaltată, de vreo 10 metri lățime.) „Tot învârteam din mâini și ziceam ălora cu care mă întâlneam să se dea la o parte, să nu-i lovesc! În viața mea n-am pățit așa ceva!” „Și ce-ai făcut cu restul din sticla aia cu dop de cocean?” – l-am întrebat eu, nițeluș sadic. Iar el, binecunoscut de toți angajații fabricii pentru înjurăturile sale spumoase și vulgare, uimitor de cursiv debitate fără jenă, a răbufnit: „Băga-mi-aș pula-n el de dop de cocean, cu cine l-a pus acolo în loc să-l bage-n pizda mă-sii! Am vărsat-o la WC! Știi cum sfârâia? Parcă turnasem acid clorhidric peste porțelan, fir-ar ai dracului de nemernici...”

Poți bănui un om că exagerează efectul băuturii, cu sau fără dop de cocean. Dar greu poți suspecta un inginer-șef dintr-o renumită fabrică socialistă că nu știe cum se manifestă acidul sulfuric!...

(Țineți paharul la îndemână, cred că mai torn ceva în el!...)

(Revista HYPERION - nr. 1-2-3 - 2021)