TERAPIE NARATIVĂ - nr. 4/2025

Oticul

Ionica lui nea Mircea Olteanu, zis Cotoiu, era socotită în anii copilăriei mele cea mai frumoasă femeie din sat. Mi-e greu să o descriu imparțial sau poetic, așa cum ar face-o un autor de literatură, deoarece au trecut mai bine de șase decenii de când o vedeam aproape zi de zi și-o sorbeam cu ochi de băiat neștiutor, însă atins de farmecul ei. Avea piele albă și carne moale, caldă și pufoasă ca miezul de gogoașă proaspătă, delicatesă pe care Ionica se pricepea, ca puține alte femei din sat, să o frământe din făina cea mai fină. Avea față rotundă, ochi căprui, jucăuși, înșelători, obraji de culoarea cojii de piersică rumenită, urechi mici, sprâncene subțiri și buze roșii, niciodată atinse de strugurel sau – oroare! – ruj. Avea păr negru, lung și bogat, totdeauna împletit într-o coadă groasă, lăsată liberă pe spate sau purtată pe piept, nu răsucită pe cap ori strânsă la ceafă. N-am văzut-o despletită; pesemne că își desfăcea părul doar când și-l spăla. Dacă judec din perspectiva standardelor actuale de frumusețe, admit că silueta ei împlinea o femeie grăsuță, poate chiar grasă de-a binelea. Dar nu era ciolănoasă, nici trupeșă, nici n-avea carne pietroasă; nu era genul de muiere zdravănă, muncitoare, fertilă, pricepută să facă mai multe treburi concomitent și să iubească necontenit numai un bărbat – pe soțul legiuit, chiar dacă acela nu merita, incapabil să-i înțeleagă dragostea și sacrificiul. Ionica era o femeie născută să fie îmbrățișată și futută până la vlăguirea deplină a bărbatului, un corp moale și primitor ca buretele, o melasă parfumată și fierbinte în care masculul neatent sau prost se îneca fără să priceapă de ce sau cum, el crezându-se deasupra, imun la primejdia împreunării, a împletirii cu destinul...

Am în minte două imagini care – în toți acești ani trecuți – mi-au bântuit fantezia și simțămintele (sau poate corect e să spun: psihicul, subconștientul). Prima dintre ele este, probabil, una dintre cele mai ispititoare văzute de mine: Ionica lângă un gard de nuiele, spre grădină, lăsată pe vine ca să urineze, sprijinită pe vârfurile degetelor de la picioare. Era vară, era cald, era umbră în locul unde Ionica, desculță, își făcea nevoia, îmbrăcată cu un fel de combinezon, furou sau rochie cu bretele subțiri. Umerii dulce rotunjiți, brațele plinuțe și, mai ales, picioarele total dezgolite de la șolduri în jos – ce metafore să caut ca să pictez în cuvinte icoana femelei zămislite să se împerecheze până la moarte? Nu femeia pură, inocentă, fecioară, cum ar da bine într-o proză idealistă, ci femeia naturală, exemplară, carne și sânge și căldură și fiere și miere și așa mai departe... Impunea – sau împungea – de la prima vedere cu sânii; sau cu țâțele, cum denumim partea aceea de corp, folosind cuvântul valabil și pentru animalele dătătoare de lapte – vacă, oaie, capră, iapă. Ambiguitatea termenului, aș zice, mă incita într-un fel pe care nu vreau să-l literaturizez, deoarece știu că aș comite un fals. Senzația simțită la vederea țâțelor Ionicăi, în acea scenă de demult, nu e falsă, ci neverosimilă: mă sufocam! Parcă mi-aș fi înfundat nasul, ochii, gura și fruntea între sânii femeii, ca între două perne cu fețe de muselină – e comparația la îndemână, fiindcă alta, mai sugestivă, nu pot comite fără să risipesc inutil suculența unei clipe telurice. Și nicio comparație nu mi se pare mai potrivită decât definiția simplă: țâțe de femeie tânără, supte doar de bărbat, nu de copil, deoarece lactația schimbă complet structura mamelară și gustul minunăției. Rotunde, mari, abia ținute în loc de pânza combinezonului, furoului, a rochiei sau a ce va fi fost cârpa care nu-i acoperea nimic, cei doi pepenași cu moț în vârf m-au urmărit mereu, m-au făcut să visez, să doresc, să sper și să juisez în diverse momente ale vieții, inclusiv cele împărțite erotic cu vreo femeie. Și azi închid ochii și o văd pe Ionica lângă palanca de nuiele împletite, sprijinindu-se de gard cu brațul stâng, celălalt ridicat deasupra capului, cu degetele fluturate în aer ca și cum ar fi gâdilat pe cineva, cu zâmbetul șăgalnic și incitant (zice masculul din mine), cu picioarele larg desfăcute – aș pretinde că genunchii se aflau depărtați în unghi de 90º, dar cine știe ce bazaconie îmi tulbură memoria! Stătea – mă obsedează poziția! – în echilibru delicat pe vârfurile picioarelor, nu purta chiloți și nu s-a șters la fofoloancă după ce a litrosit jetul. Când s-a ridicat, suspinând ușurel, s-a întors puțin într-o parte, parcă să verifice dacă a făcut bine ce făcuse. Atunci i-am văzut bucile rotunde, albe, închipuind o pâine mare, cu două umflături, un deal chel cu două movilițe sau două clăi de paie lipite (comparații rurale accesibile copilului de-atunci), bucile între care – doar privindu-le – am simțit fulgerător că mă prăbușesc definitiv. Cum naiba să uit așa ceva? Oricâte conotații lirice aș găsi momentului, nu pot să-l diluez în fraze insipide. Pentru că urinatul este un act normal și banal, firesc oricărui om, iar eu n-am cunoscut pe nimeni care să urineze mai natural decât o făcuse Ionica. Pot doar să mai adaug culoarea combinezonului, a furoului, a rochiei sau a ce va fi fost cârpa care nu-i acoperea nimic din trup, deși se mulase pe mijlocul plinuț, mult mai subțire decât pieptul și bazinul șoldurilor: culoare mov spălăcit, cu floricele albe desenate de-a lungul, rânduite ca bețele de răchită ale gardului din spate. Jos, pe pământ, erau niște pietre bej-alburii, împrăștiate neglijent; Ionica nu se ferea de ele, și râdea, și mă privea fără să-i fie rușine de mine, fără să mă izgonească, fără să se îngrijoreze că ar putea fi văzută, sau că am putea fi văzuți împreună. Era desculță, repet, și mă întrebam dacă nu se înțeapă la tălpi, la călcâie sau la pernița fiecărui deget, apăsând fără teamă bolovanii cu colțurile prea puțin rotunjite. Mă întreb și azi...

Încă două fete și un băiat născuse Rada lui nea Mircea, zis Cotoiu. O vreme trăiseră toți șase într-o casă de chirpici – o tindă și o cameră. Slugă la boierul Titică până-n război, nea Mircea intrase „om bun la toate” în G.A.S-ul constituit de comuniști pe moșia lui Gerota, la Țăvârlău, unde nu curgea lapte, nici miere, dar de unde – cum-necum – „se arănise”: își ridicase o altă casă, de cărămidă, cu două camere, tindă, plus un așa-zis antreu. Leana, Floarea și Costică, aceștia erau copiii cei mari ai Cotoilor, cum li se zicea în sat. Fiindcă nu aveau pământ, ca alții, tustrei plecaseră la sfârșitul anilor 1940 la București și se aranjaseră pe acolo, căsătorindu-se după noroc. I-am vizitat pe toți în primii ani 1970, când am învățat la liceu în capitală, considerându-i un fel de rude, fiindcă grădina lor se învecina cu a noastră, iar tata era bun prieten de pahar cu nea Mircea. Leana și Floarea locuiau la curte, pe o stradă situată spre marginea orașului, parcă Ziduri sau Zidari se numea (azi e demolată). Costică, maistru cazangiu la uzinele „23 August” locuia la bloc, în Balta Albă, avea două fete și se ținea cumva departe de surori, cărora le reproșa mentalitatea de slugă, căpătată ca „fată-n casă” în anii lor de tinerețe, când – plecate de la țară – se aciuaseră în gospodăriile unor orășeni înstăriți.

Mezină între frați, Ionica părea menită să rămână acasă, ca multe altele, să țină rostul gospodăriei după ce părinții nu vor mai putea să muncească. Pentru asta, trebuia să găsească un bărbat dispus „să se mărite”, cum se spunea despre cei care, obligați de situația familială, acceptau să se mute în „averea” nevestei, intrând la ascultare și la plecăciuni față de socri. Însă Ionica s-a măritat – la nici 16 ani împliniți – cu Ilie al Refugiatei și au ridicat împreună o căsuță, la un pomost distanță de curtea unchiului meu, Ioniță, aflată la două curți de cea bătrânească, unde m-am născut. Pot spune fără dubii că am crescut în preajmă și mărturisesc fără pic de jenă că eram îndrăgostit de Ionica în copilărie. Ba, mai mult, îndrăznesc să scriu că ea m-a făcut bărbat, dar nu în sensul bănuit de oricare cititor cu niscai lecturi deocheate. Asta s-a întâmplat în 1969, când ea împlinise 23 de ani, iar eu 13. Nici nu se punea problema să se uite la mine ca la un bărbat, dar sigur îi plăcea să mă simtă aproape, mai ales că n-avea copii. Și, drept să spun, nu știu dacă o priveam ca pe o mamă, ca pe o soră mai mare sau ca pe o femeie râvnită. Neîndoielnic, în felul meu copilăresc, o râvneam. Dar nu eram singurul mascul ars de sentimentul ăsta!...

Ilie Bulburuc – acesta îi era numele și mă întreb dacă nu cumva comit un gest necuvenit, inestetic sau pueril, folosindu-l ad litteram în această relatare; nuanța ușor sarcastică a sonorității, ce amintește ceva sulfuros, lichid, pare să indice o alegere cu intenție descriptivă din partea mea. N-ar fi cinstit, nu-i așa? Însă acesta era numele real, iar azi pot spune că acolo, în sat, nu mai există nimeni care să-l poarte, toți din familia respectivă fiind morți, fără urmași direcți. Așadar, Ilie era cu șapte ani mai mare decât Ionica și venise la noi cu grupul de familii refugiate din calea Armatei Roșii, în 1944. Satul lor rămăsese pe teritoriul URSS, dincolo de graniță, vecin cu județul Botoșani. Erau patru frați – trei băieți și o fată: Niculae, Gheorghe, Smaranda și Ilie, în ordinea vârstei; se stabiliseră la Cacova, într-o bojdeucă ridicată în grabă pe un pomost cumpărat cu nu știu câți bani de aur (se zicea), la marginea satului, spre Țăvârlău, alături de alte trei familii în aceeași situație, rubedenii. Erau ținuți în frâu de mama lor, neuitata Nicorița, alintată Sfânta, căreia noi, copiii, îi ziceam Bahornița (cu accent pe silaba -ni), fiindcă era de-o inclemență aproape insuportabilă în tot ce privește viața de zi cu zi. Nu accepta nicio nedreptate sau vorbă urâtă și se purta cu atâta evlavie creștină, de parcă arvunise un loc pe catapeteasma bisericii, cum o ironiza țața Ioana, mama verilor mei Costică, Nicu și Ment. Noi, pramatii de țărănuși, nu înțelegeam de ce este așa inflexibilă, de ce nu ne îngăduie joaca și prostiile, precum alte bătrâne din sat. Nu știam pe atunci – și n-am aflat decât foarte târziu, după 1990 – ce necazuri trecuseră peste biata femeie, văduvă din vara lui 1940, când rușii cotropiseră Basarabia și Bucovina și-i împușcaseră bărbatul. Probabil că „oamenii mari” – părinții și bunicii noștri – știau și discutau situația refugiaților; nouă, copiilor, nu ni se spunea nimic și aproape sigur nu ne-ar fi păsat, dacă aflam.

Mezin și el în familia sa, nea Ilie crescuse cam de capul lui, cum se zice, adică nesupravegheat, fiindcă frații și mama se străduiau, muncind de dimineața până seara, să agonisească o brumă de – mult zis – avere. Nici el nu stătea degeaba: avea șapte ani în 1946, când răzbise cu sapa primul lui rând de porumb pe moșia „conașului” Titică, înainte ca boierul – știind că „vine colhozul” – să o vândă la pogon fraierilor de săteni – inclusiv lui popa Averescu, mare amator de îmbogățire – și să se mute la București. Forțat de legile noi, nea Ilie se dusese la școală toate cele șapte clase, câte erau obligatorii în anii aceia. De-ar fi fost ca înainte, sigur nu apuca să facă mai mult de patru. Dar degeaba se dusese, fiindcă învățătura de carte nu era ceva să se lipească de el. Și, probabil, că nici n-avea nevoie: era frumos, cu ochi albaștri de ziceai că sunt picături din cer, cu pielea roșcovană și părul blond, un băiat cuviincios, viguros, sănătos. Se purta curat dintr-un reflex natural, nu din cicăleala mamei, precum atâția de seama lui. Când am început eu să iau seama la lumea din jur, nea Ilie era deja căsătorit cu Ionica și ridicaseră căsuța cu o cameră și-o tindă, la un pomost distanță de gospodăria unchiului meu, Ioniță. Ne primeau la ei în curte, pe toți copiii din colțul nostru de sat, în mod firesc, de parcă era curtea – ba chiar și casa! – tuturor. Explicația mi se pare azi superfluă: ei n-aveau copii, și poate doreau... Dar, cine știe ce era în mintea și inima lor!

Dragoste sigur era. Poate prea multă. Datorită – sau mulțumită? – acestui sentiment, nu trecea o săptămână fără să n-auzim cum se ceartă, cum se bat, cum „se pumnesc”, după expresia aceleiași țațe Ioana, mare meșteră în ziceri de-astea aplicate. „Se pumnesc” este, evident, o expresie compusă din „pumn” și „iubesc”... Cine pe cine acuza de infidelitate? Ambii combatanți, reciproc. Era oarecum de înțeles ca Ionica să fie vizată de gelozia lui nea Ilie, fiind o frumusețe și-o pricină de oprit caii la poartă, cum se și întâmpla când trecea pe acolo nea Nae Ungureanu, în căruța cu păcănele, proaspăt vopsită și spălată. „Hai, Ionico, adă sacul să mergem la moară!” – șuiera vocea lui ușor gâjâită de tensiunea așteptării. Iar Ionica scotea capul pe ușă, privea șăgalnic, își îndrepta coada bogată și răspundea: „Stai, neică Nae, că n-am isprăvit gogoșile, că am zis să fac să avem ce gusta pe drum!”

Ce se întâmpla mai departe, puteți deduce din aluziile incluse în alt fragment al terapiei mele narative, publicat mai an... Totuși, eu nu vă încurajez să credeți chestii necuvenite, deoarece n-am știință precisă – și n-am fost martor! – că s-ar fi petrecut vreuna. Dacă Ionica era victima propriei atractivități, nici nea Ilie nu scăpa de bănuieli. La 25-30 de ani, era un tânăr frumos și impunător, cu trupul musculor, bine legat, cu bărbia potrivită și fălcile șugubețe, iar buzele – rotunde și moi ca ale unui îngeraș, nu ca ale unui bărbat care muncește de dimineață până seara, când are ce; iar când nu muncește, cântă din fluier ca un cioban din povești, fiindcă în realitate e greu de găsit unul adecvat. Am băgat de seamă – erau anii 1960 și vedeam filme aproape săptămânal, de două ori, marțea și vinerea – că nea Ilie semăna cu actorul Lex Barker, cunoscut și admirat de noi, copiii, în rolul lui Old Shatterhand din seriile cu Winnetou. Asemănarea mi-l făcea simpatic și mă străduiam să-i demonstrez asta, iar el aprecia gestul fără să pomenească; îmi dădea câteva mentosane (ținea un tub în buzunar și sugea câte o tabletă, după ce bea țuică, să nu-l miroasă Ionica), îmi cioplea niște pistolașe din crengi de zarzăr anume tăiate, îmi vorbea ca unui om mare și de încredere, spre deosebire de alți bărbați, care mă repezeau cu vreo înjurătură sau un șut în fund. În acei ani, nea Ilie lucra la I.A.S., împreună cu socru-său, nea Mircea Cotoiu, nu știu ce anume, că nu mă interesa. Cât câștiga acolo, îi ajungea să întrețină casa și curtea, unde creșteau câteva găini, un porc și un câine. Ionica nu mergea – ca toate femeile din sat – la colectiv. Nici la I.A.S. nu se ducea; își găsise de lucru acasă: cosea niște cămăși înflorate, celebrele ii naționale, pe care i le cumpăra o femeie din București, și le plătea bine. Multe despre conviețuirea lor nu-mi mai amintesc, iar certurile care le împăienjeneau existența mi se păreau ceva obișnuit și inofensiv la vremea respectivă. Și alții pățeau la fel, și nu se dărâma satul...

Dacă Ionica sau nea Ilie vor fi călcat strâmb, cum se zice – n-am habar. Dar nea Ilie era un bețiv de categorie grea. Șuvoiul de țuică aluneca pe beregata lui de parcă bea apă, într-o zi călduroasă, la sapă de porumb, în câmp. Mi-l amintesc într-o seară – să fi fost toamna, una uscată și rece. Nea Ilie se oprise la prăvălia lui Pielan și băuse... Cât să fi băut? Poate un litru, poate mai mult. Dar cumpărase și-o jumătate de țuică, să o bea acasă – nu cred că împreună cu Ionica, fiindcă ea nu bea decât rar și puțin. Stăteam la poartă, singur, așteptând nu știu ce, când l-am văzut ocolind băncuța lui nea Costică Voinea, vecinul nostru. Așa de bine a ocolit-o, că s-a trezit în șanț! Noroc că nu era nici adânc, nici plin de apă... S-a ridicat firesc, și-a scuturat pantalonii de culoarea frunzei de tutun și a pornit mai departe, cu sticla intactă în mână. Când s-a apropiat de mine, am observat că sticla nu avea dop, iar lichidul părea neatins, umplând clondirul până la gât. Să nu dau impresia că mă amuză starea în care se află, l-am întrebat ceva aiurea, parcă de niște vaci care urmau să vină de la islaz. Nea Ilie a dus degetul arătator la buze și a șâșâit – să tac, desigur! Am tăcut și am privit în urma lui până a intrat în curte. La poartă a greșit pasul și a călcat alături de scândura ce slujea de podișcă. S-a ridicat din șanț, iarăși cu sticla intactă în mână, și a intrat pe poartă, fără să o închidă. Cearta cu Ionica a izbucnit la puțin timp după și a continuat o vreme... A doua zi am auzit-o pe Ionica povestind tușei Paulina, nevasta unchiului Ioniță, cam în felul următor: „A dracului lighioană de om! A venit acasă beat mort, a căzut prin toate șanțurile, dar n-a vărsat nimic din sticlă! Și nici măcar n-avea dop! A dracului lighioană!”

De vreo „aventură” a Ionicăi nu știu, nu-mi amintesc, deși am iscodit câțiva ani în șir –; dar de nea Ilie pot spune asta: a ieșit de acolo! Acolo era casa unde trăia Păuna Frusinii lui Bâzdâc, la care se duceau noaptea mai toți bărbații respinși de neveste, să-și verse năduful, sămânța și desaga cu mălai. Femeie singură, Păuna nu dădea socoteală nimănui și nu sfida vecinele, cum se mai întâmplă. Fără pământ, doar cu grădina din jurul casei, părea că se întreține din cusutul plăpumilor, articol necesar oricărei gospodării. Dar până și noi, puștani de 12-15 ani, aflaserăm de circulația nocturnă și o studiam de la distanță, din motive lesne de bănuit... Și într-o noapte l-am văzut pe nea Ilie ieșind de acolo, fluierând vesel, ca masculul satisfăcut. Explicații pentru asta? Nu era treaba mea, însă mă simțeam parcă vinovat, parcă doar sâcâit, gândindu-mă la Ionica, vecina mea cu piele albă și carne moale, cea mai frumoasă femeie din satul nostru...

Altădată i-am văzut pe cei doi vecini încăierându-se în curte, de față fiind și unul dintre frații lui nea Ilie – Niculae, zis Cosor, fiindcă se pricepea să altoiască pomii ca nimeni altul din toată comuna. Eu și câțiva băieți din gașcă jucam fotbal pe tăpșanul de peste drum și ne-am oprit, căscând gura la dispută. Nea Niculae, zis Cosor, i-a îndemnat pe certăreți să tacă sau să intre în casă, că aude lumea și nu e frumos. La care Ionica a răbufnit: „Să mă pupe-n cur lumea, d-aia nu mai pot eu! Nu vezi, cumnate, ce e-n stare ăsta? O să mă bage-n spital, dacă o ține tot așa...”.

N-am înțeles atunci care să fie cauza certei, însă chestiunea cu „băgatul în spital” mi s-a agățat ca o scamă de creier și acolo a rămas. Au mai fost și alte episoade cu asemenea dispute. Le-aș fi uitat, fiindcă momentele când mă simțeam bine în preajma și-n curtea vecinilor mei predominau ca număr și plenitudine. Dar e suficient un ceas de nefericire să otrăvească un veac de bucurie, nu-i așa? Nu mai lungesc o filosofie de telenovelă, inutilă în epoca TikTok, și încerc să relatez ce s-a petrecut în ziua de 30 mai 1969.

Era într-o vineri destul de caldă, cu cerul acoperit de nori subțiri ce nu prevesteau ploaie. Oarecare uscăciune plutea în aer, iar printre case și prin curți se simțea parcă mireasma grâului înspicat de pe tarlalele din jur și a porumbului abia răsărit. Principala ocupație a oamenilor din sat care munceau în câmp – fie la C.A.P., fie la I.A.S. – era să lichideze bălăriile ce împânzeau firesc semănăturile, în special nesuferita pălămidă, pentru eliminarea căreia prășitoarele – mecanizate sau trase de cai – nu pridideau. Contra pălămidei se întrebuința unealta numită otic. DEX consemnează că oticul e o lopățică de curățat pământul de pe brăzdarul sau cormana plugului. La noi în sat, oticul avea obligatoriu o parte metalică – acea lopățică – foarte bine ascuțită, încât putea să reteze tulpina oricărei plante. Folosirea uneltei era comodă – mergeai în picioare și împingeai coada lemnoasă, gest la îndemâna oricărui copil care voia să câștige un ban. Că, uneori, oticul era folosit drept armă, nu mira pe nimeni: oamenii se băteau cu ce le pica în mână...

Așa că atunci când l-am văzut pe nea Ilie pe drum, în dreptul curții noastre, nu m-am mirat că târăște oticul prin țărână. Îmi imaginam că iar s-a îmbătat și a uitat să meargă la câmp, unde muncea primăvara aia. Am ieșit la poartă, fiindcă auzeam gălăgie – țipete, văicăreli, jelanii – înspre partea de unde venea el și unde se afla casa lor. Nea Ilie nu m-a băgat în seamă – era și greu, deoarece într-o mână ducea o sticlă cu – bănuiam – țuică, din care băuse cam jumătate. Se clătina în mers, dar nu așa cum o făcea când era beat. Nu i-am dat multă atenție, deoarece privirea mi-a fost atrasă de otic. Iar oticul era plin de sânge, cam până pe la jumătatea bățului de lemn rotund. Evident, certitudinea mea poate să fi fost generată ulterior, după ce am aflat ce se petrecuse. Imaginea însângerată m-a lovit, cu siguranță, înainte de cumplita veste: nea Ilie o omorâse pe Ionica! Aceasta era esența vacarmului dinspre curtea vecină cu a unchiului Ioniță, unde se adunaseră mai mulți oameni – femei, bărbați și vreo doi-trei copii de școală care n-aveau lecții atunci. M-am dus și eu într-o viteză și-o amețeală de neoprit. Atunci a fost a doua imagine cu Ionica, pesemne mai puternică decât prima, fiindcă mi-a bântuit mintea îndelung, și mă urmărește și azi...

Poarta era deschisă, ușa casei vraiște, câteva găini alergau pe bătătură, oamenii vorbeau cu voce tare, fiecare în legea lui, și nu asculta nimeni. Mi se părea că toți sunt speriați și puși pe scandal, gata să pedepsească pe nu se știe cine. Cum să nu se știe? Pe nea Ilie, cel care își omorâse nevasta, dar nu era clar cum să facă asta: pedepsirea! Îl chemaseră pe milițian, pe Dragomir, aflat în ziua aia la post, în Morteni. Până să vină, m-am strecurat printre vecini și am ajuns în spatele casei, unde zăcea trupul mort al Ionicăi. Mort și dezgolit. Complet goală, Ionica mi s-a părut o statuie din cărțile de istorie, deși nu cred – sau nu-mi amintesc – să fi fost vreo nuditate în acele cărți... Întinsă pe spate, cu fața răsucită spre dreapta, cu obrazul lipit de brațul întins, Ionica avea picioarele ușor depărtate, stângul așezat normal, dreptul puțin îndoit de la genunchi. Pămătuful părului pubian, negru și ondulat, era năclăit de sânge, la fel ca porțiunea triunghiulară dintre coapse și pântec, măcelărită cu oticul – mi-am dat seama fără să-mi spună cineva. N-am putut să-mi iau ochii de acolo până când vocea unei femei (parcă țața Ioana, parcă tușa Paulina) a zis: „Înveliți-o cu ceva, că se sperie copiii...”. Atunci m-am îndepărtat, cu sentimentul de rușine ascuns ca o mânjeală sub haine; și excitat – fără să înțeleg ce simt și de ce.

Noaptea aceea am avut prima poluție. Sau prima împărtășanie autoerotică, nu prea știu bine ce-a fost – dar sigur era manifestarea masculului care devenisem: puteam zămisli un copil, da! Uite dovada: produceam spermă... Mai rămânea să găsesc – la o adică – brazda necesară însămânțării, nu? Dar unde – sau pe cine – să caut? Femeia care mă făcuse bărbat – în felul acela crâncen și obscen – era moartă și niciodată nu mă ținuse în brațe, ca pe-un posibil iubit. Ani de zile i-am dus dorul și am suferit ca un amant neglijat, visând împreunări mistice și peripeții fantastice, terminate cu „împliniri” ce nu depășeau realitatea prozaică a unui act pueril, vulgar și eliberator. Am visat-o pe Ionica și am căutat-o în fiecare femeie, cu nesocotința unui agent secret fără teamă de inamic, împins la pierzanie de propria neglijență. Voi muri fără să o regăsesc – iar dacă regăsirea s-ar petrece, sigur că aș mai muri o dată...

Pe nea Ilie l-au găbjit dinaintea Prăvăliei lui Pielan. Beat, cu sticla în mână. Oticul zăcea aruncat într-o margine a poieniței. L-am recuperat eu, dar mi l-a confiscat milițianul Dragomir, ca probă la dosarul întocmit de doi ofițeri (sau procurori?) sosiți în sat chiar în acea după-amiază. Înainte să predau obiectul, am avut timp să-l studiez, fără să iau seama bine la ce fac. Lemnul de corn era lustruit de îndelunga folosire. Fierul, ascuțit nu demult, părea ca nou, deși urmele de rugină îi trădau vechimea. Am privit petele de sânge ca pe-o vopsea oarecare. Cred că roșeața aceea mi s-a impregnat nefiresc în minte, fiindcă am avut multe coșmaruri în anii următori. Visam că folosesc oticul – ba să tai niște mohor în grădina de zarzavaturi unde petreceam toate zilele libere, ba să alung un berbec din turma lui nea Cucu, cel care avea grijă și de oile noastre, ba să omor un șarpe lung și gros ce se târa pe iarba din Poiană, unde niciodată nimeni nu văzuse vreun șarpe. Odată – încă țin minte amănuntele – am visat că folosesc oticul în chip de vătrai, și umblam cu el în foc, la cuptorul de afară, până când focul a cuprins lemnul și aproape că l-a ars...

Nea Ilie nu s-a opus arestării. A mărturisit tot: cum era gelos pe nevastă, cum a bătut-o de mai multe ori, ca ea să nu se mai coprindă cu alții (exact așa s-a exprimat: să nu se mai coprindă!), cum i-a zis că o omoară dacă o prinde... Ei, și ce dacă n-a prins-o? Ea râdea și îl batjocorea mereu – că ea e cinstită, că el nu e bun de nimic, are puța mică și așa mai departe... Râdea și îl batjocorea, și n-a mai putut să rabde: a omorât-o fără s-o prindă cu vreunul! Amănuntele mărturiei s-au aflat ulterior; la anchetă și interogatoriu noi, copiii, eram excluși din start. Procesul s-a ținut la judecătorie, în Găești, au fost câțiva martori din vecini, ei au povestit ce s-a discutat. Nea Ilie și-a recunoscut vinovăția și n-a cerut îndurare. L-au condamnat la pedeapsa maximă. Mi se pare că a scăpat la amnistia dată de Ceaușescu, în vara lui 1989. Nu mai locuiam în sat. Nici familia lui, din câte știu. Nu l-am reîntâlnit. A murit destul de repede după liberare. Habar n-am unde e îngropat.

Mormântul Ionicăi e în cimitirul vechi al satului. L-am revăzut de curând. O cruce simplă, de ciment, cum se făceau pe-atunci, cu fotografia imprimată într-un oval de marmură îngălbenită de vreme. Greu de recunoscut femeia cea mai frumoasă din satul nostru. Iarba crescuse mărunt pe deasupra, și mi-am imaginat dedesubt oasele și bucățile de lemn ale coșciugului. Mi-a trecut prin minte ceva de domeniul SF: aș putea să dezgrop scheletul, ca egiptologii văzuți prin documentare televizate, și să refac trupul cu ajutorul unui program de computer – măcar așa să-l am în posesie, dacă viu nu mi-a fost hărăzit...

(Revista HYPERION Nr. 10-11-12/2025) 

TERAPIE NARATIVĂ - nr. 3/2025

Copilăria cinefilului candid

Situată la vreo 70 de kilometri în linie dreaptă de București, parte a fostei regiuni Argeș – unde s-a construit în deceniul 7 cea mai mare hidrocentrală din România – comuna mea de baștină, Morteni, a beneficiat de curent electric abia în anul 1971. Îndelung așteptat, evenimentul a venit cu o ploaie de aparate electrocasnice, audio și video. Deși obiecte de lux, prioritare s-au dovedit pick-up-urile, care puteau furniza muzică populară pe alese, cu sonorul „dat la maxim” și difuzoarele proptite în fereastra dinspre drum, deschisă larg, să audă tot satul ce le place stăpânilor, de credeai câteodată că ești la concursul „Floarea din grădină”, faza pe uliță. Reșourile și cuptoarele electrice s-au înmulțit pe la jumătatea anilor 1970, în deceniul următor intrând într-o impusă odihnă. Însă televizoarele au proliferat precum celulele unui cancer planetar. Oamenii erau curioși să vadă... ce se vedea pe-atunci la TV: meciuri de fotbal, concerte de tot felul și mereu filme, care nu lipseau, totuși, din programele comunale de culturalizare. (Cam șablonard zis, dar adevărat!) Munca de partid includea și componenta cultural-educativă, ideologizată și servită la nivelul comunității rurale de profesori și învățători; sau de vreun activist rătăcit între directive și rubedenii, prieten cu sticla de băutură. Dascălii puneau în scenă piese de teatru cu mesaj țintit, din aria prolectultismului pentru sate. Încă îmi amintesc o replică dintr-una. Un țăran e întrebat de vecin ce face. Răspuns: „Dreg un scaun, rup o masă!” Totuși, prin 1968-1969, profesorii comunei Morteni au jucat cu mare succes O noapte furtunoasă, numărul reprezentațiilor date cu ea întrecându-le pe celelalte.

Am scris scenă; existau două: una în Căminul Cultural din centrul comunei, alta în cel din satul natal, Cacova. Al nostru fusese ridicat la începutul anilor 1950 de primarul Marin Vîrlan, cacovean viguros, gospodar silitor și birocrat dibaci. El folosise metoda împărțirii echitabile: „un sac de ciment la Cămin, unul la mine acasă; o căruță de pietriș la Cămin, una la mine acasă; o remorcă de cărămidă la Cămin, una la mine acasă”! Dovedea prematur o viziune larg aplicată „în democrație” de mulți aleși (sau culeși!) în funcții publice. Teatrul – o ciudățenie din categoria circului pentru lumea din sate; filmul însă (anevoie l-aș scoate dintre metodele de propagandă, fiindcă asta erau filmele românești!) intrase în obișnuință, văzut, simțit și consumat mai degrabă ca distracție, ca poveste, ca stimulent pentru imaginație, ca evadare din hamul vieții trudnice pe ogoarele și câmpiile nesătule. Și, fără să pretind că satul (sau neamul) meu gâfâia de anticomuniști, cum se laudă atâția după 1989, acolo am auzit enunțul următor, ale cărui valențe est-etice le puteți judeca singuri: „Filmele sunt de trei feluri: bune, proaste și rusești!” Costică Ungureanu, vărul căruia i-am zis mereu Nenea, fiind cel mai mare din gașca noastră, l-a proclamat în prima vacanță de vară ca elev la școala profesională de operatori chimiști din Ploiești...

La Morteni nu veneau caravane cinematografice, cum se întâmpla în satul scriitorului Ioan Groșan, fapt sublimat de el într-o nuvelă (ecranizată, firește!). La noi exista setul tehnic complet: aparat de proiecție + stație de amplificare + difuzoare + generator de curent cu motor pe benzină. Nu știu dacă erau proprietatea comunei sau detașate de la întreprinderea de profil; dar funcționau în 1965, când tata m-a luat cu el să vedem Neamul Șoimăreștilor, ocazie cu care mi-a dat întâia și singura lecție de sexologie, spunându-mi – la scena de amor dintr-o poiană pădureață – că eroul principal „se servește” cu eroina! Căminul cultural avea ferestrele protejate cu draperii opace, scaune rabatabile mobile, ca să poată fi trase la margine când, pe vreme rea, horele se încingeau înăuntru, pereții văruiți, ușă dublă pe partea dinspre drum și simplă pe partea opusă, cea mai des folosită. Scena de lemn era prevăzută cu o cortină de pânză roșie. În spate se afla o cămăruță pentru depozitarea diferitelor materiale, dar nu și cabină de proiecție, cum era la Căminul din centrul comunei, mai încăpător și mai bine utilat. Aparatul proiector stătea pe masă, lângă stație, un difuzor dedesubt, altul în față, lângă peretele unde se afișa imaginea. Instalația ne trezise curiozitatea până la un punct, dincolo de care toți deveniserăm experți în explicarea tehnologiei sale. Responsabil cu întreținerea și funcționarea – nea Ion Găinușă, un bărbat din Morteni, recalificat frizer prin anii 1980, meserie practicată până la moarte. Bonom ca proiecționistul italian din filmul lui Tornatore, Cinema Paradiso, n-avea barbă; încă tânăr, cu familie completă, lucra de plăcere cu filmul și de nevoie pământul. Om de-al satului, nu ținea să plece în alte părți, ca mulți din leat. Nu i-am fost ucenic, nici nu mă învârteam în preajma utilajului cinematografic, la fel ca destui consăteni, fascinați de mersul peliculei printre ghidaje. Cel mult – dar nu sunt sigur de isprava asta – să fi înfundat odată țeava de eșapament a motorului-generator. Montat pe două șine tip cornier, agregatul se amplasa în afara Căminului, sub prima fereastră de lângă scenă, din motive întemeiate: înăuntru, zgomotul ar fi anulat sonorul filmului, iar fumul de benzină asfixia publicul. Dracii de copii care nu primeau acces în sală, fie din cauza vârstei, fie din cauza lipsei de bani pentru bilet, se răzbunau băgând cârpe muiate în apă pe țeava de eșapament, împiedicând evacuarea gazelor arse, metodă clasică de oprit distracția și căpătat înjurăturile tuturor, mai puțin ale lui Găinușă, obișnuit cu întreruperile...

Rolele filmului, în cutii rotunde (două, trei sau patru, după durată) erau aduse de nea Ioniță, poștașul, în șareta trasă de-un cal, dedicată meseriei care crease „funcția”, importantă pentru satele deservite. (La noi în zonă s-a spus – și se mai spune! – poștar, un regionalism atestat în dicționarele academice.) Nu mai știu în care zi a săptămânii veneau cutiile; eu așteptam sosirea lui nea Ioniță aproape zilnic. De ce? Tata era abonat la Sportul, iar Taica la Scânteia, din hârtia căreia bunicul meu făcea foițe pentru țigările pregătite pe un scăunel ce înlocuia măsuța dedicată. Ziarul folosea și pentru aprins focul (gazul neplăcut mirositor se găsea mai greu), după ce bărbații citeau ce era de citit, ambii fiind amatori de știri și comentarii politice, iar eu de informații cultural-sportive. Când zăream în șaretă cutiile cu film, simțeam o bucurie îngrijorată: trebuia să fac rost, cum-necum, de banii necesari biletului. Atunci fie jefuiam cuibarele găinilor și dădeam ouăle pe bani la Prăvălia gestionată de nea Vasile, zis Pielan, fie vindeam vreo amuletă din panoplia de copil (briceag, lanternă, sfârlează, avion de lemn, bărcuță de plastic, gumă care șterge tot, stilou cu peniță chinezească, minge etc.) unui companion din sat care-și manifestase în prealabil intenția s-o achiziționeze. Pentru că știam deja ce film urma să vină (se afișa pe undeva), și nu puteam rata să-l văd! Aparte de cele citite în ziar, auzeam zvonuri, păreri, chiar și rezumate despre film de la băieții mai mari, care îl văzuseră deja prin orașele unde urmau școli sau lucrau. Iar de la un moment dat încolo învățasem să recunosc filmele bune: erau cele despre care pe afiș, sub titlu, se preciza: „Coproducție franco-italiană”. Soseau și coproducții franco-italo-spaniole, germane sau engleze, parcă și mai bune. Și erau filmele americane, exclus să fie proaste! Nu-mi amintesc și nu cred să fi văzut vreun film rusesc în acea perioadă – anii 1965-1971. Asta nu e o declarație politică, e un fapt de viață. Nu doar că se crăpase ușa ideologică și se importau produse vestice; chiar oamenii din jur pricepuseră cum stă treaba cu valoarea – revedeți spusa lui Nenea de mai sus. Iar Nenea nu era singurul băiat deștept din sat...

Foarte informați în domeniul filmului, Nicu lui Delcu și nepotul său, Costel (de vârste apropiate, Costel era fiul surorii mai mari a lui Nicu) ne fermecau cu stilul lor înflorat de povestire a indiferent cărui film. Amândoi locuiau în București, însă petreceau vacanțele în sat, la bunici, mergând cu noi la scăldat sau la sapă (muncă obișnuită pentru copiii de la 10-12 ani în sus). Încă îmi amintesc înserarea unei zile de vară, când leneveam pe malul Bentului (gâldăul de pe Neajlov, adânc de vreo doi metri, unde ne bălăceam până se încrețea pielea pe noi), iar Nicu – proaspăt sosit de la capitală – ne-a povestit filmul Winnetou, seria I, lăudând performanțele lui Old Shatterhand, cel care înota pe sub apă, îl dobora cu pumnul pe Inciu-Ciuna, tatăl eroului indian și se amoreza de soră-sa, Nșo-ci. Și era german, precum „învățătorul” lui Winnetou, un oarecare Klekih-Petra... Ce nume! Nici azi nu pot uita felul cum îl pronunța Nicu, deși nu știu cum se ortografiază, nici n-am unde verifica, volumele lui Karl May lipsindu-mi din bibliotecă!...

Și Nicu, fratele mijlociu al lui Nenea, povestea frumos filmele văzute la Câmpina, unde învăța meseria de electrician la școala profesională girată de Ministerul Petrolului, nu cea din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Scena duelului de pistoale dintre protagoniștii westernului clasic Pentru câțiva dolari în plus – faza cu pălăriile – o țin minte de atunci, de când ne-a povestit-o Nicu, chiar dacă am văzut-o și am revăzut-o de cine mai știe câte ori. Western era genul de film preferat, iar pistolarii cowboy imitați (am poză cu mine echipat cu țoale specifice, la un bâlci!). Realizările italiene, numite western-spaghetti, abundente în acei ani, ne plăceau mai mult decât westernurile americane; ba chiar le priveam sceptic pe astea, fiindcă le lipsea atractivitatea decorurilor naturale de prin Spania sau Iugoslavia, unde „se turnau” europenele. Giuliano Gemma ne era mai simpatic decât Kirk Douglas ori Anthony Quinn, iar pe John Wayne îl detestam de-a binelea, părându-ni-se fals, închipuit (ceea ce și era, la urma urmei, după cum am aflat mult mai târziu). Toți băieții care iubeam westernurile voiam să fim Manco = Clint Eastwood; puțini voiau să fie Lee Van Cleef, dar numai când era colonelul Douglas, nu și Angel Eyes, în Bunul, răul și urâtul. Nimeni nu voia să fie Tuco = Eli Wallach, deși personajul său – și ne dădeam seama chiar la vârsta copilăriei lipsite de griji – era absolut bestial. Toți văzuserăm Cei 7 magnifici, într-un matineu special aprobat de conducerea Școlii generale – directorul Pațac, mare cinefil, aranjase proiecția la preț de nimic sau chiar gratuit, nu rețin exact. În acel film, Wallach îl juca pe banditul Calvera – nume ajuns de ocară printre puștanii cinefili din Cacova – așa că orice ar fi fost actorul în altă poveste, nu ne mai convenea să fim ce era el... Firește, înainte să-l vedem, „auzisem” filmul de la Nicu lui Delcu, de la Costel sau de la alt băiat plecat la oraș. Memoria mea păstrează această frântură de replică: „Șiiii... Venea Calvera, băi frate!”, cu șiiii-ul prelungit, ce exprima uimire, mirare, teamă și admirație, iar celelalte patru cuvinte rostite pe un ton sentențios, concluziv, ca punctul pus oricărei dispute. Cine să fi fost magnificul care ne-a dezvăluit acțiunea celui mai nedreptățit western din câte au rulat la Cacova și Morteni? Haotică, amintirea mea nu-l scoate din uitare pe consătean... Scriu nedreptățit despre film din perspectiva copilului bătrân care sunt, fiindu-mi peste putință să ignor că e un remake după Cei 7 samurai, al lui Kurosawa. Ei, da! Și Pentru un pumn de dolari, debutul lui Sergio Leone în genul western, este remake după alt film de Kurosawa, Yôjinbô, pe care l-am văzut prea târziu ca să-l apreciez la modul candid, copilăros...

Acestor amănunte, pigulite ulterior, nu le-am dat niciodată importanță. Se știe că filmele sunt ca femeile: îți plac sau nu, le iubești așa cum sunt ori le uiți. Dragostea mea pentru filme n-a atins punctul de incandescență necesar intrării în industria cinematografică. N-am visat să mă fac actor, regizor, scenarist, operator sau măcar electrician de platou! Am cochetat cu camera video însă, când am avut acces la o semiprofesională VHS, în anii 1990; apoi, când mi-am cumpărat eu una DV, am lucrat la PC câteva videoclipuri, postate pe Youtube încă de când platforma azi omniprezentă pe orice smartphone era independentă și începătoare. Joaca nu m-a îmbrâncit să mă cred artist vizual, iar numărul de vizionări nu mi-a umplut contul, nici nu m-a îndemnat să perseverez. Sunt conștient că meseria de cineast e altceva decât aceea de cinefil (ca să nu zic „privitor la filme”; ori – în stilul lui Paul Goma: „văzător de filme”). Tentația regiei de film (de care n-au scăpat prozatori afirmați prin Franța, Italia, Rusia, Polonia sau – la noi – însuși marele Breban!) nu m-a perpelit absolut deloc. Știu că n-aș putea, bunăoară, să refac ori să redau lumina, culoarea și căldura zilei de august 1969, când am văzut la cinematograful din Găești filmul (franco-britanic?) Becket, împreună cu Nenea și fratele lui, Nicu, verii mei. E una dintre acele amintiri greu de trecut în cuvinte, și la fel de greu de uitat pe cât era Bruce Willis de ucis... Și nicio reconstituire actoricească n-o însuflețește!

Cum anume îmi intrase în cap că Becket e un film care trebuie văzut, nu mai știu. Presupun că citisem o cronică în ziar; ori auzisem ceva la radio – aveam unul mic, Electronica, pe baterii. Cum aflasem că rulează la Găești în acea săptămână, e un mister și nu presupun nimic. Dar cum am reușit să-mi conving verii – unul cu 8 ani mai mare decât mine, celălalt cu 4 – să mergem cu bicicletele la spectacolul de la ora 16, n-ar trebui să fie mister: uneori dovedeam suficientă persuasiune ca să mă conving pe mine însumi că ficțiunea pe care tocmai o inventam pe măsură ce-o povesteam e realitate implacabilă, nu imaginația mea!...

N-au fost necesare prea multe pregătiri. Am umflat roțile bicicletelor și-am plecat pe drumul pietruit ce ducea din Cacova la Ionești, iar de acolo, peste Argeș, la Găești. Militar în termen, Nenea era în permisie. Nicu și cu mine în vacanță. Ziua era atât de călduroasă, încât la Argeș am decis că trebuie să ne scăldăm. Unde anume? Pe firul apei nu prea se putea, râul fiind vijelios și tulbure. Alături de drumul asfaltat, pe dreapta când mergi spre Găești, era Balastiera, locul de muncă al tatălui meu și-al altora din sat. Pe stânga, o baltă mare, cu apă limpede, cu pietriș pe fund, săpată de draglinele ce zgârmau după balast. Acolo se îmbăiau niște băieți și fete, tineri toți și zgomotoși ca oricare alții de vârsta lor. Nu ne-au băgat în seamă. Am descălecat bicicletele, ne-am lepădat hainele – mai puțin chiloții – și ne-am bălăcit, probabil vreo jumătate de oră, dacă nu una întreagă. Țin minte plăcerea și rușinea savurate pe malul acelei bălți – care de mult nu mai este – uitându-mă la fetele în bikini, pletoase, frumoase, vesele și nepăsătoare. Două ședeau pe o pătură, lângă mal. Nu știu cum s-a întâmplat că m-am trezit aproape de ele, încât le-am simțit căldura ca iradiația unei bombe atomice! Pe una, brunetă cu ochi albaștri, cu părul lung și drept, n-am uitat-o nici azi, după 56 de veri! Când mi-o reamintesc, simt tot plăcere și rușine – evident, altfel decât atunci, în august 1969. Plăcerea va fi fiind de înțeles, însă rușinea? Inutil să spun că – mascul de 13 ani și 5 luni – mireasma de femelă mi-a stârnit... Bănuiți ce! Fetele nu mi-au văzut-o; însă verii mei... Nicu m-a ironizat apoi ani la rând!

Odată ajunși la cinematograful găeștean, am plasat bicicletele în spate, într-un colț parcă anume făcut să pitești ceva, între zidul clădirii și gardul curții vecine. Prevăzător, Nenea luase o bucată de lanț și-un lacăt, asigurându-se că nu ne întoarcem pe jos. Am avut bani și timp să mâncăm la cofetăria de alături o prăjitură și să bem un suc. Cât despre film... N-am reținut nicio scenă, nicio replică, niciun amănunt care să-mi justifice insistența de a-l vedea. Nenea și Nicu s-au exprimat în aceeași zi, în nota lor obișnuit-ironică: e un film greu de mestecat, musai să-l ajutăm cu o bere! Ceea ce am și făcut la bufetul gestionat de Ițic, situat la Capătul Podului, cum se numește intersecția drumurilor la traversarea Argeșului, în satul Gherghești, comuna Ionești (azi Petrești). Revederea filmului, obligatorie în pregătirea textului de față, nu mi-a revelat vreo capodoperă, ci o creație bine făcută, la nivelul anilor 1960. Nu mă pricep să apreciez jocul actorilor Richard Burton și Peter O'Toole. Și nu e cazul unor digresiuni despre bagajul cultural inclus în adaptarea piesei lui Jean Anouilh; asemenea lucruri țin de normalitatea unei epoci revolute și, poate, revoluționare. Însă ritmul vieții actuale este complet altul, prea iute pentru mulți dintre noi, prea nesăbuit pentru destui rămași în urmă...

Escapada aceea mi-a deschis ochii și apetitul. Calitatea vizionării peliculei într-un cinematograf cu ecran lat și instalație de sunet ireproșabilă m-a determinat să repet experiența. Toamna lui 1969, tot anul 1970 și jumătate din 1971 am văzut filme la Găești în fiecare duminică în care izbuteam să pun piciorul pe bicicleta lui tata. Nu doar una îmi sta la-ndemână; dar a unchiului Tatoniță – care mi-o împrumuta cu multă reticență, de când o înapoiasem cu un cauciuc înțepat – se defecta mereu și nu găseam piesele necesare să o repar. Și cum tata se îmbăta aproape în fiecare duminică și adormea după prânz, eu găseam prilejul să evadez la cinema, indiferent de filmul programat. N-am notat titlurile într-un caiet, precum cinefilii precoce. Sincer: nici nu credeam că îmi folosește la ceva. Pur și simplu trăiam aproximativ două ore în altă lume! Azi am bănuiala că mă rodea vreo nemulțumire față de societatea în care s-a nimerit să mă nasc; de unde și tentația, apoi obișnuința să fabulez, devenită viciu odată cu primele proze...

Atunci am „descoperit” filmele cu indieni finanțate de studiourile DEFA din Republica Democrată Germană, cu exterioare de prin Yugoslavia. Fiii Marii Ursoaice, Pe urmele Șoimului, Lupii Albi, Apașii – le-am văzut la Găești; apoi, la București, Osceola, Tecumseh și naiba mai știe care, fiindcă prin 1973 sau 1974 mi-am pierdut interesul pentru ele (n-am văzut Ulzana, filmat în România!). În rolul principal era actorul Gojko Mitic, sârb de origine, un bărbat atractiv, cu succes la femei, cu activitate bogată în cinematografia est-germană și înainte de 1989, și după. Defectul lui, dacă pot spune așa: omul arăta atât de fotogenic în roluri de indieni–piei roșii, încât orice alt actor, nativ amerindian, pare caricatură. Filmele astea, cu eroi idealizați la modul absolut, conjugau efortul câtorva țări socialiste. Implicit ideologizate, aproape woke în termenii de azi, ele proclamau că indienii sunt buni, iar albii (citește: americanii) sunt răi. Nu realizam pe atunci – de unde viziune critică la un biet țărănuș? – că ele constituiau o prea puțin subtilă modalitate de a face bani pe seama nevoii populare de dreptate, la fel ca westernurile-spaghetti. Și ca seria autohtonă cu Pruncul, petrolul și ardelenii, prilej de râs pentru prietenii mei, în anii 1980... 

Acei doi ani de mers la cinema în oraș mi-au rămas în memorie într-un fel pe care sper să-l decodez altă dată. Sau să-l păstrez ca pe-o relicvă neprețuită? Interogația semnifică dubiu și neîncredere. Mă stârnește, mă întărește și totodată mă blochează psihic discuția cu vreun prieten din copilărie, coleg de clasă ori consătean, întâlnit întâmplător după cine știe câți ani. Unii n-au uitat – și mi-o reamintesc, râzând – că le povestisem filmul Pe urmele Șoimului (următorul, după Becket, văzut la Găești). Consecința? M-au poreclit Șoimul, fiindcă prea le ziceam cu foc! N-aveam eu figură de indian, nici alură de actor, dar compătimeam cu eroii atâtor povești frumos colorate, încât nu mă deranja deloc să fiu unul dintre ei...

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2025) 

 

TERAPIE NARATIVĂ

 Ziua în care L-am văzut pe Dumnezeu

Vine o vreme când trebuie să-ți faci socotelile cu viața, încercând să închei împăcat și liniștit existența pe lumea asta. Nu mulți au parte de un final frumos. Unii consideră că moartea bruscă, neanunțată de nimic, nesugerată de vreo boală cunoscută e preferabilă oricărei alta. Sunt oameni cu profesii mai elevate, școliți, chiar intelectuali, care cred că moartea la tinerețe aduce un plus norocos unei fulgerări de excepție și generează o legendă greu de egalat. Exemplele vin, îndeobște, din lumea artistică, cu precădere cea literară. Sau din mitologia pop-rock, unde s-au perindat într-un sfert de veac atâtea „legende” încât au întrecut pe-ale Olimpului. Cioran are unele reflecții paradoxale, însă legendarul Cioran exemplifică paradoxul existenței care nu-și certifică afirmațiile. O bătrână din zona mea de țară, fără pretenții culte, auzind la băiatul ei spusa parizianului român - anume, că e un noroc să mori tânăr - a replicat: „Ce dracu noroc e ăla?!” Dovedea ea bun simț țărănesc? Judecați dvs.!

Să discuți despre moarte și despre Dumnezeu este la fel de soporific-util ca și dezbaterea chestiunii „cine a fost la început: oul sau găina?” Mie, unuia, totdeauna mi s-a părut normal - sau doar confortabil - să iau în glumă, în bășcălie deseori, inevitabila pacoste, riscând să fiu luat eu drept un tip nesănătos la minte, neserios, chiar vulgar. (Dar nu e vulgaritatea o manifestare de vigoare, de sănătate trupească și de nepăsare în absolut?) (Poftim mostră de cioranism!) În inconștiența mea, cred cu sinceritate că nu murim, ci ne mutăm în altă dimensiune a Universului. Câteodată sper, la fel ca profesorul Luc Bădescu, evocat de Monica Lovinescu la Paris, în anii 1950, că voi apuca ziua când niște savanți (evrei, firește!) vor inventa pastila nemuririi, iar guvernul mondial instalat după ultimul război mondial (nuclear sau ba) ne va obliga să o înghițim. Toate astea sunt, desigur, speculații sau reflecții de umplutură, drept care las altora mai competenți și mai instruiți lămurirea dilemei, a misterului sau a ce-o fi... Eu vreau numai să povestesc un fapt din adolescență, despre care e posibil să n-am cea mai bună percepție. Iar el, faptul în sine, s-ar putea să nu fie ceva indubitabil...

Era în 23 august 1973. Am reținut bine momentul, deoarece pe atunci se sărbătorea cu fast așa-numita eliberare a României de sub jugul fascist, data respectivă fiind considerată Ziua Națională. De la începutul acelui 1973 țineam un - pretențios zis! - Jurnal. Am încercat de curând să recitesc primul caiet. Pline de puerilități, tipice adolescentului de 17 ani, paginile au naivitatea și entuziasmul vârstei. Transcriu ce-am notat în ziua respectivă.

23.VIII.1973 - FERICIRE ASTRALĂ

Eram foarte enervat de o împrejurare - fapte firești pentru alții, groaznice pentru unul ca mine... Am vrut să mă relaxez jucînd fotbal. După două ciocniri cu vărul Pitaru, m-am scîrbit brusc. Ce rost are fotbalul ăsta? Fugi de colo pînă colo pentru o minge... Abia o ajungi, cu răsuflarea tăiată, că ți-a și suflat-o altul. N-am să mai joc fotbal niciodată. Tenis, poate, de relaxare... Am ieșit pe tușă și m-am întins cu fața la cer... Era așa de albastru cerul, încît vedeai și lacrima de pe globul ocular. La asfințit, un uriaș spectru al culorilor, neclar, dar ghicit... Niște ciori treceau în zbor lin, tăcute. Trei tractoare arau sus în deal o miriște galbenă. Pentru tractoriști nu există sărbătoare de 23 august, ci duminica...

Izbucnirea plină de viață a celor care jucau mingea mă încînta. În totalul lor găseai cele mai diverse sentimente: ură, indiferență, bucurie, necaz, amărăciune... La ce bun să treci prin toate astea? Să joci pentru destindere, mai zic...

Și eu eram uitat pe tușă. Imensitatea astrală mă copleșea. Am simțit că mă contopesc cu cerul infinit. Parcă mă apăsa pînă în cele mai mici vine de sînge aerul curat al înserării... M-am simțit fericit, cea mai pură fericire, altfel decît bucuriile lumești... Dar cei din jur mă aduceau iar pe pămînt cu gîndul. Simțeam căldura pămîntului cu toate că iarba era rece... Apoi apa din Neajlov era foarte caldă pentru ziua ce trecuse...

Stînd așa, am ajuns la o comparație. Orașele seamănă cu munții. Te înconjoară înălțimi, prăpăstii, rîuri, păduri. Satele tipice cîmpiei sînt minunate. Pe cîmpia întinsă te simți ca pe mare. Cînd te eliberezi din chingile gîndurilor, ai unde să te desfășori. Nimic nu te împiedică, totul îți e aliat. Totul te face minunat de fericit... Mai ales cînd stai în plin cîmp, sub cerul liber... O, sublimă fericire... Viața este frumoasă totuși... Chiar dacă uneori mă gîndesc la moarte, viața mă face să o iubesc... Dragoste de viață...

Pot face mai multe observații - să le spun autocritice? - despre ce-am scris, dar nu e cazul. Notația brută este evident naivă și ...poetică! Băteam bine câmpii unui stil literar pe care nu-l stăpâneam, nici nu-l căutam. Ce-o fi fost în mintea mea? Multă imaginație, desigur! Ce nu este imaginație? Faptul că vărul meu, Ionel Pitaru, era atunci junior la echipa de fotbal C.S. Târgoviște, unde și-a împlinit cariera completă de fundaș stânga, fiind dorit și la clubul Dinamo. Nu s-a transferat, probabil că decizia nu-i aparținea, astfel că a ratat o glorie epustuflantă. A rămas antologică vizita lui acasă, prin 1977, însoțit de faimosul Dobrin, coechipier în acel an și idolul băieților din sat. Ducându-l pe piteștean în singura cârciumă cacoveană, să vadă lumea cu cine este el prieten, vărul meu a comandat un rând de băutură pentru cei aflați acolo și a spus: „Plătește Onassis!” Adică el, un băiat de 21 de ani, care câștiga enorm de mulți bani datorită fotbalului. Și risipea la fel!

Până în 1973 nu urcasem vreun munte. În nordul județului Dâmbovița, la vreo sută de kilometri de comuna Morteni, se găsesc Bucegii, cu toate piscurile vizibile de pe coasta văii Neajlovului nostru. Nu ajunsesem nici la poalele lor. Și nu văzusem nici Marea Neagră, pe țărmul căreia urma să „servesc patria” doi ani, în Marina Militară. Totuși, mă avântam fără teamă în comparații nesusținute de observație concretă. Orașe = munți; sate de câmpie = mare! Aici aș planta semnul acela zâmbăreț folosit în comunicațiile internetice (sic!). În fond, eu voiam să exprim sentimentul de bucurie pe care îl trăiam în peisajul satului natal, Cacova. După doi ani de liceu în București, încă nu mă adaptasem orașului și resimțeam acut ruptura de vatră, de tot ce-mi bucurase copilăria. Iar copilăria se sfârșise dureros de tragic cu un an mai înainte, în iulie 1972, atunci când mama, la 35 de ani, renunțase să mai lupte cu boala și cu viața, și ne părăsise printr-un gest dramatic, greu de îndurat psihic, despre care mi-a fost totdeauna imposibil să vorbesc ori să scriu.

Eram atunci, la 17 ani - ca și azi, la 69 - un tip cu oarece personalitate, ezitant însă, și mai degrabă leneș decât muncitor, fără vreun țel anume „în viață”. Treceam de la una la alta, începeam multe, terminam puține. Dacă mă „împungea” cineva din jur, izbuteam câte o ispravă notabilă, chiar ceva ce nu mai reușise nimeni. Mă închinam când treceam pe lângă vreo biserică, în virtutea educației primite, nu fiindcă aș fi crezut cu devotament în Dumnezeu ori aș fi avut niscai revelații religioase. Paginile caietului din 1973 consemnează, totuși, diverse fraze precum astea, din 11 ianuarie: „Voi putea eu oare să îndeplinesc ce mi-am propus și să nu neglijez lecțiile și celelalte? Zic: Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă! În special la lecții. Da, Doamne, ajută-mă să cred mereu în tine!” Ce legătură să fi fost între credința în Dumnezeu și lecțiile pentru care mă simțeam mereu nepregătit? Mister impenetrabil și intratabil... (Scriu nepregătit fiindcă - în afară de română și de orele practice în meseria de electrician - materiile de studiu nu-mi produceau plăcere; mai puțin cele de chimie, unde plăcerea de a o vedea pe profesoara de care eram îndrăgostit lulea mi se dilua deseori în spaima că nu știu nimic despre minunile chimice...)

La noi în sat, toate familiile țineau (de) religia ortodoxă, ale cărei reguli de conduită sunt mai lejere (spre deosebire de ale catolicilor), iar popii nu prea se omoară să dicteze pedepse celor care greșesc, păcătuiesc ori - mai grav - se revoltă contra orânduielii bisericești. Bunicul meu patern, neasemuitul Taica, se aflase ani buni „la cuțite” cu preotul de parohie, un om avar, țâfnos și răzbunător, pe motiv de pământuri - căpătate sau cumpărate după reforma agrară din 1945-1946. Încă îmi amintesc figura acelui ins hrăpăreț, care nu pleca din curte, la Crăciun, fără să primească limba porcului, tradițional cedată de fiecare enoriaș care sacrifica un godac. „Limba popii”, ca sintagmă uzuală în lumea copilăriei mele, desemna organul animalului, dar și vreun alt cadou puțin cuvenit destinatarului. Dacă dăruitorul se simțea forțat să dăruiască, „limba popii” era blestemată cu scrâșnet de măsele, fiind percepută ca un fel de bir, de obligație achitată fără un profit anume...

Nu deprinsesem, ca alții, năravul de a-l acuza pe Dumnezeu de cele rele, întâmplate mie, familiei sau cuiva apropiat. Nici nu credeam cu naivitate că tot ce socoteam a fi un bine, o pleașcă, un câștig onest în gospodărie sau în activitățile școlare se datorează Lui, Celui Nevăzut, Necunoscut. Nefiind credincios din râvnă ori conștiință, cuprins de furie lumească înjuram și eu de dumnezei și sfinți, ca tot puiul de țăran coleric sau mai degrabă flegmatic. N-aveam angoase cosmice, nici revelații mistice. Astfel că, dacă mă întreba cineva - precum un candidat neofit la președinție pe rivalul său ateu - „Crezi în Dumnezeu?”, m-aș fi bâlbâit un pic. Sau un pic mai mult. Notațiile mele din „jurnal” nu cuprind nici dubii, nici convingeri, nici întrebări, nici răspunsuri. Probabil eram asemenea șoferului din snoavă, care se ruga la Dumnezeu, promițându-i jertfe, să-i dea un loc de parcare într-un oraș supraaglomerat, iar când a văzut că se eliberează unul la distanță de câteva zeci de metri, a zis: „Scuză-mă, Doamne, nu mai e nevoie!”

Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute la lecții și pot admite - cu oarecare umbră de îndoială, totuși - că m-a ajutat, deoarece am trecut prin liceu fără să mă extenuez cu învățătura și fără să am corijențe anuale (spaima și rușinea tuturor colegilor, repetenția nefiind cea mai dură pedeapsă, ci exmatricularea la trei „boabe”!). Ba, chiar am primit și-un premiu la sfârșit - pentru activitatea depusă la bibliotecă! Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute când eram la vreo ananghie, fără să mă gândesc niciodată, cred, la faptul că faptele mele puteau să-l fi mâniat pe El, iar necazul este penitența cuvenită. Nu aveam atunci, cum nu am nici acum, certitudinea că fapta atrage un răspuns - din partea divinității, cum altfel?! - ce poate fi răsplată sau pedeapsă. După o viață de îndoieli rezonabile, e greu să capăt convingeri ferme aproape de sfârșit...

O fi ăsta fructul educației socialiste, primite din plin și în plină etapă de formare, la tinerețe? Răspunsul este categoric da, zic acum, fără pic de ezitare. Lipsit de profesori, de „mai știutori” sau „maeștri” capabili să-mi transmită ethosul autentic al ființei românești (și - de ce nu? - universale!), m-am format într-un mediu rural-muncitoresc, absolut sceptic față de manifestările divine. Oameni aflați sub vremi, trecuți prin două războaie și-o colectivizare sâlnică, împinși la industrializare forțată, preocupați de supraviețuire prin orice mijloace, loviți de istorie, însă nu doborâți de ea, gata de orice afacere dubioasă ce le-ar aduce un câștig, oameni a căror ieșire din teroarea socială era băutura, „tăria”, alcoolul înghițit uneori până la disperare și desființare. (Din teroarea existențială scăpau prin sex, cu sau fără conflicte ...drăgăstoase!) Munceau, dar nu se omorau cu munca, știind bine că roadele ei nu pot aduce mai multă fericire decât sticla de țuică. Onești în felul lor, ei mi-au injectat - ori m-au instigat să-mi însușesc - un fel de conformism ce părea confortabil la vremea respectivă - anii 1960-1970 -, era o lașitate în cumpliții ani 1980 și s-a dovedit complet depășit, inactual după 1990, când „la noi toate s-au răsturnat”, vorba unui roman rusesc.

Avusesem, prin 1979, un semn că felul meu de a vedea societatea socialistă în care trăiam nu este cum sau ce trebuie. Atunci am citit într-un cerc de prieteni literați prima variantă a povestirii Jertfă & Steag, publicată în volum tocmai în 1999. Poetul Petru Romoșan, aflat din întâmplare acolo, a sesizat în text influența propagandei oficiale - de partid și de stat -, fără să-mi reproșeze asta și fără să țină cont de cheia satirică în care eu încercam să o prezint (sau poate că încercarea mea nu era izbutită). La 23 de ani întrezăream adevărul despre lumea în care nimerisem prin naștere și mă străduiam să aleg ce să fac în continuare. (Firește, alegerile n-au fost cele mai bune!) Degeaba îmi repetam des vorba comandantului unității unde mi-am îndeplinit stagiul militar, pe nume Mihai Păduraru, care mi-a spus - mie personal, dar nu ca o favoare - că „Viața e o muncă și o luptă!”, în 1977, într-un moment de cumpănă pentru destinul meu (pe care mi l-a și salvat în mare măsură). Sigur că n-am aplicat „învățătura” așa cum s-ar fi așteptat orice om întreg la minte, hotărât să atingă un anume țel. Era oare comandantul un propagandist oficial? Absolut deloc! Bărbatul acela discutase cu mine omenește, direct și deschis, fără pic de idei comuniste ori socialiste. N-aș spune că vorbea ca la Europa Liberă, dar n-aș greși să afirm asta. Era un tip lucid, care știa să discearnă psihologia unui batalion de indivizi cu vârste între 18 și 55 de ani, adunați într-o unitate militară cu activitate integrată Războiului Rece. Abia restrospectiv am înțeles ce trebuia să fi priceput atunci, în 1977. Dar n-a fost să fie... Și comandantul, și poetul încercaseră să-mi deschidă ochii. Însă ochii mei erau deschiși către o altă realitate, măcar că nu eram perfect conștient de ea. Cât despre consecințe...

În 23 august 1973, culcat în iarbă, cu fața spre cer, am avut deodată senzația că privesc în jos, nu în sus! Ochii mei împăienjeniți de oboseală după baterea mingii de fotbal se pierdeau în imensitatea albastră cu nepăsarea unui râu ce se amestecă în mare sau în ocean. Bulburuci de lacrimi umblau peste cornee, ca niște lanțuri diamantine, transparente, plimbate de mișcarea leneșă a globului ocular și de clipitul inconștient al pleoapelor. Mi se părea că sunt gata să cad în hăul Universului, dacă nu m-ar fi ținut forța de gravitație. Asta e o explicație banală, dar justă, de la Newton încoace, nu-i așa? Privind de pe partea cealaltă a globului pământesc, noi, cei de aici, atârnăm cu capul în jos! Un întreg potpuriu de melodii se pot compune pe tema dată! Și poate că s-au compus chiar...

Evident, nu cred că doar eu am (sau am avut) asemenea - să-i zic - viziune. Citeam, nu demult, în cartea unei poete, următoarele versuri: „Doamne, dacă tu mă privești de sus/ și eu te privesc de jos,/ privirile noastre se vor întâlni/ într-un punct de lumină.“ Punctul de lumină în care privirea mea s-a întâlnit cu a Celui de Sus a sclipit la câțiva metri - sau poate la un infinit de ani-lumină - de iarba verde, în marginea satului natal, spre finalul unei zile de vară. Cum să explic faptul că, timp de peste jumătate de secol, n-am uitat acel moment? Și de ce mă întorc la el când mi-e mai greu și vreau să retrăiesc bucuria nativă a căderii în Univers? (Iaca, na, alt cioranism!)

Atunci, în 1973, n-am notat în caietul tip aritmetică senzația pronunțată, aproape palpabilă, că eu privind în jos, gata să cad în hăul albastru, îl văzusem pe Dumnezeu privind în mine! A fost o intuiție organică, o faptă inefabilă, un șoc gentil și aspru ca palma unei femei îndrăgostite izbită de obrazul amantului netrebnic. Și m-am simțit ciudat de fericit, iubit și pedepsit simultan chiar de El, nu de altc(in)eva. Poate că intuiția asta mă înfricoșase într-un fel și-mi blocase mintea, de unde lipsa consemnării în scris a Celui (ne)văzut. Dumnezeu privind în mine, îmi arătase adevărata natură a legăturii mele cu Pământul: aici eram doar atârnat, ținut la sol de fenomenul examinat de atâția fizicieni. În clipa când gravitația încetează, noi toți zburăm sau o luăm razna! Astea sunt speculații fără limită și sens, cărora nici Einstein sau Stephen Hawking nu le-au dat atenție. (Apropo de ei și de teoriile lor: glumesc uneori spunând că Dumnezeu este o ecuație! Câți dintre pământeni o înțeleg? Câți pot să o rezolve?)

Ani de zile și de nopți insomniace m-am gândit - și încă mă gândesc - la faptul că atunci, în 23 august 1973, eu L-am văzut pe Dumnezeu. Am mărturisit-o câtorva prieteni, care au avut atâta minte încât să nu mă ia în balon. Nu îndrăznesc să scriu o proză, să dezvolt un text reprezentativ, să „exploatez” revelația ca un autor de literatură cu public restrâns. Aici e simpla consemnare a unui fapt de viață - viața celui care, adolescent fiind, credea că poate - și e îndreptățit - să-L vadă pe Dumnezeu! 

(Revista HYPERION - nr. 4-5-6/2025)

 

CHIBIȚOTRON

 Autografe

Să fie oare un semn de bătrânețe prematură faptul că nu mai găsești în bibliotecă volume pe care vrei să le consulți într-un moment de inspirație ce reclamă steroidul inocent al citatului semnificativ? Îmi amintesc o constatare a neuitatului poet Emil Brumaru, scrisă pe Facebook (unde avea atâția urmăritori încît l-ar fi făcut invidios pe orice candidat la președinție). Puțin înainte să atingă (și să se stingă la) 80 de ani, el băga de seamă că îi vine mai ușor să cumpere un exemplar nou al unei cărți, decât să o regăsească în piramida neregulată de opuri ce-i umplea habitatul. Așa am pățit și eu de câteva ori, pricopsindu-mă cu dubluri de cărțulii obscure, unde zăcea - știam bine dintr-o lectură precedentă - un pasaj interesant ce-mi solicita sinapsele pentru vreun articolaș neplătit. Da, dar când cauți și nu găsești o carte cu autograf, demn de reprodus exact, eventual ca imagine xeroxată, ce faci? Cât să răscolești rândul unu, doi sau trei de pe rafturile îngrămădite cu iluzii că poți deveni mai înțelept și mai înțelegător, rafturi acum prăfuite de nemilosul timp? N-am un răspuns.

Nu mi-s vreun scriitor într-atât de cunoscut ca să mă agreseze cititorii, cerându-mi autografe pe volumele de restrânsă circulație (fie ea internetică). Totuși, am fost pus în situația (ingrată pentru feldeința mea) să scriu dedicații pe - și să semnez cu jucată modestie lirică - vreo pagină de gardă sau de titlu. Și de fiecare dată m-am simțit stânjenit, deoarece postura mi s-a părut cam teatrală. E clar, nu mă caracterizează niciunul dintre sinonimele vedetismului. Asta e, fără comentarii!

Nu mi-a prea plăcut nici să cer autografe, însă n-am refuzat prilejul, dacă s-a ivit. Încă îmi amintesc cum și când l-am luat pe primul. Era în 13 iulie 1973 și treceam prin fața fostei librării „M. Sadoveau”, pe bulevardul Magheru din București, locul de promenadă al tinereților mele. Într-o vitrină, am văzut expuse zece exemplare ale unei cărți, Sub cerul Heniului, scoase de Editura Militară. Numele autorului, Ion Th. Ilea, nu-mi spunea nimic. Nu-i citisem altă carte, nu-i întâlnisem iscălitura prin paginile revistelor literare pe care pridideam să le cumpăr și să le răsfoiesc, nădăjduind să-mi văd și eu producțiile prozatoristice pe acolo. N-aveam intenția să pătrund în magazin, deși ora de lansare era iminentă, iar mie întâlniri urgente nu-mi figurau în program. Am intrat pentru că, ieșit de la filmul românesc Conspirația, ce rulase în cinematograful alăturat, m-am pomenit într-o ploaie de vară, caldă, însă neplăcută dacă-mi uda hainele subțiri. În eleganta librărie, un public îmbătrânit aștepta cuvântul de deschidere al distinsei șefe, o doamnă blondă și cam planturoasă până și pentru gusturile mele puerile. Un - pe atunci - renumit scriitor militar, Ion Grecea, a prezentat cartea lui Ilea, iar eu am adăugat o cifră numărului solicitanților de autograf. Rețin aproape complet ce, cu litere tremurate, mi-a scris bătrânelul acela ațos, sfrijit și bărbos, care nu se sfia să-și afișeze viciul fumatului în poza de pe ultima scoarță (încă se mai permiteau fotografiile scriitorilor autohtoni pe coperte!): „Tânărului Dumitru Ungureanu, căruia îi doresc un drum luminos în viață și multă fericire.” Nu l-am mai văzut vreodată pe (ulterior am aflat) delicatul comunist ostracizat în perioada interbelică, însă nu-i pot uita figura ascetică. Prozele incluse în volum, Sub cerul Heniului și Stegarul împărătesei, citite rapid în troleu sau în tren, n-au revărsat asupra mea impresii nemuritoare. Doar locația - comuna Prundul Bârgăului - mi-a stăruit în minte ceva mai mult, dintr-un motiv nebănuit: de acolo provenea indimenticabilul Valeriu Bârgău, nume nelipsit în publicistica literară valahă, spre sfârșitul anilor 1970 și-n deceniul următor.

A mai trecut aproape un an până când, tot în acea librărie, am obținut un foarte dorit autograf de la cel mai iubit dintre scriitori: Marin Preda. Zgârcenia lui celebră i-a îngăduit totuși să adauge, lângă semnătură, data - și aia aproximativă: Martie 1974. Ce să mai zic?! Tot în 1974 am capturat autograful lui Adrian Păunescu. Motivul pentru care m-am năpustit acolo (unde l-am văzut și pe Eugen Barbu, atunci încă în relații de amiciție cu șeful revistei Flacăra) n-are nevoie de explicații: Păunescu era în vogă, liceenii în erecție! Am cedat volumul Repetabila povară după câteva luni, la schimb cu Povestirile lui Vasile Voiculescu, unei admiratoare înfocate a poetului tată de trei fete născute în același an (a se vedea jurnalul Constanței Buzea, prima lui soție). Dedicația (pro)clama: „Altui fiu de țăran!” Îi cerusem să-mi scrie „unui fiu de țăran”, fiindcă tata (ditamai electricianul cu vreo 20 de ani vechime, categorie maximă de salarizare) ofta mereu, ca văduv al pământului luat, nu dat la CAP. Misterul acelei formulări mi s-a părut evident, facil. Mi-e și jenă să-l descâlcesc: dacă eu eram alt fiu de țăran, celălalt nu era însuși Păunescu, așa cum s-ar putea crede, ci vreun hăbăuc aidoma mie, mai norocos plasat la rând!

(Revista Argeș - nr. 4/2025) 

TERAPIE NARATIVĂ - nr. 1/2025

 21 DE GAROAFE ROȘII

Pot scrie acum, fără teama de a greși, că o cunoșteam pe Victorița Bucșănescu de când era copilă. Se născuse în același an cu soră-mea, fix șase luni mai târziu, în 13 decembrie. O ciudată simetrie între familii ne apropiase afectiv. Predestinat sau nu, părinții noștri aveau vârste egale: mamele, din Morteni amândouă, fuseseră colege de bancă în școala primară, iar tații ─ leat 1930 ─ făcuseră o parte din armată împreună. După acea parte, tata, ca nepot de primar liberal, ajunsese în Dobrogea la batalionul de construcții civile, de unde a ieșit calificat în meseria de electrician, iar nea Ion Bucșănescu ─ și el din Morteni, poreclit Oică Scandal, o figură de neuitat ─ fusese grănicer în Banat, unde nu se știe ce misiuni executase, dar îi provocau încă, în anii ‘70, crize de furie soldate nu de puține ori cu scene de violență în familie sau bătăi crunte cu vecinii. Cu trei ani înaintea Victoriței se născuse fratele ei, de-o seamă cu mine, botezat Victor. Cred că e lesne de priceput din ce cauză amândoi copiii purtau același nume: nașa lor era Victoria, zisă Vica lui Chestie. Și,-n acele timpuri, voința nașilor era sfântă: ce nume îți alegeau, pe ăla îl purtai...

Victor și cu mine trecuserăm clasele V-VIII între aceiași ani, 1967-1971. El la A, eu la B, fără să ne ciocnim nici la trăznăi, nici la întreceri sportive, nici la învățătură. Și nici mai târziu, când eram flăcăi, nu ne-am întretăiat drumurile pe la poarta vreunei fete. Am intrat amândoi la școli în București: eu în liceul energetic, el într-o profesională, unde s-a calificat lăcătuș de mecanică fină. A primit repartiție la uzina cu același profil, situată pe lângă Obor, apoi s-a căsătorit, a avut două fete și s-a stabilit în capitală. Explicabil prin ce-am trăit fiecare, i-am pierdut urma în deceniul ultim al regimului comunist. Cumva, când eram mici, copii prea puțin știutori de necazurile celor mari, ne simțeam rude fără să fim. Deși nimeni din familiile noastre nu scăpase vreo vorbă, se părea că Victorița și cu mine suntem sortiți ─ sau „meniți”, așa se spunea în sat ─ unul altuia. Noi înșine aveam impresia asta, măcar că n-o recunoșteam, nici nu ne-o mărturiseam. Până pe la sfârșitul clasei a VIII-a, mergeam unii pe la alții cu plăcere și nerăbdare. N-aș scrie că întâlnirile degajau căldura bătăioasă a întrunirilor dintre rude apropiate, veri sau frați. Însă ceva deosebit le nutrea, fiindcă mereu aveam senzația că atunci când merg la Bucșănescu, împreună cu soră-mea, e un fel de sărbătoare. Nu se petrecea nimic deosebit. Stăteam de vorbă toți patru, fără să ne „discriminăm” surorile, cum se întâmpla cu alții/altele. Uneori povesteam părinților ce e prin colțul nostru de sat, alteori ofeream detalii despre unele treburi din familie, măcar că foarte rar eram întrebați, pe un ton nesemnificativ. De obicei, soră-mea și Victorița găseau mai multe să-și spună și se trăgeau într-un colț al camerei sau în curte, la umbră, șușotind voioase ca două vrăbii, în timp ce Victor și cu mine disecam paginile ultimei cărți citite, prioritar de aventuri. Țața Marioara (zisă, nu știu nici azi de ce, Garofița) ne făcea gogoși umplute cu dulceață de prune sau de caise. Nu era cine știe ce delicatesă, totuși n-a lipsit vreodată, nici în zilele de post, pe care le țineam cu oarecare îngăduință. La fel ne făcea și mama, cât a trăit: gogoși mititele, cu miezul plin, tăvălite prin zahăr pudră, ușor vanilat. Ei nu-i ieșeau gogoșile umplute cu dulceață și, după multe încercări, a renunțat să le facă. Dar celelalte, rotunde și pufoase ca o jucărie, n-aveau egal! Sau poate exagerez eu...

Până pe la 14-15 ani, când pubertatea a învins complet copilăria corpului meu, n-am văzut în Victorița decât o prietenă oarecare a sorei mele. Nici prea frumoasă, nici prea isteață, deloc interesată de ce mă pasiona, ca să încep a-i povesti amănunte și, eventual, să-i câștig atenția. Și, fiindcă era cu trei ani mai mică decât mine, nu mi-a trezit fantezia erotică, nici n-a captat dorințele mele secrete. Au fost alte fete sau femei, de vârsta mea sau mai mari decât mine, la care visam excitat, fără să ajung a le atinge măcar. Iar cele de care m-am lipit, mai mult cu mintea decât cu trupul, se încadrau în categoria „intelectualelor”: obișnuiau să citească romane și cărți de poezie, ba mai și scriau versuri în manieră populară ori naiv rimate, ca-n Baladele și idilele lui Coșbuc sau Pastelurile lui Alecsandri. Una dintre ele, Teodora, din clasa paralelă, A, mă luase de-a dreptul în stăpânire simbolică, fără să ne fi sărutat vreodată sau să fi discutat despre asemenea delicate chestiuni. Pur și simplu, pe când eram în clasa a VIII-a, am început să ne trezim în fiecare pauză alături, vorbind cu patimă despre diverse subiecte, mai totdeauna de pe poziții opuse, fără nicio legătură cu ceea ce azi s-ar numi feminism, machoism, woke, political correctness etc. Era ceva natural să ne contrazicem. Asta, bănuiesc, era și magnetul care ne ținea aproape. Și, cum amândoi eram buni la învățătură, premiați pe locul întâi, ideea că suntem făcuți unul pentru altul plutea în aer mai consistentă decât orice mireasmă animală sau vegetală. Dar, după clasa a VIII-a, am plecat fiecare în alt oraș, admiși prin examen la licee industriale. Ea în Pitești, eu în București. Ne întâlneam în vacanțe, cu la fel de intensă plăcere a discuției contradictorii și cu evidentă lipsă de interes erotic. Pe mine, scăpat în dulcea cloacă a depravărilor bucureștene, atitudinea mândră și principială a Teodorei mă făcea să zâmbesc. O aprobam în tot ce spunea, mai puțin ─ de la o vârstă încolo ─ în chestiunile sexuale (net diferențiate de „eterna problemă a dragostei sau a iubirii”). Mi se părea că sunt deștept nevoie-mare susținând că „poți întreține relații sexuale” fără să implici inima, ca depozitară a iubirii, iubirea fiind cel mai frumos, mai bun și mai înălțător sentiment pe care îl poate avea sau trăi un om. Teodora mă contrazicea cu atâta ardoare, încât lăsa impresia că mă provoacă să o dezbrac, să o violez, să etc., etc. Și, cum eu nu știam pe atunci să deosebesc adevărul de realitate (nu că azi aș ști!), debitam tot soiul de prostii, încercând să o duc în punctul de unde, până la pat, n-ar mai fi fost cale de întors! Privind înapoi, fără mânie, trebuie să consemnez amănuntul crud: Teodora nu m-a interesat fizic niciodată. Doar intelectual. Iar la tinerețe, intelectualitatea ține până într-o noapte, cel mult două. Când, după noaptea aceea, într-un pat de hotel fiind, i-am spus fostei colege, lungită lângă mine ─ care fusese femeie, nu fată mare, cum îmi dăduse de înțeles în atâtea ocazii mai înainte ─ că drumul meu în lume e altul, reacția ei a fost previzibilă:

─ Drum bun, cale bătută, băiete! Ce-am avut, și ce-am pierdut!...

Mă apropiam atunci de 23 de ani, terminasem armata, lucram deja la IRE (ulterior RENEL, Electrica ș.a.m.d.) și destinul mă împinsese în alt oraș decât cel în care Teodora, căpătând apartament de la întreprinderea unde adunase deja 4 ani la vechime în câmpul muncii, se aștepta să merg după ea, țesând și relațiile necesare să mă angajez acolo. Ca multe altele în viața mea, n-a fost să fie!

Victorița nu mă așteptase. Ce-i drept, nici nu se măritase când eu am încheiat serviciul militar și, dornic să-i fac pe plac lui tata din motive ce nu-și au loc de explicație aici, m-am stabilit acasă, în Cacova, intrând în serviciul pentru care mă pregătisem 5 ani: electrician exploatare stații electrice. N-o mai văzusem de la moartea mamei, când se ținuse alături de soră-mea, ca să-i aline durerea. Îmi aminteam vag silueta subțire, cu pieptul strâns și șolduri înguste, aproape o scândură de fată, așa se definea genul ei de feminitate. Tot ce remarcasem atunci era părul lung, drept, negru și des, peste care pusese un batic sau o basma de culoare cenușie. Și ochii albaștri, atât de curați și luminoși de parcă erau decupați din cer și lipiți pe globurile ușor exoftalmice. Nu știu dacă atunci, la înmormântarea mamei, Victorița avea piele albă și mată, așa cum am observat imediat că are, în prima zi când ne-am reîntâlnit, o zi de octombrie din toamna lui 1978, înainte de Sf. Dumitru. Îmi lipsește expertiza în domeniul epidermei feminine ca să pot emite vreo ipoteză apropo de existența unor procese la nivel celular, capabile să genereze asemenea prospețime, finețe și răceală fierbinte, dacă pot folosi acest oximoron banal; dar, onest vorbind, nici nu interesează cititorul, cum nu m-a interesat nici pe mine, atunci. Un fapt e clar: femeile cu pielea albă m-au atras fără excepție. Că n-am avut parte de ele, sper că se subînțelege... Poate că nu e tocmai convenabil din punct de vedere narativ să spun că nici de Victorița nu am avut parte ─ sau, în fine, nu am trăit ceea ce se deduce din expresia „a avea parte” ─; interesul acestei povestiri rezidă în alt detaliu al vieții celei mai bune prietene a sorei mele...

Pretextul ca Victorița să ne viziteze în acel octombrie uscat din 1978 era legat cu ață albă. L-am uitat. Tata nu era acasă, nici mătușa noastră, Dada, care ─ văduvă fiind ─ locuia cu noi. Era o zi cu soare blând și ceva nori subțiri, vegetația din grădiniță părea leșinată de lipsa ploilor, dar nu se uscase. Am scos trei scaune din bucătărie și le-am pus la umbra mărului bătrân din fața casei. Soră-mea a făcut niște cafele tip ness (încă se găsea Brasileiro la borcan), să ne stârnească la taclale; pe urmă a pretextat că are de lucru nu știu unde în vecini, și m-a lăsat cu Victorița, să-i povestesc aventurile marinărești, mai mult citite și închipuite, decât petrecute. Ne cunoșteam de suficientă vreme ca să n-am reticențe în a discuta cu ea aproape la fel cum pălăvrăgeam cu altă rudă. Totuși, nu eram atât de... Cât pe ce să scriu „aerian”; dar mă gândesc la un termen apropiat de serviciul meu militar: poate „plutitor”, poate „navigator” ar fi potrivit aici, dacă n-ar fi total inexact. Am fost radiotelegrafist la Comandament, în Mangalia, marinar de coastă, de uscat; ni se zicea în derâdere „marina călăreață”, și cumva pe drept: un pluton de șoferi îngrijea mașini de luptă dotate cu stații de bruiaj sau radiolocație. Trecusem prin destule întâmplări ca să am cu ce suci mintea unei fete de 19 ani care nu ieșise din satul natal decât până în orașul aflat la 13 kilometri, oraș în care absolvise 10 clase și se aștepta să lucreze la una din fabrici sau la cooperativa de confecții, dacă...

─ Dacă nu mă mărit până atunci! ─ a zis Victorița, zâmbind stânjenită de-un gând ce-i rodea creierul, inima și toată ființa.

─ Cum adică? Te măriți? ─ am întrebat într-o doară, incapabil să arăt mai mult interes, dar mușcat de microbul îndoielii pitite sub gândul: „Nu cumva mă testează? De ce-a venit să mă vadă, că doar n-a chemat-o soră-mea, asta e clar, nu pleca aia de aici dacă...” ─ Și cine e alesul? ─ am continuat. ─ Sau e secret?

─ Îl știi, e Rodu lui Tichie...

M-a pufnit râsul. Nu din cauza numelui sau a poreclei. În fapt, băiatul ─ mai mare decât mine cu un an ─ se numea Radu Ștefan. Radu era numele de botez, îl alintaseră, firesc, Rodu, iar Tichie era porecla de familie: spuneam Ai lu' Tichie când voiam să-i nominalizăm în sat, așa cum alții spuneau Ai lu' Bășică, atunci când voiau să ne arate pe ai mei și pe mine.

─ Nu râde, că nu știi ce e pe capul meu... ─ a zis Victorița, și-o clipă am crezut că e vorba de felul de-a fi al tatălui. Știa tot satul că nea Oică este violent, scandalagiu și lipsit de milă față de ai săi. Probabil că starea lui de nervozitate s-ar explica prin ceea ce se cheamă criza vârstei mijlocii (se îndrepta atunci către 50 de ani), mai ușor de înțeles pentru locuitorii orașelor decât pentru țăranii ocupați cu pământul. Însă nea Oică nu era un țăran, deși lucra ─ ori mai bine zis se ocupa cu de toate la CAP, fără să aibă o meserie anume. El era persoana desemnată să rezolve orice problemă, și chiar o rezolva. Câți bani îi aducea asta, n-aș putea spune. Mult după 1989, când s-au aflat unele detalii secrete din viața alor noștri, mi-a fluturat pe la ureche informația că nea Oică era informator al Securității, poate chiar angajat civil. Așa explicau niște consăteni atitudinea și faptele lui. În 1978 însă, astea nu se discutau public și era exclus să vorbesc eu cu Victorița. Care mă privea lung și precis, ca și cum aștepta din partea mea o inițiativă, o salvare, un sfat potrivit. Iar eu, orbit de fantasmele mele, abia mai târziu ─ mult prea târziu ─ am înțeles...

─ Al naibii Rodu, ce noroc de fată frumoasă are!... ─ am început să înșir cuvinte care sunau a gol dacă le-ai fi ciocănit cu degetul critic. Nu mai rețin cât sau ce am îndrugat, însă nu uit nici azi că Victorița făcea fețe-fețe, înroșindu-se ori albindu-se în obrajii netezi, după cum îi picau la inimă palavrele mele. O lăudam, o „făceam din vorbe” pe fata din fața mea, în loc să o iau în brațe și să o sărut, cum desigur, se aștepta. Ce a înțeles ea din pălăvrăgeală, habar n-am, nu m-am întrebat. Când a venit soră-mea, Victorița s-a ridicat și-a plecat, aruncându-mi peste umăr o privire grăitoare, al cărei mesaj n-am știut să-l deslușesc pe loc.

A urmat un an de întâlniri oarecare, când la noi acasă, când prin sat, la vreo nuntă. Eu n-am mai mers la ei, fiindcă Victor se stabilise în București cu serviciul și nu se cădea să dau de bănuit că umblu după sora lui, chiar dacă părinții păreau să aștepte o mișcare în acest sens. Alta era fata cu care mă afișam public în acea perioadă și toată lumea care ne cunoștea ne întreba când o să ne vadă căsătoriți. Învățătoare, apoi profesoară, cu facultatea absolvită la FF (fără frecvență), mă atrăgea puțin fizic, mai degrabă intelectual: citea și scria poezie, și mesteca tot restul de preocupări culturale încât părea de la sine înțeles că ne potrivim. Dar nici ea n-a fost să fie, iar dacă aș retrăi situația de atunci, n-aș mai pierde timpul pe la poarta ei... Faptul că mergeam des la București, unde mă formasem intelectual și culesesem primele încurajări că am ceva talent literar, îmi ținea moralul sus și iluzia că pot face saltul necesar către editarea unui volum de povestiri. Alcătuisem sumarul și transcriam conținutul pe foi A4, folosind o coală liniată dictando așezată dedesubt ca să păstrez rândurile drepte și marginile fixe. Speram ca manuscrisul meu să fie acceptat de editură. Nu l-am dus, aflasem între timp că doar dactilograma „bătută la 2 rânduri” se admite și la concursuri, și în redacțiile revistelor consacrate. Le-a impresionat doar pe prietenele mele din sat, inclusiv pe profesoara titulară de română care mă aprecia de când eram elevul ei în școala generală, fiindcă dădeam semne de oareșce aptitudini... Nu-și imagina asemenea demers caligrafic tocmai la un electrician ca mine!

Și Victorița mi-a lăudat efortul. Cred că era primăvara lui 1979, înainte sau după Paști. Făcusem curat în casă, fiindcă nu mai aprindeam foc în sobă, mirosea frumos a iarbă crudă, înflorise mărul din grădiniță și noi stăteam la masă, tot la o cafea ness, iar soră-mea plecase nu mai știu unde, în timp ce mătușă-mea, Dada, trebăluia prin jur, fără să ne deranjeze. Nu mai știu cum a venit vorba despre „pasiunea” mea pentru scris. Cred că Victorița m-a stârnit și m-am simțit mândru să-i arăt cea mai recentă ispravă scripturală, ba chiar i-am și citit câteva pasaje din povestirea 44 de gherlani, explicându-i șmecheriile folosite în text, de parcă ea s-ar fi priceput la literatură măcar cât mă pricepeam eu la pomicultură... Țin minte și azi expresia ochilor ei frumoși, ușor exoftalmici: un pic de admirație, un pic de uimire și mult, mult regret. N-am apucat să aflu părerea ei despre ce scrisesem. Tocmai atunci l-am zărit pe drum pe Rodu lui Tichie. Cum de s-a potrivit să treacă pe la poarta noastră exact în acea zi, a devenit clar mai târziu. Firește, l-am chemat în curte și l-am poftit să bea o cafea. A refuzat cu un soi de dignitate și, după ce ne-a explicat ce căuta în Cacova ─ locuia în marginea cealaltă a comunei, nu departe de curtea lui nea Oică ─ s-a închis într-o muțenie aproape desăvârșită, ascultând conversația noastră cu placiditate și, parcă, resemnare. Între timp venise și soră-mea, a mai apărut și un vecin, vărul Ion Filip, zis Pomană, eu mi-am dus foile de hârtie în casă, discuția s-a diluat. Când Victorița s-a ridicat să plece, Rodu a urmat-o firesc, fără scuze ori motivații suplimentare.

Era un băiat subțirel și ațos, plin de păr parcă pe toate porțiunile pielii rămase neacoperite de haine. Avea niște ochi negri, pătrunzători ca fulgerele interstelare. Așa mi-l imaginez, făcând o comparație livrescă pe care Rodu n-ar fi înțeles-o, deși ─ dacă ar fi auzit-o ─ nimic de pe fața lui n-ar fi trădat neștiința. Singur la părinți, ai lui erau niște bieți oameni fără prea multă școală, care lucrau la CAP, nefiind niciunul dornic să ia serviciu la fabrică sau la uzină, ca majoritatea consătenilor deposedați de pământ. Mi-amintesc limpede că ne-am întâlnit vara aceea de mai multe ori la singurele „evenimente de socializare” (cum s-ar zice azi) accesibile nouă, tineretul cu slujbe la oraș: nunți sau cumetrii cu lăutari și petreceri cu dans, băutură și, câteodată, bătăi între diverse găști ori neamuri ambițioase. Eram un grup de vreo zece sau cinsprezece tineri, fete și băieți, deja încadrați în muncă, un absolvent de facultate și câțiva de liceu, vreo două învățătoare care se așteptau din partea mea la oarece atenție, fiind mai răsărit și ─ incredibil, nu? ─ purtător de barbă și plete!... Nu totdeauna ne strângeam toți, dar oricâți ne găseam la sus-zisele ocazii, stăteam împreună și discutam ca și cum ne-am fi înțeles dinainte că numai noi putem descâlci subiectele. Părerile nu coincideau, nici nu căutam vreo soluție la probleme indescifrabile, însă ne simțeam bine împreună. Victorița se alipea grupului, deși rar spunea ceva interesant. Știa însă povești din sat și oricând ne delecta cu isprăvile te miri cui dintre consătenii care vociferau și se grozăveau în horele strâmb jucate pe tăpșane, în drumul plin de praf sau ─ am imaginea și-acum în ochi! ─ în șanțuri pline de iarbă și găinaț de păsări domestice. Nu căuta să fie aproape de mine; stătea lângă soră-mea. Așadar, niciodată n-am plecat de la asemenea întâlniri fără să ne adresăm câteva vorbe și-o privire simpatetică, atent ascunsă de iscodirile celorlalți. Rodu tăcea mereu, cu figura lui inexpresivă și opacă, dar părea să înțeleagă tot, toate discuțiile, poantele și aluziile. Am remarcat ─ nici nu era greu ─ că de fiecare dată pleca din grup atunci când pleca Victorița și mergea alături de ea ca un viitor soț devotat, la distanță de un metru, în linie, nu în spate. Asta te făcea să pricepi că nu e un băiat tolerat de milă pe lângă o fată curtată de mai mulți pretendenți. Victorița nu era văzută singură în preajma niciunui alt băiat din sat; nu știu cum se răspândise certitudinea că ea se va mărita cu Rodu și nimeni nu îndrăznea să le tulbure viitorul...

Venise din nou toamna ─ toamna lui 1979 ─, iar eu mă sfădeam cu tata (încă nu ajunseserăm la certuri și bătăi), încercând să-l scap de influența unei femei care „se pusese” cu băutura pe el, ca să-l convingă să întocmească nu știu ce acte de proprietate. Mă chinuiam făcând naveta cu mașinile „în convenție” (bicicletă mi-am cumpărat în martie 1980); ori de câte ori eram liber mergeam la București, la cenaclul literar „Ienăchiță Văcărescu” (pe atunci coordonat de poetul Florin Mugur, care m-a stimulat să finisez un volum de povestiri pentru editura Cartea Românească ─ altceva ce n-a fost să fie!), alergam după fete și, mai ales, după femei pierdute, chefuiam cu prietenii, „eram tânăr, aveam de unde muri”, vorba poetului Ion Caraion, cel cu otravă în stilou... Nu-mi sta deloc gândul la Victorița și la dramele ei. Dar ea s-a gândit la mine și m-a vizitat iar într-o zi de noiembrie, uscată ca sunetul tobei bătute la funeralii (parafrazez un vers din albumul The Wall ─ Pink Floyd, atunci lansat). Din nou am stat la masă sub mărul din grădiniță, de astă dată eu am preparat nessul, fiindcă soră-mea era la serviciu. Iar am discutat diverse, iar i-am citit pasaje din ─ credeam eu ─ cea mai bună povestire a mea, una cu o fată care mă părăsise (n-am publicat-o vreodată). Și după ce a ascultat fragmentele, Victorița mi-a cerut să-i arăt cum se ajunge la WC-ul situat în spatele casei, ca în mai toate gospodăriile satului de atunci. Am condus-o prin partea stângă a clădirii, unde era un cuptor sub polată de tablă, iar alături un gutui cu multe ramuri ce țineau adăpost iarna și umbră, vara. Încă rezistau pe crengi fructe galbene, frumos mirositoare. Victorița a râmnit la unul și m-am întins să i-l culeg. Iar când, victorios, m-am uitat la ea și i l-am oferit, m-a cuprins după gât și m-a sărutat în fugă ─ nici drăgăstos, nici convențional, însă destul de apăsat ca să ne simțim cumva stânjeniți și să roșim vinovați.

─ Ce-nseamnă asta? ─ am întrebat-o.

─ Asta-nseamnă că am și eu nevoie câteodată să fiu băgată-n seamă! ─ a zis.

─ Păi Rodu ce face? Nu te...? ─ și-am lăsat propoziția neterminată.

─ Rodu nu știe să-mi dea o floare, darămite să mă pupe sau să mă ia în brațe!

Nu știu ce mi-a venit atunci să-i promit că de ziua ei ─ care se apropia tiptil ─ îi voi aduce eu în dar atâtea flori câți ani are. Adică 21, fiindcă nu se dăruiesc buchete cu număr par de fire la cei vii, ci se duc numai la morți. Și cum Victorița împlinea 20 de ani, era evident că trebuie să primească 21 de flori. Argumentația mea n-avea nimic lubric, nimic ascuns, nimic aluziv sexual. Era ─ credeam eu ─ un gest normal de prietenie din partea cuiva apropiat, atât de apropiat că ne-am fi putut considera frați, dacă nu rude, nefiind însă nici una, nici alta. Am văzut atunci în ochii Victoriței, albaștri, ușor exoftalmici, un sentiment de uimire cum rar mi-a fost dat să descifrez la cineva.

─ Măi, nu te cred capabil de asta, e prea frumos ca să mi se întâmple mie...

─ Ce flori îți plac? ─ am întrebat-o, cu franchețe și inconștiență.

─ Garoafele!

─ Garoafe ai să primești!

─ Unde găsești tu garoafe în decembrie? ─ s-a mirat ea.

─ Treaba mea! ─ am bravat.

Discuția s-a oprit în acel punct, fiindcă pe drum ─ același drum cu asfalt recent tasat de-un compactor butucănos ─ l-am văzut pe Rodu lui Tichie și l-am invitat în curte, tot la un ness. A refuzat din nou, iar discuția n-a mai avut niciun chichirez. Nu știu de unde a apărut și tata, abțiguit ca de obicei, și ne-am luat cu altele. Victorița și Rodu au plecat ca un cuplu care fusese în vizită. Mă așteptam ca fata să-mi acorde o ultimă privire complice. N-a făcut-o, iar eu nu i-am purtat ranchiună.

Cum am făcut rost de garoafe, nu e niciun secret. Mă împrietenisem cu o telefonistă, cu care purtam lungi conversații noaptea, când eram amândoi de serviciu. Ea cunoștea o mulțime de lume, nu doar în oraș. M-a introdus în acea rețea de relații, ca un furnizor de servicii util (și foarte util în deceniul care încă nu-și anunța ororile). Am primit cele 21 de garoafe chiar în 12 decembrie, ziua când luam banii, astfel că am putut să le plătesc fără să mă împrumut (costaseră o sumă destul de mare pentru mine, vorace cumpărător de cărți în acei ani). Lucram în ture de 12 ore, așa că în 13, fiind ziua de serviciu, m-am înființat la poarta Bucșăneștilor abia seara, pe întuneric, aproape de ora 22. Victorița se culcase, iar nea Oică, auzindu-mi vocea ─ strigasem numele lui ─ a ieșit cu un topor în mână, neștiind cine îl caută. M-a pufnit râsul când mi-a zis că era pregătit să-l taie pe intrus. Recunoscându-mă, imediat s-a îmbunat și m-a invitat în casă, unde țața Marioara a vrut să pună ceva pe masă ori să fiarbă niște țuică. Amândoi se uitau la bogatul buchet de garoafe, înfășurat în țiplă, și nu știau ce se petrece, nu știau la ce se pot aștepta din partea mea. Le-am spus de promisiunea făcută. Uimirea le-a fost și mai puternică, exprimată direct, laolaltă cu un fel de regret că nu venisem pentru altceva sau că florile nu anunțau o posibilă intenție matrimonială a mea. Am vorbit un timp, până s-a trezit Victorița din somn și-a venit să stea cu noi, uimită și ea, neîncrezătoare, dar și bucuroasă de florile primite. I le înmânasem fără ceremonie, fără zâmbete complice, fără aluzii întrețesute în fraze banale. N-are rost să lungesc istoria unui moment ce putea deveni stânjenitor. Am gustat ce mai rămăsese din tortul pregătit de Victorița de ziua ei, am băut un pahar de vin spumos, dintr-o sticlă cumpărată cu acea ocazie și golită doar pe jumătate, și am plecat ducând în spate sentimentul facerii de bine care nu-i mereu f... de mamă, cum sună vulgara „înțelepciune” populară. Ce iluzie, ce confuzie în capul meu!...

Pe vremea aceea nu era iluminat public în sat, dar nici nu începuseră traumatizantele întreruperi de curent electric. Ulițele erau pietruite, dar când ploua se îngroșau sub noroi. Doar drumul principal era asfaltat. Pe margine erau șanțuri de scurgere a apelor pluviale, iar între șanț și gardul curților erau poteci. Nimeni nu mergea însă pe potecă, nici ziua, când vedeai pe unde calci, și cu atât mai puțin noaptea, când riscai să-ți rupi picioarele în stănoage sau hârtoape. În acea noapte de 13 decembrie 1979, Luna era cam pe jumătate plină și lumina suficient cât să văd ─ sau mai degrabă să simt ─ umbra cuiva care mă urmărea, pitulat pe lângă garduri. N-am avut nicio îndoială că este Rodu lui Tichie. Să-i fi dat vreo atenție, l-aș fi întărâtat, l-aș fi provocat la înfruntare. Iar eu numai de bătăi cu băieți ciudați și tăcuți n-aveam chef! Unde mai pui că nici de împărțit ceva nu era între noi! Așa că am mers fără oprire, fără să mă uit înapoi, fără să-l chem la explicații pe bietul îndrăgostit, probabil gelos!... Fiindcă dragostea lui Rodu pentru Victorița era indubitabilă, iar eu consideram de datoria mea să respect asta. Umbra m-a urmărit până la ieșire din Morteni. Bănuiam că nu va depăși cimitirul dintre sate, aflat lângă drumul județean. Așa s-a și întâmplat. Ușurat de povara umbrei și a sentimentului de jenă că am deranjat ce brumă de iubire exista între cei doi, am ajuns acasă și m-am vârât în așternut să dorm, în camera mea cu ușă de intrare separată, pe care nu o încuiam niciodată, unde mă simțeam bine, chiar dacă nu era mereu cald... Să fi fost ora 23:30 spre 24, încă nu veniseră „convențiile” ce aduceau schimbul doi de la uzinele găeștene. Le-am auzit trecând la ora obișnuită ─ în jur de 0:30 ─ și m-a cuprins somnul.

Când am simțit o mână ușoară pe gură, mi s-a părut că visez, că delirez ori că am vreun coșmar. Lumina becului din stâlpul plantat în fața curții se prelingea în cameră, albă și rece, prin perdeaua subțire, aproape transparentă. Vedeam silueta unei fete sau a unei femei și o clipă am crezut că e soră-mea, care dormea de obicei în camera de alături. Dar mi-am amintit la timp că soră-mea lucra în schimbul trei, plecase cu „convenția” de 22:30, după ce mă întorsesem cu rata de 21 care ajungea, traversând Mortenii, tocmai până în Ciupa. Nu mă întâlnisem cu ea, nu îi arătasem florile, deoarece coborâsem în centrul comunei, nu în satul nostru. Cine să fie intrusa? Părul lung, despletit și închis la culoare (nu era blond!) putea fi și al învățătoarei cu care cochetam. Să fi aflat ea că i-am dus flori Victoriței? (A aflat zilele următoare și m-a ironizat din plin!) Deodată mi-am dat seama că era Victorița și m-au cuprins teama, frisoanele și căldura unei promisiuni nefăcute, însă împlinite. Eram un flăcău zdravăn, umblam după fete și, mai ales, după femei pierdute, așa că sângele mi s-a pus în mișcare violentă, iar creierul a pierdut orice urmă de autocontrol. Victorița și-a lepădat hainele, s-a băgat lângă mine sub plapumă, într-un furou alb, de mătase. Ce-a urmat, aveți libertatea să vă imaginați, fiindcă eu nu pot crede nici azi că s-a petrecut!

N-am vorbit deloc, pentru că, strângându-mă în brațe și-ntre picioare, Victorița mi-a cerut să tac, să nu spun nimic, să nu întreb nimic. I-am respectat dorința. Când s-a ridicat să se îmbrace, parcă trecuse un veac sau o clipă, și tot nu înțelegeam ce mi se întâmplă, și de ce tocmai mie! Am întrebat-o dacă vrea să o conduc acasă. A refuzat ─ știa drumul, nu se temea de câini și nu vrea să fie văzută „de te miri cine” că e însoțită de-un băiat... A plecat ca-n poveștile populare ori ca-n legendele fantastice care-mi populau lecturile și imaginația pe-atunci. N-am rezistat să rămân în cameră. După ce-am auzit scârțâitul ușor al porții de la drum, am ieșit afară tiptil, de parcă eram intrus în propria bătătură, urmărit de-un ochi nevăzut, pedepsitor și atotputernic. Am ajuns la drum pe tăcute. Și de-acolo, privind în direcția comunei, încotro apucase Victorița, în lumina de argint a jumătății de Lună ce sta să apună, i-am zărit conturul zvelt depărtându-se fără zgomot, ca o fantasmă, pe centrul șoselei. Atunci m-a năpădit căldura acestei iubiri nemeritate, ori poate numai a posibilei repetări de întâlnire necugetată, dar delicioasă. Când să mă întorc în curte, însă, am înghețat. Lângă gardul vecinului de peste drum, nea Aurică Bădiță, zis Stan, era un dud cu trunchiul gros cât mijlocul unui copil. De acolo s-a desprins o siluetă subțire și-a pornit cu pas iute spre Morteni. Am știut că este Rodu lui Tichie. Am știut tot atât de bine că el este, pe cât știam că sunt cine sunt, câți ani am și unde locuiesc. Și dacă mă îndoisem cumva că Victorița mă vizitase în acea noapte și că făcuserăm amor, în momentul când am văzut umbra lui Rodu, am știut al dracului de pătrunzător, al naibii de ascuțit ─ alte cuvinte nu am să definesc simțământul, gândul și teama ce mă încăierau! ─ am știut că fusese adevărat.

În loc să plec după Rodu și să-l opresc, să ne lămurim ca bărbații despre ce-i vorba, m-am vârât iar în pat, ca un laș, însă n-am reușit să adorm decât spre ziuă. M-a trezit soră-mea, care venise de la schimbul trei cu „convenția” ce ajungea în sat pe la 9 dimineața. Ceasul arăta însă aproape ora 12, bănuiam că soră-mea voia să se culce, cum proceda de obicei, fiindcă noaptea lucra tot la schimbul 3. Dar ea mi-a zis, cu voce febrilă, stresată și aproape înecată de durere:

─ Ai auzit că a murit Victorița lui nea Oică? A omorât-o Rodu lui Tichie aseară, a băgat cuțitul în ea de 21 de ori! Am fost și-am văzut-o, e întinsă pe masă la dispensar, parcă avea niște flori de garoafe roșii pe furoul alb!... 

(Revista HYPERION nr. 1-2-3/2025)