marți, 27 noiembrie 2012

IDEI FIXE


Moralitate şi literatură

    Am participat recent la o masă rotundă, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în onoarea lui Paul Goma, manifestare condusă de prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu. Acolo, Vladimir Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii scriitori basarabeni, a spus următoarele: „Paul Goma restabileşte principiul moralităţii în artă”. Este o idee la care am aderat pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici formidabilului nostru comiliton. Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române, şi aş zice, parafrazând un autor fără morală, că muream de fericire să fi rostit eu acest adevăr! Pentru că este un adevăr indubitabil, iar Paul Goma s-a mai pricopsit cu o povară - şi nu dintre cele mai lesnicioase - pusă pe umeri de V. Beşleagă. A fi declarat responsabil cu practica moralităţii, fie şi-n literatura română (despre care ştim ce ştim, şi nu e chiar de bine ce ştim!), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar pustnic de prin secolele II-III ale evului creştin. Goma, departe de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu destul de mulţi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se revendică de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv în limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când numai despre moralitate n-a fost vorba în litererele româneşti, deşi se făcea mare caz de morală. Morala comunistă, desigur!
    Moralitatea în literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a definit-o Vladimir Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului aflat sub orice regim dictatorial: cea de martor. A fi martor în statul comunist presupunea, în primul rând, a nu fi îndoctrinat ideologic. Regimul, prin instituţiile sale represive, folosea instrumente clasice de „convingere” - forţă, teroare -, şi se slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii oricărei naţiuni merită de la concetăţeni. Când, însă, un regim anormal, instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu tancul şi comisarii politici (în Europa de Est), oferă cununi condiţionate de laudele aduse conducătorilor (partidului) şi de adeziunea ideologică, a te opune acestei anomalii, prin scris, ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie morală. Foarte puţini scriitori români au îndrăznit să se opună în scris. Nu-i pomenesc pe cei din exil, ci doar pe cei din ţara ocupată, fiindcă aceia puteau da impuls către libertate concetăţenilor. Că doar Paul Goma a îndrăznit să transpună opoziţia din scris în faptă - „Mişcarea Goma 77” - e deja loc comun al istoriografiei contemporane.
    O scurtă retrospectivă a relaţiilor dintre scriitori şi regimul comunist pune în evidenţă realitatea indubitabilă că membrii Uniunii, fie plini, fie stagiari, erau privilegiaţi într-o societate tot mai lipsită de drepturi şi chiar lipsită de mijloace elementare de trai, cum ar fi alimentele. Sigur, unii „mai privilegiaţi” decât alţii, după faimă sau relaţii, dar cu toţii conştienţi de natura dependenţei constituite de-a lungul anilor postbelici. Mărturie despre facilităţi depun atât Nina Cassian, notorie proletcultistă la începuturile regimului de inspiraţie sovietică, dar şi poetul Florin Iaru, în recente amintiri amare din amurgul aceluiaşi comunism, exclusiv românesc, al anilor '80. Când eşti privilegiat, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii acelui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă - elementar! - abandonarea moralităţii.
    Unde şi când apare fractura dintre scriitor şi menirea sa? Cred că în ziua când scriitorul acceptă ingerinţa cenzurii politice în textul propriu. Există o mărturie, teribilă prin inocenţa cu care a fost redată, a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro - Jurnal 1982-1990, ed. Conta, 2011. Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională, migăloasă şi rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să le tipărească. Or, când placheta este gata, poetul aproape că nu-şi mai recunoaşte poemele, care spuneau altceva decât vrusese el să spună! Lipsă de moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e morală! Moral este, trebuie să fie scriitorul, poetul. El putea să refuze tipărirea unei opere stâlcite. Dacă ţinea să-şi trimită în lume gândul său poetic, avea de căutat calea spre edituri din exil, spre postul de radio ce (re)difuza glasul celor care deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar cazul său trebuia să fie un model pentru scriitorimea română. N-a fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice (fiindcă răsturnarea din 1989 puţini o intuiau).
    Nu generalizez, nu trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, de toate vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură” poate fi modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie, dacă practicanţii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea ideologie este la putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la români, ca idee preluată din zbor şi utilizată drept alibi post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut „rezistenţă prin cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător remunerat la Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R. Popescu, Marin Sorescu, deloc naivi, cu abilităţi materialiste excepţionale, şi scriitori esteţi prin excelenţă, din Şcoala de la Târgovişte, ale căror opere perfecte puteau fi citite stând cu picioarele deasupra capului, vorba lui Constantin Stan, calofil cu măsură.
    Această inventivitate în justificări a intelectualului român, literat generic, este definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despărţământul literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma, nu imoralitatea patentată de Arghezi. Măcar vreo două-trei generaţii, cât s-ar mai limpezi apele Prutului. 

(Acolada, noiembrie - 2012)

vineri, 23 noiembrie 2012

IDEI FLOTANTE


O problemă de chimie socială

    Având prostul obicei să dau deseori cu bâta în balta comentariilor pe reţeaua Facebook, m-am pomenit deunăzi implicat într-o controversă ce m-a amărât. Amănuntele şi persoanele mi se par mai puţin importante decât ideea ridicată din jarul discuţiei. Deşi pot fi ghicite, nu voi da nume, cu riscul de-a ţine textul într-o generalitate fără consistenţă.
   O scurtă punere în temă este strict necesară. Cum se întâmplă în Reţea, cineva invită la un eveniment public, o lansare de carte, o piesă de teatru, un film sau un concert. Când faci astfel de invitaţie, te aştepţi ca nu toată omenirea agăţată în ochiurile Reţelei să percuteze elegant, iar obiecţiile, ironiile, muşcăturile să paraziteze mesajul. Mi se pare că şi asemenea replici pot măsura interesul, iar cine crede altfel n-are decât să-şi facă propria VPN! Probabil de-asta am comis o ironie perfect inutilă. Dar subiectul m-a stârnit, realmente. Mesajul chema la un spectacol teatral compus din (sau cu, sau pe) versurile unui poet contemporan care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea. Scrisoarea de recunoaştere i-a fost publicată de prima revistă literară a poporului, iar de-atunci poetul-delator tot opinteşte să demonstreze că n-a comis nimic rău. Strădania neostoită mi-a trezit sentimente de milă. Omul, fără îndoială, e o grămăjoară de contradicţii, cum spunea Malraux. De ce un poet delicat, sensibil, iubit de alţi poeţi şi critici, n-ar fi şi-un delator pe măsura talentului, recompensat vizibil? Turnătoria „inofensivă”, zic gurile rele, i-a facilitat poetului mutarea din provincia lui fără ieşire în Bucureşti, într-o perioadă când astfel de salturi erau permise numai celor atent selectaţi. Ce nu e-n stare să facă poetul pentru opera sa!?
   Ajuns aici, îmi dau seama că întrebarea trebuie formulată astfel: poetul, scriitorul în general (şi cel român în special) poate face orice pentru Operă? Opera merită orice măgărie din partea autorului? Orice operă? Dacă nu mă înşel, e o veche şi insolubilă chestiune. Iar discuţia se amplifică. Oare ce dimensiuni ale umanităţii să descrii, ce noutăţi minunate să inventezi, ce bucurie să generezi în sufletele contemporanilor şi urmaşilor printr-o Operă la baza căreia stă un pact mârşav sau o crimă? Există în cultura română mitul Meşterului Manole, iar toate interpretările par să ducă la justificarea jertfei. Da, asta se poate în poezie, în eseistică şi-n romane. Dar în realitatea curentă? Cine, în zilele noastre, şi-ar asuma gestul atribuit lui Manole? Cultura europeană deţine mitul lui Faust care, datorită pactului cu Diavolul, produce opere nemaipomenite. Ştiu că viziunea romantică asupra Creatorului (de Artă) a pierdut demult şi practicanţii, şi susţinătorii. Ori s-au modificat condiţiile de încheiere a târgului? Să fie turnătoria la Securitate tot un soi de pact faustic? Dacă ne gândim că l-a semnat, între alţii, Ştefan Augustin Doinaş, traducător în româneşte al capodoperei Faust, piesa lui Goethe, parcă am fi tentaţi să acceptăm posibilitatea. Judecând valoarea traducerii şi privind opera lui Doinaş prin ochiul competent şi exigent al lui Gh. Grigurcu, de exemplu, obiecţiile n-ar fi justificate. Dar Doinaş, ca poet, n-are nici măcar „cota” unui Nichita Stănescu, iar traducerea sa nu-i bornă de moşie în limba română. Şi încă o dată se naşte întrebarea: merită? Pentru destinul personal şi pentru confortul material, evidenţa împinge la răspuns afirmativ. Pentru vieţile celor „traduşi” în notele informative retribuite...
   A fost uitată sau trecută cu vederea „contribuţia” lui Doinaş la cazul „căpitanul Soare contra H.-R. Patapievici”. Greu de înţeles necesitatea mascaradei pentru evidenţierea unei capacităţi intelectuale de talia lui H.-R.P. Oare pentru „binele patriei” e musai să funcţioneze sistemul maculării cu aparenţă de elogiu? Doar aşa pot fi atrase în slujba statului cele mai bune creiere născute între graniţe? Să fie valid patriotismul pe bază de şantaj? Patapievici, naiv sau antrenat în prealabil, a lăsat impresia că urmărirea căreia îi căzuse victimă este reală, nu trucată. Dar dacă se ia în considerare nu funcţia primită ulterior, ci jocul său de argumente în chestiunea Antohi-Hoişie, când a tratat cu sofisme jenante protestul Hertei Müller, presupunerea de-a fi fost el însuşi la curent cu regia spectacolului nu e total greşită. Şi dacă se mai pune la socoteală concomitenţa afacerii Antohi-Hoişie cu scandalul „poneiul roz”, stârnit ca să acopere ruşinea turnătorilor la Securitate finanţaţi din bugetul statului pentru călătorii de reprezentare a culturii române în străinătate, lucrurile chiar că nu mai necesită explicaţii.
   Dincolo de joaca de copii mari a intelectualilor cu Securitatea (sau cu serviciile secrete), avem o problemă de chimie socială, să zic aşa. Omul, ca individ, se poate deda oricărui viciu, câtă vreme nu afectează pe cei din jur. Să fii agent secret sau informator al serviciului respectiv, contra foloase materiale, este o alegere explicabilă sau chiar scuzabilă pentru firile sărace. Câtă vreme mecanismul funcţionează în toate ţările democrate, nu-l găsesc anormal în România. Însă România n-a fost o ţară democrată, şi pare-se că nu este nici azi. Or, în condiţiile date, colaborarea cu serviciile amintite înseamnă a fi părtaş cu sistemul de control social. Până în 1989, sistemul era clar represiv, cu reguli dure, periodic redefinite; după, sistemul e ceva confuz, moştenitor al privilegiilor precedentului, manipulator al dosarelor compromiţătoare. Dacă ai respect pentru propria persoană, eviţi colaborarea. Cu atât mai mult dacă eşti intelectual, artist ori preot. Există o lege nescrisă, conform căreia slujitorii serviciilor de acest fel sunt rejectaţi, mai devreme sau mai târziu, indiferent de nivelul până la care au urcat. De servituţi şi constrângeri nu mai pomenesc.
   Revenind acum la poetul-delator şi la adulatorii săi de complezenţă, de nevoie sau degeaba, mă uimeşte (şi mă întreb dacă numai pe mine?) că evidenţa n-a impus în jurul său un cordon sanitar. Individul nu s-a retras la mânăstire, la casa părintească, la marginea lumii. E problema sa, iar eu nu-l condamn. Ce poţi aştepta de la unul care a pactizat cu forţele întunericului? Că este invitat, premiat, promovat, asta nu mai e problema personală a unuia sau altuia. Este problema societăţii române. Sunt prea multe cazuri asemănătoare ca să ocolim ipoteza că societatea este bolnavă. Când un Al. Paleologu e dat ca exemplu de boierie intelectuală, nu te miră că ipocrizia este model paideic şi dubla măsură deontologie profesională.

(Timpul - noiembrie 2012)

marți, 13 noiembrie 2012

JOHN MAYALL

L-am văzut, auzit, fotografiat, filmat şi admirat la concertul din 11 noiembrie 2012, la Sala Palatului din Bucureştii noştri balcanici...
Mai multe fotografii, pe facebook... aici... aici... aici... şi aici...

vineri, 2 noiembrie 2012

PAUL GOMA - 77

-->
- A doua ocupare a României de români -

    Pe 2 octombrie 2012, mai mulţi scriitori şi oameni de cultură din România şi Basarabia au omagiat la Chişinău cei 77 de ani împliniţi de Paul Goma. Acolo am citit fragmente din textul de mai jos, prilejuit de recenta apariţie în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu la editura Curtea Veche: volumul al doilea din Scrìsuri, ce include „interviuri, dialoguri, scrisori, articole” din intervalul 1990-1998. Cum se ştie, au fost anii în care societatea românească ieşea din lunga noapte a dictaturii comuniste, fără să nimerească drumul corect, în ciuda speranţelor şi a energiei cheltuite. Azi este evident de ce: agitaţia prea multor personaje cu influenţă nefastă, dar cu interese materiale bine determinate, a neutralizat energia risipită gratis de câteva conştiinţe: Paul Goma, Dan Petrescu, Dorin Tudoran. Românii au ameţit în vacarmul mediatic al foştilor politruci reorientaţi, dar şi-n abureala intelectualilor de curte, de harem şi „de estradă” (este sintagma lui Dan Petrescu). Un intelectual onest din „grupul de la Iaşi”, Liviu Antonesei, a crezut că implicându-se ca factor de decizie în politică poate curăţa „grajdurile lui Augias”. S-a convins pe propria piele că nici Herakles n-ar fi izbutit, nici ajutat de cei 300 de spartani de la Termopile, nici de cei 15.000 de specialişti cu care se lăuda preşedintele Emil Constantinescu, trădătorul Insulei Şerpilor.
    Eliberată o clipă, România anilor '90 a ajuns puţin câte puţin o ţară ocupată. Tot de români. Adică, pe şleau spus, de comuniştii deveniţi peste noaptea dintre 22-26 decembrie 1989 care fesenist, care ţărănist, care liberal, care liber-schimbist, fiecare democrat fără dubiu, cu condiţia să nu-i fie contestată şefia. O ţară împărţită pe felii, atribuite/adjudecate de securiştii reciclaţi în oameni de afaceri, de partid şi de stat. „Securiştii reprezintă pătura cea mai activă a tinerei democraţii”, scria Al. George, trezit brusc din somnolenţa-i publicistică în postură de rezistent, ca foarte mulţi scriitori, altfel merituoşi literaţi. Capitol aparte fac ofiţerii acoperiţi, pricopsiţi cu edituri, ziare, posturi radio-tv, cei care au decis - şi decid - politica de informare/influenţare a publicului. Cercul oligarhic de extracţie comunistă s-a închis. Indivizi fără scrupule, uniţi în buget şi-n nesimţiri pentru unul şi acelaşi scop: să fie permanent la putere, să deţină controlul, să înlăture spiritul liber. Unele glasuri ce păreau a spune adevărul erau controlate prin dosarele de reţea informativă. Pe altele Securitatea le-a cumpărat - vezi episodul Pleşu-Măgureanu şi invitaţia la cina cu delicatese inimaginabile. Prea puţini intelectuali au rămas liberi. Fără o tribună de la care să vorbească, improbabil să fie auziţi. La o adică, au şi fost izolaţi ca specimene intratabile, voci care clamează în deşert, fixate într-o paradigmă revolută, în contratimp cu „dezideratele momentului”. Când Paul Goma publica Jurnal, în 3 volume, la editura Nemira, 1997, un cor jalnic i-a cântat aria „Îmi pare rău că l-am cunoscut, şi adio, domnule Goma!”. Fiecare vocalist s-a simţit atins de glonţul adevărului. Pesemne că adevărul, în opinia lor, e ceva maleabil, versatil şi clamat după cum o cer interesele de etapă sau relaţiile de curtoazie.
    Textele lui Paul Goma percutează şi azi, fiindcă el a intuit, a văzut şi a numit direct derapajele „elitelor”, începând chiar din aprilie 1990. În, aş zice, clasica „scrisoare-întredeschisă” către Gabriela Adameşteanu, intitulată „Rezistenţi şi rezistente”, Goma prevestea:
    „Acum, că puţini aţi fost, mulţi aţi rămas şi cu toţii opozanţi neînfricaţi, eu unul v-aş încurca, v-aş sta în cale când voi, strigând: «Uraaa!», veţi năvăli întru decisivul atac al împărţelii mămăligii binemeritate - aşa că nu-mi rămâne decât să-mi fac autocritica şi să-mi iau angajamentul că nu voi tulbura pe niciunul dintre cei 23 milioane de rezistenţi şi rezistente, opozanţi şi opozante tricolore, în frunte cu Securitatea poporului, călăuziţi de gândirea Partidului Uniccomunist (Român), pe cele mai înalte culmi ale iliescismului brucanator de la oraşe şi sate - amin!”
    Sunt aceste cuvinte profetice? Nu vom intra într-un soi de misticism cu care gândirea lui Paul Goma n-are de-a face. Ironie subtilă? Sarcasm fără iluzii? În fapt, aşa se întâmplă cu scrisele celui care priveşte fără părtinire, dar extrem de implicat emoţional, afectat de ceea ce vede, aude, simte. Paul Goma dovedea responsabilitate faţă de statutul scriitorului român, faţă de atitudinea intelectualului în condiţiile schimbării de regim, faţă de, în două cuvinte, destinul României. Scăpată de ceauşism printr-o crimă abominabilă (după preceptele creştine, ca şi după deontologia democratică Occidentală), România părea că se îndreaptă către niciunde: fie spre comunismul cu faţă umană, năzuinţa lui Ion Iliescu, primul contravenient al naţiei, candidat la preşedenţie pentru a treia oară; fie către un capitalism popular, după cum dorea Petre Roman, prim-ministrul foarte influent atât în rândul politicienilor, cât şi al intelectualilor (de partea feminină a publicului nu mai zic, e folclor deja). Ascendentul lui Petre Roman asupra foştilor securişti, transformaţi în oameni de afaceri, e dat de legenda conform căreia le-ar fi ordonat: „Îmbogăţiţi-vă!” Iar securiştii asta au făcut; ba mai mult, l-au înlăturat fără menajamente pe, totuşi, profesorul de la Politehnică. În loc l-au instaurat pe inventivul Băsescu, artizanul atâtor bubuieli economico-politice, pe care nici măcar Paul Goma nu-l poate prinde în acul unei sintagme, aşa cum a făcut-o cu Roman, Iliescu, Brucan şi restul umbrelor colorate ce-au mucegăit pânza ultimului deceniu al secolului XX românesc. Nu le înşir numele, ne-au otrăvit destul existenţa.
   Chestiunea intelectualilor cu ştaif autovalidat în felul „revoluţionarilor” lui Bebe Ivanovici începe să fie scoasă de sub pecetea deferenţei. Majoritatea tinerilor intelectuali scutură fără jenă scaunele celor înţepeniţi în proiectul unei Românii desuete. Ambiţia bătrânilor de-acum nu s-a menţinut atunci în cercul propriu de interese, şi-a deversat într-o opoziţie anticomunistă aposteriori, esenţialmente falsă. Azi se miră că li se contestă opera literară, filosofică, eseistică sau ştiinţifică. Dar ei şi-au atribuit post-factum merite de opozanţi, dizidenţi, proscrişi, interzişi, luptători pentru libertate („luptători pe brânci”, cum le zice Goma) - ceea ce ei niciodată n-au fost. Au poluat spaţiul public, locul unde trebuiau să vorbească despre libertate doar cei îndreptăţiţi de-un trecut clar: oamenii care s-au manifestat liber pe vremea dictaturii.
    Paul Goma este unul dintre cei liberi, dăruit cu talentul verbului, comparabil - daţi-mi voie să fiu extravagant în metaforă - cu transcriptorul versetelor Apocalipsei. Am mai spus-o: Goma este ca un profet biblic, al cărui glas răzbate greu prin zidul cu care compatrioţii lui s-au trezit înconjuraţi. Un zid construit de „elitele” politico-economice, gata să-şi facă de cap în România ocupată a doua oară.
    Un zid crăpat deja. 

(N.B. Mă tem că ultima propoziţie este doar o metaforă... Putea lipsi.) 

- Publicat în revista TIMPUL, nr. 10/163 - octombrie 2012 -