La
nuntă
Am
prins, copil şi tinerel nebărbierit, prin satele în care mi-a fost
dat să trăiesc, destule nunţi care păstrau ceva din tradiţia
lăudată în cărţi de etnologie şi folclor. N-am găsit motiv de
„inspiraţie” literară, probabil fiindcă asemenea evenimente
trebuie trăite, nu povestite. Şi, slavă Domnului, mi-a plăcut să
petrec la nunţi, uneori fără să ţin seama nici de starea
sănătăţii, nici de „bunele maniere” ce îndeamnă la
reţinere. Dacă-i bal, bal să fie, spun şi eu, alături de
combatanţii luptei cu paharul, sarmaua şi friptura bine făcută.
Apropo: mai ştiu bucătarii locantelor unde se fac azi nunţi „la
preţuri fără concurenţă”, cum se prepară o friptură bună?
Am îndoieli dintre cele mai vâscoase, date de senzaţia că
îngurgitez o ciozvârtă de rinocer, alene perpelită pe-un ochi de
aragaz cu flacăra cutremurată de emoţie că se termină
butelia!...
Să
faci nuntă a fost şi este o afacere pentru cârciumari, lăutari,
popi, chelneri, vânzători de hârtie creponată şi de flori. E
mega-afacere pentru televiziunile de scandal, ce proliferează într-o
veselie vecină cu inconştienţa şoferului beat care calcă
acceleraţia şi-şi bagă piciorul în motor, prinzându-şi-l acolo
până la descarcerarea SMURD. Deseori este afacere şi pentru
socrul-mare, care organizează economic momentul certificat de
tradiţie ca suprema fericire a tinerilor năpustiţi în viaţă.
Amintirea fabuloaselor petreceri ale protipendadei inter- şi
antebelice n-a pierit odată cu nociva perioadă comunistă. „Nunta
Zamfirei” o mai fi lectură şcolară obligatorie? Rânduiala
nunţii, stabilizată într-o lungă vieţuire ca tipar cu valenţe
profunde, a fost spartă de comunişti, dar nu distrusă. Rămăşiţele
actului emblematic pentru destinul fiinţei se păstrează. Adaptate
modei, par caricaturi mitologice sau obiceiuri fără motivaţie
înţeleasă. A strâmba din nas la ce şi cum se petrece la nunţile
actuale, cu ifose elitiste, e atitudine la îndemână, inexplicabil
adoptată de „lumea bună” a publicisticii noastre de estradă.
În dispreţul afişat, musai să fie invocată vreo cutumă
inventată de fosta propagandă comunistă sau de vreun bărzoi
tupeist ce-a clămpănit din cioc (băşcălit de cine chiar pricepea
cum stau lucrurile cu tradiţia), până „s-a ajuns” la tribuna
mass-media idioată, unde pune note şi dă sfaturi...
Viaţa
poporului nu ţine cont de asemenea papagali. N-a ţinut nici pe
vremea când ideologia de partid chiar putea impune aberaţii - cum
este cununia religioasă într-altă zi decât duminica. Aberaţia
s-a perpetuat, dar nu datorită fostelor „comandamente”, ci
dintr-un motiv practic: luni după nuntă petrecăreţii trebuie să
meargă la serviciu, ziua de repaos e necesară... Tradiţional sau
ba, ritualul care defineşte nunta ca eveniment cosmic trece pe
planul doi, dacă privim manifestările invitaţilor la paranghelie.
Oamenii sunt şi expresia unui fel de-a fi mitic, dar ei se comportă
ca animale mişcate de nevoi primare: foame, sete, eros, frică sau
ce mai doriţi. Şi la nuntă, ca şi-n alte împrejurări, românii
se-ntrec cu firea experimentând senzaţii unice, cum ar fi băutul
peste măsură, mâncatul abuziv, curajul aluziei sexuale către
vecina intangibilă, tentativa de-a cuceri o cântăreaţă văzută
doar la televizor sau nesăbuinţa de-a se abandona în braţele
amorezului care n-ar trece pragul femeii scofâlcite de muncă şi
necazuri.
Şi
iese în evidenţă, chiar la o nuntă lipsită de fast, frumuseţea
femeilor românce, despre care s-a dus buhul. Ele n-au nevoie de
maşini luxoase, de toalete scumpe sau bijuterii fără sens, ca să
strălucească. E suficient să aibă o rochie străvezie, un
decolteu aproape decent, nişte pantofi eleganţi şi-un partener
agil, bun dansator, tandru, fidel şi muieratic în egală măsură.
Atunci o să vedeţi cea mai frumoasă privelişte omenească: femeia
geloasă, îndrăgostită, aprigă în priviri şi ageră în
mişcări, cu braţele şi picioarele încordate ca o zeiţă
înfuriată, cu pieptul generos potopindu-şi masculul, pe care-l
primeşte fără să-l ţină şi-l respinge fără să-l abandoneze.
Vai de imbecilul care nu pricepe!
Am
filmat în ultimii ani destule asemenea scene, ştiu ce spun, deşi
spusele mele nu fac decât să reproducă pe-ale lui Costache
Olăreanu: cea mai mare bogăţie a României sunt femeile, şi nu-i
nicio jenă să recunoaştem!
(LITERE - septembrie 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu