IDEI FLOTANTE - IUNIE 2013

Drama unei conştiinţe

    Nu l-am cunoscut, din păcate, pe Aurel Dumitraşcu. Dacă l-aş fi cunoscut şi mi-ar fi acordat favoarea prieteniei, presupun că aceasta decurgea după tiparul specific cantonamentelor sportive în care s-au călit mulţi tineri. Dumitraşcu m-ar fi înghiontit în fiecare clipă să-mi perfecţionez bruma de talent prin lecturi multiple şi m-ar fi susţinut necontenit în efortul de-a nu ceda înlesnirii traiului, ştiind bine că îndestularea, zisă şi îmburghezire, se plăteşte.

    Citesc şi recitesc de mai bine de-un an „Carnete maro”, cele două volume ale Jurnalului său, îngrijite, adnotate şi publicate de Adrian Alui Gheorghe la editura Conta, 2011. Sînt pagini lirice, pagini lucide, pagini amare, pagini dureroase ce transcriu, aşa cum nici un altul n-a făcut-o, gîndirea şi trăirile unui om din generaţia mea. În 1990, cînd Aurel Dumitraşcu se lupta cu boala care l-a şi secerat, noi toţi eram zăpăciţi de lumina ce părea că se revarsă din belşug şi ne curăţeşte de toate păcatele. Era o amăgire. Unii s-au prins la timp, altora li s-a spus cum stă treaba, destui au fost „îndrumaţi” în chip discret, pe baza legăturilor stabilite anterior, încotro să (com)bată şi cum să se caţere în locuri de prim rang, cu vizibilitate, ştaif şi beneficii grase. Scutit de soartă să trăiască deziluzia post-comunistă, Aurel Dumitraşcu văzuse destule ca să nu admită nici un compromis. Definitorie pentru mentalitatea ce ne interesează este relaţia cu „bonzii” literaturii anilor 1980, care ocupau „funcţii de răspundere” fără să deţină şi puterea efectivă, care luau decizii numai după ce primeau indicaţii şi directive de la forul tutelar - aparatul de partid -, „secţia cultură” sau cum se numea în schema de funcţionare.

    D.R. Popescu, preşedintele „impus cu forcepsul” de partid la USR în 1981, îi aplică lui Dumitraşcu „politica” de ducere cu zăhărelul, publicîndu-i cîte o poezie la revistă, dacă nu era un text cu probleme, promiţîndu-i diverse intervenţii şi-alte fleacuri, dar nefăcînd efectiv mare lucru. Fulgerat, dar nu orbit de admiraţie pentru cel care îl premiase chiar, Dumitraşcu scrie (lui Octavian Paler): „La Bucureşti, D.R.-ul şi alte lampioane deteriorează condiţia scriitorului cu un entuziasm pe care istoria nu-l va ierta.” (vol. II, p. 281). Apoi, tot vol. II, p. 371: „...reacţia suficientă, chipurile «înţeleaptă» a lui D.R. Popescu... Era atitudinea unui om corect şi supus, care nu e de acord cu o discordanţă întemeiată pe opinia francă a unui scriitor tînăr. Reacţionase ca un funcţionar îmblînzit.” Şi, tot la p. 371: „D.R.-ul conduce şi «România literară». Nu-i ajungeau Uniunea Scriitorilor şi «Contemporanul». Atitudinea sa îl dezonorează pentru totdeauna. Nu poţi stima un talent care nu dovedeşte şi caracter.”

    Inevitabil, observ că mentalitatea lui D.R. Popescu a fost preluată cu succes de actualul prezident al Uniunii Scriitorilor din România, ba chiar dusă la cote absolut aberante. Încît devine stridentă constatarea că funcţia de conducere deformează oameni pe care îi ştiai de bună credinţă, de nu cumva chiar îi tîmpeşte. Iar dacă fenomenul e de înţeles la nivelul nulităţii ajunse director de instituţie, ministru ori politician, e cu totul impardonabilă şi păgubitoare cînd se manifestă în faptele şi vorbele publice ale unui - totuşi - spirit critic!

    Am menţionat cu altă ocazie aberaţia sistemului editorial comunist, datorită căreia volumul de debut al lui Aurel Dumitraşcu, premiat la concursul editurii Albatros, condusă la vremea aceea de Mircea Sântimbreanu, a fost publicat cu o întîrziere de vreo trei ani, după nenumărate intervenţii pe text, tăieturi în poeme şi schimbări de cuvinte ce modificau drastic versurile. Dumitraşcu acceptă ingerinţa redactorului de carte, cedînd presiunii pe care o simţea la nivel existenţial, fiind profesor suplinitor la o şcoală rurală, unde nivelul redus al elevilor era concurat cu brio de nivelul şi mai redus al profesorilor, iar poetul resimţit şi tratat ca intrus. A cedat ispitei de a-şi vedea numele pe o carte, fapt capabil să-i certifice statutul de om liber, aflat în pericol de sancţionare conform legislaţiei socialiste. Conştient de sacrificiul comis, Dumitraşcu spune: „Cartea aceasta nu e o revoluţie în poezia republicii lui. /.../ Pentru că nu a fost tipărită aşa cum a scris-o acest bărbat. Sînt atîtea versuri eliminate din texte! Şi-s atîtea greşeli de tipar! Bărbatul nu se plînge. E mulţumit. /.../ Cartea poartă un titlu pe care el nu-l dorea pe copertă...” (vol. I, p. 360). Trebuie să fi trăit cumplita perioadă ca să înţelegi felul de „mulţumire” experimentat de Aurel Dumitraşcu şi toţi cei care, ca şi el, voiau să exprime în scris durerea de-a exista... Să vorbească, să facă zgomot sau să tacă? Grea alegere pentru un scriitor aproape anonim! Dar: „...poţi să rămîi un om de caracter şi fără să vorbeşti. A nu vorbi, uneori, nu înseamnă să taci.” (vol. II, p. 242).

    Într-o scrisoare către Constanţa Buzea, Dumitraşcu spune: „Pentru unii, probabil, este foarte important să-şi scoată cărţile oricum. Eu nu admit una ca asta. Mi-e greaţă şi mi-e ruşine de ce-a ajuns să se-ntîmple în cultura noastră. Pînă şi domnul Noica se face că nu vede şi scrie despre degradarea tineretului occidental în plan cultural, de parcă aici, în grădina noastră, n-ar fi mult mai grav. /.../ Dacă scriitorii tineri ar avea întotdeauna şi caracter, nu-mi vine să cred că ar putea fi tolerată laşitatea aproape naţională în care se bizantinizează anumite drepturi sfinte.” (vol. II, p. 243).

    Limitată la scriitori, observaţia se potriveşte perfect întregului popor, a cărui flexibilitate de caracter se manifestă azi stupefiant. Dacă „poporul” se poate recondiţiona, cei care îşi asumă - chiar fără să recunoască - rolul de instructori ai conştiinţei publice, nu pot fi scuzaţi că au verticalitatea unei rîme. Dumitraşcu: „...în aceste vremuri în care e greu să prinzi o pîine chiar şi cu cartelă... iar fiinţa naţională riscă să se degradeze cum nu s-a mai întîmplat, pe mine nu mă interesează talentul unui scriitor, ci caracterul său. Altfel, în numele talentului, putem instaura dezmăţul minciunii, orbirea. Un om fără demnitate este o tîrîtură.” (p. 244, vol. II).

    Durerea poetului a devenit profeţie împlinită dincolo de măsură. 

Timpul - iunie-iulie 2013 

ALAMBICOTHECA - DECEMBRIE 2012

-->

Cenuşa unei greşeli

- In memoriam Al. George -

De câte ori sunt acuzat de gânduri sau intenţii pe care nici în coşmaruri nu le am, mintea mi se blochează. Incapabil să pricep infamia, reacţionez cu încetinitorul şi răspund anapoda, în răstimp cu întrebarea. Pesemne că dau impresia unuia vinovat, care caută justificare. Cum aş putea reacţiona altfel, când văd bunele intenţii răstălmăcite, afirmaţiile luate drept idiosincrazii personale, iar susţinerea unui adevăr considerată manifestarea interesului obscur?

Aşa s-a întâmplat când Nicolae Oprea, preşedintele Filialei Piteşti a USR, mi-a spus, nedumerit, că Dumitru Augustin Doman, redactor-şef al revistei Argeş, se vaită că l-am ameninţat cu moartea!!! Cum să combaţi o enormitate? A deforma faptele ca să justifici inepţiile proprii, e o veche deprindere omenească. Nici eu nu mă sustrag câteodată acestei facilităţi, însă n-am pretenţia că o fac ireproşabil. Doman nu era la prima comisă, cel puţin de când mă consideram prieten cu el. Ultima a fost cea legată de Al. George şi textul meu contra dânsului în revista Litere, februarie 2011.

Cine n-a priceput substratul „atacului”, să revadă un principiu psihologic elementar. Nimeni nu se deranjează pentru faptele cuiva, dacă acela i-ar fi indiferent! Cum să nu-i fi replicat lui Al. George, când el mi-a contrariat sentimentele aproape filiale pe care le-aveam faţă de dânsul, mărturisite la aniversarea celor 75 de ani, tot în Litere? Cum să nu mă supere cele susţinute de d-sa, când minciuna - s-o numim drept - afecta şi prestigiul revistei Litere, la naşterea căreia am contribuit? Am această idee fixă: un scriitor care spune adevărul, trebuie să-şi asume greşeala, când se întâmplă s-o facă şi îi este semnalată. Recunoaşterea e garanţia integrităţii, iar în religia creştină minima condiţie a iertării. Scriitorii nu pot să reclame normalitate, demnitate şi onoare, să pretindă mersul bun al societăţii despre care dau seamă prin scris, când ei încalcă norma elementară de-a nu minţi. Ştie scriitorul român vorba lui Camus: „Libertatea este dreptul de-a nu minţi”? (la care îmi permit adnotarea - libertatea este datoria de-a nu minţi!) Destui, pretins credincioşi, cu dese drumuri la mânăstiri, unde se şi spovedesc, nu-şi asumă penitenţa nici după ce-au fost prinşi cu minciuna în textele semnate cu nume propriu!

Cu jumătate de gură, Al. George (iertate-i fie păcatele!) a recunoscut că s-ar putea să fi greşit în ce priveşte afirmaţia sa legată de Paul Goma. Dar Doman a priceput (şi m-a acuzat repetat) că am făcut în aşa fel încât să-l gonesc pe maestru de la Litere. Greu am sesizat anomalia, fiindcă luam spusele domane drept împunsături amicale, din categoria celor cu care şi eu îl gratulam, zicându-i „cel mai premiat scriitor al Filialei Piteşti, cel mai invitat de alte reviste şi asociaţii culturale la zile festive prin toată ţara” etc. Îl consideram prieten, iar prietenia deseori e oarbă.

Un diferend major s-a ivit între mine şi Doman la premierea lui D.R. Popescu. Premiile revistei Argeş n-au fost vreodată substanţiale. Însă au configurat, între 2006 şi 2010, orientarea revistei, a literaţilor din jurul ei, şi - în ultimă instanţă - a oraşului Piteşti, către zona intelectualităţii permanent excluse de la onoruri oficiale. Premiind pe Luca Piţu, Paul Goma, Şerban Foarţă, Mihai Şora, Mircea Handoca, Magda Ursache, Liviu Ioan Stoiciu, revista Argeş nu le-a sporit valoarea. Mai presus de operă, le-am apreciat atitudinea, puterea de-a merge contra curentului. Exemplul lor, preluat de cât mai mulţi, poate duce la însănătoşirea spaţiului cultural.

În momentul când Doman, din postura de redactor-şef, a obţinut premierea lui D.R. Popescu, fost membru al C.C. al P.C.R., preşedintele USR în cea mai neagră perioadă a sa, revista Argeş se dezicea de conduita ultimilor ani. Eu m-am opus, dar votul redacţiei a fost favorabil lui D.R. Popescu. M-am conformat principiului democratic. Mai mult, am tăcut. Rău am făcut?

Mi s-a părut necuvenit ca eu, consilier al revistei, să exprim public opoziţia la alegerea făcută. Am decis că aşa e bine pentru revista Argeş, am încercat să mă autoconving de faptul că opera lui D.R. Popescu merită premiată, chiar dacă persoana... Am greşit că am pus revista mai presus decât opinia proprie? Într-o lume în care orice afacerist dubios îşi motivează ilegalităţile prin interesul naţional, iar când e prins se consideră persecutat politic, eu am crezut că fac un gest normal de solidaritate cu colegii de redacţie. De fapt, făcusem un compromis cu mine. Mi l-au semnalat apropiaţii, dar m-am încăpăţânat să merg înainte.

Mă resemnez că am făcut-o în numele unei idei proprii despre onoare, pesemne greşite, devreme ce n-are consens. Aşa sunt eu, spirit solitar, cu idei fixe. Nu şi puţine! Este felul meu de-al omagia pe Al. George, de la care am învăţat arta de-a combate ad infinitum.

Addenda

Scris în august 2012, textul era programat să apară în septembrie-octombrie 2012, în revista Litere. Întâmplându-se moartea lui Alexandru George, articolul a fost amânat de comun acord. Publicarea în nr. 11-12(152-153) noiembrie-decembrie 2012, este însoţită de următoarea notă: „Consecvenţi în a nu exercita nicio cenzură, fie şi prin nepublicare, asupra materialelor sosite la redacţie, redăm articolul lui Dumitru Ungureanu, cu menţiunea că, în ce-l priveşte pe Alexandru George, ne disociem de combativul jurnalist. (Redactor-şef Litere.)

Iată o atitudine normală într-un peisaj literar, în care „cine nu e cu noi, pesemne e împotriva noastră, aşa că - pe el!”. Puţine reviste au curajul normalităţii în politica redacţională, fapt ce trebuie nu doar salutat, ci şi promovat.

Aş fi renunţat să mai alimentez o polemică inutilă, dacă la festivitatea de acordare a premiilor Filialei Piteşti a USR, din 14 octombrie 2012, D.A. Doman n-ar fi insinuat - vorbind în câş, probabil să aud numai eu, nu şi dl. Sergiu I. Nicolaescu, prezent în birou - că povestea cu D.R. Popescu era, de fapt, o încercare din partea mea să distrug revista Argeş! Ce să mai spun?

Bine că l-au arestat pe asasinul Elodiei, altfel mă pomeneam acuzat de fostul reporter special(ist) al Evenimentului zilei din perioada găinii care năştea pui vii, că eu aş fi acela!

Cronica unei prietenii ucise

- versiune scurtă, pentru internauţi -

În 2005, Dumitru Augustin Doman, un ziarist pe care îl cunoşteam de vreo şapte ani şi cu care băusem de câteva ori, considerându-ne prieteni, m-a invitat să scriu la Argeş, revistă editată de Primăria Piteşti, prin Centrul Cultural.

În 2007, DAD a fost angajat la Centrul Cultural, pe un post de redactor pentru care eu n-am concurat ca să-i ofer lui o şansă în plus de-a avea o slujbă.

În 2009, DAD a ajuns - ştie bine în ce context - redactor-şef al revistei Argeş. Am spus întotdeauna că el e potrivit pentru asta, nu eu.

În 2010, am fost desemnat aproape fără voia mea, redactor-şef. După o singură lună de „şefie”, am cedat „funcţia” lui DAD, subliniind încă o dată că lui i se potriveşte.

În 2011, DAD a obţinut ca premiul revistei Argeş pentru Opera omnia să-i fie dat lui D.R. Popescu, fost preşedinte (neales de breaslă, ci numit de Partid!) al USR în anii '80, fost membru al CC al PCR, fost vice-preşedinte al CCES, fost membru în alte comitete şi comiţii. Pe Radu Cosaşu, Norman Manea sau Augustin Buzura, propuşi de mine, nu i-a considerat demni de acel premiu.

În luna mai 2012, după ce revista Argeş a primit finanţare de la AFCN, DAD a oferit aceluiaşi D.R. Popescu o rubrică, fără să se consulte cu niciunul dintre cei care, la data respectivă, figurau drept consilieri editoriali ai revistei: Nicolae Oprea, Marin Ioniţă şi eu.

Am spus, şi susţin, că dacă a premia opera unui fost înalt demnitar comunist înseamnă a recunoaşte o posibilă valoare literară, a-i oferi rubrică permanentă echivalează cu resuscitarea spectrului ce încă produce greaţă multor scriitori, a căror memorie nu s-a şters. Şi că este un regres pentru Argeş, revistă ce se conturase treptat ca una eliberată de fantomele trecutului compromis.

Am scris un articol „contra” lui DRP, ca să-i dau lui DAD ocazia de-a ieşi din ceea ce el numea „imposibilitatea de a-şi lua vorba înapoi”. Publicând articolul meu, el se spăla pe mâini de imposibilitate. Publicându-l pe D.R. Popescu, Doman spală un cadavru. Un cadavru politic.

Citind articolul, DAD m-a acuzat că-l... lovesc în coaie (de unde ipoteza că DRP este ceva echivalent cu testiculele lui DAD!), că îl condamn la sinucidere, fiindcă - după ce doi ani n-a dus un ban acasă - acum, când s-au primit fonduri şi are ocazia să recupereze, eu îi stric aranjamentele!

Am refuzat să particip la ceea ce DAD consideră că e luptă pentru ciolan, nu interesul revistei Argeş. N-am vrut să-i dau motiv de sinucidere (destul că-i oferă Băsescu!), nici ocazia să mă cenzureze. Am retras articolul, ca şi coparticiparea mea - cu titlu de consilier - la prostiile lui DAD.

Am comunicat ce se întâmplă lui Şerban Foarţă, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu şi Al. Cistelecan, scriitori pe care eu i-am invitat să scrie în Argeş, oameni a căror opinie contează pentru mine. Nu i-am cerut vreunuia să înceteze colaborarea.

Nu am cerut niciunui alt membru al Uniunii Scriitorilor să NU scrie în Argeş. Dimpotrivă, am solicitat lui Nicolae Coande, Florin Iaru şi Cecilia Ştefănescu, la recentul Bookfest, să trimită câte un text pentru revistă, luând de bună promisiunea lui DAD că orice contribuţie se plăteşte cu minim 100 lei.

Domnul DAD, fost prieten, afirmă, în discuţiile cu amici comuni, că l-am ameninţat cu moartea. I-am spus doar - şi cred - că el a ucis prietenia dintre noi.

În două e-mailuri trimise mie, mă învinuieşte că telefonez de zor scriitorilor să boicoteze revista lui, şi că urmăresc, pesemne, să-i iau locul de redactor-şef.

Domnul DAD, fost prieten, poate debita orice minciună despre ce-am făcut sau ce crede el că vreau eu.

Dar, ca să nu existe umbră de îndoială asupra celei mai jignitoare, anume că eu aş îndemna oamenii să nu publice în revista piteşteană, rog prin acest text, pe TOŢI SCRIITORII ROMÂNI SĂ SCRIE ÎN REVISTA ARGEŞ!

14 iulie 2012