IDEI FLOTANTE - IUNIE 2013

Drama unei conştiinţe

    Nu l-am cunoscut, din păcate, pe Aurel Dumitraşcu. Dacă l-aş fi cunoscut şi mi-ar fi acordat favoarea prieteniei, presupun că aceasta decurgea după tiparul specific cantonamentelor sportive în care s-au călit mulţi tineri. Dumitraşcu m-ar fi înghiontit în fiecare clipă să-mi perfecţionez bruma de talent prin lecturi multiple şi m-ar fi susţinut necontenit în efortul de-a nu ceda înlesnirii traiului, ştiind bine că îndestularea, zisă şi îmburghezire, se plăteşte.

    Citesc şi recitesc de mai bine de-un an „Carnete maro”, cele două volume ale Jurnalului său, îngrijite, adnotate şi publicate de Adrian Alui Gheorghe la editura Conta, 2011. Sînt pagini lirice, pagini lucide, pagini amare, pagini dureroase ce transcriu, aşa cum nici un altul n-a făcut-o, gîndirea şi trăirile unui om din generaţia mea. În 1990, cînd Aurel Dumitraşcu se lupta cu boala care l-a şi secerat, noi toţi eram zăpăciţi de lumina ce părea că se revarsă din belşug şi ne curăţeşte de toate păcatele. Era o amăgire. Unii s-au prins la timp, altora li s-a spus cum stă treaba, destui au fost „îndrumaţi” în chip discret, pe baza legăturilor stabilite anterior, încotro să (com)bată şi cum să se caţere în locuri de prim rang, cu vizibilitate, ştaif şi beneficii grase. Scutit de soartă să trăiască deziluzia post-comunistă, Aurel Dumitraşcu văzuse destule ca să nu admită nici un compromis. Definitorie pentru mentalitatea ce ne interesează este relaţia cu „bonzii” literaturii anilor 1980, care ocupau „funcţii de răspundere” fără să deţină şi puterea efectivă, care luau decizii numai după ce primeau indicaţii şi directive de la forul tutelar - aparatul de partid -, „secţia cultură” sau cum se numea în schema de funcţionare.

    D.R. Popescu, preşedintele „impus cu forcepsul” de partid la USR în 1981, îi aplică lui Dumitraşcu „politica” de ducere cu zăhărelul, publicîndu-i cîte o poezie la revistă, dacă nu era un text cu probleme, promiţîndu-i diverse intervenţii şi-alte fleacuri, dar nefăcînd efectiv mare lucru. Fulgerat, dar nu orbit de admiraţie pentru cel care îl premiase chiar, Dumitraşcu scrie (lui Octavian Paler): „La Bucureşti, D.R.-ul şi alte lampioane deteriorează condiţia scriitorului cu un entuziasm pe care istoria nu-l va ierta.” (vol. II, p. 281). Apoi, tot vol. II, p. 371: „...reacţia suficientă, chipurile «înţeleaptă» a lui D.R. Popescu... Era atitudinea unui om corect şi supus, care nu e de acord cu o discordanţă întemeiată pe opinia francă a unui scriitor tînăr. Reacţionase ca un funcţionar îmblînzit.” Şi, tot la p. 371: „D.R.-ul conduce şi «România literară». Nu-i ajungeau Uniunea Scriitorilor şi «Contemporanul». Atitudinea sa îl dezonorează pentru totdeauna. Nu poţi stima un talent care nu dovedeşte şi caracter.”

    Inevitabil, observ că mentalitatea lui D.R. Popescu a fost preluată cu succes de actualul prezident al Uniunii Scriitorilor din România, ba chiar dusă la cote absolut aberante. Încît devine stridentă constatarea că funcţia de conducere deformează oameni pe care îi ştiai de bună credinţă, de nu cumva chiar îi tîmpeşte. Iar dacă fenomenul e de înţeles la nivelul nulităţii ajunse director de instituţie, ministru ori politician, e cu totul impardonabilă şi păgubitoare cînd se manifestă în faptele şi vorbele publice ale unui - totuşi - spirit critic!

    Am menţionat cu altă ocazie aberaţia sistemului editorial comunist, datorită căreia volumul de debut al lui Aurel Dumitraşcu, premiat la concursul editurii Albatros, condusă la vremea aceea de Mircea Sântimbreanu, a fost publicat cu o întîrziere de vreo trei ani, după nenumărate intervenţii pe text, tăieturi în poeme şi schimbări de cuvinte ce modificau drastic versurile. Dumitraşcu acceptă ingerinţa redactorului de carte, cedînd presiunii pe care o simţea la nivel existenţial, fiind profesor suplinitor la o şcoală rurală, unde nivelul redus al elevilor era concurat cu brio de nivelul şi mai redus al profesorilor, iar poetul resimţit şi tratat ca intrus. A cedat ispitei de a-şi vedea numele pe o carte, fapt capabil să-i certifice statutul de om liber, aflat în pericol de sancţionare conform legislaţiei socialiste. Conştient de sacrificiul comis, Dumitraşcu spune: „Cartea aceasta nu e o revoluţie în poezia republicii lui. /.../ Pentru că nu a fost tipărită aşa cum a scris-o acest bărbat. Sînt atîtea versuri eliminate din texte! Şi-s atîtea greşeli de tipar! Bărbatul nu se plînge. E mulţumit. /.../ Cartea poartă un titlu pe care el nu-l dorea pe copertă...” (vol. I, p. 360). Trebuie să fi trăit cumplita perioadă ca să înţelegi felul de „mulţumire” experimentat de Aurel Dumitraşcu şi toţi cei care, ca şi el, voiau să exprime în scris durerea de-a exista... Să vorbească, să facă zgomot sau să tacă? Grea alegere pentru un scriitor aproape anonim! Dar: „...poţi să rămîi un om de caracter şi fără să vorbeşti. A nu vorbi, uneori, nu înseamnă să taci.” (vol. II, p. 242).

    Într-o scrisoare către Constanţa Buzea, Dumitraşcu spune: „Pentru unii, probabil, este foarte important să-şi scoată cărţile oricum. Eu nu admit una ca asta. Mi-e greaţă şi mi-e ruşine de ce-a ajuns să se-ntîmple în cultura noastră. Pînă şi domnul Noica se face că nu vede şi scrie despre degradarea tineretului occidental în plan cultural, de parcă aici, în grădina noastră, n-ar fi mult mai grav. /.../ Dacă scriitorii tineri ar avea întotdeauna şi caracter, nu-mi vine să cred că ar putea fi tolerată laşitatea aproape naţională în care se bizantinizează anumite drepturi sfinte.” (vol. II, p. 243).

    Limitată la scriitori, observaţia se potriveşte perfect întregului popor, a cărui flexibilitate de caracter se manifestă azi stupefiant. Dacă „poporul” se poate recondiţiona, cei care îşi asumă - chiar fără să recunoască - rolul de instructori ai conştiinţei publice, nu pot fi scuzaţi că au verticalitatea unei rîme. Dumitraşcu: „...în aceste vremuri în care e greu să prinzi o pîine chiar şi cu cartelă... iar fiinţa naţională riscă să se degradeze cum nu s-a mai întîmplat, pe mine nu mă interesează talentul unui scriitor, ci caracterul său. Altfel, în numele talentului, putem instaura dezmăţul minciunii, orbirea. Un om fără demnitate este o tîrîtură.” (p. 244, vol. II).

    Durerea poetului a devenit profeţie împlinită dincolo de măsură. 

Timpul - iunie-iulie 2013 

IDEI FIXE

Moralitate şi literatură

    Am participat recent la o masă rotundă, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în onoarea lui Paul Goma, manifestare condusă de prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu. Acolo, Vladimir Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii scriitori basarabeni, a spus următoarele: „Paul Goma restabileşte principiul moralităţii în artă”. Este o idee la care am aderat pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici formidabilului nostru comiliton. Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române, şi aş zice, parafrazând un autor fără morală, că muream de fericire să fi rostit eu acest adevăr! Pentru că este un adevăr indubitabil, iar Paul Goma s-a mai pricopsit cu o povară - şi nu dintre cele mai lesnicioase - pusă pe umeri de V. Beşleagă. A fi declarat responsabil cu practica moralităţii, fie şi-n literatura română (despre care ştim ce ştim, şi nu e chiar de bine ce ştim!), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar pustnic de prin secolele II-III ale evului creştin. Goma, departe de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu destul de mulţi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se revendică de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv în limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când numai despre moralitate n-a fost vorba în litererele româneşti, deşi se făcea mare caz de morală. Morala comunistă, desigur!

    Moralitatea în literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a definit-o Vladimir Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului aflat sub orice regim dictatorial: cea de martor. A fi martor în statul comunist presupunea, în primul rând, a nu fi îndoctrinat ideologic. Regimul, prin instituţiile sale represive, folosea instrumente clasice de „convingere” - forţă, teroare -, şi se slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii oricărei naţiuni merită de la concetăţeni. Când, însă, un regim anormal, instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu tancul şi comisarii politici (în Europa de Est), oferă cununi condiţionate de laudele aduse conducătorilor (partidului) şi de adeziunea ideologică, a te opune acestei anomalii, prin scris, ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie morală. Foarte puţini scriitori români au îndrăznit să se opună în scris. Nu-i pomenesc pe cei din exil, ci doar pe cei din ţara ocupată, fiindcă aceia puteau da impuls către libertate concetăţenilor. Că doar Paul Goma a îndrăznit să transpună opoziţia din scris în faptă - „Mişcarea Goma 77” - e deja loc comun al istoriografiei contemporane.

    O scurtă retrospectivă a relaţiilor dintre scriitori şi regimul comunist pune în evidenţă realitatea indubitabilă că membrii Uniunii, fie plini, fie stagiari, erau privilegiaţi într-o societate tot mai lipsită de drepturi şi chiar lipsită de mijloace elementare de trai, cum ar fi alimentele. Sigur, unii „mai privilegiaţi” decât alţii, după faimă sau relaţii, dar cu toţii conştienţi de natura dependenţei constituite de-a lungul anilor postbelici. Mărturie despre facilităţi depun atât Nina Cassian, notorie proletcultistă la începuturile regimului de inspiraţie sovietică, dar şi poetul Florin Iaru, în recente amintiri amare din amurgul aceluiaşi comunism, exclusiv românesc, al anilor '80. Când eşti privilegiat, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii acelui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă - elementar! - abandonarea moralităţii.

    Unde şi când apare fractura dintre scriitor şi menirea sa? Cred că în ziua când scriitorul acceptă ingerinţa cenzurii politice în textul propriu. Există o mărturie, teribilă prin inocenţa cu care a fost redată, a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro - Jurnal 1982-1990, ed. Conta, 2011. Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională, migăloasă şi rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să le tipărească. Or, când placheta este gata, poetul aproape că nu-şi mai recunoaşte poemele, care spuneau altceva decât vrusese el să spună! Lipsă de moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e morală! Moral este, trebuie să fie scriitorul, poetul. El putea să refuze tipărirea unei opere stâlcite. Dacă ţinea să-şi trimită în lume gândul său poetic, avea de căutat calea spre edituri din exil, spre postul de radio ce (re)difuza glasul celor care deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar cazul său trebuia să fie un model pentru scriitorimea română. N-a fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice (fiindcă răsturnarea din 1989 puţini o intuiau).

    Nu generalizez, nu trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, de toate vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură” poate fi modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie, dacă practicanţii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea ideologie este la putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la români, ca idee preluată din zbor şi utilizată drept alibi post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut „rezistenţă prin cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător remunerat la Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R. Popescu, Marin Sorescu, deloc naivi, cu abilităţi materialiste excepţionale, şi scriitori esteţi prin excelenţă, din Şcoala de la Târgovişte, ale căror opere perfecte puteau fi citite stând cu picioarele deasupra capului, vorba lui Constantin Stan, calofil cu măsură.

    Această inventivitate în justificări a intelectualului român, literat generic, este definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despărţământul literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma, nu imoralitatea patentată de Arghezi. Măcar vreo două-trei generaţii, cât s-ar mai limpezi apele Prutului. 

(Acolada, noiembrie - 2012)