Rockul românesc în cumpătul vremii
Anul 1977 a fost unul definitoriu pentru istoria postbelică a
României și ilustrativ pentru destinul țării noastre, parcă
veșnic lipsită de noroc, așa cum scria odată Mircea Eliade. Nu e
locul aici și nici nu pot enumera precis faptele politico-sociale
ce-au marcat acel an (întins ca-n prozele realist-magice
sud-americane: din ianuarie 1977 până în toamna lui 1978). Îmi
lipsesc instrumentele necesare, iar textul de față e unul de
factură generală (nu generalizatoare!), focalizat pe muzica
românească pop-rock (hai, și puțin folk!). Sincronizarea
amatorilor și a practicanților de rock de la noi cu genul muzical
dominant la nivel mondial, apărut pe la jumătatea anilor 1950, se
poate constata cu ușurință privind retrospectiv și cu oarecare
detașare. La începutul anilor 1960, în pofida cenzurii „de
partid și de stat”, ce se cânta „dincolo” ajungea pe căi
neoficiale și la urechile românilor. „Nașterea” trupelor
noastre după vizionarea filmului englez Tinerii, unde
performa grupul The Shadows, a fost o realitate impusă de spiritul
vremii, în ciuda directivelor ideologice emise de partidul unic, zis
muncitoresc, care controla România. Partidul nu controla însă
toată planeta Pământ, așa că a trebuit să înghită cumva, pe
nemestecate, gălușca tinereții impetuoase, gata de orice năzbâtie.
Pentru românul obișnuit al ultimului sfert de veac XX, informat
din massmedia – ziare, televiziune, radio –, anul 1977 debuta cu
ceea ce istoricii au stabilit că se numește Mișcarea Goma
pentru Drepturile Omului. Stimulată de Carta 77 a
intelectualilor cehoslovaci, între care se găsea și grupul
punk-rock Plastic People, Mișcarea Goma era semnul de
aderență a unei părți din cetățenii români (nu neapărat
intelectuali, dar de toate etniile care trăiesc aici) la ce se
petrecea în Europa. Contextul? După istoricul acord de la Helsinki,
din 1975, țările occidentale au trecut imediat la aplicarea lui cu
seriozitate. Statele „lagărului” socialist, însă, l-au
considerat o vorbă pe hârtie, fără valoare sau aplicare în zona
stăpânită de ele, așa cum era și politica lor socială, grijulie
doar cu adepții, represivă față de oponenți. Numai că mulți
oameni din Est au cerut, pe diferite canale mediatice și/sau
politice, respectarea celor scrise și asumate de guvernele lor
totalitare. Când lucrurile păreau să se miște și la noi, în
România, a venit cutremurul din 4 martie. Prioritățile s-au
schimbat ori anulat. Dezastrul natural ștergea parcă eforturile de
normalizare, România se dovedea încă o dată „țară fără
noroc”, iar autoritățile – adică Securitatea – îl trimitea
pe Goma la închisoare, de unde l-au scos propria lui măsură de
prevedere și protestele internaționale ale intelectualilor de toate
orientările (dreapta, stânga, creștini, atei etc.), nicidecum
eforturile confraților literați, care l-au exclus din Uniunea
Scriitorilor, în loc să-l apere. Atitudinea confraților arăta
cârdășia cu regimul autoritar, ai căror privilegiați erau. Ca și
interpreții de muzici, grele sau ușoare, inclusiv rock.
În vara acelui 1977 a izbucnit greva (sau grevele) minerilor din
Valea Jiului, despre care se tace și azi, ori se vorbește minimal.
Atunci s-a probat și la noi ruptura dintre muncitori și cei care
conduceau în numele muncitorilor, dintre „mizeri și bogați”,
vorba lui Eminescu, o realitate bine stabilită de când lumea, în
orice societate, recunoscută clar sau cu jumătate de voce de
capitaliști, dar ascunsă de minciuna comunistă. Iar aici „aud”
cuvintele băieților de la Sex Pistols:
„God save the Queen
She ain't no human being
There is no future
In England's
dreaming
No future, no future,
No future for you
No future, no future,
No future for me”
...cuvinte care se potrivesc oricărei alcătuiri statale bazate pe
săraci și bogați, indiferent de ce cred, propovăduiesc ori înghit
pe nemestecate diverși comenta(iuri)tori.
La sfârșitul verii lui 1977, printr-un act temerar, demn de
inițiativele sale vitejești, Nicu Covaci scotea din țară membrii
trupei Phoenix, sperând să facă o carieră de succes în Vest
(fapt ce nu s-a petrecut însă). Nu știu câți dintre rockerii
rămași au înțeles că pierdeau un sprijin important, fiindcă în
lupta cu cenzorii și dulăii sistemului succesul trupei Phoenix era
un argument ce depășea dimensiunea ideologică. Oricine știe că
banii contează mai presus de ideologie, chiar și Elena Ceaușescu
dădea câteva replici perfect articulate în acest sens (vezi cartea
lui Pacepa – Orizonturi roșii).
În noiembrie 1977, „brațul înarmat al comunismului” (asasini
tocmiți de Securitate) lovea la Paris pe Monica Lovinescu, vocea
opoziției externe, a cărei luptă radiofonică împotriva
„ocupanților români ai României” (ca să parafrazez expresia
aceluiași Paul Goma, luptător real, scriitor instruit în muzică!)
avea să fie recunoscută după 1989. Disputa dintre cele două
sisteme se concretiza prin acțiuni violente și asasinate comandate
de comuniști, cum a fost atentatul cu bombă din iarna lui 1981
asupra clădirii din München unde funcționa postul de radio Europa
Liberă, principala sursă de informare a românilor care doreau să
fie la curent cu ce se petrecea în lume și care continuau să
viseze că „vin americanii”! Iar în domeniul rockului, Europa
Liberă era o sursă mai mult decât necesară, de când Cornel
Chiriac ajunsese acolo. Rockul nu însemna doar distracție pentru
tineret. Era un fel de viață. Și de moarte.
Tot atunci, în 1977, la indicația lui Ceaușescu, „sistemul”
renunța la cenzura oficială, clasică, introducând una mai
perfidă, în care actanții câmpului cultural se cenzurau unii pe
alții: redactorii pe redactați, autorii, actorii, regizorii,
interpreții sau compozitorii între ei (prin denunțuri, turnătorii,
minciuni). Era o versiune evoluată a fenomenului numit „experimentul
Pitești”, unde deținuții făceau pe gardienii: își pedepseau
tovarășii de pușcărie, cu iluzia obținerii unor avantaje. Sunt
fapte studiate de cercetători specializați, foarte puțin cunoscute
de publicul larg, al cărui apetit pentru adevăr și dreptate a fost
mereu estompat de apetitul pentru mâncare, băutură și sex, iar
azi e tot mai edulcorat de noile realități consumiste.
Câteva luni mai târziu, după niște vizite „regale” ale
Ceaușeștilor în Anglia și SUA, în vara lui 1978 se producea
„defectarea” (dezertarea, trădarea sau răzbunarea) lui Ion
Mihai Pacepa, omul de încredere al familiei. A fost, probabil,
evenimentul care l-a damblagit mental pe Nicolae Ceaușescu,
președintele care se visa lider de anvergură mondială. Fiindcă e
greu să rămâi normal la creier, Tu, Supremul, dictator părăsit
de individul care îți ghicea dorințele și opintea să-ți
transpună fanteziile în realitate. (Pe unele chiar le împlinea –
vezi profitabila fabrică de diamante artificiale, prăduită de
gașca lui Băsescu). Și ca o cireașă pe tort, în noaptea de 23
august 1978, doi ofițeri din Marina Militară au fugit în Turcia cu
iahtul pe care Ceaușescu îl primise cadou de la Brejnev!
Tot atunci, nu mai știu bine dacă în vara lui 1977 sau a lui
1978, Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, a ținut prima
„ședință” pe Câmpia Libertății de la Blaj. Eram militar și,
auzind știrea, mă așteptam ca „trupele” de tineri să
pornească în marș spre n-aveam habar ce obiectiv sau cu ce scop,
dar sigur ceva revoluționar. În loc de asta, Cenaclul, oficial
numit „al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist”,
„for democratic” păstorit de Nicu Ceaușescu, s-a cimentat
(autentificat, statuat) neoficial în Secta Cenacliștilor
înFlăcărați, adepții cultului păunescian, care persistă
și-n zilele noastre, rude bune cu dacopații și getopitecii!
Sunt doar câteva repere ale unei perioade ce merită analizată în
detaliu de istorici obiectivi. Le-am amintit pentru a sublinia încă
o dată că muzica rock românească trebuie situată în contextul
socio-politic generator. Stilistic, ai noștri au fost la zi cu ce
cântau, lansau ori difuzau congenerii în Vest, inspirându-se
deseori din liniile lor melodice (că „rockul nu s-a inventat la
Bragadiru, ci la Memphis”, cum ar fi zis Sorin Chifiriuc). Tehnic,
au cântat cu ce-au avut, ce-au compilat (exemplu – sintetizatorul
construit de Bibi Ionescu, basistul trupei Sfinx) ori au reușit „să
aducă din afară” (expresie teribilă ce denotă sărăcia
organizatorică a unui sistem absolut cretin, cu reverberații ce se
mențin până azi – vezi importul de automobile second hand).
Însă motivațiile, textele, ideile sau atitudinea alor noștri erau
grevate, amputate sau deformate hidos de ideologia oficială „de
partid și de stat”, cum se spunea. Să știi bine ce cântă alții
(de exemplu, Whole Lotta Rosie – AC/DC), dar să fii obligat
să molfăi Culoarea roșie, așa cum traducea Florian Pittiș
acel titlu, prin 1985, într-o emisiune radio a prietenului său
Adrian Păunescu – ce ironie a destinului! Sau, în cazul citat, ce
traducere falsă, dacă nu cumva era o mistificare cu bună știință,
o manipulare insidioasă și cinică!
Aici trebuie să subliniez o idee neconvenabilă celor care
(motivați bănește sau inconștienți) susțin nu știu ce virtuți
războinice și opozante ale rockerilor băștinași: MUZICA ROCK DIN
ROMÂNIA, AȘA CUM ȘI CÂTĂ S-A FĂCUT, ERA O SUPAPĂ DE DEFULARE
EFICIENTĂ, FOLOSITĂ DE „SISTEM” PENTRU ATENUAREA FRUSTRĂRILOR
POPULAȚIEI (nu doar a categoriei „tineret”, deoarece la 35-40 de
ani, rocker cu 2-3 copii de crescut, se mai poate susține că ești
tânăr doar spiritual). Iar de la apariția și ascensiunea
culturală a lui Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, „muzica
tânără” (cum o botezase el) a fost o altă unealtă de „educare
patriotică” (= îndoctrinare sau prostire) a conștiințelor
tinere, neștiutoare, lipsite de educație est-etică adecvată. Că
„sistemul” controla tot și acționa „cum vrea mușchii lui”,
s-a dovedit chiar în cazul lui Păunescu: deși apreciat și
susținut de la „cel mai înalt nivel”, a fost redus la tăcere
într-un context inacceptabil pentru regim, chiar dacă serviciile
aduse de versatilul personaj erau evidente. Trebuie să fii un tip...
maminizat, ca să crezi că
rockul a doborât comunismul în România. Termenul maminizat,
analog celui de mankurtizat, vine de la numele publicistului,
doctor în istorie și cercetător științific, Alexandru Mamina,
emițătorul ipotezei că „Cenaclul Flacăra a pregătit revoluția
de la 1989”! Și s-ar putea ca ipoteza să nu fie chiar absurdă: a
se vedea gradul de prosti(r)e a populației autohtone, atât la
alegerile din 1990, cât și în deceniile următoare! Concluzia este
inevitabilă și trebuie re-subliniată: CENACLUL FLACĂRA A PREGĂTIT
ȘI A DESĂVÂRȘIT PROSTIREA ÎN MASĂ A POPULAȚIEI.
Opresc aici prea lunga introducere și spun ce mi se pare evident:
în 1977-1978, rockul românesc a pierdut șansa de a deveni o
mișcare de conștiință, adevărată, ancorată organic în
sufletul poporului, cu valențe educative sănătoase, deși vag
antisociale, așa cum a ajuns în țările scandinave sau în
Polonia.
Altfel zis, în acel 1977 Phoenix-ul a zburat aiurea și s-a
împiciorogat Cenaclul Flacăra!
N-aș fi vrut să scriu textul de față, deși Radu Lupașcu mi-l
ceruse, iar eu îi promisesem cu jumătate de gură, neștiind ce-aș
putea adăuga la ce-am scris în peste patruzeci de ani și-am strâns
în vreo patru-cinci volume de articole inspirate de rock. Impulsul
mi-a venit când – mea culpa: la jumătate de an de la
premieră! – am văzut primele 5 sau 10 minute din documentarul
Phoenix – Har și Jar, bine făcut de Cornel Mihalache
pentru TVR cu ocazia celor 60 de ani de la înființarea trupei
timișorene. Nu e cazul să discut filmul, deși o părere poate
mi-ar fi permisă. Nici asupra formației fanion a rockului românesc
nu-i nimic de comentat, fiind în afară de orice dubiu că Phoenix e
vârful a ceea ce s-a putut face în domeniu, la noi în țară, cu
mijloacele și în condițiile permise de situația nenorocită de
atunci.
Se putea mai mult? Categoric, da! Da, dacă „responsabilii cu
cultura” aveau minți deschise, vederi limpezi și nu le era teamă
că greșelile îi pot scoate din „nomenklatură” – sistemul
oficial de privilegii comuniste, nerecunoscut ca atare, însă crud
și implacabil ca oricare altul bazat pe obediență și ascultare,
nu pe meritocrație. Și încă o dată: da, dacă rockerii își
luau statutul în serios și – cu o sintagmă mult folosită în
epocă – „transpuneau în viață” ceea ce pălăvrăgeau în
cântece: dragostea de libertate și lupta pentru adevăr, cu care le
împuia „versurile” același poet Păunescu, ajuns textierul
tuturor. (Nu și al celor de la Phoenix, pe care n-a ezitat să-i
înțepe atunci când a prins momentul, conform dictonului „facerea
de bine, futere de mamă”!) Pe Păunescu l-a învățat Nicu Covaci
cum să facă spectacole și l-a ajutat (inclusiv cu instalația de
sunet) să ajungă ceea ce în engleză se numește entertainer.
Natura lui vulcanică (vezi mărturiile primei soții, Constanța
Buzea, consemnate în jurnalul publicat după moartea poetului) îl
împingea să fie reper socio-cultural înainte ca Sistemul, slujit
cu obediență de fariseu, în cel mai elocvent stil curluntrist
băștinaș, să-l reducă la o iscălitură într-un colț de
revistă. Este un text semnat de Păunescu și cântat de Iris, trupă
ițită după 1977, impusă ca stindard al rockului autohton cu
ajutorul (sau în pofida?) mașinațiunilor neobositului personaj,
care a reușit să-i dezbine pe când încerca să-i unească. Textul
se intituleazăTrenul fără naș:
„Hei, hei, nașule,
dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,
noi vrem liber tren,
trenul nostru e un tren frumos!”
La ce libertate sperau băieții, când niciunul nu îndrăznea să
acționeze, știind că sistemul le-ar fi anulat privilegiile? Ce
libertate se cucerește fără luptă, suferință, sărăcie? Poate
doar libertatea de a fi conformist! Și aici reamintesc butada
aceluiași Florian Pittiș, actor cabotin, idolatrizat azi ca simbol
rebel, deși tot ce a făcut a fost să preia și, slujindu-se de
vocea lui plăcută, odihnitoare, să difuzeze pe toate canalele
disponibile succesele altora (muzică, poezie, idei): „Blugii sunt
uniforma nonconformiștilor”. Păi, sigur, când ești secretar de
partid „pe unitatea de muncă” și ai spatele asigurat, poți fi
nonconformist cât poftești, cu condiția să nu deranjezi pe
nimeni! Chestiune valabilă, de altfel, și-n sistemul capitalist
Occidental, de unde a evoluat la aberațiile corectitudinii politice
actuale...
Din spusele veșnic tânărului Nicolae Covaci, alintat Nicu
și la cei 75 de ani împliniți în 2022, viața ar însemna o
luptă, unde contează doar cel mai tare – în pumni, arme sau
talent? Cine rămâne în picioare scrie istoria, e adulat, e urmat,
e lider, decide asupra celorlalți? Nu mi-a venit să cred, auzindu-l
în deschiderea filmului menționat! După cel puțin 2.500 de ani de
istorie documentată scriptic (a se vedea Istoria războiului
peloponeziac, a lui
Tucidide, de exemplu), asta să fie ce-a învățat (sau trebuie să
învețe) omenirea? După Hiroșima și după comunism? După atâtea
masacre ce-au înroșit secolul XX și după războaie contra cărora
au protestat rockerii din țările libere, congeneri lui Covaci?
Rockul, dincolo de distracție, este asociat cu mișcarea pacifistă.
„Give Peace a Chance” nu-i doar un slogan, lansat de John
Lennon, preluat și folosit cu ipocrizie de nemuritorii comuniști.
Este dorința neascunsă, neatinsă și nestinsă a omului (obișnuit
sau geniu): dorință de pace, de liniște, de viață tihnită și
împlinită. E o năzuință persistentă de la Abel, fiul lui Adam,
cel ucis de fratele său, Cain, faptă atroce, repetată în
nenumărate feluri de-a lungul și de-a latul istoriei umanității.
Mentalitatea lui Cain s-a perpetuat în urmași, cei care își
închipuie că, omorând, stăpânesc Pământul. Ei par să domine
de atunci, de la crima rituală; dar n-au învins și nu vor învinge
niciodată, pentru că victoria lor va însemna dispariția ființelor
umane de pe Terra.
Apropo de proteste, războaie și crime: s-ar putea spune că și la
noi s-a protestat – în mod oficial și ordonat, cu aprobarea (sau
la comanda) „organelor în drept”, cu recitări din versurile
poeților de curte comunistă, nu numai ale lui Adrian Păunescu.
Încă îmi stăruie în minte emoția unor copii de școală
generală, puși să „demonstreze” contra înarmării mondiale,
prin 1984-1985, și vocile lor subțiri clamând: „Nu bombéi cu
neutroni!” Accentul pus pe a doua silabă a cuvântului „bombei”
dădea de înțeles că vocabula definește un fel de semințe sau
boabe de cereale. Este războiul ceva dezirabil pentru toate
ființele umane? Santana scria în cartea lui de memorii că omenirea
n-a învățat nimic: de peste 10.000 de ani ne dăm unii altora în
cap pentru o bucată de pământ și în final ajungem toți pământ!
Priviți la ce se întâmplă acum în Ucraina, în Palestina, în
Siria, Libia, Kurdistan, Irak sau nu știu care țări africane. Asta
e viața pe care ne-o dorim? Când un rocker de calibrul lui Roger
Waters spune că i se par normale negocierile, nu războiul, este
blamat. De ce? Pentru că este înțeles intenționat greșit, este
răstălmăcit. O fi Waters un egolatru, dar n-a mințit, nu e
adeptul comunismului, nici al putinismului, ci vrea doar pace și
justiție socială. Și este inamicul tuturor celor care promovează
războiul ca soluție de rezolvare a conflictelor, indiferent că
sunt ruși, americani, chinezi ori israelieni. E un idealist, fără
îndoială, dar unul care știe că forța contează. Iar forța lui
este arta, nu arma. Rockul a evoluat din distracție în artă, și
din artă în armă, prin ce-a cântat și încă mai cântă. Armă
ajungea – sau deja ajunsese – și rockul făcut de Nicu Covaci &
Phoenix. Dar liderul a optat să plece din țară. El spune că a
fugit fiindcă nu mai putea suporta opresiunea cenzurii. O fi fuga un
act de vitejie? Nu sunt capabil să răspund, n-am trăit asemenea
dilemă...
E o realitate că „dreptatea” forței predomină de mii de ani.
Dar până când? Până se va alege praful și pulberea de planeta
Pământ? Va mai conta atunci victoria unui om asupra semenului, a
unei națiuni asupra alteia, a unui stat contra vecinului? E dureros
că asta pare să lase cu limbă de moarte un artist de talia lui
Nicu Covaci. Te aștepți de la un bătrân să ofere o lecție de
înțelepciune, măcar una absurdă, percutantă și nu mai puțin
șocantă, precum îndemnul aceluiași paradoxal Păunescu:
„Iubiți-vă pe tunuri!” (Faptă chiar întâmplată, în 1977
sau 1978 – vedeți proza mea „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom,
2005) Indignarea poate fi puerilă și inutilă. Dar când o
personalitate, un personaj cu destulă credibilitate publică
proclamă legea pumnului, în anul când un dement a lansat ceea ce
poate fi numit al treilea război mondial (și ultimul, în caz de
tâmpire definitivă a tuturor decidenților de pe planetă), nu poți
rămâne insensibil și indiferent. Covaci nu are copii, nu are
nepoți, îl doare fix în pix de ce urmează după moartea lui. Dar
ceilalți chiar să nu aibă nimic de zis, nimic de obiectat, nimic
de reproșat?
Știu, desigur – de la Coșbuc citire –, că viața e o luptă,
și așa mai departe... Însă comandantul unității militare în
care am fost înregimentat, omul care m-a scos de două ori din
„brațul armat” al socialismului biruitor (Securitatea, să fie
clar!) în 1977 (da, când Covaci și ceata lui dădeau dovadă de
mare vitejie fugind din țară!) îmi spunea, deloc metaforic sau
demagogic: „VIAȚA E O MUNCĂ ȘI O LUPTĂ”! (Am scris așa, cu
majuscule, să se vadă!) Covaci și trupa au muncit în felul
specific artistului, au câștigat pe merit admirația și adulația
unei mari părți din populația acestor plaiuri, indiferent de neam,
vârstă sau statut social. Armată n-au servit. În război s-au
aflat poate doar unii cu alții, pe motive de bani sau gagici (Cristi
Minculescu dixit!). Dar să lupți... fugind? Covaci înțelege oare
(despre) ce vorbește? I-am sesizat confuzia într-un articol din
revista Vox-Pop-Rock, prin 1994, când i s-a editat, la
Nemira, cartea de amintiri. Pesemne că n-a citit, ori n-a băgat în
seamă. Nu mă miră că a rămas blocat în mentalitatea
mardeiașului de cartier: cel mai respectat este tipul care dă bine
cu pumnul și fute nenumărate femei. O fi respectat, invidiat etc.,
dar e așteptat la cotitură și răpus de altul, vreun lup tânăr
și înfometat sau dușman bătrân... Nu degeaba colegii îl
supranumeau pe Covaci Cafta – de la caftangiu, cafteală! Ce
viață de poveste a dus – altfel simpaticul – Nicu! Un regizor
și/sau producător de film ar putea face un serial de succes din
asta! Și ar fi cazul să demareze, cât bântuie trendul Netflix,
AppleTv etc. Iar pelicula puerilă „Metronom” (un soi de „Tânăra
gardă” cu aplicație ideologică întoarsă pe dos!) ia premii și
e considerată revelație!...
Nu despre Covaci & Phoenix trebuia să scriu, însă ei mi-au
oferit ocazia să încep – și să sfârșesc înainte de a
plictisi cititorul! Phoenix reprezintă valoarea maximă în rockul
românesc și dă exemplul perfect de inabilitate managerială.
Această artă – sau știință, sau numai deprindere nativă,
manifestată din abundență la fiii poporului evreu – este o parte
esențială a spectacolului universal ce domină lumea de cine știe
câți ani, spectacol în care ai noștri reprezentanți de seamă au
ratat șansa să intre, chiar să urce acolo unde meritau și le era
locul. Circula demult în America o butadă: „Rockul este o afacere
în care doi negri sau trei albi cântă, iar un evreu face o grămadă
de bani pe urma lor”. În perioada socialistă, România a
beneficiat de serviciile a numeroși evrei, dedicați idealului de
dreptate, pace, egalitate, fraternitate, libertate și ce mai visa
oprimata lor generație, pentru toată omenirea, indiferent de
culoarea pielii și rădăcina neamului, indiferent că omenirea își
dorea sau nu așa ceva. Nu știu câți dintre ei au fost implicați
în promovarea rockului românesc înăuntru și în afară. Dacă au
fost, se vede ce-au făcut: „Cât despre rock, bă, fratele meu, nu
știu ce să zic!”, vorba veche a băieților de la Timpuri Noi.
Azi predomină maneaua, textele inepte și icnite, plus hiturile
scoase de „compozitori” din softuri de computer prost înțelese.
O fi muzica pop-rock în evoluție permanentă ca revoluția
bolșevică, dar să torni manele cu tembeliziunea peste o
țară de cenacliști înflăcărați (cum a făcut ProTV la
începuturi) aduce a rea intenție, dacă nu a crimă organizată.
Socialism, așa cum au visat niște idealiști, n-a fost să fie!
Când visul s-a prăbușit sub șenilele tancurilor – întâi la
Budapesta, în 1956, apoi la Praga, în 1968 – mai toți
„deștepții” din „lagărul socialist” plecaseră – via
Ierusalim – în lumea liberă. Acolo unde s-a prefirat și
majoritatea muzicienilor noștri – nu numai rockeri –, mulți
fără să știe ce-i așteaptă. Exemplu, iarăși de referință:
Covaci & ai lui.
Rockerii de la noi luaseră avânt natural pe la sfârșitul
deceniului al șaptelea. Mărturie de forța, varietatea și
sincronizarea lor cu Vestul stă un disc antologic, „Hai Noroc!”
(editat abia în 2021, de 667 Records, o firmă particulară,
pentru că firma de stat, Electrecord, a fost prăduită de
șacalii interminabilei tranziții). Dar, să fie clar: ei nu erau
într-atât contra sistemului socialist, cât se făceau expresia
spiritului vremii, contestatar sui-generis. Mircea Vintilă declara
că generația lui s-a revoltat contra textelor stupide ale muzicii
ușoare promovate în jurul anului 1970. El și alții (Mircea
Florian, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia) se pliaseră spiritului
flower-power, înainte ca ideile acestui curent să intre în
proprietatea lui Adrian Păunescu & Florian Pittiș, care și
le-au însușit, cum s-ar spune azi: „pe persoană fizică”!
Adică le-au deformat în așa fel încât să rezoneze cu ideologia
ceaușistă. Disputa, care la noi a căpătat oficializare și
dimensiune socială prin intermediul revistei Flacăra, era o bătălie
globală în Occident: generația nouă, proaspătă și nonviolentă,
contra generației vechi, dure, îmbâcsite și pietrificate de World
War II. Bătrânii au folosit orice mijloc să domolească și să
îndrepte tineretul spre „idealul” consacrat de milenii. Nu
schimbări sociale, ci îmbogățire! Nu marșuri pentru pace;
concerte gras plătite în tabere de război! Care gașcă de
„smintiți” putea să refuze „mălaiul” exceptat de la taxe?
Care putea să-și asigure traiul din ce cânta? Doar cine avea...
„big bull balls”! Și aveau destule trupe, în frunte cu
„scandaloșii” Rolling Stones: după ce managerul i-a țepuit,
lăsându-i aproape datori, deși erau cea mai ascultată trupă din
lume la un moment dat, băieții au luat pe cont propriu afacerea
și-au ajuns între cei mai bogați rockeri. La noi, băieții de la
Phoenix se îmbogățiseră suficient ca să nu le ardă de plecat în
Vest. Doar ambiția dictatorială a lui Covaci i-a scos peste
graniță; și-au aterizat în cel mai curat capitalism. Unde s-au
dumirit iute că nu erau pregătiți pentru asemenea treabă. Și,
nesprijiniți, n-au reușit aproape nimic. Ce le-a lipsit?
Managementul!
Dacă în sistemul de stat socialist se găsea un factor de decizie
cu mintea destupată și le înlesnea turnee și colaborări
occidentale (așa cum în Ungaria li s-a permis celor de la Omega,
iar în Yugoslavia celor de la Bjielo Dugme – două exemple dintre
multe), dacă era numit responsabil un evreu cu neamuri în Occident,
ce credeți că se întâmpla? Au spus-o destui trupeți: nu rămânea
niciunul în Vest, se întorceau încărcați de glorie, de scule, de
valută și așa mai departe. Greu de suportat asta pentru dulăii
mocofani ai socialismului! (Cei deștepți primeau partea lor!) În
loc să trebăluiască onorabil în țară și să detensioneze
populația tot mai asuprită, Phoenix și alți rockeri cu ceva (în)
minte (nu doar „băutură și femei”, cum proclamă maneliștii
de oriunde), s-au văzut blocați de politrucii lui Ceaușescu și
înlocuiți – în ceea ce se poate numi mainstream – de
„cenacliștii” lui Păunescu, care au dezlănțuit o Cântare a
României cum n-a văzut pământul! Vă mai amintiți emisiunile TV,
din anii 1970, „Antena vă aparține”, tutelate de ubicuul poet?
Acolo se îngrămădeau cu atenție: jumătate propagandă oficială,
jumătate lucruri bune de prin fiecare județ, despre care greu se
auzea „la centru” și în alte zone ale țării. Nu pot să afirm
– pentru că nu dețin date precise – că niciodată sau niciunde
n-a existat asemenea confuzie de valori, promovată la scară
statală. Poate că Păunescu a fost singular pe plan mondial, ceea
ce în fond, n-ar fi ceva rău – dar numai pentru el și urmașii
lui direcți. Însă pentru mentalul colectiv românesc a fost o
catastrofă din care nici azi nu s-a ieșit.
Promovarea, chiar exaltarea trăsăturilor naționale (fundamentul
răului la nivel global, alături de lăcomie, la nivel individual)
nu este ceva specific românesc, așa cum cred habarnamiștii. Un
exemplu vine rapid pe tastatură: Grand Funk Railroad, cu piesa We
Are American Band, preluată și de „nebunii” lui Rob Zombie.
Judecând mai lax, chiar clasicul Johnny B. Goode, lansat de
Chuck Berry și trimis cu sonda Voyager în spațiu, e tot un fel de
imn închinat Americii. Multe popoare cântă piese de felul ăsta și
sunt mândri de cântecele lor. (Alt exemplu, foarte recent: mongolii
de la The Hu.) Dar cum să fii mândru de România lui Ceaușescu,
înghioldit cu versul poetului său preferat, care nu s-a sfiit să-l
lingă-n cur versificat pe „Cârmaciul țării noastre/ conducător
de țară, conducător de oaste”, poate doar ca să-și facă
mendrele egolatre mai mult decât oricare alt nume de seamă din
cultura română?
Așadar, în loc să ne bucurăm de Phoenix și să ne mândrim cu
„Cei ce ne-au dat nume”, l-am avut pe Păunescu, Cenaclul și
„întâmplările” de manipulare grosieră a conștiințelor! Asta
trebuie subliniat mereu: Păunescu a manipulat conștient (după cum
o spune și fiul său în filmul sus-amintit). Chiar și prin
generozitate (incontestabilă și facilă, că doar nu da din averea
lui!), tot manipulare a făcut. Faptele sunt prea numeroase și e
musai să fie readuse mereu în discuție, pentru că sunt
interpretate tendențios. Despre ele, un Alexandru Mamina a scris
nici mai mult, nici mai puțin decât că „au pregătit revoluția
din 1989”! (Oare chiar va fi crezând ce-a scris? Ar fi jalnic!) Că
Păunescu s-a insinuat în rândurile rockerimii și, un timp,
ajunsese un soi de factotum, nici nu mai contează. După adepții
lui, trebuia să fie acolo, fiindcă îl văzuse pe Bob Dylan în
concert. Firește, în America! Orice contraargument ai aduce, e însă
inutil. Cu adepții oricărei inepții n-ai ce discuta.
Rockul românesc nu este o dominantă a culturii noastre, deși
mulți îi clamează importanța. Cântăreții de rock nu pot trăi
din munca și talentul lor. O spune polivalentul Adrian Ordean, în
cartea sa de memorii, recunoscându-și cântările la nunți, cu
țiganii lăutari de prin Sibiu. O spune, în filmul amintit, însuși
Covaci. O spun și alții, de prin țările anglo-saxone, unde rockul
e, totuși, un mod de viață. Au simțit-o chiar instrumentiștii
români bine pregătiți, care au găsit de lucru în Occident, însă
nu cântă ce-au visat, sperat, dorit. (De altfel, succes adevărat
în Occident au avut doar băieții din Chișinău, Ozone, cu melodia
după care s-a dansat o vară pe tot mapamondul.) E frumos, e
înduioșător să asculți părerile despre sine ale diverșilor
români talentați care au gustat din fructul difuzării pe diferite
meridiane. E suficientă, însă, doar o privire la starea de fapt:
în deschiderea unor concerte americane ale trupei Metallica, aflată
în vârf de formă, a fost invitată trupa rock din Mongolia, The
Hu. Al cărei manager este un evreu ce locuiește în New-York. Poate
că Dirty Shirt, Scarlet Aura sau E-An-Na (fie și împreună cu
Bogdan de la Vâlcea!) ar constitui o surpriză de proporții în
companii asemănătoare. Dacă ar fi manageriați de cine trebuie,
și-ar avea norock să fie un tip cinstit...
În fine, două mici paranteze. În 1994, înainte să ajung
la concertul Jethro Tull din București, a trebuit să merg la o
nuntă, unde aveam obligație de familie. Acolo am văzut prima dată
cum muzica numită cu dispreț „manele” domină copios
petrecerea. Toată lumea, și-n special tineretul, dansa și se
simțea bine ascultând un fel de glorie locală, formație cu
chitară, claviaturi, bas electric și tobe. Îi cunoșteam pe
trupeți, știam că pot să cânte orice piesă din rockul mondial.
„Au făcut” pentru mine Money for Nothing, însă publicul
le-a tăiat-o: manele! Nici măcar din alea lubrice sau deocheate,
cum cânta la altă nuntă, cu zece ani mai înainte, o pațachină
de muzică populară promovată la rubrica „tezaur folcloric” de
la TVR. Nu trebuia să fii mare psiholog să înțelegi ce ritmuri
mișcă „psihea poporului”, fie la chef sau nu... Apoi, prin
1995-1996, când Prodigy au cântat prima oară la Polivalenta
bucureșteană, sala a fost arhiplină. Greu de uitat șocul unui
promotor de rock clasic, gen Deep Purple, Yes, Uriah Heep, care nu
reușise să umple sala nici pe jumătate. Ce spun observațiile
astea? Nimic altceva, decât că în lumea românească genul muzical
rock a avut mai degrabă statut de curiozitate, de hrană pentru cei
puțini. Sau de mondenitate. Amintiți-vă de concertul Rolling
Stones ori de primul cu Depeche Mode, când n-aveai loc pe stadion de
atâtea „VIP”-uri! Iar dacă intrarea e gratuită, atunci să
vezi înghesuială de norod! Excepțiile confirmă observațiile, nu
le contrazic.
N-am să reiau opinii mai serioase, publicate în trecut, despre
discurile reușite ale băieților și fetelor care s-au chinuit pe
la noi cu rockul, ori și-au cheltuit banii pe scule, niciodată
suficient de bune. (Amintesc zisa lui „Macea” Pătrașcu, din
prima formulă a trupei Tectonic: „Ca să scoți bani din muzică,
trebuie mai întâi să bagi!”) Rockul e o afacere, dincolo și
dincoace de muzică. Asta n-au înțeles culturnicii epocii
comuniste, asta înțeleg foarte puțini dintre cei de după (uneori
tot aceiași, ori urmașii lor). Iar „tunurile” impresarilor din
ultimele trei decenii, grupați pe zone de interes, au reușit doar
să îndepărteze și mai mult publicul de artiști, ajungându-se la
paradoxul de azi, cu discuri și trupe onorabile care se zbat în
semianonimat, cu descurcăreți care cântă sau circulă pe tot
globul și se pozează cu legende ca B.B. King, dar caută fonduri de
producție în amărâta noastră economie, mulgând finanțe de la
stat pentru șușanele de subzistență (gen Rock în pandemie
sau așa ceva) etc. etc.
Și pentru că dezastrul trebuia să aibă un început, l-am găsit
în acel 1977, când Phoenix a zburat aiurea, iar în loc s-a
împiciorogat Cenaclul Flacăra. După aproape o jumătate de secol,
liderul grupării Phoenix proclamă dreptatea forței brute și
clamează testamentar renașterea păsării mitologice (cu versuri
scrise de poetul Șerban Foarță), adepții lui Păunescu îl
îmbălsămează ca virtual, deși fals, profet al neamului românesc,
opozant indelebil al sistemului pe care l-a slujit cu prisosință,
în vreme ce majoritatea tinerilor, conectați la rețele sociale,
căută joburi transpartinice și se străduie să plece din România
înainte de a-și termina – cu chiu, cu vai – liceul. Deprimant.
DEPRIMANT.
P.S.
Cine se întreabă cu ce drept emit eu asemenea judecăți, are mai
jos o mică „dare de seamă” despre ce am făcut în aproape 50
de ani. Am debutat în revista Flacăra cu o „Scrisoare
deschisă către Eugen Barbu”, în toamna lui 1976. Acolo luam
apărarea trupei Phoenix, pe care mogulul săptămânist o acuzase că
deformează folclorul autentic românesc. Revista era condusă de
Adrian Păunescu, iar eu exploatam disensiunile dintre el și Barbu,
intuind că textul meu îi va servi cumva. Fusesem la câteva dintre
„întâmplările” Cenaclului Flacăra, erau prea la îndemână
să le ratez și nimeni dintre cunoscuți nu mă prevenise de
insidioasa lor manipulare. Am simțit-o personal, într-un fel
nelămurit, în noaptea când, la Polivalentă, Păunescu l-a obligat
pe Nicu Alifantis să schimbe un vers din Imnul scris de Ion
Nicolescu. În loc de: „Trăiască Alma Venus, Măria Sa, Poporul!”
s-a cântat: „Trăiască Ceaușescu, Măria Sa, Poporul!” (N-am
verificat acuratețea versurilor, nici nu contează.) Ideea că
asistasem la ceva inacceptabil ca o măgărie făcută unui copil
inocent m-a fulgerat instantaneu și-am plecat cu senzația că sunt
murdar, senzație care nu mi s-a șters din suflet nici azi. Am mai
fost o singură dată la Cenaclu, prin 1982, la Târgoviște. De
curiozitate. Atunci l-am văzut pe Valeriu Sterian, cu trupa sa.
Prelu(cr)ase un cântec al americanilor The Band, adoptând și
atitudinea de pe scenă a respectivilor, inclusiv costumația: unul
purta o pălărie ca a lui Rick Danko în The Last Waltz.
Oricât de bun muzician era Sterian, n-am putut să-l mai ascult
niciodată. Îi păstrez discurile ca pe niște documente, dar nu le
pun pe platanul pick-upului. Nici pe-ale altor șeicari ai
Cenaclului, inclusiv Pro Musica. Mă inundă un sentiment de
respingere doar la simpla vedere a copertelor. Nu știu de ce,
probabil sunt deraiat mental...
La un spectacol dat tot de Cenaclul Flacăra, la Circul de Stat, în
mai sau iunie 1975, am vorbit cu Nicu Covaci. A fost una dintre acele
întâlniri memorabile pe care nu le uiți toată viața. N-am talent
să cânt la vreun instrument, însă am comis ceva asemănător cu
prestațiile vocaliștilor punk începători, chiar în anii când
curentul ăsta dibuia oportunități prin Anglia și pe unde se mai
putea. Am debutat în literatură cu proză în 1983. Ceva mai
înainte retrăsesem de la publicare un volum de povestiri, când mi
s-a cerut să elimin una, în care niște oameni îl înjurau pe
Ceaușescu, la un pahar de țuică. Abia la 40 de ani am tipărit
două volume, la fel ca mentorii din Școala de la Târgoviște (dați
fuga la Wikipedia, dacă nu știți despre cine-i vorba), voluntar
asumați și dialectic contestați. Isprăvile mele literare sunt
consemnate într-o pagină din Dicționarul general al literaturii
române, editat de Academia Română. Doritorii au de unde afla
și alte amănunte. Internetul încă e liber.
Am scris după 1989 despre muzica rock, pop, blues etc., în diverse
ziare. Cele mai năstrușnice articole le-am publicat în
Vox-Pop-Rock, revista lui Andrei Partoș, căruia îi
mulțumesc și aici pentru încredere, colegialitate și
corectitudine (nu politică, numai redacțională: nu mi-a cerut
niciodată să scriu despre cineva anume și n-a refuzat nici un
articol care îi afecta prietenia cu diverși muzicieni). Acolo am
semnalat noutatea radicală a primelor compoziții editate de Thy
Veils, probabil singurul artist român care a fost în top 5 la
MP3.com, pe vremea când siteul plătea descărcările de
piese, iar Daniel Dorobanțu (a.k.a. Thy Veils) a putut să-și
cumpere cu banii câștigați hardware pentru muzica lui
computerizată. În Vox-Pop-Rock am lansat o cronică de
videocasete muzicale, găsind formulări jucăușe pentru producții
altfel banale. De acolo mi-au fost șterpelite titluri de rubrici și
preluate pasaje generoase din articole, fără necesarele ghilimele.
Am scris gratuit și-n Observator cultural, revista
universitarilor bucureșteni, unde un articol al meu l-a determinat
pe George Baicea să-și facă propriul grup de blues. Timp de 17 ani
am ținut o rubrică săptămânală – Rockin’ by myself –
într-o publicație – Suplimentul de Cultură al Editurii
Polirom – care își plătește colaboratorii fără probleme. Am
publicat în 1997 o carte despre „10 LEGENDE ALE BLUESULUI” (cea
mai bine vândută dintre cele scrise de mine). Am cumpărat
magnetofon înainte să-mi iau mașină de scris și cheltuiesc pe
viniluri (și alte medii de păstrat și transmis muzica) jumătate
din pensia de fost electrician operativ în Sistemul Energetic
Național. Nu am studii de specialitate, nici n-am activat în
showbiz, ca să emit „opinii avizate” despre ce ascult. Nici nu
am pretenția. Încerc să exprim prin cuvinte ce simt atunci când
muzica inundă sufletul meu, prefăcându-l în oază de fericire
într-o lume insipidă. Ascult tot felul de muzici, predominant rock,
pentru că este muzica epocii în care s-a nimerit să trăiesc. Iar
dacă adaug că sunt născut în anul în care Elvis Presley „a
spart” cu hitul Heartbreak Hotel, și mi-am câștigat
conștiința de sine în 1977, când Sex Pistols devastau lumea cu
Anarchy in UK, se poate înțelege și admite de ce mă
consider un „copil al clasei proletare”, ca să-l parafrazez pe
Mircea Nedelciu, un scriitor vizionar al generației mele, mort în
1999.
În tot ce-am scris despre rock, subliniez ideea că important mi se
pare, când ești singur, să simți nevoia de a pune discul favorit.
Entuziasmul mulțimilor la concerte e trecător sau fals indus. Nu mă
încântă „valoarea” unui cântec doar pentru că este ilizibil.
Cred ce spunea bătrânul Haydn: „Melodia este esența muzicii”.
For Those About to Rock, I Salute You!
(Text publicat în volumul „Istoria sunetelor” - coordonat de Radu Lipașcu și Gabriel Petric, Editura Akakia, 2023)
