O glumă literară

Pomana lui gârbea-cel-mic

- avancronica unui festin iminent -

De-ar fi vrut, D.-S. Boerescu putea să fie unul dintre cei patru-cinci analişti politici de top, cu verb, adverb şi, evident, adjectiv providenţial în publicistica română trecută, actuală şi viitoare. Au nu prevăzuse el decesul purcelului botezat cu duioşie „gârbea-cel-mic” (orice aluzie la persoane publice este nu doar exclusă, ci şi nea-oş-venită!)? Îl prevăzuse, dar nu-l prevenise; şi cum zise, aşa fu! Tulburător al opiniei comune, amant al substantivelor de gen feminin, post-modern combinate (vezi titlul revistei artPANORAMA), DSB-eul îşi neglija glorios virtuţile profetice. El ezita să-şi televideze opiniile premonitorii, precum evita să-şi lase barbă, asumându-şi rolul de animotor al sleitelor energii literare strămoşeşti, de pescuitor în ape dulci şi bălţate (adică ape de bălţi!), dând cu băţul fie pe la Ciocăneşti (să trăieşti!), fie pe la Strachina (asta când nu semna contracte şi cecuri de călătorie pe la Berlin, Budapesta ori Călăraşi).

Veţi crede că vreau să bag baioneta ironică în trupul de litere al prietenului nostru. Ei bine, nu-i aşa! Tot ce voi, este să-l împing pe amic în braţele vânjoase şi excitante, pline de păr şi bani, ale politichiei dâmboviţene. Acolo, sufocat de îmbrăţişarea post-totalitoantă (apud Luca Piţu) a poantei cu meclă de toantă, fâşneţul panoramist ar face exact ce-i lipseşte ca să fie un editor de renume: bani! Atunci ne-am vedea opurile şi ofurile tipărite, cărţile atent primite, turneele de promovare nesfârşite. Dar fiecare cu ale lui, după număr şi CUI... DSB-eul ştia ce face, dar nu ştie totdeauna ce spune; mai bine zis, nu ştia că verbele aruncate ca vorbe şi (în) vânt pot da naştere unor situaţii. Cum este şi acesta de care vreau să dau samă în rânduri culese la computer şi tipărite... acolo unde sunt ele tipărite. Deci, să nu lungesc preambulul şi să clickez play în display-ul maşinii virtuale de naraţionat fantezii a-gnostice.

Botezul, fără agheasmă, busuioc şi cădelniţă, fusese comis în primăvară, când individul (deşi termenul pare excesiv în zona sa de referinţă, îl menţin din considerente stilistice nu prea limpezi) cântărea maxim 55 kg în viu. Cap de familie (tuns nr. 1 în iulie, şi nestându-i rău, după unele păreri avizate), Mitică Unguroiu fu nevoit să înstrăineze (citeşte - să vândă la persoane diferite) pe fraţii (literar s-ar spune confraţii, dar adevărul e mai simplu, cam ca scăfârlia lui C.T. Popescu, redactor-şef la Adevărul: cei trei erau născuţi dintr-aceeaşi scroafă!) lui gârbea-cel-mic. As al afacerilor păguboase, Mitică investi bruma de câştig financiar în una pereche blugi pentru fată, două perechi de tenişi pentru băiat, un pachet de Tchibo pentru soţie, cafea de import, nu de producţie autohtonă, desigur. Şi câteva CD-uri cu muzică blues, pentru urechea personală, prilej de ceartă neîntreruptă vreme de 14 zile cu cine uşor se poate bănui. Obligat să îngraşe unicatul porcin, apoi să-l sacrifice, Mitică al vostru lansă un program ştiinţific de îmbogăţit patrupedul. Evident, program nesprijinit de Gavrilescul agriculturii (ministrul conducând - inutil de precizat că în mod dezastruos - un minister considerat specialitatea guvernului ţărănist). Oarece fonduri neguvernamentale, ca şi un ajutor nerambursabil, constând în zer, tărâţe, ogrinji, crescătorul obţinu de la nişte rude ale sale, oameni cotaţi printre cei mai avansaţi (cu circa 10-15 kile/cap de efectiv) profesionişti autohtoni. Aplicând ca la carte (Manualul porcarului amator, Ed. CONcina, 1994, 204 pag, in-folio, copertă imitaţie de şorici!) metodele moderne, Unguroiu izbuti doar să streseze animalul. Care se îmbolnăvi de bulimie reflexivă, sindrom de supra-ponderalitate şi psihoză regresivă cu manifestări atipice de vietate ce refuză cântărirea. Boli tratate cu tradiţionala pastă din găinaţ de curcă, seu de oaie şi prăştină fermentată.

Aici este locul să insertăm o piţulă polemică şi amicală, orientată spre Magistrul din Cajvana, mentorul nostru. Recentul dumisale capodop, La Cafeneaua Hermeneutică, învalahizat în ediţiune remaniată la editura Nemira, anul curent (1998), conţine, la pagina 263, episodul - naraţionat în registru proto(-şi-)cronic - descoperirii făcute de cele două consătene cajva-nene a găinaţului de pasăre ca hormon de creştere a porcinelor necolectivizat(oar)e & personale. De va fi arogând Magistrul prioritate ubucovineană în cestiune, pentru con-săteni, nu am sciinţă. Dacă o face, vreau să (nu) îl dezamăgesc semnalând că „descoperirea” e cunoscută pe meleagurile drăculeştene cam tot din perioada obsedantului deceniu. Care deceniu, iată, îşi merită sintagma predistă, făcându-şi aci un pui de loc! Pesemne că nevoia învaţă gospodarul - vezi poveştile creango-frânceşti; dar e un semn că Ideea (eidos, pentru spiritele fine) plutea în aer! Desigur, insolitul procedeu de nutriţie suină, cu rezultate uimitoare în plan ...economic, nu va fi fost înregistrat la OSIM, nici nu va fi făcând obiect al vreunui studiu gagademic, nice nu va fi obţinut recunoaştere internaţională. Decât, poate, dacă va fi brevetat de un alogen fără prejudecăţi, evident neconsumator de carne & producte porcine, şi pus în practică la vreun combinat porcicol din te miri ce ţară apuseană. De unde va fi importat, în cadrul programelor ASAL, FESAL sau BESAL, drept know-how, plătind paraii luaţi cu împrumut de la o bancă multinaţională, condusă de un chinez, renumitul - transcriu după ureche - Itz Ick Qin Hă. (Am încheiat notiţa şi-am închis portiţa).

Dar purcelul gârbea-cel-mic nu se vindeca, şi trăgea la frigăruie. Intrat la grele dileme, pleşuve au ba, Unguroiu avu de ales între a (între)ţine un animal ce-şi lăţea spinarea şi-şi umfla stratul de grăsime sau a-l sacrifica cu folos îndoielnic. Pentru cunoscători, explicarea warum-ului, e la fel de utilă ca introducerea la Scrisoarea despre umanism. Pentru necunoscători, este identic. Aşa că voi trece rapid peste motivele ce-l împinseră pe Mitică la hotărârea, dignă de-un erou rebrenian, a sacrificiului porcinei. Bietul gârbiţă! Ce coşmaruri trăi el în noaptea când zeiţa Iris îi aduse visul prevestitor, acela în care el, porcul, se visa cârnaţi, şunci afumate, friptură la grătar, caltaboşi, tobă şi ale specialităţi primitive, obişnuite popoarelor mai puţin sau de curând civilizate! Ce lacrimi stupide izvorâră din ochii mici, albaştri, nedotaţi cu lentile de contact, nici ochelari cu ramă de metal, dar îngropaţi în zeama netopitelor unturi! Ce suspine şi grohăieli tandre, desprinse din trecutul nostalgic şi lumina orbitoare a zilelor de vară, când numele şi persoana sa porcină se văzuseră în pagina 26 a numărului 9 din Art-Panorama ! Ce regrete că toate s-au scurs, ca petele pe rochiţa Monicăi (nu Levinsky, alta!), că totul e trecător ca succesul în artă şi-n afacerile editoriale, că nimic nu va mai fi ca pe timpuri (noi, De Regiune Superior sau Basca Ambundenţei) etc. etc.

Sosi şi ziua tăierii. Ritualul este bine ilustrat literar de nume ilustre, aşa că nu insistăm cu încercarea executorie în polytropia porcului. Ne vom rezuma la notarea succintă a operaţiunilor (că operaţii nu prea le putem spune). Deci, iată cum se ucide un porc:

(demo for shareware version only)

00. se pătrunde în cocină, cu vorbe amăgitoare, să nu agităm spiritele;

01. se prinde cu o frânghie piciorul păunescului, cel din dreapta-faţă;

02. se scoate porcul din coteţ, cu opinteli şi înjurături prietenoase;

03. se înhaţă restul picioarelor, plus coada şi urechile;

04. se răstoarnă suina pe spate sau pe-o rână;

05. se înfige cuţitul la beregată;

06. se răsuceşte lama oţelită în rana indecent rânjită;

07. se proptesc genunchii în coastele animalului care se zbate şi guiţă;

08. se rostesc tradiţionale gratulări, gen: bă, tăntălăule, nu eşti bun nici să ţii de coadă!; sau: răsuceşte-i picioru’, că te răstoarnă şi-ţi tai mâna!; sau: dă-i tare, Mitică, la beregată, că-l ţinem noi să nu fugă!

09. se abandonează muribundul în chinurile morţii şi se aşteaptă pomana & ţuica de rigoare, de obicei fiartă;

10. (facultativ) întoarcerea porcului din ghearele morţii, scularea lui cu ultimul acces de voinţă, încercarea de fugă;

11. (opţional) se loveşte animalul în cap, cu lopata, securea sau târnăcopul aflate la îndemână;

12. se constată decesul, cu alte înjurături, de uşurare.

(Fine del primo tempo)

Secundo (e ultimo) tempo

Trecem peste amănunte măcelăreşti. Nu scriem o proză pe gustul persoanelor de extracţie joasă, nici nu vrem să rupem gura târgului (Mureş) cu papricaş ori arpacaş. Panoramăm peste masa întinsă bucolic în curtea lui Mitică, after hours, puţin după lăsatul nopţii, neonul discret aprins. Un foc de co(tro)ceni mocneşte sub grătarul afumat şi uns, o liotă de copii se zbenguie prin grădină, trei femei pregătesc maţele pentru cârnaţi, patru bărbaţi tranşează, din cuţite şi pahare, carnea bietului gârbea-cel-mic şi soarta literaturii de ieri, de azi şi din judeţul Călăraşi. Cei patru sunt (n-aţi ghicit, isteţilor!) Lili Dodiţă, Ică Iulian, Noru Mândricel şi Mini Maricescu, personaje importante din prozele nepublicate scrise de text-outorul ăstor rânduri. Ei discută, mănâncă şi beau; şi beau, discută şi mănâncă materia primă ce stă ca muşchi pe coloana vertebrală a porcului, în locul numit popular şale. Termenul anatomic pentru muşchiul respectiv este psoas. Însă limbajul măcelarilor ordinari a găsit un echivalent cu semnificaţii de analizat în eseuri dilematicoase - muşchiul porcarului! Gustul acestei bucăţi nu este întrecut decât de rinichiul prăjit în untură puţină, fără adaose ori condimente, şi stă alături de cotletul fript pe plită groasă de fontă, piperat şi sărat după gust, aşezat pe tipsie de lemn, înconjurat strategic de o armată crocantă de ardei graşi cruzi, sau - dacă este iarnă - nu departe de bolul vast ca un crater antic, în care afli felioare bestiale de castraveţi acri, gogoşari cu pulpa tare ca a femeilor sportive, conopidă zemoasă cu florile încreţite în oţet, ţelină cu frunza mustoasă şi vrejul erect. La îndemână, cât să nu osteneşti întinzând braţul, este obligatoriu paharul cu lichidul rubiniu, tulburel şi miresmat, ce însumează trei dintre calităţile definitorii ale vinului, anume: mult, sec şi gratis.

Acestea fiind scrise, pofta venind în răstimpul gestului, comit un break-down program, şi alerg în bucătărie, unde găsi-voi sticla de vin, tulbure şi gratis, dar nu mult, cartofii neprăjiţi, pe care şti-voi să-i tranşez de-a lungul şi de-a latul, să-i prăjesc în uleiul dublu-rafinat din floarea soarelui, să-i presar cu sare fină, şi să-i folosesc în loc de friptură, regimul dietetic interzicându-mi carnea de porc sub ameninţarea recidivei a nu-ştiu-cărei boli specifice vremurilor tranziţionale...

Pentru că, iubiţi cetitori şi de licori consumatori, sper că n-aţi uitat: aceasta nu este o proză despre mâncare, ci despre ce NU îi doresc eu amicului DSB: să intre în politică, să facă bani, etc. Căci de-ar intra în(tre) politici(eni), de-ar face bani, cine îl va opri să ajungă mare boss şi nu ne-ar mai aduna de pe jos?

(artPanorama, 1998)

LITERE - februarie 2015

MAGDA GRIGORE

Un alambic de gândire critică

Volumul semnat de Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), se înscrie ca şi precedentul, apărut în 2008, în acelaşi demers critic adresat lucidităţii, ca stare de necesitate, şi libertăţii văzute printr-o lentilă camusiană, ca drept de a nu minţi.

Lecturi, polemici, amintiri, poezii, adunate laolaltă de autor sub un titlu ingenios şi sugestiv, cu extensie simbolică (alambic/ alambicat/ alambichează), sugerând în ansamblu o galerie de figuri umane care fierb - în - nebuloasa - distilării. Bun observator, eseistul îşi trece prin focul purificator personajele de poveste şi de viaţă, de poveste trăită şi de viaţă povestită, în speranţa că poate recupera prin semnalarea deraierilor morale/ comportamentale/ sociale şi prin investigaţie reportericească, normalitatea fiinţei umane rătăcite de la buna intenţie şi de la calea dreaptă, dar mai ales că poate (re)aşeza scriitorul, în extensie intelectualul, pe soclul moralităţii.

Răbdarea amănuntului şi o anume responsabilitate de martor neutru/ obiectiv/ incoruptibil sunt panoramic vorbind calităţile de fond ale cărţii, de altfel autorul mărturiseşte în mai multe rânduri că destinul unui scriitor trebuie să fie, oricât ar fi de greu, deasupra vremilor, limpede şi onest asumat: „Când eşti privilegiat, spune el, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii unui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă – elementar! – abandonarea moralităţii”.

Receptat în breaslă ca un eseist matur, cu stil deja format, recognoscibil, cu stilistică personală, Dumitru Ungureanu pune accent pe condiţia scriitorului şi deopotrivă pe complexitatea actului scris, răspunderea morală şi criteriul adevărului fiind în viziunea sa recuzita obligatorie a celui care aspiră la profesia de scriitor. Subiectele vin de la sine, fie se insinuează în gândirea meditativă a autorului, fie îl surprind şi îl agresează, oricum, ele îl caută, provocându-l şi obligându-l la atitudine. Uneori eseurile se coagulează din reflecţii care au la bază lecturi, cărţi şi autori, alteori iau naştere din abilităţi de investigaţie sau ca reacţie transparentă la (un) eveniment.

Galeria de personaje a volumului este bogată, trecutul este prezent din punct de vedere cultural, iar prezentul îşi cerne tăios valorile. Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Sadoveanu, Barbu Cioculescu, Marin Mincu, Gh. Grigurcu, Ion Caraion, Lucian Raicu, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, Aurel Dumitraşcu, D.R.Popescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Herta Müller, Alex Stefănescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Tudor Cristea, H.R.Patapievici, Al. George, Varujan Vosganian, Constantin Stan, Stefan Agopian, Tudor Octavian, Daniel Cristea-Enache, C.Rogozanu, Sânziana Pop, Flori Stănescu etc, constituie împreună, fiecare cu motivaţii diferite, părţi din universul reflexiv al lui Dumitru Ungureanu. Alături de aceste chipuri, vitralii scriitoriceşti, întâlnim eseuri intransigente politic (Cadavre vii, Primarele, Perenitatea tipului infect, … Mulţi. Şi nu proşti, Onoarea pierdută a ,,ziaristului” român, Cartea neagră a Românităţii, Când peştele de la cap se strică etc), eseurile- pamflet, comice şi moraliste, cu accente sociale (Rezistenţa prin băutură, Debutul unui om de ,,succesuri”, Guguguţă etc), eseurile-reflecţii asupra condiţiei scriitorului (Scriitorul român faţă cu istoria, Locul intelectualului, Moartea prin cultură, Moralitate şi literatură, Dilema scriitorului etc). Uneori porneşte de la idei majore, controversate, alteori de la detalii şi aspecte subtile, de exemplu, unul din eseuri are ca punct nevralgic imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului împietrit, regăsit de Maitreyi într-o bibliotecă, imagine pe care o întâlnise şi într-un roman de tinereţe al autorului (Lumina ce se stinge), fapt care-l determină să reflecteze la adevărata şi incerta investiţie a celebrului scriitor în frumoasa şi cunoscuta poveste de dragoste; pornind tot de la Eliade şi de la presupusul complex manolic (atribuit acestuia de nepotul său, Sorin Alexandrescu), Dumitru Ungureanu reface în sens invers traseul comparatistic, ajungând să (se) întrebe dacă Ana a fost doar o fiinţă de hârtie sau, altfel privind lucrurile, dacă Ana a fost o femeie în carne şi oase, atunci avem de-a face cu o crimă care nicicum nu ar putea fi trecută cu vederea; autorul interoghează, incluzând răspunsul fără rezervă în retorica propriu-zisă: ,,Ce lucrare pământească poate justifica o crimă? Ce operă nemuritoare poate dăinui pe temelia însângerată de jertfirea unui om?”. Eliade este o temă recurentă, ca şi Paul Goma cu toate controversele sale, dovedind preocupări constante ale eseistului, precum şi o anume insistenţă în recuperarea detaliului revelator. Este cert atras de modelele morale, pe care le promovează în orice împrejurare şi pe orice cale, de exemplu, la ideea revistei Argeş de a-i acorda un premiu lui Paul Goma, Dumitru Ungureanu se opune din simplu motiv că acesta merită mult mai mult (chiar premiul Nobel, cum aflăm dintr-un alt eseu al său). O remarcabilă confesiune găsim în Viaţa mea fără de Noica, text care rememorează, pe lângă descoperirea accidentală a filozofului (facilitată de un articol din ,,Opinia studenţească”, Wozu Noica?, semnat de Luca Piţu) traseul parcurs de el însuşi, ca tânăr cititor bâjbâind pe aria literară, confesiune interesantă inclusiv din punct de vedere al valenţelor lirice, mai puţin lăsate la vedere de autor: ,,…am cumpărat unul din cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sunt acolo şapte dialoguri ,,minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile. Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu-mi ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un ,,îndrumător’’, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe apele înşelătoare ale culturii".

Pe aceste planuri, Dumitru Ungureanu se mişcă dezinvolt, cu elasticitatea lexicului şi cu dinamica argumentului, ceea ce dă savoare scriiturii. Textele au ritm, au umor şi sarcasm, au mirare şi întrebare, au învăţătură şi detaşare critică (cartea ar putea avea ca motto cuvinte lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, amintit la un moment dat), fiind, de fapt, detaşarea cu care te adresezi lucidităţii şi normalului. Detaşarea ca distanţă între moralitatea asumată şi contextul compromiţător, indiferent de consecinţe: ,,Numai că artistul care face pe gustul publicului, este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă, e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decât cele ce-au determina mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului”. Aproape toate textele au o discretă intenţie moralistă, o morală de/a bun(lui) simţ, prin demistificare, prin adevărul rostit răspicat, prin tuşa finală a convingerilor personale, prin apelul la conştiinţa din celălalt.

Mesajul eseistic trădează, dincolo de text, relieful psihologic al unui autor care nu face rabat de la valori şi de la principii, el însuşi părând a fi semnat pactul cu adevărul (de remarcat faptul că în 1975, tânăr fiind, Dumitru Ungureanu, participa la editarea revistei de cultură Adevărul – apărută doar în 5 exemplare dactilo, urmate de o anchetă a securităţii!). Acest amănunt biografic, poate elucida câte ceva din caracterul vehement al eseistului de azi, al publicistului nonconformist, de atitudine, care îşi asumă menirea din convingere, distilând realitatea într-un alambic de gândire creativă, pentru că a învăţat de la Herr Heidegger că justeţea răspunsului depinde în primul rând de corectitudinea întrebării.