duminică, 22 iulie 2012

Republicatele (2)


Înjumătăţirea preşedinţilor

Încrederea în cei care conduc o maşină, o firmă, o ţară este slăbiciunea mea. Recunosc. Mai ales faţă de politicienii ajunşi la putere şi cu votul meu am o săbiciune. Dacă oamenii ăştia vor în frunte, îmi zic, pesemne că asta ştiu ei să facă mai bine - să conducă. Dar de ce oare unii mă fac să-i detest?
Ca să-l detest pe Ceauşescu, mi-au trebuit - de la majorat - opt ani. Maturizarea nu-i un proces rapid, nici obligatoriu. Ceauşescu „esprima” numai bune intenţii. Cum să nu-l cred? (E drept, prin 1975-1977 puneam public la îndoială „centralismul decizional”, cum se spunea pe-atunci, numindu-l „totalitarism democratic”, dar făceam asta cu citate din „învăţămintele” lui Ceauşescu, ca să mă apăr de orice interpretare contrarie!) Prin 1986, am visat de mai multe ori că particip la revolte populare, încheiate cu - cine să mă creadă? - împuşcarea „cârmaciului” exact dinaintea cinematografului din Găeşti!
Pe Ion Iliescu nu l-am votat niciodată. La 20 mai 1990, puhoiul adepţilor săi mi-a tăiat orice poftă de-a pune ştampila - şi a fost mai bine, fiindcă aş fi votat pe liberalul... i-am uitat numele! În 1992, degeaba l-am ales pe contracandidat. Deşi am văzut repede încotro se (şi ne) îndreaptă politica lui Iliescu, i-am acordat minimul de încredere pe care mi-e greu să-l sustrag „aleşilor” populari. În 1994 mi se acrise de-a binelea de minciunile puterii. Aşa am ajuns să fac un fel de campanie electorală pentru Emil, căruia - să-mi fi cerut - i-aş fi dat chiar viaţa! (Vorba vine, exagerez!)
Dar n-au trecut doi ani de când l-am votat pe Emil, şi simt cum scârba îmi îneacă respiraţia, ruşinea mă face să-mi ascund opţiunea, dezgustul mă împinge în pustie. Circul anti-corupţiei, teatrul popularităţii (est)europene, mistificările prost ambalate, comedia guvernelor „constructive” care duc ţara de râpă, sfidarea salariilor pentru parlamentari, cortegiul lingăilor „obiectivi”, nepotismul „competent”, vizitele inutile peste hotare - ce să mai adaug pentru a sublinia dezamăgirea, sictirul, greaţa?
Mi-am pierdut răbdarea şi speranţa. Nu mai cred în Emil. Jumătatea mandatului său marchează, pentru mine, pierderea încrederii în „oamenii din fruntea ţării”!

Cotidianul, septembrie 1998
Notă: Asta scriam în 1998. De ce oare în 2008 (când am reluat articolul în volumul Alambicotheca) este la fel - sentimentul faţă de preşedinte, faţă de politicieni, faţă de cei care ajung la conducere şi cu votul meu? Parcă e vreun mister aici...

luni, 16 iulie 2012

Republicatele (1)


Din cartea (pre)Facerii, cea de după Ion

La început a fost Iliescu. Şi Iliescu era la Televiziune, şi Iliescu era Televiziune. Toate prin El şi Ea s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El şi Ea.
Şi Televiziunea era cu Poporul şi Poporul era cu Televiziunea şi toate erau Unul şi se numea Iliescu. Întru El erau viaţa şi speranţa şi lumina oamenilor şi când El lumina întunericul poporului Său, întunericul nu-l cuprindea.
În prima zi a făcut Iliescu Frontul Salvării Naţionale. Şi a văzut că e bine. Şi apoi a făcut Iliescu Partidele. Şi iar a văzut - că nu este bine, dar nu mai putea da înapoi, că altfel nu putea afişa pluralismul şi opoziţia parlamentară în străinavaluta cea mult râvnită de acoliţii săi. Dacă le-a făcut, ele s-au răzvrătit contra Creatorului, ca orice creaţie divină.
Şi răzvrătindu-se partidele contra Creatorului lor, au făcut demonstraţie şi au cerut să nu fie minţite şi să se respecte legământul către popor din noaptea de 22 decembrie 1989. Şi Iliescu le-a cerut să nu-i pună sula în coaste. Ci le-a pus-o El lor, a doua zi, când abia de-au scăpat cu viaţă.
Şi Iliescu a spus că nu există partid comunist. Şi pe urmă a spus că nu e bine că nu există partid comunist. Şi a fost aşa, că nimeni nu mai ştia ce e cu acel partid care puţin a fost, mult a rămas la cârma României, iar acum nu mai este!
Şi Iliescu n-a spus că nu mai există Securitate. Şi Securitatea cea susţinătoare de partid şi de putere a Statului în Stat s-a prefăcut în SRI şi s-a pus în slujba Mântuitorului ei.
Şi a făcut Iliescu lege electorală în care a păstrat funcţia de preşedinte al ţării, nu şi funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri. Şi n-a suspendat Constituţia comunistă pentru a nu fi acuzat de Fraţii cei Mari de la Răsărit că a răsturnat regimul. Şi n-a recunoscut vreodată că Monarhia a fost înlăturată prin lovitură de stat, nu prin voinţa poporului.
Şi a stabilit Iliescu alegeri apropiate pentru a nu pierde capitalul tele-revoluţiei şi pentru a nu da timp partidelor să umble pe picioarele lor, ci să depindă de pofta sa. Şi au bârfit şi au murdărit oamenii lui Iliescu pre acele partide, iar Poporului Său au dat ceva de mâncare, aşa cum dai armăsarului grăunţe până îi pui şaua şi-l încaleci. Aşa a câştigat FSN-ul lui Iliescu alegerile din Duminica Orbului.
Dar Poporul lui Iliescu fusese ţinut în întuneric şi nu-l interesa lumina învăţăturii şi n-avea deprinderea democraţiei. Ci acest popor înfometat şi-ar fi păstrat grumazul în jug şi ar fi primit robia pe mai departe dacă i s-ar fi îndestulat pântecele.
Ci numai o mică parte din popor, ce-a iscodit cu mintea şi a căutat cu inima, ieşind parţial din întuneric, s-a revoltat împotriva lui Iliescu şi a ocupat buricul ţării protestând non-violent.
Iar Iliescu s-a supărat tare că Poporul nu e unit şi-a numit pe protestanţi „golani”. Şi n-a vrut să-i vadă în ochi. Şi aceşti revoltaţi au purtat pe piept ocara lui Iliescu, de s-a dus buhul în toată lumea, chiar şi la Academia Franceză, unde era golan fruntaş Eugen Ionescu, marele răzvrătit. Şi de atunci s-a despărţit calea lui Iliescu de a Poporului său.
Şi pentru că revoltaţii au păcătuit prin nesupunere înaintea Lui, a chemat Iliescu mânia Sa - „forţele democrate” - pentru a apăra guvernarea Sa. Şi au izvorât „forţele democrate” din adâncuri cu bâte, lanţuri, topoare şi lopeţi, şi au pedepsit pe nesupuşi, bătându-i, omorându-i ori arestându-i fără motiv, inclusiv pe studenţii aflaţi la examene. Şi a mulţumit Iliescu forţelor Sale pentru ajutorul dat la înscăunarea Sa, şi le-a aşezat pre ele la mare cinstea Sa - trimiţându-le la muncă şi nedându-le măcar mâncare din destul. Te miri, Popor sărman, cum de-a răbdat pământul aşa netrebnicie? Te spaimă, Popor, de neştiinţa ta - că pământul se cutremurase mai înainte!
Şi s-a văzut Iliescu îndepărtat de străinătatea mult râvnită şi hulit de lumea ce o amăgise cu (pre)facerea Sa demagocratică. Şi cu mare caznă au nevoit de au dat înapoi de la năravul Său. Dar în loc să grăiască adevărul, a început să ţeasă covor de minciuni, ca predecesorul Său întru (ne)lege, în speranţa - deloc deşartă - că străinăvaluta va călca iarăşi pe plaiul românesc. Şi n-a fost tocmai aşa.
Şi s-a răspândit duhul neîncrederii în Poporul lui Iliescu şi tot mai multe glasuri s-au ridicat din Popor împotriva Sa. Şi Iliescu n-a putut răbda una ca asta. Şi pentru că acum nu mai putea chema „forţele democrat-înfometate” să aducă Poporul la ascultare, Iliescu a hărăzit pedeapsă Poporului Său. Şi prin copilul de suflet mult-iubit, Petre Roman, a liberalizat preţurile produselor şi-aşa inexistente, înainte de legiferarea statutului proprietăţii şi fără să permită concurenţa cu firmele străine pe piaţa autohtonă a „agenţilor economici” locali.
Iar Poporul se perpelea în jale şi lipsuri şi foamete şi scumpete şi se ruga la Iliescu să-l ierte, că-i va înălţa rugăciuni şi jertfe şi-i va zidi şi temple. Ci Iliescu nu vroia să mai audă glasul Poporului Său, şi-l îndemna, ca şi predecesorul Său în scaunul de preşedinte, la muncă.
Aşa a pedepsit Iliescu Poporul Său şi şi-a întors faţa de la el.
Dar şi Poporul şi-a întors faţa de la Iliescul Său!


- septembrie 1990 -
Contrapunct

N.B. Deschid cu acest articol, publicat în toamna lui 1990, în revista Contrapunct, pe când redactor-şef era Liviu Ioan Stoiciu, şantierul transpunerilor online a ceea ce n-a fost cuprins în vreo carte.  

sâmbătă, 14 iulie 2012

Cronica unei prietenii ucise


- versiune scurtă, pentru internauţi -

În 2005, Dumitru Augustin Doman, un ziarist pe care îl cunoşteam de vreo şapte ani şi cu care băusem de câteva ori, considerându-ne prieteni, m-a invitat să scriu la Argeş, revistă editată de Primăria Piteşti, prin Centrul Cultural.
În 2007, DAD a fost angajat la Centrul Cultural, pe un post de redactor pentru care eu n-am concurat ca să-i ofer lui o şansă în plus de-a avea o slujbă.
În 2009, DAD a ajuns - ştie bine în ce context - redactor-şef al revistei Argeş. Am spus întotdeauna că el e potrivit pentru asta, nu eu.
În 2010, am fost desemnat aproape fără voia mea, redactor-şef. După o singură lună de „şefie”, am cedat „funcţia” lui DAD, subliniind încă o dată că lui i se potriveşte.
În 2011, DAD a obţinut ca premiul revistei Argeş pentru Opera omnia să-i fie dat lui D.R. Popescu, fost preşedinte (neales de breaslă, ci numit de Partid!) al USR în anii '80, fost membru al CC al PCR, fost vice-preşedinte al CCES, fost membru în alte comitete şi comiţii. Pe Radu Cosaşu, Norman Manea sau Augustin Buzura, propuşi de mine, nu i-a considerat demni de acel premiu.
În luna mai 2012, după ce revista Argeş a primit finanţare de la AFCN, DAD a oferit aceluiaşi D.R. Popescu o rubrică, fără să se consulte cu niciunul dintre cei care, la data respectivă, figurau drept consilieri editoriali ai revistei: Nicolae Oprea, Marin Ioniţă şi eu.
Am spus, şi susţin, că dacă a premia opera unui fost înalt demnitar comunist înseamnă a recunoaşte o posibilă valoare literară, a-i oferi rubrică permanentă echivalează cu resuscitarea spectrului ce încă produce greaţă multor scriitori, a căror memorie nu s-a şters. Şi că este un regres pentru Argeş, revistă ce se conturase treptat ca una eliberată de fantomele trecutului compromis.
Am scris un articol „contra” lui DRP, ca să-i dau lui DAD ocazia de-a ieşi din ceea ce el numea „imposibilitatea de a-şi lua vorba înapoi”. Publicând articolul meu, el se spăla pe mâini de imposibilitate. Publicându-l pe D.R. Popescu, Doman spală un cadavru. Un cadavru politic.
Citind articolul, DAD m-a acuzat că-l... lovesc în coaie (de unde ipoteza că DRP este ceva echivalent cu testiculele lui DAD!), că îl condamn la sinucidere, fiindcă - după ce doi ani n-a dus un ban acasă - acum, când s-au primit fonduri şi are ocazia să recupereze, eu îi stric aranjamentele!
Am refuzat să particip la ceea ce DAD consideră că e luptă pentru ciolan, nu interesul revistei Argeş. N-am vrut să-i dau motiv de sinucidere (destul că-i oferă Băsescu!), nici ocazia să mă cenzureze. Am retras articolul, ca şi coparticiparea mea - cu titlu de consilier - la prostiile lui DAD.
Am comunicat ce se întâmplă lui Şerban Foarţă, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu şi Al. Cistelecan, scriitori pe care eu i-am invitat să scrie în Argeş, oameni a căror opinie contează pentru mine. Nu i-am cerut vreunuia să înceteze colaborarea.
Nu am cerut niciunui alt membru al Uniunii Scriitorilor să NU scrie în Argeş. Dimpotrivă, am solicitat lui Nicolae Coande, Florin Iaru şi Cecilia Ştefănescu, la recentul Bookfest, să trimită câte un text pentru revistă, luând de bună promisiunea lui DAD că orice contribuţie se plăteşte cu minim 100 lei.
Domnul DAD, fost prieten, afirmă, în discuţiile cu amici comuni, că l-am ameninţat cu moartea. I-am spus doar - şi cred - că el a ucis prietenia dintre noi.
În două e-mailuri trimise mie, mă învinuieşte că telefonez de zor scriitorilor să boicoteze revista lui, şi că urmăresc, pesemne, să-i iau locul de redactor-şef.
Domnul DAD, fost prieten, poate debita orice minciună despre ce-am făcut sau ce crede el că vreau eu.
Dar, ca să nu existe umbră de îndoială asupra celei mai jignitoare, anume că eu aş îndemna oamenii să nu publice în revista piteşteană, rog prin acest text, pe TOŢI SCRIITORII ROMÂNI SĂ SCRIE ÎN REVISTA ARGEŞ!

14 iulie 2012