Misterul profesorului Hornilă
Cred că am auzit prima dată numele lui Hornilă în ziua de iarnă când am învăţat tabla înmulţirii, şi nu în toamna când mama lui, Natalia, poreclită Șalapa, s-a remarcat la nivelul comunei în mod metaforic fiindcă luase câmpii la modul propriu. Toată lumea vorbea că femeia înnebunise şi că de-acum trebuie să te fereşti din calea ei, că nu se ştie ce e în stare să facă: te scuipă, te înjură, te zgârie, aruncă pietre, urlă şi alte cele... După căutări intense timp de vreo săptămână prin lanurile de porumb aproape copt, au găsit-o în parcela din spatele curţii avocatului Lascu, confiscată de „puterea populară” şi transformată în sediul G.A.C. Să fi fost în septembrie 1964, ploua necontenit de-o săptămână, iar noroaiele ajungeau parcă până în tinda noastră, deşi casa era ridicată pe temelie de ciment cam de un metru înălţime şi avea trei trepte la intrare, sub cerdac. Ne vizita un văr din Morteni, care povestea cum o prinseseră cu priponul pe femeie, ca pe caii sălbatici. Era murdară de noroi, mânjită pe faţă cu tăciuni, despletită şi desculţă. Mi s-a întipărit în minte detaliul feţei mânjite, cred că l-am şi visat. Despre Șalapa şi nebunia ei s-a tot pomenit apoi, măcar că la expediţii asemănătoare femeia nu se mai avântase. Probabil că amprenta acelei fapte – fără îndoială că disperate – sau a bolii, despre care „medicina” populară ştia prea puţin – s-a lipit fiului, marcându-i existenţa definitiv.
La şase ani şi jumătate, familia socotise că-i musai să fiu dat la şcoală înaintea leatului meu, pentru că nu şedeam o clipă locului, ca orice copil, şi – pe deasupra – nu sufeream grădiniţa, voiam chiar eu să merg la învăţătură. De educaţia preşcolară se ocupase Taica, bunicul patern, ajutat de bastonul său inclement, pe care doar mi-l arăta; argumentul era suficient de convingător ca să mă aştern studiului intens, matematica fiind prioritară din nu ştiu ce motive. E drept, nu-mi lipsea talentul. Exemplu: învăţasem tabla înmulţirii într-o singură zi! Ţin minte că era o iarnă – 1961 spre 1962 – ca-n poveşti. Copiii se jucau pe afară cu săniile, însă eu buchiseam „lecţiile”. Taica şedea curmeziş pe pat, la capătul dinspre fereastră, eu la masă, dinaintea unui caiet, tocmai primit în folosinţă exclusivă. Până atunci exersasem caligrafia mâzgălind cu creionul chimic orice bucată de hârtie pe care o prindeam la îndemână. Coperta caietului, a patra, conţinea fascinantele înscrisuri ale Tablei inventate (dar cine avea habar pe-atunci?) de Pitagora. Ştiam deja toate literele, cifrele şi semnele matematice, astfel că – îmboldit cu teama vârfului de baston – am citit cu glas tare ce scria în coloanele respective, repetând apoi „pe nevăzute” fiecare linie dintre cele zece ale fiecărui dreptunghi. La sfârşitul după-amiezii, când am dovedit că pot reproduce fără greşeală TOATĂ tabla de bază a Universului, Taica mi-a îngăduit, recompensă jinduită, câteva ture cu sania prin zăpada bătătorită de la drum. Și mi-a dat 5 lei. Asta nu pot și nu trebuie să trec sub tăcere, chiar dacă am mai scris-o altă dată pe undeva. Cum am cheltuit prima indemnizație primită pentru munca intelectuală, habar n-am. Poate o să-mi amintesc. Seara, când tata s-a întors de la serviciul său – electrician de forţă în Balastiera de la Ioneşti – am performat încă o dată, recitând cele o sută de operaţii. La „7 x 9 = 63” m-am împotmolit însă, din motive lesne deductibile: mi-era frică de tata, mă bătuse deja de atâtea ori că era suficient să-l văd și înțepeneam de teamă că o iau pe coajă iar! A fost un chin până am ajuns cu „lecția” la final. Dezamăgit şi nerăbdător, dar fără să recurgă – aşa cum avea s-o facă ulterior în împrejurări dintre cele mai diferite – la pedagogia înscrisă pe bucile curului meu cu ajutorul curelei, tata mi-a aruncat:
– Nimic nu ştii! Lasă, că pune el, Hornilă, mâna pe tine!
Din cuvintele astea se poate deduce, de la distanţă, că profesorul era perceput drept unul sever, căruia i se luase frica. Se ştia deja că el nu acordă niciunui elev nota 10, cuvenită doar profesorului său de la facultate. Nota 9 îi revenea lui Hornilă însuşi, dacă era cazul. Elevii foarte buni puteau nădăjdui la 8, dar puțini meritaseră din toată comuna noastră. Un 7 împuşcase, printr-o minune, Oică al lui Paţac, băiatul care avea să ajungă peste vreo zece ani socotitorul normelor de muncă de la C.A.P. Evenimentul, însă, nu se repetase. Cu 6 se puteau lăuda mai mulţi, 5 era obişnuit, iar 4 abunda ca păduchii pe câine. 3 nu dădea, cred că de milă, 2 nu se pomenise, 1 nici atât. Auzeam adesea discuţii pe tema notelor lui Hornilă, dar nu-mi făceam probleme din cauza lor, mai ales după ce s-a conturat public părerea că am ceva glagorie în căpăţână, iar premiul întâi mi s-a atribuit la finalul fiecărei clase, dintr-a-ntâia până într-a şasea. Însă în clasa a şaptea am luat premiul doi, „mulţumită” unei suplinitoare de matematică, pasageră în acel an şcolar la noi. Femeia prinsese ură pe mine fiindcă spusesem în gura mare că nu-mi place persoana ei, când ne fusese prezentată ca profesoară şi, parcă, dirigintă. Mi-a scăzut media tocmai la materia mea favorită, materie care dânsei îi era vag cunoscută. Am revenit în frunte, unde mi-era locul, la finalul clasei a opta, dar matematica pierduse în mine un posibil slujitor de excepţie. Poate şi din cauză că-n acel an profesorul Hornilă nu mai practica maxima exigenţă? Mă nota frecvent cu 9, şi – nu sunt sigur, ar trebui să cercetez cataloagele, dacă s-or fi păstrat – cred că am căpătat şi 10 de câteva ori. Nu mi-o luam în cap că sunt vreun geniu, măcar o dată am primit un 8. Din câte îmi aduc aminte, când am intrat în clasa a V-a, nici restul colegilor de clasă – eram vreo 25 sau 26 – nu tremura de spaima lui Hornilă. Fiindcă, mai mult decât să ne lase corijenţi şi repetenţi, ce putea să ne facă? Ei, putea să ne facă destule, dar noi n-o ştiam, iar el se abţinea de la excese. Ne-am dus la ore ca mieii în gura lupului.
Asta se petrecea în toamna lui 1967. Satul se risipea, sub dictatura nevoilor. Deposedaţi de pământuri în urmă cu cinci ani, oamenii – în special bărbaţii tineri – căutau să se arănească prin alte părţi, mai cu seamă în oraşe industriale. La C.A.P. nu era nicio sfârâială. Să ajungi şef de atelaj, ca naș Firică, zis Old Firel? Să te califici tractorist, ca Ţăncănău, Bebe sau Ionică al Speranței? Majoritatea tinerilor socotea că așa ceva este sub nivelul mândriei lor. A învăţa la şcoală era, sigur, calea cea mai bună către o viaţă îndestulată. Nimeni nu contesta evidenţa. Dar câţi puteau să urmeze o şcoală bună? Şi ce însemna „şcoală bună”? Școala profesională sau ucenicia la locul de muncă - iată opţiunile accesibile tuturor băieţilor. Fetele? La croitorie sau la crescut copii. Liceul? Doar pentru ambiţioşi cu ifose ascunse ori sclifosiţii de bani gata (din ăștia, parcă nu era niciunul la noi în sat, dar se poate să-i fi uitat...). Nici elevii merituoşi, cu note foarte bune la toate materiile, nu ajungeau la liceu, fiindcă şi pe atunci se cheltuia mult cu ţinerea odraslei pe cozonac, cum se spunea. Facultate? Până pe la începutul anilor 1970 nimeni din jur nu visa la asta, ştiindu-se că a fi student echivala cu a pune mâna pe piciorul lui Dumnezeu. Hornilă fusese o excepţie, nu se ştie cum răsărită dintr-un fel de gospodărie fără gard şi fără podişcă la drum. Îl urmase (ori îl precedase?) un alt Paţac, ajuns profesor de botanică şi mulţi ani director al şcolii generale comunale. Curios lucru, profesori titulari amândoi, s-au mutat cu locuinţa în oraşul apropiat, Găești. Până la pensionare au făcut naveta în sens invers – din oraș în comună –, cale de 13 kilometri, când cu bicicleta (niciunul n-a posedat automobil, deşi bani câştigau), când cu RATA sau cu autobuzele ce transportau pe platforma industrială țăranii calificați ca muncitori în diferite meserii...
Nu pot evita câteva fraze convenționale despre chestiunea industrializării. Când leatul meu începea clasa a cincea, în Găeşti demarase construirea celor trei fabrici – de frigidere, de utilaj chimic şi de utilaj petrolier – care au sorbit forţa de muncă din satele alăturate, supuse obligatoriu colectivizării. În patru ani, până în 1971, aproape toţi bărbaţii mestecau vreo meserie şi câştigau suficienţi bani ca să trăiască boiereşte, vorba lor. Dar ca să trăiască boiereşte, cineva trebuia să muncească pământul ţărăneşte! Cine? Prin sate bătea vântul, până şi femeile se duceau la fabrică, la filatură sau la croitorie. Lăsate pe mâna celor mai nepricepuţi dintre gospodari, pământurile au produs tot mai puţin, partidul a luat tot mai mult din bruma de recoltă umflată artificial pe hârtie, iar poluarea – de care nu se făcea caz deloc în anii 1970-1980 – a pus crucea pe mormânt. Să stai în sat părea o prostie pentru mulţi dintre noi. E o explicaţie pentru plecări. Nu singura. S-ar mai putea defrișa o alta, prin ceea ce azi se cheamă „condiţii civilizate de trai”, exprimarea asta putând fi taxată oricum. „Civilizat” azi, ca şi acum 40-50 de ani, înseamnă curent electric, şosele asfaltate, reţea de apă şi de canalizare, legături telefonice, eventual încălzire cu gaze de la rețea. Niciuna din astea nu era în satul nostru, nici n-avea să fie curând. Cum să nu plece oameni ca Hornilă şi Paţac? Paradoxal e că amândoi s-au stabilit în partea rurală a oraşului, unde canalizarea s-a făcut recent, cu fonduri europene, iar strada pe care locuia Paţac, deși asfaltată, arăta ca pietruită. La Hornilă era și mai rău: pietrele se înfundau în noroi, asfalt s-a pus mult după ce el a murit, telefon n-a mai apucat. Pe la jumătatea anilor 1980, instalat şi eu în vecinătatea lui, mă străduiam să-mi construiesc jumătatea mea de casă (autorizaţiile se emiteau doar pentru clădiri duplex). Datorită relaţiilor de serviciu, tipizate pe scurt cu formula „îmi dai, îţi dau”, căpătasem telefon în derivaţie. Într-o împrejurare, venind vorba de telefonie şi spunând fostului meu profesor că mi s-a alocat un număr, acesta privise la mine ciudat, parcă lovit de bănuiala că m-a pocnit vreo boală.
– Măi, A. Dumitru, dacă tu ai telefon, înseamnă că... înseamnă că...
Îmi zicea A. Dumitru spre a mă deosebi de vărul meu, D. Dumitru, amândoi având același nume de familie. N-a isprăvit explicația începută cu „înseamnă că”. Era suficient de beat ca să uite restul frazei şi, după câteva bolboroseli, m-a abandonat fără să-şi ia la revedere. De altfel, ne întâlneam destul de des, ca să mai fie nevoie de politeţuri şi gesturi protocolare, salutul respectuos din partea mea primind răspuns clar. Nu ne-am vizitat vreodată, nici măcar în calitate de foşti consăteni, dacă studiile, profesia şi „statutul social” ne ţineau, firesc, la distanţă. Şi cât regret azi că nu i-am căutat amiciţia, nici nu am cultivat norocul vecinătății! Oare l-aş fi scăpat de moartea oribilă, degradantă?
Sălile de clasă din şcolile noastre (la Morteni am învăţat în două clădiri: una veche, de pe vremea lui Spiru Haret, alta nouă, modernă, dată în folosinţă în toamna lui 1970) aveau sobe de teracotă lângă uşă. Înalte şi bine întreţinute, călduroase iarna şi răcoritoare în zilele cu soare puternic, sobele atrăgeau elevii, dar şi profesorii. Hornilă căpăta un aer imperial, hieratic şi distant, rezemat de colţul din ceramică, mângâiat inconştient cu palma stângă dusă la spate. Îmbrăcat în costum din stofă elegantă, de culoare gri-verzui-albastră, nuanţă închisă, impunea respect şi teamă. Nu nedreptăţise pe nimeni la note vreodată, iar explicaţiile matematice puteau fi înţelese de oricine. Chiar dacă unii colegi rămâneau de căruţă, corijenţi pe trimestru, repetenţia nu figura printre metodele educaţionale folosite de profesor. Ce-l făcea să-i treacă pe toţi? Probabil ştia ce înseamnă să fii sărac, iar majoritatea celor lipsiţi de doxă n-avea, cum se spune, după ce bea apă...
Casa în care se născuse şi locuia Hornilă se afla dincolo de Vălcea, pârâul vijelios ce străbate satele noastre. În cea mai mare parte a timpului Vălceaua era seacă, dar după vreo ploaie torenţială devenea nărăvaşă, nesocotită şi nemiloasă, spălând pământurile de câteva ori pe an. Din drumul principal pornea o potecă pe lângă gardul unui vecin, rudă cu Șalapa, traversa puntea dintr-un lemn şi ajungea în părerea de poartă a gospodăriei profesorului: doi stâlpi de salcâm răstigneau cadrul în care mai rezistau câteva uluci. Pământul potecii se transforma în noroi la orice scuturare de nori, însă Hornilă nu ajungea niciodată cu pantofii murdari la şcoală. Când se umfla Vălceaua, primăvara şi toamna, puntea se ducea la vale, oprindu-se de regulă în răchitele din spatele cimitirului. Profesorul ieşea la drum prin curtea fostă a lui Lascu, acum a C.A.P.-ului. Ţin minte, şi redau aceste amănunte, fiindcă le-am considerat cauza principală a plecării lui Hornilă din sat. N-am călcat niciodată în casa lui, cu ziduri din cărămidă roşie, netencuite la exterior. Cred că număra două camere şi-o tindă, ca toate locuinţele ridicate în acei ani. Posibil să fi avut şi acareturi în curtea împrejmuită cu leaţuri, vreo magazie de lemne, un coteţ de găini şi-un closet din beţe de soroaică, dacă nu din coceni de porumb. Azi nu mai e nimic acolo, şi nici Vălceaua nu-şi mai face de cap – au drenat-o!
1967/1968 – clasa a V-a; 1968/1969 – clasa a VI-a. Învăţam în şcoala veche, din centrul comunei. Hornilă era drastic la ore şi exemplar în afara lor. Holtei, nimeni din sat nu-i ştia vreo iubită, vreo ibovnică sau vreuna care să-şi facă de lucru prin bătătura lui, cum se mai întâmpla cu vreun profesor, popă sau doctor. Eram prea mic să mă intereseze asemenea detalii, dacă cei mari din jur s-ar fi dedat la discuţii pe tema asta delicată, ascunsă de eticheta „ceva ca de la sine ştiut” – să nu zic tabu. Chestiunea erotică, ocultată programatic, din decenţă, ipocrizie sau incultură, aş îndrăzni să afirm, totuși, că era una fundamentală, ce preocupa pe oricare bărbat, şi nu puţine femei. Va fi „căzut” Hornilă la patul vreunei muieri, văduvă sau nu, în acei ani? Nu s-a auzit, nu s-a dat de gol, n-a ţinut prima pagină a ştirilor de la Radio-şanţ, locul unde se afla orice despre oricine din sat.
Cert e însă că în iarna clasei a opta, adică 1970 spre 1971, neanunţată de vreun zvon senzațional (deşi nu puţine circulau pe atunci prin Morteni), căzu vestea că Hornilă s-a bătut în cancelarie cu profesorul Ceapraz, din cauza unei femei divorţate, la poarta căreia se ciocniseră într-o noapte. Cine a învins, dacă s-a terminat egal, ce pedepse au căpătat bătăuşii, astea ni se păreau fără importanţă. Burlac şi el, Ceapraz, un blond spălăcit cu ochi de cicoare, avea mult succes la celibatare mucegăite, de unde presupunerea că ori ştia mai mult decât limba rusă, predată la clasă, ori avea ceva lipici ascuns în portofel. Pe Hornilă nu-l înconjuraseră ipoteze de genul ăstora. Şi dacă de însurătoare îl ferea faima de nebună, căpătată de mamă-sa în urma escapadei prin porumb, de izbândă prin paturi de cocote, ştiute ori neştiute, îl scăpa firea lui metodică, antrenată la matematici, nu la păsărici...
Rătăcirea Gealapei o adusese în grupul celor 3 – 4 inşi socotiţi nebuni de consăteni. Chiar dacă nu se ştia despre ea că ar fi violentă – precum era, bunăoară, Stancu de la Ioneşti, pericolul câmpurilor noastre – noi, copiii, trimişi să adunăm de prin porumburi şi de pe răzoare mohor şi costrei pentru vite, mergeam totdeauna cu frica în sân pe-acolo pe unde bântuise Șalapa, în special pe tarlaua situată în spatele curții C.A.P.-ului, spre Neajlov. Ne temeam că vom da peste ea, ascunsă în hăţişurile de boji, porumbe şi măceşi crescute din belșug. Sperietura întâlnirii era un fleac pe lângă primejdia ruperii vreunei mâini sau a unui picior. Nu auzisem că s-ar fi dedat la asemenea fapte; dar părinţii şi bunicii ne puneau în gardă, ca să fim pregătiţi, gata de fugă la o adică...
Cred că şi acesta a fost un motiv, serios fără dubiu, ca Hornilă să părăsească satul. Inutil să prezum că oricine ar fi intrat în pământ de ruşine, dacă vreun membru al familiei era etichetat definitiv ca dement. Cazuri de nebunie temporară se mai cunoşteau, unele femei chiar trăiau drama repetării acceselor. Explicaţiile, deloc medicale, ci potrivite cu nivelul de pricepere al majorităţii, nu mirau pe nimeni. Cutare femeie trăia rău cu omul ei, care se iubea cu alta. Multe nu se înţelegeau cu socrii, dar nu puteau să-şi lase bărbatul şi copiii, n-aveau unde să se ducă, acasă fiind fraţi şi surori încă netraşi la vatra lor. „A luat câmpii!” se spunea despre câte o nevastă epuizată de muncă, silă, sărăcie. Mutată la oraş, mama lui Hornilă n-a mai suferit atacurile de panică şi claustrofobie, din cauza cărora fugea, căutând libertatea. Pentru că nebună, cum ziceau sătenii – adică paranoică, schizofrenică sau vreo altă variantă de maladie cu tratament psihiatric – n-a fost, ci doar depresivă, dacă nu cumva o fi şi-asta tot boală neuropsihică.
Mutarea lui Hornilă şi a mamei sale în oraş s-a petrecut prin 1974 sau 1975. Eram la liceu în București atunci, nu știu amănunte și nici nu mă interesau. Apoi, fără să mă gândesc prea mult la ce fac, în 1982 m-am stabilit în apropiere, la două străzi de ei, unde mi-am ridicat o casă, cu atâția bani și eforturi că nici nu le-am mai ținut socoteala. Am ajuns un locuitor anost al orașului, ca oricare cetățean cu serviciu, familie, gospodărie. Vecin din întâmplare, treceam uneori prin dreptul curţii lui Hornilă, situată pe-o stradă paralelă cu a mea, când mergeam la târgul săptămânal, unica distracție folositoare din urbea agro-industrială. O singură dată am văzut-o pe Șalapa. Stătea în cadrul porţii deschise şi privea în gol. N-am salutat-o, nu mă cunoştea. Nu ştiu când şi cum a murit, părea că nici nu trăise vreodată sau era perenă ca plantele medicinale.
Drumurile mele se intersectau deseori cu ale lui Hornilă, fie la bariera ce veghea trecerea peste liniile ferate, fie la magazinul de cartier, zis „La Bibere”, după numele gestionarului, unde se vindeau bere la sticlă şi diferite alcooluri la pahar, deşi activitatea asta lipsea din statutul comercial. Cum pe vreme-aia nu aveam timp de frecventat cârciumile, nu ştiu unde „îşi făcea plinul” Hornilă. Sigur e că nu trecea o zi fără să bea, alcoolismul devenindu-i natura secundă. Consătenii care veneau la oraş cu autobuzele – naveta zilnică la locul de muncă – îmi povesteau faze cu profesorul beat, căzut atât de jos încât se bătea pe burtă cu tot soiul de puşlamale şi era de găsit în oricare bufet de pe traseu, la ore improbabile. Tot nu se căsătorise, şi nici după moartea mamei sale n-a ajuns la altar. Cine îl cunoștea, își dădea cu presupusul că nici n-a fost ispitit vreodată. Belfer prin vocaţie, nu trăia totuşi îndestulat, deşi salariul primit pe merit i-ar fi permis-o. Câştiga şi din meditaţii, date la domiciliul copiilor, iar elevii săi intrau la şcoli bune – cei care doreau asta. Holtei îmbătrânit prematur, nu umbla cu femei prin oraşul în care asemenea cupluri se vedeau fără să stârnească interes şi scandal, cum se petrecea în sat. Aş putea scrie că se cununase cu moartea, pentru că la înmormântare sicriul era precedat de-un băiat care ţinea sus un pui de brad, împodobit cu beteală şi batiste de doliu, semn că mortul fusese nenuntit. Iar în convoiul mortuar nu se găseau destule persoane, să deduci că fusese „cineva”... Nici moartea nu se petrecuse în așa fel încât să obțină regrete publice: beat fiind, profesorul fusese lovit de un tren în punctul unde calea ferată se întretaie cu strada, și unde era o barieră ocolită deseori de trecătorii impulsivi, inclusiv de mine. Părea un loc blestemat: știau toți vecinii că acolo, cu câțiva ani mai înainte, murise un pensionar, căruia vaca dusă de lanț i se speriase și-l trăsese în fața unei locomotive ce executa niște manevre. Lovit mortal la cap, omul în vârstă de vreo 85 de ani scăpase întreg la corp. Lui Hornilă, trupul îi fusese târât vreo 10 sau 20 de metri și ciopârțit în așa hal că aproape era de nerecunoscut. Cu greu i se reconstituise coerența, în coșciug. Înmormântarea fusese ─ ca să zic așa ─ monitorizată și supervizată de o vecină, profesoară și ea, despre care se zvonea că trăiește cu fostul meu consătean. Poliția nu făcuse anchetă asupra morții, evenimentul însuma toate datele unui accident nefericit, iar documentele oficiale asta și consemnaseră.
Lipseam din oraş în toamna lui 1998, când profesorul decedase. Pe atunci aveam serviciu în cadrul Sistemului Energetic Naţional. Obligaţiile profesionale mă ţineau departe de casă chiar şi câte o săptămână, dar nu erau nicidecum rigide la locul de muncă. Sincer şi drept vorbind, mai mult citeam literatură decât lucram ca muncitorii, şi deseori scriam proze pe care le visam sclipitoare. Asta aș vrea să scriu și acum despre profesorul meu de matematică din clasele V-VIII (fără VII). Al cărui mister existenţial mi s-a revelat brusc, fără să mă fi străduit să-l aflu de-a lungul anilor scurşi după moartea lui. S-a revelat, nu s-a relevat. Natura tainei este mai mult decât banală și derivă din întrebarea, de o anumită vulgaritate, inevitabilă în discuțiile masculine stârnite de împrejurări dubioase: oare Hornilă s-a culcat vreodată cu o femeie sau era homosexual?
Mi-am amintit, în context – dar cum aș fi putut să uit? – o după-amiază de octombrie, în 1988. Mergeam din centrul orașului spre casă. Ruta obișnuită era pe două străzi laterale și printr-un părculeț din jurul Clubului copiilor (atunci i se spunea al Pionierilor). Acolo, pe o bancă, sub niște sălcii îngălbenite (unde stătusem și eu cu o fată, niște ani mai înainte), erau profesorul Hornilă și o femeie, angajați într-o dispută, după cum se putea citi pe fețele lor aprinse. Nu puteam trece ca nesimțitul pe lângă ei, fără să spun:
– Bună ziua!
M-am eschivat să mă adresez doar lui, și nu voiam să deranjez. Profesorul mi-a răspuns astfel:
– Să trăiești, măi, A. Dumitru! Ce faci, vii de la serviciu?
Ar fi fost o nesimțire să nu opresc. Explicațiile mele au părut însăilate doar ca să scap de-o corvoadă, însă Hornilă a continuat, adresându-se partenerei de bancă:
– Uite, dragă, el a fost unul dintre cei mai buni elevi ai mei! Mă așteptam să ajungă și el măcar suplinitor, dacă nu profesor ca noi! Dar s-a făcut... Ce anume ești tu, măi, A. Dumitru?
I-am oferit detalii. Auzindu-le, profesoara a exclamat:
– Aaaaa, deci tu ești cel care ne întrerupe curentul acasă!...
Și m-a privit cumva ironic, afectuos și, fără îndoială, cu o doză de curiozitate neascunsă. I-am susținut privirea. Nu aveam reticențe să mă uit pofticios la o femeie care îmi plăcea. Unele chiar juisau, simțindu-se dezbrăcate de ochi fometoși. Iar pe femeia asta o remarcasem deja, când – de câteva ori – ni se încrucișaseră traiectoriile. Era o brunetă plinuță, cu ochi cafenii, păr negru, tuns scurt, fața smeadă, buze apetisante bine conturate. Afișa o părere de mustăcioară, cât să alunge tentativele de sărut nesăbuit, și forme suficient de generoase ca să atragă nu doar privirile bărbaților, ci și rânjetele lor concupiscente. Bănuiam că locuiește tot dincolo de linia ferată, fiindcă o vedeam trecând în și dintr-acolo, uneori împreună cu o fată, cărând sacoșe ori alte bagaje de mic volum. Auzisem o părere că fata e făcută cu un bărbat care o părăsise. Nu știam pe ce stradă i se află casa, nici alte amănunte. Nici Hornilă nu mi le-a oferit. S-a rezumat să o prezinte:
– Doamna profesoară de biologie Ghevreci.
– Niculina! – a zis ea, privindu-mă – mi s-a părut – cu obrăznicie.
Și mi-a întins mâna, așteptându-se, probabil, să i-o sărut. Nu știu de ce mi-a fost jenă, așa că i-am scuturat-o cu câtă delicatețe eram în stare. Simțindu-mă în plus, am spus iarăși „bună ziua”, m-am întors pe tălpi și-am plecat. Întâlnirea aceea n-a trasat vreo dungă în psihicul meu, ci s-a înscris ca o notă de subsol pe o pagină uitată. Nici măcar nu mi-a oferit motiv să intru în vorbă cu femeia, când ne-am revăzut anii următori, destul de rar, de altminteri. Abia dacă îndrăzneam să o salut, cu minimul de respect pe care îl merită orice profesoară. Iar salutul i-l adresam doar dacă, privind la ea, vedeam că mă privește. Dacă nu, nu scoteam un sunet, prefăcându-mă interesat de fleacurile din jur...
Până într-o zi, când hazardul mi-a scos-o în față chiar în poarta curții sale, aflate pe aceeași stradă unde, la nici treizeci de metri distanță, locuise Hornilă. Trecuseră peste 15 ani de la moartea profesorului, iar existența lui intrase în uitarea ce astupă tot ce nu sparge obișnuitul sau comoditatea. Și pentru că uitarea tinde să cuprindă chiar propria mea viață, pe care singur și sigur n-o știu pe de rost – ca să parafrazez un vers celebru – mă văd obligat să recunosc: nu mai știu în ce an era, poate 2014, poate 2015 sau 2016... Cert e că mă pensionasem din serviciu și trăiam amărăciunea unei înfrângeri, pe care n-o prea pot trece în contul destinului, ca să mă lepăd de responsabilitate. Lâncezea o după-amiază de septembrie, plină de soare și praf, de uscăciune și mizerie. Nu căutam nimic pe strada recent asfaltată, paralelă cu liniile ferate, eram atent la florile și fructele pomilor de prin curți, încercând să ochesc unele demne de fotografiat – pasiunea mea din ultimele două decenii. Niculina Ghevreci ședea chiar în poarta deschisă a curții sale asuprite de vegetație și se uita drept la mine, încât nu mi-a fost jenă să opresc și să spun bună ziua. În răstimpul scurs de la decesul lui Hornilă, abia dacă o văzusem în treacăt.
– Bună ziua mi-ai dat, belea ți-ai căpătat! – a zis profesoara, zâmbind șăgalnic și, iarăși, cumva ironic. Descălecasem de pe bicicletă și nu eram în stare să spun nimic. Replica ei reda o glumă arhicunoscută; dar dacă nu era glumă? Zâmbetul mi-a alungat orice îndoială, iar vorbele următoare au spulberat-o: – Hai, nu te speria, nu mănânc oameni, mai ales pe cei care se rușinează când trec pe lângă mine! Ai timp să bem o cafea? Intri puțin?
Doamne, de ce n-am refuzat?
Avea o casă veche, construită probabil între războaiele mondiale, în stilul predominant atunci: încăperi modeste ca suprafață, însă cu tavanul înălțat cam la doi metri și jumătate. Am observat asta de cum am intrat în holul care despărțea odăile cu ferestre la fel de înalte, în trei cercevele mobile și una fixă, trilobată, deasupra lor. Ușile din lemn sănătos păreau bine îngrijite, ca și restul mobilierului, de modă veche, pesemne moștenire de familie. Amănuntele m-au impresionat plăcut de la prima vedere, când ochii erau limpezi, iar simțirea nealterată. Ne-am așezat la masa din bucătărie. De fapt, eu m-am așezat pe un scaun cu spătar solid, fără pernă, așteptând ca Niculina să prepare cafeaua – „cu ighemonicon turcesc!” – a precizat, nițel pedantă. În timp ce pregătea băutura, mă chestiona asupra detaliilor biografice, mirându-se aproape la fiecare amănunt, de parcă descoperea vreo minune. În replică, eu o studiam cu detașare, ca un cercetător plictisit de rutina diurnă. Părea o femeie încă atrăgătoare, în ciuda ridurilor ce-i modelau figura și a mustăcioarei mult mai pronunțate decât se zărea de la distanță. Purta un fel de halat încins cu o betelie, papuci de casă cu manșon pufos, fără ciorapi. Părul altădată scurt era neglijat ca al unei muieri părăsite. Ceea ce și era, la urma urmei! Constatarea nu m-a uimit peste măsură. Socoteam că de la acea întâlnire în parc, alături de profesorul Hornilă, o întâlnisem cam de două-trei ori pe an. Și doar în vreo patru ocazii – hai, cinci! – mergea alături de-o puștoaică, evident fiică-sa, la fel de smeadă la față ca mama și tot așa de plinuță la trup. Din ce motive nu schimbaserăm nici un salut – uite că nu sunt în stare să descâlcesc!
Amușinarea femeii nu mi-a produs nicio revelație, nici nu a zgândărit posibile impulsuri erotice. Nu fac pe eroul pozitiv aici: transcriu reacțiile de moment, câte s-au păstrat în memorie. Sau încerc măcar, din respect pentru profesorul meu. Îi datorez asta. O să citiți în continuare de ce. Atunci, în toamna aceea uscată, am aflat că între el și Ghevreci Niculina, profesoara de biologie, fusese o poveste de dragoste și ură, ca în cele mai celebre romane. Fără să fie căsătoriți legitim, cei doi se iubiseră cu patimă demnă de renumite cupluri. Erau vorbele Niculinei. Sau sunt cuvintele prin care încerc să rezum o situație banală, într-atât de prezentă în literatură, încât mă tem că mi se va reproșa caducitatea, de parcă eu aș fi vinovat că oamenii trăiesc și se iubesc după șabloane...
Născută după război, în 1949, Niculina era fata cea mică a unor funcționari din sistemul penitenciar. Nu gardieni sau subofițeri, ci personal civil cu atribuții în aprovizionare și mentenanță. Serviciul la unitatea vecină (pe atunci, Centru de reeducare a minorilor, azi închisoare de lux pentru condamnați de fațadă) le permisese cumpărarea casei. Au lăsat-o moștenire fetei rămase cu părinții, celelalte două surori măritându-se pe aiurea. Suficient de silitoare la carte ca să intre și să absolve o facultate, după ce ratase două examene de admitere, Niculina devenise profesoară de școală generală într-un sat vecin, unde ajungea cu trenul în vreo 10 minute. Îl întâlnise pe Hornilă aproape imediat după ce luase în primire postul, la o adunare profesorală, ținută în Casa de copii, clubul dedicat personalului didactic. Atracția simultană, în pofida diferenței de vârstă de 10 ani, evoluase rapid în legătură erotică. Aventurile lor, dictate de nevoia împlinirii sexuale, așteptau condeiul priceput a le descrie. Iar când a zis asta, Niculina parcă mi-a făcut cu ochiul. Sau mi s-a părut? Băusem deja un pahar de whisky, oferit de femeie după ce mă întrebase dacă beau, și ce beau... Stimulat sau nu de alcool, am insistat cu vorbe mieroase – posibil să fi fost și libidinoase, nu mă pot abține câteodată! – să aflu și alte amănunte. Toate amănuntele, dacă se poate!
– Toate? Chiar vrei să afli toate amănuntele? – m-a întrebat Niculina, cu aerul că știe că o mint și cu insinuarea că trebuie să o mint frumos, dacă vreau să obțin ce vreau. Dar ce vream eu să obțin?
Alcoolul are unele calități, pe lângă defectele propovăduite de vulgata medicală. Iar whisky-ul e distilat cu prea multe puncte pozitive, ca să fie nevoie să-l mai laud. La al doilea pahar, generos turnat de gazdă, începusem să văd alături o femeie senzuală și atractivă. Sau poate că asta voiam să văd? Nu știu ce se întâmpla între noi. Se înserase bine, iar fantasmele nopții uscate se strecurau prin perdelele subțiri în odaia dinspre nord, unde ne mutaserăm între timp. Laolaltă cu lumina becului de pe un stâlp înfipt lângă poartă, parcă venea, străpungând pereții, și-un miros de regina nopții, dintr-o tufă zărită sub fereastră. La sugestia mea, becul din tavan rămăsese neaprins. Pe măsuța joasă din mijlocul încăperii, Niculina adusese alte cafele, paharele, sticla de whisky, niște ciocolată neagră, brânză uscată și tare, miezi de nucă și mere. Bea și gazda mea, bea vârtos, în timp ce-mi povestea viața ei, sărind cu nepăsare de la una la alta, idei și fapte, gesturi sau sentimente, ipoteze ori certitudini. Și din toate astea se aștepta să scriu o carte! Așa îmi declarase, privindu-mă intens și pofticios – și cer iertare că scriu acest cuvânt: pofticios! Sper să fiu crezut: nu mi-l atribui fiindcă ar trăda vreo însușire a mea sau o percepție extrasenzorială, ci fiindcă stabilește un diagnostic onest al unei situații oarecum imorale: simțeam că îl încornorez pe Hornilă! Pot să pricep dorința unei femei, la fel cum pot să o recunosc pe a mea. Și dacă nu se întâmplă ce se așteaptă în asemenea situații, meritul este totdeauna al femeii. Eu mai degrabă produc dezamăgiri, nu împliniri... Dar nu despre ele vreau să vorbesc, deși m-au apropiat întrucâtva de misterul profesorului.
Legătura dintre cei doi se lăsase rapid cu sarcină, apoi cu nașterea unei fete. Niculina și toate rudele sale se așteptau la căsătorie și la ce presupune viața de familie. Dar Hornilă a refuzat net punerea pirostriilor, fără să explice clar opțiunea. Tocmai el, adeptul clarității matematice! În schimb, n-a ezitat deloc să-și recunoască paternitatea, plătind toate cheltuielile implicate de inexplicabilul aranjament. Apoi, când părinții Niculinei au murit, el a cumpărat căsuța din vecinătate – nici 30 de metri între curți – și s-a mutat cu mama lui acolo, comportându-se cu Niculina și cu fata lor, Nina, ca și cum ar fi fost căsătoriți. Niciodată nu și-a dus genitoarea (cuvântul e al profesoarei!) în casa „norei”, nici nu i-a cerut acesteia să o îngrijească la nevoie, cu toate că nu i-a interzis să o viziteze, dacă avea chef. Nici Ninei nu i-a interzis, dar și mama, și fiica evitau cât de mult puteau asemenea contacte. Își făcea timp să o supravegheze pe fată la lecțiile de matematică, materie pentru care fiica profesorului dovedea aptitudini certe și talent moștenit, ce trebuia cultivat. Știința de carte a tatălui și exigența mamei împovărate de situația matrimonială incertă au scos din Nina o studentă de nota 10, cam retractilă social, care a primit bursă în Statele Unite în primii ani după revoluție. Firește că a și rămas acolo, profesoară ea însăși la o școală de prin Arizona, căsătorită cu un nativ american...
– Și domnul profesor? Ce-a făcut, ce-a zis când a văzut asta? – am întrebat eu. Niculina tăcea, cu privirea ațintită în gol și mâna încleștată pe pahar.
– Ce să facă? S-a apucat și mai tare de băutură, de parcă țelul lui pe lumea asta era să bea! L-ai văzut, cred, în anii lui de pe urmă, aproape că nu mai ieșea din cârciuma lui Bibere, de la colțul străzii voastre...
– Și tu ce-ai făcut? Îmi imaginez cât ai pătimit...
Când oare începusem să o tutuiesc? Și de ce mă apropiasem de ea – sau ea de mine? Simțisem căldura specifică a femeii care vrea să fie îmbrățișată de cineva?
– Ce puteam să fac? Fata mea își găsise locul în lume, eu îmi doream un bărbat cu normă întreagă, să mă ia în brațe când mi-e frig și chiar să mă fută când am nevoie! Că om sunt și eu, nu piatră! Și obosisem de atâtea vise erotice, încheiate cu scrâșnete de dinți, mușcând perna... Știi că odată te-am visat și pe tine?
Expresia derivată din verbul „a fute” ar fi trebuit să mă trântească în mocirla realității imediate. Dar n-a fost, n-a fost așa! Oare ce bărbat normal ar putea să reziste ispitei implicite, lansate ca provocare nerușinată de o femeie râmnită cândva? Numai că eu n-o visasem, viața mi se dizolvase în alte zăpăceli!... Niculina trecuse de vârsta potrivită... Ce aiureală! Care să fie acea vârstă? Inutilă întrebare! Mă resemnez, spunându-mi că era noapte, băusem, nu mai „întreținusem” relații sexuale de ceva timp și eram suficient de curios ca să... M-am lăsat dus de ispită, uitând cu totul de misterul profesorului meu. Ce s-a petrecut, mi se pare lesne de ghicit și complet deplasat să povestesc aici. Las cititorului libertatea imaginației proprii. Și-mi spun – jalnică scuză! – că fără acel moment de respingătoare – moralmente vorbind – slăbiciune, n-aș fi aflat ce s-a petrecut cu Hornilă.
Odată consumat momentul subînțeles verbului ghilimetat în paragraful anterior, stăteam cu Niculina pe canapea, depărtați suficient ca să ne suportăm duhoarea transpirației post-coitum. Oricât aș încerca să parfumez situația, adevărul ăsta e: mie îmi era greață, ei îi era greață, și amândoi beam să ne treacă. Și n-am avut cum să îi întrerup monologul. Părea că așteptase prea mult să răsufle, dospise prea mult coca nemulțumirii, țipase prea mult în sine, trebuia să-și verse toată fierea, toată ura, toată disperarea, toată tristețea unei vieți ratate. Totul în felul de a fi al Niculinei stătea sub semnul acestei sintagme: prea mult! Și mi-e greu să reconstitui ce-am auzit acum mai bine de un deceniu, să redau atmosfera densă de oroare și neputință, de scârbă și abjecție, de care nu m-am curățit, parcă, nici până azi. Ceea ce veți citi în rândurile următoare constituie un biet rezumat, incapabil să lămurească totul. Să justifice, nici atât!
La începutul anilor '90, Hornilă, ca atâția alții, oameni cu un anume fel cinstit de simțire și gândire – deloc legate de situația politică dinainte și după „revoluție”, să fie clar! – constatase că tot sistemul de referință însușit căzuse, că felul lui de a fi nu era apreciat, nici căutat, că rolul său social era redus la nimic. Soluția potrivită pentru suportarea existenței? Băutura! Se scufundase în aburii alcoolului, cu voluptate îndârjită. Niculina s-a străduit foarte mult să-l țină la suprafață. N-a reușit. Iar după ce Nina a plecat în SUA, divergențele dintre ei au îmbrăcat pufoaica sordidă a căsniciilor eșuate: certuri, jigniri, bătăi. N-au ajuns la reclamații pe la poliție sau alte instituții oficiale, deoarece de fiecare dată Hornilă era cel jignit, scuipat, bătut. Da, Niculina îl bătuse cu mătura, cu făcălețul, cu vătraiul, fiindcă palmele și ghearele erau insuficient de dure să exprime frustrarea, furia, disprețul, ura. Niciodată însă el n-a răspuns, nu s-a apărat, n-a fugit. Sta pe loc și suporta docil dezlănțuirea femeii, unica femeie pe care o iubise. Și, presupunea ea, singura cu care întreținuse relații sexuale – de unde atitudinea lui moale, de vierme. Dar de la un timp – mai precis, după ce împlinise 54 de ani, numărase ea bine – lui nu i se mai scula! Și, în loc să se îngrijească, să ia medicamente sau ceaiuri, bea și mai mult...
– Iar eu aveam nevoie câteodată să fiu futută! – a zis sexagenara trecută de limita decenței (oare de ce îmi zbura mintea la titlul unui roman al Norei Iuga?), și m-a privit cu șiretenie, de jos în sus, subînțelegând o complicitate asumată. M-am prefăcut că nu pricep și am tăcut, mângâind-o pe creștet. Tăcerea i s-a părut acceptare și aprobare. Și atunci m-a pocnit revelația: Niculina trăise iluzia, marea iluzie că bărbatul ei, Hornilă, este așa cum își imaginează ea că e, nu cum, de fapt, era el în realitate! Un adevăr atât de simplu și banal, că abia-abia mi-am congelat imboldul să-l rostesc!... Pentru că rostirea lui dinaintea fostei profesoare, femeia profesorului, consăteanului și vecinului meu mort în accident, însemna o jignire imposibil de acceptat de împricinată!
Credeam că misterul profesorului Hornilă s-a lămurit și m-am pregătit să plec. Dar Niculina a continuat confesiunea, iar mie – auzind-o – mi s-a ridicat părul în cap și-am început să tremur efectiv, cuprins de frisoanele tulburi ale fricii.
Era toamna lui 1998, noiembrie cu ploi și zloată. Hornilă a venit de la cârciumă la Niculina. Mâncau de obicei împreună, câteodată se giugiuleau fără să facă sex (de cinci ani ea nu mai gustase plăcerea!), apoi el pleca în casa lui, dormind de regulă într-o cameră lipsită de foc în sobă, învelit cu plapuma groasă, din lână, rămasă de la Șalapa. În seara cu pricina era atât de beat, că ei i s-a părut inacceptabil să continue asemenea legătură. N-avea alt bărbat de rezervă, dar abia împlinise 50 de ani, se simțea încă în putere, putea găsi unul. Cuprinsă de silă și exasperată de cât răbdase, i-a sărit țandăra dintr-un motiv banal și – cu un lemn luat din fața sobei – a început să-și lovească omul – omul ei! – până l-a doborât pe dușumea. N-a fost suficient. Parcă în delir, l-a prins cu mâinile de gât și i-a apăsat beregata cu degetele mari până când – uluitor! – a constatat că penisul lui s-a făcut băț, dar el, bărbatul iubit și dorit, este mort! Când și-a dat seama că e mort, când a înțeles că EA îl omorâse – era, totuși, profesoară de biologie, ce naiba! –, s-a ridicat și a stat pe un scaun, să se reculeagă. Nu-i venea să creadă ce s-a petrecut, parcă trăia o halucinație, fără să bea nimic, fără să consume vreun drog. Luciditatea nu i-a dispărut. Ca în transă hipnotică, fără să-și explice de unde are atâta forță, l-a îmbrăcat pe Hornilă cu pardesiul și l-a pus într-un cărucior de care se folosea cărând diverse poveri. Cu grijă – dar cu nesperat noroc, fiindcă era noapte, cădea lapoviță și majoritatea becurilor din gară nu luminau, fiind arse –, trăgând iute vehiculul, a dus cadavrul lângă trecerea peste calea ferată și l-a aruncat într-un loc întunecos, între șine. S-a întors în curte și a zăbovit lângă poartă până a trecut un tren de marfă, sfârtecând mortul. Abia apoi s-a dus la culcare. Trăia o senzație de parcă dusese la tomberon gunoiul adunat ani de zile în colțul gospodăriei. Asta a fost expresia care m-a ridicat de pe canapea.
– Vrei să pleci? – m-a întrebat Niculina.
– Ce-aș putea să mai fac?
– Cum ce? Să vii pe la mine câteodată și să mă fuți, că sunt și eu femeie!
Și izbucnise în râs. Un râs sardonic precum reacția unei persoane dereglate psihic, realmente bolnave, nu închipuite, rupte de realitate, condamnate la nefericire. Am ieșit din casă ca un laș mizerabil, aproape cu forța. Niculina se proptise în ușă, ținea brațele barieră, bolborosea măscări și promisiuni de extaz erotic așa cum nu cunoscusem vreodată. Nu-mi amintesc precis cum am scăpat de acolo!...
Vreo jumătate de an și mai bine am ocolit strada. Pe Niculina n-am revăzut-o prin oraș. Nu mult după uscatul septembrie, am aflat că a murit. Oarecum firesc, am simțit un fel de ușurare sufletească. De ce mi-a rămas, totuși, povara și vinovăția că n-am lămurit misterul profesorului Hornilă?
(Revista Hyperion - nr. 7-8-9/2024)
