IDEI FLOTANTE - MAI 2013

Viaţa mea fără de Noica

     I-am întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile.

     Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru din cele citite...

     Doi-trei ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu „apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile. Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de „poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”. Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!

     Verdictul primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică, m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş, cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu, librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D. Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel) K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani comunişti...

     „Modelul paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”, am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv, pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid, neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată - al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute, m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din realitate!

     Norocul mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia studenţească”, Wozu Noica?, la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.

   ...Nu mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt, necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari, opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?

(TIMPUL - mai 2013) 

IDEI FIXE

Moralitate şi literatură

    Am participat recent la o masă rotundă, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în onoarea lui Paul Goma, manifestare condusă de prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu. Acolo, Vladimir Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii scriitori basarabeni, a spus următoarele: „Paul Goma restabileşte principiul moralităţii în artă”. Este o idee la care am aderat pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici formidabilului nostru comiliton. Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române, şi aş zice, parafrazând un autor fără morală, că muream de fericire să fi rostit eu acest adevăr! Pentru că este un adevăr indubitabil, iar Paul Goma s-a mai pricopsit cu o povară - şi nu dintre cele mai lesnicioase - pusă pe umeri de V. Beşleagă. A fi declarat responsabil cu practica moralităţii, fie şi-n literatura română (despre care ştim ce ştim, şi nu e chiar de bine ce ştim!), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar pustnic de prin secolele II-III ale evului creştin. Goma, departe de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu destul de mulţi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se revendică de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv în limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când numai despre moralitate n-a fost vorba în litererele româneşti, deşi se făcea mare caz de morală. Morala comunistă, desigur!

    Moralitatea în literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a definit-o Vladimir Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului aflat sub orice regim dictatorial: cea de martor. A fi martor în statul comunist presupunea, în primul rând, a nu fi îndoctrinat ideologic. Regimul, prin instituţiile sale represive, folosea instrumente clasice de „convingere” - forţă, teroare -, şi se slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii oricărei naţiuni merită de la concetăţeni. Când, însă, un regim anormal, instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu tancul şi comisarii politici (în Europa de Est), oferă cununi condiţionate de laudele aduse conducătorilor (partidului) şi de adeziunea ideologică, a te opune acestei anomalii, prin scris, ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie morală. Foarte puţini scriitori români au îndrăznit să se opună în scris. Nu-i pomenesc pe cei din exil, ci doar pe cei din ţara ocupată, fiindcă aceia puteau da impuls către libertate concetăţenilor. Că doar Paul Goma a îndrăznit să transpună opoziţia din scris în faptă - „Mişcarea Goma 77” - e deja loc comun al istoriografiei contemporane.

    O scurtă retrospectivă a relaţiilor dintre scriitori şi regimul comunist pune în evidenţă realitatea indubitabilă că membrii Uniunii, fie plini, fie stagiari, erau privilegiaţi într-o societate tot mai lipsită de drepturi şi chiar lipsită de mijloace elementare de trai, cum ar fi alimentele. Sigur, unii „mai privilegiaţi” decât alţii, după faimă sau relaţii, dar cu toţii conştienţi de natura dependenţei constituite de-a lungul anilor postbelici. Mărturie despre facilităţi depun atât Nina Cassian, notorie proletcultistă la începuturile regimului de inspiraţie sovietică, dar şi poetul Florin Iaru, în recente amintiri amare din amurgul aceluiaşi comunism, exclusiv românesc, al anilor '80. Când eşti privilegiat, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii acelui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă - elementar! - abandonarea moralităţii.

    Unde şi când apare fractura dintre scriitor şi menirea sa? Cred că în ziua când scriitorul acceptă ingerinţa cenzurii politice în textul propriu. Există o mărturie, teribilă prin inocenţa cu care a fost redată, a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro - Jurnal 1982-1990, ed. Conta, 2011. Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională, migăloasă şi rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să le tipărească. Or, când placheta este gata, poetul aproape că nu-şi mai recunoaşte poemele, care spuneau altceva decât vrusese el să spună! Lipsă de moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e morală! Moral este, trebuie să fie scriitorul, poetul. El putea să refuze tipărirea unei opere stâlcite. Dacă ţinea să-şi trimită în lume gândul său poetic, avea de căutat calea spre edituri din exil, spre postul de radio ce (re)difuza glasul celor care deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar cazul său trebuia să fie un model pentru scriitorimea română. N-a fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice (fiindcă răsturnarea din 1989 puţini o intuiau).

    Nu generalizez, nu trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, de toate vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură” poate fi modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie, dacă practicanţii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea ideologie este la putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la români, ca idee preluată din zbor şi utilizată drept alibi post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut „rezistenţă prin cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător remunerat la Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R. Popescu, Marin Sorescu, deloc naivi, cu abilităţi materialiste excepţionale, şi scriitori esteţi prin excelenţă, din Şcoala de la Târgovişte, ale căror opere perfecte puteau fi citite stând cu picioarele deasupra capului, vorba lui Constantin Stan, calofil cu măsură.

    Această inventivitate în justificări a intelectualului român, literat generic, este definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despărţământul literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma, nu imoralitatea patentată de Arghezi. Măcar vreo două-trei generaţii, cât s-ar mai limpezi apele Prutului. 

(Acolada, noiembrie - 2012)