NICOLAE
MANOLESCU
SAU
DESPRE
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE
După
ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce
să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta
unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice.
Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic
literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi
spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile
unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de
comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă
tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul
mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat,
detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale,
tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului
bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!
Ce
m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea
spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură”
la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic
altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă
şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed.
Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am
recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură
încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat,
prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac
personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie
pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”.
Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu
cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când
citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui
Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la
un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru
afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem
noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am
afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”,
replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt &
desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur
mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea
Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii,
recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am
eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el
nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl
consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit
de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să
procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să
urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte
mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva
au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost
altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul”
ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează
accelerat...
Nicolae
Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind
rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate
de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de
la o familie mare, bine situată în societatea interbelică.
(Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria
românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu
este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al
orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost.
Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l
scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era
locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i
şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor
unei mari părţi din electorat, în 2000.
Manolescu
încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără
mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e
inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale
politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi
aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi
se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei
(răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele
Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când,
conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi
lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a
tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu
(se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate
şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru
şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor;
americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii,
spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete;
englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi
nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?
Există,
în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume,
acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism,
că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre
călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut
(ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit
totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează
consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în
ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul
său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de
autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În
inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate.
Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai
târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să
ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275).
De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg
fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre
necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu
comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine,
Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a
sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a
grăbit să-i ocupe locul la România literară)...
Criticul
literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează.
Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria
critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui.
Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de
mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în
special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George,
ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă
am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un
articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat,
nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...
Însă
nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte,
ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne
oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l
pot lăuda mai mult!
(Argeş
- septembrie 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu