IDEI FIXE

Amintirile unui băiat cuminte

Unele odrasle de scriitori poartă pata păcatelor părinteşti închipuite. Nu şi Barbu Cioculescu, din belşug ursit fericirii. Corp frumos peste firescul bărbatului înzestrat, mintea deschisă, viaţa împlinită. E ca şi cum natura, în generozitatea ei, a ţinut să dezmintă apoftegma păşunistă „dintr-un cal boieresc iese unul ţigănesc” şi să certifice pe cealaltă, sigur citadină, „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. Împovărat cu celebritatea căpătată la naştere, Barbu Cioculescu a suportat-o cu antic stoicism peste 85 de ani, bătuţi pe muchie vara trecută. Fiul cel Bun al lui Şerban cel Rău a convieţuit amiabil cu fizicul masculinului după care femininele îşi pierdeau raţiunea. Dar nu calităţile trupeşe, inevitabil trecătoare, i-au asigurat gloria, chiar dacă i-au arvunit-o. Să se fi resemnat la statutul de „fiu de critic literar” (mai obscur, oricum, decât acela de „băiat de popă”, cu care se mândrea Petre Ţuţea), putea să capete cel mult câteva procente din drepturile de autor, improbabil decontate de editorii arghirofili ai operelor tătânelui. Poet, ca tot românul, prozator la vârsta maturităţii, ca tot poetul, stilizator cândva de broşuri proletcultiste, butucănos traduse din ruseşte, Barbu Cioculescu s-a relevat ca iscusit cercetător de arhive literare. Iar dacă tatăl, Şerban, a descâlcit biografia lui I.L. Caragiale, fiul, Barbu, şi-a asumat riscul de a o elucida pe-a lui Mateiu, „divinul” contaminat de fantezii nobiliare.

Ajuns la etatea când amintirile se cer puse pe hârtia unui op cu valoare testamentară, Barbu Cioculescu n-a căzut pradă tentaţiei, nici n-a dat curs cu uşurinţă îndemnurilor venite din partea prietenilor, editorilor şi istoricilor de toate orientările. Când a cedat, şi-a luat ca proptea şi metodă auxiliară de lucru autoironia. Nu există capitol - în volumul Amintirile unui uituc - Exerciţii de memorialistică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012 - care să nu conţină bobiţa de persiflare bonomă, detaşată, superioară, elegant scăpată în frază, ca stropul de cerneală dintr-un stilou cu rezervorul suferind. A pomeni, în atare peristas, de scris calofil, de suculenţă verbală, de propoziţii pline de must şi de culoare, este tot aşa de gratuit ca şi elogiul formelor statuii lui Venus, cea găsită la Milo, în prezenţa Monicăi Belluci, invitată de onoare la vernisajul unei expoziţii de artă contemporană.

Amintirile, oricât de condimentate, n-ar capta atenţia în lipsa câtorva puncte de interes mai larg. Astfel, la pag. 82 se vorbeşte de vila din Buşteni, pe care Carol al II-lea o pusese la dispoziţia scriitorilor, cu cheltuielile asigurate, fapt apreciat de beneficiari, categoria celor fără venituri suficiente pentru propria casă de vacanţă. La pag. 164-166 aflăm despre mizeria satului Ciorogârla, din vecinătatea Bucureştilor, şi despre gardul electric construit de Pamfil Şeicaru ca să-şi protejeze moşia câştigată prin metode... ziaristice! La pag. 143 dăm de interesantul pasaj ce situează originea polarizării societăţii româneşti în chiar deceniul de maximă efervescenţă gestionat de acelaşi Carol al II-lea, protector al artelor, cum se înfăţoşează memorialistului, şi ruinător al democraţiei parlamentare, după aprecierea aceluiaşi.

Care memorialist, deloc uituc, dar selectiv, conchide, la pag. 186-187: „Da, în anii de care vorbesc (1945-1947) s-a jucat României o farsă sinistră, în absenţa unui singur prieten. Poporul român a primit o lecţie istorică, din păcate din arealul acelora ce nu te învaţă niciodată nimic, în curgerea feroce/absurdă a epocilor. /.../ Cert este că ceva trebuia făcut. Înainte sau după. Spre a înlocui remuşcările cu regrete”.

...Iar eu îmi amintesc o discuţie purtată cândva cu Barbu Cioculescu, pe această temă, când am spus că dacă era ceva de făcut, în 1940, la 28 iunie, trebuia făcut! Replica sunând acuzator la adresa guvernanţilor interbelici, dânsul a protestat, cu argumente precum neputinţa armată, eventuale consecinţe internaţionale, izolarea ţării etc. Vorbele preopinentului meu erau, văd acum, remuşcări, nu justificări.

La pag. 193, găsim fraza: „Formula de rezistenţă prin cultură, mult vehiculată, de care se face tot mai mult caz îmi pare o diversiune, o capcană în care cad inocenţi şi interesaţi în egal număr”.

Subscriu. 

Acolada - decembrie 2012

ALAMBICOTHECA - DECEMBRIE 2012

-->

Cenuşa unei greşeli

- In memoriam Al. George -

De câte ori sunt acuzat de gânduri sau intenţii pe care nici în coşmaruri nu le am, mintea mi se blochează. Incapabil să pricep infamia, reacţionez cu încetinitorul şi răspund anapoda, în răstimp cu întrebarea. Pesemne că dau impresia unuia vinovat, care caută justificare. Cum aş putea reacţiona altfel, când văd bunele intenţii răstălmăcite, afirmaţiile luate drept idiosincrazii personale, iar susţinerea unui adevăr considerată manifestarea interesului obscur?

Aşa s-a întâmplat când Nicolae Oprea, preşedintele Filialei Piteşti a USR, mi-a spus, nedumerit, că Dumitru Augustin Doman, redactor-şef al revistei Argeş, se vaită că l-am ameninţat cu moartea!!! Cum să combaţi o enormitate? A deforma faptele ca să justifici inepţiile proprii, e o veche deprindere omenească. Nici eu nu mă sustrag câteodată acestei facilităţi, însă n-am pretenţia că o fac ireproşabil. Doman nu era la prima comisă, cel puţin de când mă consideram prieten cu el. Ultima a fost cea legată de Al. George şi textul meu contra dânsului în revista Litere, februarie 2011.

Cine n-a priceput substratul „atacului”, să revadă un principiu psihologic elementar. Nimeni nu se deranjează pentru faptele cuiva, dacă acela i-ar fi indiferent! Cum să nu-i fi replicat lui Al. George, când el mi-a contrariat sentimentele aproape filiale pe care le-aveam faţă de dânsul, mărturisite la aniversarea celor 75 de ani, tot în Litere? Cum să nu mă supere cele susţinute de d-sa, când minciuna - s-o numim drept - afecta şi prestigiul revistei Litere, la naşterea căreia am contribuit? Am această idee fixă: un scriitor care spune adevărul, trebuie să-şi asume greşeala, când se întâmplă s-o facă şi îi este semnalată. Recunoaşterea e garanţia integrităţii, iar în religia creştină minima condiţie a iertării. Scriitorii nu pot să reclame normalitate, demnitate şi onoare, să pretindă mersul bun al societăţii despre care dau seamă prin scris, când ei încalcă norma elementară de-a nu minţi. Ştie scriitorul român vorba lui Camus: „Libertatea este dreptul de-a nu minţi”? (la care îmi permit adnotarea - libertatea este datoria de-a nu minţi!) Destui, pretins credincioşi, cu dese drumuri la mânăstiri, unde se şi spovedesc, nu-şi asumă penitenţa nici după ce-au fost prinşi cu minciuna în textele semnate cu nume propriu!

Cu jumătate de gură, Al. George (iertate-i fie păcatele!) a recunoscut că s-ar putea să fi greşit în ce priveşte afirmaţia sa legată de Paul Goma. Dar Doman a priceput (şi m-a acuzat repetat) că am făcut în aşa fel încât să-l gonesc pe maestru de la Litere. Greu am sesizat anomalia, fiindcă luam spusele domane drept împunsături amicale, din categoria celor cu care şi eu îl gratulam, zicându-i „cel mai premiat scriitor al Filialei Piteşti, cel mai invitat de alte reviste şi asociaţii culturale la zile festive prin toată ţara” etc. Îl consideram prieten, iar prietenia deseori e oarbă.

Un diferend major s-a ivit între mine şi Doman la premierea lui D.R. Popescu. Premiile revistei Argeş n-au fost vreodată substanţiale. Însă au configurat, între 2006 şi 2010, orientarea revistei, a literaţilor din jurul ei, şi - în ultimă instanţă - a oraşului Piteşti, către zona intelectualităţii permanent excluse de la onoruri oficiale. Premiind pe Luca Piţu, Paul Goma, Şerban Foarţă, Mihai Şora, Mircea Handoca, Magda Ursache, Liviu Ioan Stoiciu, revista Argeş nu le-a sporit valoarea. Mai presus de operă, le-am apreciat atitudinea, puterea de-a merge contra curentului. Exemplul lor, preluat de cât mai mulţi, poate duce la însănătoşirea spaţiului cultural.

În momentul când Doman, din postura de redactor-şef, a obţinut premierea lui D.R. Popescu, fost membru al C.C. al P.C.R., preşedintele USR în cea mai neagră perioadă a sa, revista Argeş se dezicea de conduita ultimilor ani. Eu m-am opus, dar votul redacţiei a fost favorabil lui D.R. Popescu. M-am conformat principiului democratic. Mai mult, am tăcut. Rău am făcut?

Mi s-a părut necuvenit ca eu, consilier al revistei, să exprim public opoziţia la alegerea făcută. Am decis că aşa e bine pentru revista Argeş, am încercat să mă autoconving de faptul că opera lui D.R. Popescu merită premiată, chiar dacă persoana... Am greşit că am pus revista mai presus decât opinia proprie? Într-o lume în care orice afacerist dubios îşi motivează ilegalităţile prin interesul naţional, iar când e prins se consideră persecutat politic, eu am crezut că fac un gest normal de solidaritate cu colegii de redacţie. De fapt, făcusem un compromis cu mine. Mi l-au semnalat apropiaţii, dar m-am încăpăţânat să merg înainte.

Mă resemnez că am făcut-o în numele unei idei proprii despre onoare, pesemne greşite, devreme ce n-are consens. Aşa sunt eu, spirit solitar, cu idei fixe. Nu şi puţine! Este felul meu de-al omagia pe Al. George, de la care am învăţat arta de-a combate ad infinitum.

Addenda

Scris în august 2012, textul era programat să apară în septembrie-octombrie 2012, în revista Litere. Întâmplându-se moartea lui Alexandru George, articolul a fost amânat de comun acord. Publicarea în nr. 11-12(152-153) noiembrie-decembrie 2012, este însoţită de următoarea notă: „Consecvenţi în a nu exercita nicio cenzură, fie şi prin nepublicare, asupra materialelor sosite la redacţie, redăm articolul lui Dumitru Ungureanu, cu menţiunea că, în ce-l priveşte pe Alexandru George, ne disociem de combativul jurnalist. (Redactor-şef Litere.)

Iată o atitudine normală într-un peisaj literar, în care „cine nu e cu noi, pesemne e împotriva noastră, aşa că - pe el!”. Puţine reviste au curajul normalităţii în politica redacţională, fapt ce trebuie nu doar salutat, ci şi promovat.

Aş fi renunţat să mai alimentez o polemică inutilă, dacă la festivitatea de acordare a premiilor Filialei Piteşti a USR, din 14 octombrie 2012, D.A. Doman n-ar fi insinuat - vorbind în câş, probabil să aud numai eu, nu şi dl. Sergiu I. Nicolaescu, prezent în birou - că povestea cu D.R. Popescu era, de fapt, o încercare din partea mea să distrug revista Argeş! Ce să mai spun?

Bine că l-au arestat pe asasinul Elodiei, altfel mă pomeneam acuzat de fostul reporter special(ist) al Evenimentului zilei din perioada găinii care năştea pui vii, că eu aş fi acela!

IDEI FLOTANTE

Ciocârlia şi calcanul

    Toată lumea ştie ce indică termenii din titlu: o pasăre şi-un peşte. Mică, deseori invizibilă, cu zbor înalt şi tril dulce, atât de dulce că uneori te ia leşinul ascultându-l, ciocârlia făcea faima câmpurilor de odinioară, cultivate de săteanul român tradiţional. Motiv de poveste şi titlu de cântec popular, celebra noastră păsărică e azi mai puţin cunoscută publicului, datorită lipsei de aderenţă a omului contemporan la viaţa câmpenească. Şi asta, paradoxal, în ciuda tendinţei tot mai răspândite printre orăşeni de-a migra de la bloc la „casă pe pământ”. Dar când „la ţară” înseamnă a locui într-un cvartal de locuinţe standard, cu facilităţi asigurate, cam greu de rezonat cu natura.

    Ciocârlia, pasărea amintită, bântuie câmpiile şi se înalţă în zbor către soare, pierzându-şi silueta sub abajurul cerului. Gestul ei a stârnit imaginaţia poporană. Epica basmelor consemnează că zburătoarea, iniţial, era o fată de împărat, frumoasă, cu părul ca spicul copt, care s-a îndrăgostit de Soare şi-a pornit să-l întâlnescă. Amăgindu-l în mod pervers (variantele poveştii detaliază diferit ce şi cum), ea şi-a atras pedeapsa Mumei Soarelui, ajungând în stadiul curent. Amatori de teorii conspiraţioniste fiind, vom decripta aici scenariul tipic acţiunilor subversive, din arsenalul serviciilor secrete implicate în bătălii, politice sau nu: agenta blondă infiltrată întâi în anturajul, apoi în patul personajului potent, de unde este înlăturată brutal. Salubrizarea fiind opera „mamei”, putem detecta riposta Serviciului de Securitate al Marelui Luminător.

    Calcanul este un peşte. Mai bine zis, o familie de peşti cu aspect romboidal. Turtit asimetric pe lateral, are amândoi ochii pe aceeaşi parte a corpului, aripi ca ale unui avion invizibil american şi coada ca de şobolan. Trăieşte pe fundul mărilor şi oceanelor, se hrăneşte cu peşti mai mici sau moluşte, iese la suprafaţă rar, capătă culoarea mediului ambiant pe partea de sus a corpului, cealaltă parte fiind albă, iar ambele prevăzute cu solzi şi ţepi, aşa încât produce destule bătăi de cap şi răni la palme celui care vrea să-l prindă. Nu demult, pescadoare turceşti asediau, la adăpostul nopţii, apele noastre teritoriale din Marea Neagră, unde populaţia de calcani e numeroasă. Gurmanzii nu-l evită, socotindu-i carnea delicatesă. Nu-mi amintesc să fi gustat din respectivul peşte, indiferent cum gătit. O fi bun, dar pe mine mă oripilează imaginea, de care nu pot să scap, a vietăţii cu ambii ochi pe o singură parte a corpului/capului.

   N-am pus / (slash) pentru efect postmodern. Nici nu m-am apucat de variaţiuni literare pe teme clasice de factură fantastică, în loc să scriu un articol de atitudine, violent polemic. Fără să am energia de-altădată, nu abandonez conexiunea la cotidianul societăţii în care trăiesc, fie numai „privitor ca la teatru” (cu menţiunea că azi mai toţi suntem privitori la televizoare; teatrul a devenit act cultural de elită, la fel ca opera - vezi la Iaşi montarea lui Andrei Şerban a Indiilor galante, de Rameau). Nu trebuie să ne dăm laoparte, să nu votăm, să nu-i băgăm în seamă pe aceşti „lideri” făcuţi, nu născuţi, politicieni nevertebraţi ce imită animalele cu oase, indivizi fără scrupule şi fără altă însuşire evidentă decât rapacitatea. Mi se pare că ei tocmai asta vor, asta caută - să-i lăsăm în pace, să „lucreze” în tihnă. Nu solicita linişte „tătânele” lor, Ion Iliescu (recunoscut model de unii; pentru alţii persoană non-grata, dar ideal copiata, ca să fac un joc de cuvinte)?

   M-a dezamăgit clasa politică, nu de azi, de ieri, ci de-acum două decenii, după ce m-am lămurit, de exemplu, că liberali de aprinsă bătăiozitate verbală habar n-aveau că Viitorul fusese un ziar al partidului în chestie. Or, când ignoranţii ajung în funcţii decizionale, greu de construit ceva durabil... Azi, din fruntea grupării respective bubuie asurzitor sloganuri indimenticabile cea mai seacă hahaleră pe care a generat-o mediul politic românesc în ultima jumătate de secol. Poţi fi nepăsător faţă de-un guraliv, al cărui discurs traduce o compilaţie de fiţuică mototolită, rămasă-n buzunar din juneţe, când îi folosea să copieze la examenul de istorie? Meritul personajului, dacă e vreunul, rezidă în capacitatea de memorare a câtorva sloganuri, cu care (să) ia faţa naivilor din amfiteatru, la proba orală. Comparat cu el, prezidentul (referan)dat afară de popor şi băgat înapoi pe gât, cu copita, de Europa, viţeaua fecundată de Zeus, e profesor! (Fiindcă divagăm pe teme mitice, o interpretare suculentă se obţine din analogia Zeus=Băsescu <=> Europa=Angela+Viviane etc.!) De guvidul ce-n deliru-i direct televizat ne guvernează deja cu partidul proştilor, ce să zic? Nu-mi ajunge bogăţia dicţionarului de argou!

    Asemănarea politicienilor cu animalele, de la Aristotel derivată, e figură de stil obişnuită textelor publicistice. Bietele animale n-au vreo vină. Cum să defineşti mai plastic o figură umană stridentă, o atitudine fals-cetăţenească, un gest ce nu face onoare speţei umane? La drept vorbind, umanoidul comite mai multe fapte rele decât diversele specii ale faunei, inclusiv crima de-a extermina pe unele prin vânare şi distrugerea habitatului.

    Ciocârlia este o pasăre cu penaj cenuşiu, care devine gălbui când se ridică în zbor spre soare. Particularitatea ei constă în cântecul fermecător. Unii consumă limba ciocârliei în aspic şi carnea rumenită în unt. Mi se pare gratuit a-i căuta corespondenţă în arealul politic băştinaş. Sunt aici tot atâtea ciocârlii câte stele - alintate „Soarele meu” în momentele de tandreţe din „bedroom” - traversează firmamentul! Bărbaţii le desemnează plastic, folosind un cuvânt vulgar în locul metaforei, de provenienţă extrem orientală, „cântăreţe la flautul de jad”.

    Calcanul e o specie pe cât de ciudată, pe atât de prezentă în politica românească. A te numi Calcan şi-a candida la un loc în parlament, ieşind la iveală din anonimat o dată la patru ani, e perfecţiune tautologică. Mă uit la afişul unuia cu acest nume (şi-al cărui al doilea prenume - incredibil până şi-ntr-un moft caragialesc - e Gigel!), pus pe toate gardurile şi stâlpii urbei, şi nu-mi pot desprinde privirea de pe el.

    Cine vorbea de fascinaţia răului?

    E un fleac faţă de fascinaţia nimicului! 

(TIMPUL - decembrie 2012) 

Iarna... iar!