ANTI-DOT.RO - APRILIE 2012

Câteva consideraţii oarecum inutile pe marginea

unei probleme nicidecum clasate

Să foloseşti harul divin pentru „a gusta” din fructul Puterii lumeşti - iată problema! Nu e nou apărută pe lista chestiunilor fundamentale din traista individului numit generic Artist. Istoria ne arată că din Antichitate, de la anonimii autori de imnuri dedicate cezarilor uitaţi, până la filosoful „omului recent”şi la iscălitorul dilematic, tatăl „conceptului de băsescianism”, sunt regimente de mânuitori ai artei împuterniciţi datorită dexterităţii negustoreşti, absolvenţi cu diplomă sau aspiranţi gata să-şi fructifice înzestrarea cum-necum, schilodindu-şi opera, dar umplându-şi punga. Dintre români, amintesc în treacăt de Octavian Goga, caz clasic. Nu insist deloc pe cazul clasat Mihai Beniuc, ştiutorul de „şapte limbi şi (sau pe) ruseşte”, ale cărui frustrări poetice au provocat drame cumplite în perioada proletcultistă (ostracizarea lui Blaga e suficientă ca Beniuc să fie uitat; dar e un paradox binecunoscut: poţi uita binele, însă nu Răul; şi nicidecum Răul Absolut, prelins şi-n specimenul ce-a domnit peste Uniunea Scriitorilor ca un satrap). Iau ca exemplu pe Adrian Păunescu. Şi el „caz clasat” de îmbogăţire personală prin valorificarea talentului, Păunescu, totuşi, a obţinut de la stăpânire unele înlesniri pentru artişti izolaţi, ca şi pentru obştea scriitorilor. Altruismul poate să-i şteargă din păcate? Mă tem că deşănţatele osanale adresate lui Ceauşescu fac din Păunescu prototipul etern al poetului de curte oricând blamabil. Celor cu gura mare şi limba versată, linguşirea (măcar ipocrită a) Puterii le aduce un trai înlesnit, o situaţie mai săltată, o prestanţă de bufon indispensabil. Pe urmă, neantul? Nu chiar, de vreme ce, uite, îi pomenim, fie şi negativ...

Dacă, să zicem, în anii '30 ai secolului XX, „curtea” regelui Carol al II-lea se putea mândri cu adulatori de vocaţie, de complezenţă sau de interes, cert e că nimeni nu-i obliga să adopte postura cântăreţilor oficioşi. Nici regele nu era lipsit de înţelegerea culturii, sprijinind-o, cum se ştie, prin Fundaţii. Cine avea un dinte contra, o spunea în diverse gazete. Şi nu de puţine ori cine, în vreun ziar, îl „înjura” azi pe rege, mâine îl preamărea, tot acolo sau în altă parte, cantitatea laudelor atârnând proporţional cu suma încasată (uneori avans niciodată returnat) pentru vreo carte editată la Fundaţii, ce nu conţinea elogii explicite sau minciuni despre traiul de zi cu zi al lumii româneşti. Zăhărelul regal a funcţionat şi după ce, în 1938, o serie de scriitori, adepţi ai Legiunii de tristă faimă, au fost arestaţi - nu pentru opinii literare, ci pentru activităţi politice. Nu li s-au cenzurat cărţi, deşi „ai lor” puseseră pe foc pe-ale „duşmanilor”. Evenimentele de-atunci, încă nelimpezite de istorici, băgate în ceaţă de interpretări tendenţioase şi vopsite cu teama incorectitudinii politice, aplicate post-festum, au generat modelul comportamentului guvernanţilor de după 1948. Când comuniştii, instalaţi la putere ca partid unic, întâi au interzis o lungă listă (mereu lungită) de autori şi cărţi, apoi au perfectat metoda botezată în anii '80 cu sintagma „brânza şi pisica”, şoarecele fiind artistul în genere; mai exact, scriitorul român. A cărui lipsă de vocaţie pentru martiriu e întru totul consonantă cu natura poporului din care s-a pritocit!...

Sunt momente în istoria unui neam când a spune adevărul merită sacrificiul propriei vieţi. După dezlănţuirea terorii comuniste, au fost scriitori care au plătit astfel credinţa şi cinstea (Mircea Vulcănescu). Unii, condamnaţi penal doar pentru că susţineau altă opinie decât barbarii roşii, au ieşit din închisoare perfect reeducaţi, lăudând noile realităţi pentru o pâine intermediară (Crainic, Gyr). Alţii, voiajori europeni, jucau subtil şi abil rolul cărturarilor impenitenţi ideologic (Balotă, Marino), ori filosofau despre sentimentul românesc al fiinţei, cel care dădea peste bot Germaniei untului, de pildă!... Să „cânţi”, prizonier în România, „realizărili” regimului, poate fi oportunism de supravieţuire, deşi tăcerea n-a omorât pe nimeni. Să critici cultura Occidentului sau pe exilaţii români, plimbându-te la München şi Paris anual, aduce a ipocrizie şi cinism, de nu a delaţiune!...

Circulă opinia, foarte la îndemână şi cu bune dovezi pro (în jurnalele publicate după 1990, în dosarele de urmărire din câteva cazuri mai cunoscute), că scriitorii care au activat în perioada comunistă erau nişte secături, proptele culturale, talentate sau ba, ale regimului, demne azi de ocară. Pentru un ins traumatizat, fundamental înrăit de experienţe inumane, cum a fost Ion Caraion, dispreţul negru arătat celor din breaslă e motivabil. Miron Radu Paraschivescu, comunist în vremea când era epatant să fii aşa ceva, apostat descurcăreţ după ce s-a lămurit cum funcţionează societatea visată, scriind Jurnalul unui cobai pentru generaţiile care nu înţeleg cum a fost posibil, intră în categoria, destul de răspândită, a trecuţilor de partea cealaltă a baricadei, cu sau fără punerea cenuşii în cap. Memoriile postume ale lui Adrian Marino au fost deja taxate ca idiosincrazii personale, fiindcă omul a beneficiat de multiple ieşiri în străinătate, de unde alegaţia că era agent de influenţă, rămas după '89 fără obiectul muncii. Să spui indiferent ce „adevăr” numai asigurat că „îndrăzneala” ta n-are consecinţe de natură să te afecteze, este un fals curaj. Mai mult, este dovada fricii. Aspect valabil şi pentru „anti-comuniştii” de după 1990, şi pentru „rezistenţii” care au tăcut aici, dar au întredeschis gura dincolo. Nu-i putem uita pe cei care au tăcut şi după ce-au scăpat în Occidentul combătut cu energie cât ocupaseră funcţii socialiste (S. Damian, de exemplu), dar au creat confuzie când s-a ivit ocazia nesperată. Curajul nu ţine cont de context. Curajul este, sau nu.

Curaj a avut Paul Goma, şi-n ţară, şi-n exil. Atitudinea sa de opoziţie inflexibilă faţă de-un regim dement consacră dreptatea omului normal într-o eră anormală („era ticăloşilor”, după expresia lui Marin Preda, beneficiar al ei cu asupra de măsură - premii, tiraje, deputăţie). Normalitatea nu-i recunoscută nici în prezent, fiindcă aberaţia acelor vremi persistă ca boala congenitală. Mulţi scriitori nu-i iartă lui Goma că i-a făcut pe drept laşi. Dar iată-l pe Mircea Zaciu consemnând „bătălia” alegerilor de preşedinte al Uniunii, din iulie 1981, pierdută de tabăra scriitorilor socotiţi anti-ceauşişti: „Nimeni - spre ruşinea noastră - n-a făcut măcar gestul de a se recuza, a demisiona ori a părăsi sala. /.../ Niki (Manolescu) e teribil de afectat de laşitatea colectivă de care dădusem dovadă toţi”. (Jurnal, vol. I, Ed. Dacia, 1993, pag. 310-311) Şi cine să-l contrazică pe criticul clujean, când însuşi preşedintele contemporan al U.S.R., Nicolae Manolescu, scrie: „Depun la rândul meu mărturie că Jurnalul este corect, neinfluenţat de umori pasagere ori interese personale...” (coperta IV, Jurnal, 2, Ed. Dacia, 1995). Să apuci „bâta” gomică, să izbeşti viguros în dreapta şi-n stânga, cu iluzia că faci curăţenie în spaţiul public, şi-n Uniunea Scriitorilor în particular, pare un lucru la îndemână. Dar nu este aşa, fiindcă adversarii sunt mulţi, bine organizaţi, dispun de funcţii oficiale gras remunerate, iar amatori de confort material, pregătiţi să pupe, apoi să muşte mâna care-i hrăneşte, se găsesc totdeauna. Şi nu lipsiţi de talent.

Să foloseşti harul divin ca să parvii, să slugăreşti, să te ajungi... Unora le prieşte, nu le pasă, nu le stă în beregată dumicatul Puterii. Şi se dezmeticesc prea târziu, dacă mai apucă!...

(Publicat în revista ARGEŞ, aprilie 2012)

Pink Floyd - Cluster One

Seara de azi, 21.04.2012

Dans macabru - Saint-Saens

Omul cărţii

E parcă semn de normalitate că receptarea unui autor de factura lui Paul Goma ia forma cărţilor despre viaţa şi opera sa. Nu mai departe de ultimul an, trei contribuţii s-au adăugat la bibliografia critică a singurului scriitor român din exil încă neprimit în patrie. (Şi nu vorbesc aci de opozantul care a spălat onoarea noţiunii - şi-a naţiei - de român în câteva împrejurări clar definite istoric, pe care destui trepăduşi de ieri şi de azi opintesc a le strivi sub cizma corectitudinii politice.) A fost mai întâi teza de doctorat susţinută de Ancuţa Maria Coza - Paul Goma. Scriitura disidenţei, publicată la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011. A urmat Aliona Grati - Paul Goma. Iniţieri în textul literar, în colecţia „Cartea care te salvează” - pentru elevi, studenţi şi profesori, Editura Arc, Chişinău, 2011. E simptomatic şi revelator că spirite culturale tinere descifrează fără complexe ceea ce unii critici, mai vechi şi mai noi, au refuzat să observe, anume originalitatea scrisului şi acuitatea percepţiei literare proprii lui Paul Goma. Nu ştiu dacă stilul inconfundabil şi greu de imitat al lui Goma va face şcoală. Probabil nu-i posibil, nici n-ar folosi cuiva. Dar ceea ce trebuie preluat de la Goma, fie şi ad litteram, este credinţa în vocaţia şi valoarea drept mărturisitoare a cuvântului scris. Pentru că, dacă „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, cum spune Evanghelia după Ioan, atunci a mărturisi strâmb prin Cuvântul scris, cum au făcut-o atâţia „scrietori” în perioada comunistă, înseamnă a-l huli pe Dumnezeu. Iar pedeapsa nu va fi uşoară, nici de scurtă durată, ci de şapte ori câte şapte, cum scrie altundeva în Biblie. Şi oare nu suferim noi, cei trăitori în România de zi, blestemul minciunii cu care atâţia falşi învăţători ai neamului, remuneraţi gras de partid, l-au pocit pe Dumnezeu?

Încă bălteşte prin lumea literară românească opinia despre „lipsa de talent” a lui Paul Goma. Directivă a fost stabilită de Securitate, conform unui plan de contracarare a „efectului” Goma, minuţios stabilit (a se vedea Culoarea curcubeului 77 - Cod „Bărbosul”, ediţia de la Polirom sau de la Eagle Publishing-Amazon). Răspândită cu efortul concentrat (divers răsplătit - bani, plecări în străinătate, cărţi în tiraje sufocante, apartamente în vile, gratuităţi, delicatese şi mărfuri de import) al delatorilor de profesie, de vocaţie sau de nevoie, aberaţia persistă, fiindcă unora le este greu să-şi recunoască prostia, altora peste poate să-şi asume felonia. Tuturor acestora vine acum Petru Ursache şi le dă o palmă zdravănă, bătrânească, în buna tradiţie a mentalităţii noastre din veacurile trecute, când a pălmui pe cineva era semn de maximă umilire. N-o face la modul frust, bărbătesc, fiindcă nici nu-i stă în caracter, nici nu-l ţin puterile, la vârsta Domniei Sale, să pedepsească atâtea obraze câte sunt de ruşinat. Profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, conducător de doctorate, Petru Ursache a publicat recent la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, cartea de aprox. 300 de pagini, cu ilustraţii color de Ştefan Arteni - Omul din Calidor. Dedicată, dacă mai e nevoie să precizez, lui Paul Goma, omul văzut prin lentila cristalină a operei sale cu rol paideic (să folosesc un cuvânt consacrat).

Pentru neofitul care ia prima dată contact cu opera lui Paul Goma, sinteza universitarului ieşean este îndrumarul cel mai potrivit. Privirea comprehensivă a literatului cititor a tot ce-a publicat Goma stabileşte direcţiile după care poate fi abordată imensitatea scrierilor. Jaloane sunt capitolele: Scriitorul om - omul scriitor; Când vremea vremuieşte (Jurnal de îngheţ-dezgheţ, Război cu Goma nu se face, Deceniul Goma); Publicistică - Scrìsuri; Bătălia pentru jurnal (o adevărată micro-monografie de analize aplicate asupra diferitelor aspecte ale jurnalului - specie literară sui-generis ce poate include nu doar orice formă de text, ci şi grafică, animaţie, film sau sunet; asta de când poate fi postat online pe internet şi este accesibil oricui, oriunde şi oricând, cu condiţia unui terminal tip computer); Viaţa trăită ca mărturie-document (cu re-evaluarea suferinţei celui închis pentru convingerile sale politice, literare şi chiar pentru faptul de-a fi cerut respectarea Constituţiei României, în vigoare la data conflictului cu organele de stat); Re-profilări literare; Capodopera literară, şi finalul, cu versul unei doine de jale din Basarabia Oliolio, frate răzneţ, pe care nu-l pot cita nici fragmentar, nici integral, deoarece i s-ar frânge tensiunea, scos din context.

Deşi consideră cartea sa un fel de tatonare, Petru Ursache a scris una fundamentală despre un mare scriitor român.

Publicat în LITERE, martie 2012

Florii 2012

...mai multe aici...

Un articol care mă onorează

Semn de Carte - de Gheorghe Grigurcu
Un polemist

Polemica? În pofida aparenţelor, aceasta face parte, ca să zic aşa, „din registrul ideilor gingaşe”. Din care pricină e pîndită de abateri pe care le putem vedea prea adesea cu ochiul liber.

Una din ele e reprezentată de polemiştii „de casă”, ataşaţi unui grup ori înflorind în preajma (în umbra!) unui potentat al lumii literelor. Altă speţă de scris „bătăios” e cu atîtea năbădăi, atît de capricioasă încît nu mai cunoaşte nicio consecvenţă, nicio margine. N-are niciun Dumnezeu. Ce-ai lăudat ieri, spurci azi, ori invers, dintr-o pornire voluptuos-nămoloasă a interesului. Şi, desigur, polemica nătîngă, ce-şi propune, bunăoară, a apăra Muza comunistă, fără să omită a stropi cu noroi, bunăoară, interbelicul. Niciuna din aceste metehne nu se regăseşte în scrisul lui Dumitru Ungureanu. Părînd neafiliat niciunui cerc de interese, d-sa îşi debitează opiniile inconformiste, aşa cum crede de cuviinţă. În chip statornic, criticul ia distanţele cuvenite faţă de marasmul totalitar, ba chiar îl arată cu indexul, ca pe-o boală ruşinoasă (venerică!) pe care au contractat-o destui din autorii mai mult ori mai puţin simandicoşi, în practicarea erotismului lor pervers în raporturile cu partidul unic. Scurt spus, Dumitru Ungureanu are aerul unui om „dintr-o bucată”. Postura de „marginal” pe care şi-o arogă, publicînd cu predilecţie în cîteva reviste de provincie cu profil distinct („Argeş”, „Litere”, „Vatra”), îi acordă o libertate de mişcare pe care feluritele aranjamente şi servituţi (fie şi de „politeţe”) ale „Centrului” ar putea-o impieta cu uşurinţă. De fapt ce înseamnă a fi în „Centru” pentru un analist decît să marcheze centrul panoului de tragere? „Din afară se vede mai bine şi mai departe”, spunea un cunoscut scriitor al nostru din penultimul veac, cînd i-a fost refuzată primirea în Academie. Fiind unul dintre cei ce şi-ar putea lua drept deviză atari cuvinte, Dumitru Ungureanu se pronunţă necomplexat inclusiv asupra unor nume „grele” ori doar de circulaţie, de-atîtea ori tactic ocolite, cu o naturaleţe care nu e grobianism, cu o „punere în problemă” care nu e neapărat anatemă. „Herr Gabriel Liiceanu”, prins la strîmtoare, „dă de înţeles că nu oricine trebuie să aibă copii, nu oricine poate fi cetăţean”, riscînd o comparaţie între carnetul de şofer şi „carnetul (inexistent) de cetăţean, de om care poate avea copii”. Şi, evident pe o altă treaptă, referindu-se la Cornel Nistorescu, criticul observă că acesta n-ar fi cel dintîi jurnalist care „trece de partea cealaltă”, într-un lung şir, de la Pamfil Şeicaru la Emil Hurezeanu. Cu toate că „Preda n-a fost lipsit de-un imens talent”, romancierul a „minţit”, contribuind „din plin la justificarea noii societăţi”. Slăbiciunile acestuia ar fi „explicabile, însă nu şi scuzabile”, deoarece „alţi oameni de litere, mai valoroşi decît Preda şi ceilalţi profitori, au preferat fie tăcerea, fie traiul în sărăcie sau puşcărie”. La fel e căinat Titus Popovici, care avînd şansa a ajunge „o conştiinţă de referinţă”, a ales să devină prototipul „perfect” al „intelectualului comunist”… Însă Dumitru Ungureanu nu e un negativist negru, un „vînător” al valorilor pe care le doreşte cu orice preţ ca trofeu al unei „intransigenţe” dincolo de bine şi de rău. Cele mai tăioase incriminări lasă loc unui set de preţuiri statornice, aidoma unui alibi moral al contestării care nu se produce anapoda. Criticul are alura mai curînd a unui dascăl care-n catalogul d-sale personal înscrie admonestări ca şi propuneri premiale. Corneliu Coposu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Luca Piţu, Sergiu Al. George, de pildă, au parte de o caldă recepţie. O menţiune specială merită atitudinea lui Dumitru Ungureanu faţă de Mircea Eliade, apărat împotriva celor ce-l denigrează acum printr-o motivaţie tulbure: „Tratamentul la care e supus Eliade duce la luptă de clasă –, lupta celor fără de clasă (în sens nobil) contra unuia ridicat prin muncă sîrguincioasă şi viziune măreaţă, nu prin comerţ de tămîie! Nu Eliade legionarul stă-n gîtul trepăduşimii, ci Eliade istoricul şi filosoful care a demonstrat că religia este una pentru toată omenirea!”. Rînduri care, împreună cu cele ce urmează şi pe care nu mai avem spaţiu pentru a le cita, sunt de un vădit bun-simţ.

Dumitru Ungureanu: Alambichoteca,
Ed. Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, 2008, 276 pag.

(Publicat în România literară, nr. 11, martie 2012)

Intermezzo, pe Valea Dâmboviţei

Delaţiunea - critică literară

Există puţine urme de îndoială că Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) n-a fost un scriitor prolific, excelent în toate genurile practicate, inclusiv delaţiunea (nume de cod ca informator al Securităţii - „Anatol Nicolae” şi „Artur”). Eugen Simion, de exemplu, afirma că Ion Caraion este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Textele sale critice, adunate în elegante tomuri, prin anii ‘70, răsturnau scara de valori impusă la nivel de receptare comună. Nimic din ce publica Ion Caraion nu trecea neobservat, nici neremunerat. Cuvântul impunea, poemele şocau prin universul întunecat, criticele prin lipsa de compromis. E drept, omul trăise ani grei de închisoare, viziunea aspră avea justificare. Nimeni nu se îndoia că este bine intenţionat, chiar şi când respingea furtunos vreun star al momentului, bunăoară pe Ioan Alexandru, la care sesiza până şi instabilitatea prenumelui - Ion sau Ioan, cum i se tipărise pe-o carte. Pătimaş, exigent, Caraion era un comunist care suferea acut de pe urma nedreptăţii „alor săi”, deşi tot ei îl reabilitaseră. Trezea încredere, fie să-ţi compună o prefaţă comprehensivă, fie să i te plângi de vitregia vremurilor şi cerbicia regimului. Numai că omul era un Janus, iar cine i se destăinuia risca să intre în colţii cronofagei Securităţi (vezi cazul Steinhardt). Bănuit că joacă dublu, n-a şocat schimbarea taberei, în 1981, nici devoalarea imediată a fragmentelor din „jurnalul secret”, în revista Săptămâna, nici „dezvăluirile” lui Mihai Pelin, post-decembriste. Dar lectura delaţiunilor, în volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc, editura Pro Historia, 2006, este absolut stupefiantă!

Dosarul fusese bricolat înainte ca Arhiva CNSAS să fie accesibilă cercetătorilor Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Sămânţa discordiei fiind semănată încă de la exilarea autorului, orice referire la Ion Caraion a generat discuţii aprinse. Exemplul talerului cu două feţe nu-i singular la nivelul intelectualităţii române, a cărei molfăială simandicoasă de peste o jumătate de veac influenţează negativ conduita publică până azi. Duplicitatea şi lipsa de atitudine fermă, chiar în cazuri flagrante de încălcare a drepturilor omului, sunt caracteristice „elitelor” noastre, atât în perioada comunistă, cât şi după. Dilematic şi echidistant faţă de cine îi asigură „tainul”, punându-se contra doar dacă nu sărăceşte material, intelectualul român a uitat că trebuie să fie permanent în opoziţie faţă de orice putere. Şi de-asta puterea îl tratează cu dispreţ ciocoiesc ori crasă indiferenţă!
Caraion e arhetipul speciei. Că a semnat „pact cu diavolul” când era închis, condamnat la muncă silnică pe viaţă, e de înţeles, poate şi de iertat. Dar, trimis în lumea liberă, agent de influenţă şi culegător „dirijat” de informaţii, n-a rămas acolo, ci s-a întors la stăpân şi-a raportat caligrafic despre ce-a făcut, pe cine a întâlnit, ce-au discutat etc. Dosarul probează că Ion Caraion era convins de justeţea sistemului comunist, pentru îmbunătăţirea căruia întocmea adevărate programe de gestionare (pag. 138-151, op. cit.). Aproape niciuna dintre notele sale informative nu scapă din vedere ţelul superior ce-ar trebui să guverneze activitatea organelor de partid, a Securităţii, a conducerii superioare. Oare cum s-ar fi comportat Caraion într-un post de decizie al sistemului?
Asta se poate deduce. În ţările din jur, cum ar fi Polonia şi Ungaria, scrie Caraion: „s-au petrecut nişte acute divorţuri între Conducerea de partid şi scriitori. La noi încă nu.” (pag. 210). Scriitorimea este „păcătoasă, plină de numeroase metehne, dar de peste 30 de ani susţine cu condeiul său politica oficială.” Datată 14.11.1980, nota respectivă e o mărturisire concisă, ce înlătură mitul rezistenţei prin cultură, vehiculat ulterior de mulţi autori, cine ştie câţi dintre ei colaboratori benevoli ai „Organului”. Evident, scriitorii nu erau naivi: „Realitatea e de privit în faţă: mult-puţina fidelitate a majorităţii scriitorilor dovedită Partidului nu izvorăşte mereu din convingere, ci şi din interes. Este o alianţă rezultată din privilegii şi avantaje: ei mai mint, mai adulează, mai împodobesc zornăitor nişte realităţi pentru că sunt ori au fost mai bine plătiţi şi s-au bucurat şi se bucură de satisfacţii care altor pături sociale şi profesii nu li-s date.” (pag. 180). Ofiţerul care a primit delaţiunea, la data de 25.10.1977, lămureşte: „Materialul a fost luat pentru cunoaşterea stării de spirit din rândul scriitorilor.” Comentariile nu sunt inutile, ci infinite. Duplicitatea şi ruptura dintre scriitori şi popor sunt consemnate de un individ privilegiat. Dacă nu i-ar fi priit cum şi ce trăia, Caraion putea alege exilul cu cel puţin un deceniu înainte. Şi putea mărturisi racolarea ca informator, fie şi-n 1981, nu să mintă (pag. 266-272) că a fost chinuit de Securitate după ce a semnat angajamentul îndeplinit cu râvnă!
Fără să predomine, din notele informative nu lipsesc observaţii „critice” la adresa confraţilor şi a cărţilor acestora, editate uneori „cu nepermisă largheţe”. Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Breban, Eliade, tot exilul (şi-n special Paul Goma) sunt „executaţi” cu sentinţe axiologice, brutal şi direct, sau cu piruete lingvistice unsuroase, ca şi cum turnătorul s-ar fi ştiut el însuşi subiectul altor denunţuri şi-şi lua preventiv măsuri de precauţie. Nu am la îndemână publicistica lui Ion Caraion, să confrunt rapoartele cu recenziile. Dar evidenţa e stridentă: „Artur” amestecă relatarea faptelor (inclusiv zvonuri şi bârfe) cu opţiunile estetice personale, încât, de la un punct încolo, ai senzaţia lecturii unei cărţi de critică, nu a unui dosar cu delaţiuni.
S-a spus de multe ori, în ultimii ani, că informatorii n-ar trebui blamaţi sau condamnaţi, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii aparatului represiv sunt liberi. Că rolul turnătorilor e insignifiant etc. Această părere nu se susţine, citind pasajul (pag. 234) despre acţiunea lui Ştefan-Augustin Doinaş, datată 10.III.1981, când scriitori marcanţi ai Uniunii încercau să alcătuiască o posibilă petiţie către Ceauşescu: „...intervenţia lui Doinaş a avut un puternic efect cu două tăişuri: pe de-o parte a plăcut şi a speriat, ceilalţi abţinându-se de a împinge lucrurile prea departe... iar pe de altă parte a dezbinat şi jignit măcar pe unii dintre cei prezenţi, aşa încât fiecare - la sfîrşit - s-a ferit în fel şi chip să se angajeze a redacta el noul conţinut al eventualului memoriu... Unul pe altul se mânau, care mai de care se eschiva...”. Între cei care se eschivau, nume celebre: Manolescu, Iorgulescu, Hăulică, Eugen Simion, Crohmălniceanu... Iar Doinaş, cum s-a aflat recent, era turnător şi el, unul inteligent, capabil să creeze disensiuni.
De subliniat opinia proastă despre colegi, pe care Ion Caraion o exprimă diversificat: „De felul lor, scriitorii, cei mai mulţi, se caracterizează prin apucături de cafenea, pălăvrăgeli şi flecăreli... Este aproape o particularitate a profesiei...”; „Nu-i poţi deschide porţile unei vile, oricât ar fi el de porc, lui Fănuş Neagu...”; „...la Bucureşti n-ai să auzi pe nimeni spunând că Paul Goma ar depăşi ca talent cu ceva pe alţi 300-400 de scriitori români mai puţin norocoşi până acum la capitolul notorietăţii...”.
...Fraze acide, ce scot în relief psihicul deformat al unui autor care îşi maschează invidia şi dispreţul pentru confraţi sub expresia preocupării pentru soarta patriei. Oare Doinaş, Paleologu, Bălăceanu-Stolnici, Groşan, Antohi, Ioan Es. Pop şi alţi iluştri iscălitori prin documentele Securităţii, foste, actuale şi viitoare personalităţi publice premiate şi elogiate, tot de grija ţărişoarei sufereau? Nu cumva, cum scrie tot Caraion: „...puşi să înfrunte la propriu, iar nu doar pe hârtie, inamicul... nici unul dintre tovarăşii aceştia... n-ar muri pe mitralieră pentru comunism. De murit, ei mor la casierie, nu în tranşee!...”.

Revista Argeş - nr. 3/martie 2012

Ameninţarea trandafirului

Predicţie politică, de bună seamă... Dedicată lui George Geacăr!

Catedrala

O poză pentru D.A.D., din vecinătatea lui L.I.S.!

Îmbrăţişare

Antologia slovenă

Aceasta e coperta antologiei de proză românescă, tradusă în limba slovenă de Ales Mustar, publicată la Sodobnost International, Ljubljana, 2011.
Autorii din sumar: Constantin Abăluţă, Vasile Andru, Cezar Paul Bădescu, Petre Barbu, Ştefan Caraman, Augustin Cupşă, Ioana Drăgan, Alexandru Ecovoiu, Filip Florian, Matei Florian, Horia Gârbea, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cătălin Mihuleac, Răzvan Petrescu, Doina Ruşti, Gh. Schwartz, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Cătălin Ţîrlea, Alexandru Uiuiu, Dumitru Ungureanu.

Povestea unei fotografii

Pe spatele cartonului ce păstrează instantaneul reprodus aici prin scanare, am însemnat următoarele:

„În ziua de 22 martie 1973, clasa noastră.

În această zi, „tovarăşul” NICOLAE CEAUŞESCU a vizitat uzina „Autobuzul” de lîngă liceul nostru. Am fost şi noi (tot liceul), şi am „luat” ca amintire tabloul în culori din mijloc, ceea ce a stîrnit numeroase invidii din partea multora.”

FOTO: GIGI MILEA

Iată şi lista colegilor:

Nicolaie Florea (pe atunci numele „Nicolae” se scria cu i, numai prenumele Cârmaciului fără i)

Lazăr Constantin

Cochinţoiu Mihai

Stanciu Valeriu

eu - Ungureanu A. Dumitru (să fie clar, cu iniţiala tatălui!)

Paţa Silviu

Marin Petre (căruia îi ziceam Patrik, dar nu-i scriu supranumele pe listă)

Marin Tudor

Rotaru Victor

Sperchez Gheorghe

Diculescu Nicolaie (şi prenumele lui Dico tot cu i)

Vasilescu Dan

Borşan Florin

Bogatu Aurelian

Dobre Ionel

Ce s-a petrecut? Ceauşescu făcuse „vizită de lucru” în uzina „Autobuzul”, situată la Piaţa Progresul de pe Şoseaua Giurgiului. Noi am aplaudat şi l-am ovaţionat. Privind retrospectiv, se poate spune că participam la cultul personalităţii, fără s-o ştim. Câţi oameni din mulţimile aduse ştiau? Erau elevi de la liceul nostru şi de la alte şcoli din cartier, erau muncitori de la întreprinderile din zonă, era foarte-foarte multă lume. Fireşte, toţi veniseră „de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, ca-n căsătorie, dar alături cu supraveghetorul-şeful-responsabilul de grupă... Practic, totul fusese ante-organizat. Directivele propagandistice nu erau devoalate public. Alcătuirea societăţii, la vremea dată, asigura prezenţă de 99,98%. Destul popor găsea chiar un prilej de distracţie. Doar cei maturi, nu de-alde noi, tânăra carne de tun!

Pe teren, colectivele ocupaseră locuri distribuite după un plan pregătit prealabil (nu ştiam de cine şi nu ne interesa pe-atunci). Fiecare diriginte răspundea de clasa proprie. Diriginta noastră, profesoara de matematici Constantinescu, era şi secretară de partid pe liceu. Cred că dânsa fusese chemată (sau invitată?) în zona oficială, altfel nu-mi explic de ce noi aveam alt însoţitor, pe profesorul de sport, Rădulescu. Care, cum s-a terminat manifestaţia, a tulit-o la cârciuma favorită, expediindu-ne „la ore” fără să-şi mai bată capul cu noi. Dar noi...

Noi primiserăm în - cum să zic? folosinţă? grijă? păstrare? - un tablou al „tovarăşului”. O prăjină de vreo doi metri, pe care sta prinsă în cleme rama cu spatele din placaj. Portetul „tovarăşului” ERA TIPĂRIT COLOR, pe hârtie lucioasă, cred că şi îmbrăcată în vinilin. Asta constituia o mare noutate! Abia apăruseră astfel de materiale propagandistice. Destul de rare, ca să stârnească interes. Destul de arătoase, ca să trezească moftul de-a poseda un exemplar! Presupun că teribilismul ne-a împins la gestul însuşirii tabloului dat nouă spre agitare. A cui a fost ideea? Cine dintre colegi îşi aminteşte? Eu parcă aş zice că Nicolae Florea, zis Fită, a fost instigatorul, sau Silviu Paţa (care s-a şi pricopsit cu băţul, cum se vede în foto), fiindcă ei aveau cele mai trăznite iniţiative. Nu sunt sigur. Sigur e că l-am luat.

De pe platoul uzinei - parcarea exterioară de unde fuseseră mutate maşinile şi unde avusese loc mitingul - până la liceu distanţa nu-i mare: o staţie de tramvai. Ca să nu fim depistaţi, n-am mers pe Şoseaua Giurgiului, ci, firesc, am ocolit pe străzi lăturalnice. Şi, ca să nu se vadă că am furat ce-am furat, ne-am grupat într-un fel de falangă în jurul prăjinii, purtată în poziţie orizontală. Avansam ca un mol de rugby, ducând „obiectul” între noi. La liceu am scos prăjina din cleme şi-am afişat victorioşi tabloul. Pe cel vechi, obligatoriu în sălile de clasă, l-am dat jos fără vorbă. Ne-a pozat Gigi Milea, care se străduia să-l concureze pe Cornel Lazăr, fotograful nostru oficial. Habar n-am de ce a ratat Lăzărică momentul...

Invidiile pomenite în nota de pe verso s-au iscat imediat, deodată cu răspândirea veştii despre fapta noastră. A fost o adevărată procesiune la noi în clasă. Colegi mai mari şi mai mici ne-au gratulat cu vizita. Şi, fireşte, aproape toţi profesorii. Între care s-a stârnit o controversă fără precedent: să ne pedepsească sau nu pentru gest? Dacă ne învinuiau de furt, răspundeam că-l stimam pe „tovarăşul”, de-aia şutisem poza-i colorată. Dacă ne acuzau de gesturi inadecvate, găseam noi replică, nu ne lipsea imaginaţia. Să ne suspecteze de neglijenţă faţă de materialul „didactic”, nu se putea - doar păstraserăm bine tabloul şi chiar îl doream în clasa noastră! Iarăşi nu am cunoştinţă ce anume s-a discutat în cancelarie. Cert e că, peste câteva zile, tabloul ne-a fost săltat de pe perete - în lipsa noastră! - şi expus în... cabinetul de filozofie! Da, deşi era un liceu industrial, exista aşa ceva! Acolo stăpânea cea mai inteligentă şi zeflemistă profesoară din câte am avut: Brezeanu. Ale cărei muşcătoare ironii mi-aş fi dorit să le reţin, şi probabil că nu le uitam dacă n-aş fi fost eu însumi ţinta lor de multe ori...

Se va fi observat că am pus între ghilimele cuvântul „tovarăşul”. O fi fost vreo întâmplare? Iată ce notam în acea zi de martie, acum 39 de ani:

„22.III.1973.

Două extemporale: la mecanică şi română. Sînt bune şi mă aştept să iau note pe măsură. Timpul trece încet pînă la vacanţă. Dar de-ar trece iute, oare viaţa nu va trece şi ea la fel? Sigur că da. Aşa că mă cufund în jungla Amazonului (Aventură pe Amazon - Ramon J. Sender). După ce citesc puţin, constat că nu-i pe gustul meu. Aşa că i-o voi duce mîine lui Tomiţă înapoi. Tot mai bun e Shakespeare! Iar Visul unei nopţi de vară e o comedie extraordinară...”

După cum se vede, eram şi niţel filosof, şi puţin critic literar... De gustibus! Eram un elev de liceu, domiciliat într-un cămin de grup şcolar, muncitoresc prin excelenţă (specializat în energetică, purta numele „Iosif Rangheţ”, şi fusese construit în anii '50 vizavi de-un liceu cu tradiţie - „Gh. Şincai”), beneficiam de program strict, bilet de voie şi control la poartă ca-n unităţi militare. Mă gândesc, azi, că era firesc pentru un adolescent de 17 ani abia împliniţi să nu acorde niciun rând caraghioşeniei politice (manifestaţia autobuzică) la care luase parte. Poate că nici şotia la care participasem cu clasa nu era importantă pentru mine, devreme ce n-o consemnez. Totuşi, n-am uitat-o.

Şi asta graţie unei fotografii.

LOCUL INTELECTUALULUI

Mi-am pus de mai multe ori întrebarea de ce autori de toată mâna şi de toate vârstele publică în volum articole ocazionale, ce nu strălucesc neapărat printr-o stilistică novatoare, nici nu exhibă nuditatea şocantă a vreunei epocale idei. În urmă cu vreo 15 ani, să zicem, operaţiunea părea de înţeles. Pe atunci încă nu luaseră avânt publicaţiile online, conţinutul majorităţii revistelor era indisponibil pe internet şi obscurizat de difuzarea stupidă, iar Google era o companie înfiinţată recent. Azi, instrumentele de lucru soft şi hardware pot scoate la suprafaţa displayului, pe-un telefon mai performant, orice nume şi orice text indexat de motorul de căutare, în orice locaţie din lume. Autorul poate fi lipsit de grijă în ce priveşte posteritatea. Chiar şi traducerea în limbi străine poate s-o lase în seama vreunui modul automat, a cărui prestaţie dă o idee, măcar parţială, despre conţinut.

Acum vreo 12 ani discutam cu dl. Dan Petrescu pe marginea faptului că articolele domniei sale apar în ziare cu răspândire naţională, însă rămân greu de găsit după ce trec mai multe săptămâni. Dânsul era mulţumit să ştie că textele au impact imediat, ceea ce se putea deduce după reacţiile generate. Am susţinut că, dincolo de actualitatea contextuală, acele texte au o anume consistenţă ce le face rezistente dincolo de coaja fiecărei zile. Mai mult, sunt referinţe obligatorii pentru cine vrea să (mai) abordeze subiectele luate în răspăr cu eleganţă stilistică. Drept care, merită să fie strânse în volum, scutind astfel viitorii cercetători de munca defrişării arhivelor. Care, în haotica noastră ţărişoară, cum se ştie bine - sunt păstrate prost.

Cred că şi asta e o cauză pentru care scriitori şi publicişti români, de la Cărtărescu la Cartianu, îşi adună cu meticulozitate notaţiile zilnice în opuri mai subţiri sau mai obeze, după cum le sunt producţia şi contractul, notorietatea şi editorul. E, totuşi, o diferenţă în a fi publicat la Humanitas ori, în condiţii precare, la Tracus Arte, ca Nicolae Coande. A fi distribuit cu ziarul Adevărul sau răspândit prin expediere poştală, ca Radu Ulmeanu, e altă deosebire. Dar - şi asta trebuie subliniat - diferenţierea e numai la nivel tehnic ori ţine de abilitatea negustorească a editorului, care poate vinde şi cel mai insipid autor ca pe un geniu sau poate rămâne în depozit cu Numele trandafirului (pentru că autorul, profesor de literatură la o universitate provincială, nu vrea să renunţe la citatele în limba latină, cum cere specialistul editurii în romane! Şi cine dracu mai citeşte azi în limba latină?)(chestiunea e strict autentică, iar autorul incriminat, Umberto Eco, a devenit ulterior notoriu şi ca romancier - ca teoretician literar era demult -, tocmai pentru că n-a ascultat de specialiştii editorului).

Lăsând laoparte aspectele pendinte de afacerea cu cărţi, nu de substanţa acestora (cartea e o marfă, de acord; însă conţinutul, dacă există, nu e!), aş spune că motivaţia autorilor noştri de-a strânge publicistica între coperte vine dintr-un soi de frustrare, îndelung reprimată în comunism, şi dintr-un efort de limpezire a personalităţii proprii (cine e capabil de asta). Generaţiile precedente celei optzeciste ştiu foarte bine ce lupte şi ce negocieri duceau cu „tovarăşul plan” editorial. Energia cheltuită pentru apariţia unui opuscul (şi-acela amputat până la desfigurare câteodată) era suficientă să producă alte 2-3-4 cărţi, în condiţii normale. Nici optzeciştii, nici generaţia următoare, zisă nouăzecistă dintr-o simplificare terminologică, n-au apucat să-şi vadă primele plachete când şi cum ar fi dorit. Explicabil, aşadar, de ce azi abundă cărţile fără conţinut, semnate de mulţi scriitori blocaţi de fostul sistem pe traseul debut-afirmare-consacrare. Explicabil de ce unii publică de-a valma proză, poezie, teatru sau mixturi experimentaliste, la nu contează ce editură, şi fără pretenţii de remuneraţie (ba mai aducând şi bani de-acasă), inducând oarecum ideea că dacă nu cer plată, nici nu li se cuvine! Câte dintre aceste cărţi rămâne-vor altundeva decât în bibliografia autorului?

Puţine. Probabil acelea care, dincolo de conjunctură, conţin o pânză freatică generatoare de idei. Şi sigur acelea care, vorbind despre alţii, vorbesc despre autor, despre moralitatea care îl caracterizează. Nicolae Coande scrie, în argumentul culegerii sale de eseuri, Intelectualii români şi curtea regelui, 2011, aşa: „Moralitatea artistului nu ne poate fi indiferentă, mai ales dacă este unul recunoscut şi apreciat, iar în operă am putea detecta urme ale unui defect sufletesc. Atunci, şi cuvântul va fi defect.” Moralist inflexibil N. Coande nu pare să fie. N-are structură monomaniacă, nici apucături dogmatice. Asta se vede în paleta largă a cărţilor comentate, iar textele sale n-au uscăciunea constipată din dările de seamă teziste, semnate indiferent de cine, universitar europenist ori funcţionar tupeist. Expresive, cu formulări plastice şi observaţii generoase, cu puneri la punct indiscutabile, unde e cazul, cu ironii ce fac bine lecturii, textele lui Coande reuşesc performanţa de-a convinge lectorul şi de a-l atrage de partea viziunii autorului. Ba mai mult, chiar de partea opţiunii sale. Pentru că, nu e nicio îndoială: N. Coande optează decis, din titlul cărţii, asupra locului cuvenit intelectualului - anume în opoziţie faţă de orice putere, mai ales cea politică. Intelectualul, spune Coande prin şi printre rândurile cărţii, n-are ce căuta „la curtea regelui”, nici măcar să primească vreo decoraţie, dacă decoratorul nu-i altceva decât un obiect decorativ sau un aventurier îmbătat de responsabilităţile asumate.

„...s-au mai văzut cărţi bune scrise de canalii talentate.” - zice N. Coande. Fără să condamne cartea din cauza canaliei, Coande introduce necesara linie dintre om şi operă. Nu dublul slash, nici linia despărţitoare, ci cratima care uneşte opera de om. Operaţie prin care omul (canalia) nu capătă lustru de la operă. În schimb, aceasta prinde mucegai de la „caracterul” autorului.

Şi nu toţi autorii sunt Dostoievski.

(Publicat în LITERE, nr. 2 - februarie 2012)

RUŞINE !

Sunt scriitori cu nişte ani de activitate înainte de 1989, care - simplu zis - o zbârcesc la bătrâneţe. Îşi apără poziţiile în fel şi chip, se cramponează de scaune & funcţii de parcă istoria (fie ea literară) nu i-a învăţat nimic. Dar sunt şi autori, încă tineri, care luptă (deşi nu par) să ocupe locuri fruntaşe în arealul cultural, făcând jocurile (sau preluând creativ metehnele) generaţiilor precedente.
Nu acuz pe cineva prin acest articol. Ci, să citez din Virgil Ierunca: „...am îndrăznit să scriem cele ce scriem. Nu pentru a da lecţii, ci pentru a ne întrista.” (Dimpotrivă, Ed. Humanitas, 1994, pag. 78) Şi mai întâi spre mine îndrept creionul ascuţit: „Dacă şi-a ales singur subiectul, atunci ne aflăm în faţa unei judecăţi de valoare, unei opţiuni de viziune la care nu mai avem nimic de adăugat” (op. cit., pag. 220). Ierunca avea sub lupă un articol din România literară, iulie, 1984, al criticului Ioan Holban, care „valoriza” proza lui Titus Popovici. „Lucrul e deocamdată grav, dar nu iremediabil”, adaugă Ierunca. Mă întreb dacă nu cumva notaţiile mele despre Eugen Barbu şi Principele său (în Litere, noiembrie 2011) sunt ceva iremediabil. Alegerea mi-o motivez cu polisemia textului, şi cu intuiţia năucitoare despre „Bucuresci, port la Dunăre”! Nu mi s-a părut neglijabil nici autorul, ale cărui atitudini naţional-comuniste au fost taxate la timpul lor, inclusiv de mine (am debutat publicistic adresând... o scrisoare deschisă lui Eugen Barbu, în 1976, pe teme de muzică rock)! Mort fiind, Barbu poate fi studiat imparţial de cine are instrumentele istoricului/criticului literar, necesare pentru evaluarea cărţilor, şi acces la arhive, pentru descifrarea unei vieţi ce ilustrează o epocă nefastă. Cuvintele sunt uneori mai periculoase decât radiaţiile atomice. Scriind, mi-am asumat riscul unei erori, uitând că frazele mele pot cauţiona cartea, şi chiar pe detestatul ei genitor. Mă calmează faptul că m-am lăsat furat de-o frumuseţe stilistică împrumutată şi speranţa că, peste 100 de ani, dacă se va mai citi Principele, va fi datorită calităţilor estetice, nu promiscuităţilor etice ale autorului. Articolul poate fi greşit; dar despre morţi se mai vorbeşte şi de bine câteodată.
Altfel stau lucrurile când viaţa literară în curs înregistrează derapaje uimitoare. Şi când „tânăra generaţie” de literaţi, din partea căreia se aştepta primenirea climatului moral postcomunist, procedează după cutume statuate de „cătanele bătrâne”! Citeam recent comunicatul oficial despre Gala Tinerilor Scriitori, un spectacol desfăşurat în sala Bibliotecii Centrale Universitare, cu sprijinul Ministerului Culturii. În cadrul Galei, s-au acordat diferite distincţii, iar „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul «Cartea de Poezie» a anului 2011”.
Scandalul generat de premiul respectiv în presă (mai puţin) şi pe Facebook (platformă de internet unde se discută liber orice) a fost pilduitor. Dan Mircea Cipariu, organizator, şi-a motivat astfel opţiunea: „...trebuie să fac necesara distincţie între opera şi biografia acestor scriitori (Pop şi Groşan, premiat în altă sindrofie, n.m. DU). În discuţie este valoarea operelor şi nu valoarea morală a scriitorului. Premiate sunt cărţile, nu biografia care a făcut pactul cu Securitatea”. Las deoparte amănuntul că discuţia se desfăşura tocmai în zilele protestelor din Piaţa Universităţii, iar D.M.C. părea că susţine dezideratele morale exprimate acolo. Las deoparte opacitatea unui „tânăr scriitor” care ţinteşte înnoirea Uniunii Scriitorilor, dacă este ales el preşedinte! Formularea din comunicat e clară şi explicită: „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul...”! Deci, NU cartea a fost premiată, ci poetul a fost distins!!! În faţa acestei lipse de gramatică mentală, ce pretenţii de credibilitate să ridice „tânărul scriitor” român, parcă născut deja îmbătrânit în rele?! Ce conştiinţă, ce dreaptă judecată, ce exemplu să ofere el?
Premiile au fost stabilite de juriul compus din Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu. Dintre ei, Daniel Cristea-Enache a apărat distincţia oferită lui Ioan Es. Pop, cu o străşnicie demnă de cauze mai bune. Nu întreb de ce. Nici nu interpretez (psihanalitic) ardoarea de apărător al autonomiei esteticului. Faptul rămâne fapt, de-o tristă (in)actualitate: Daniel Cristea-Enache susţine premierea unui turnător care şi-a mărturisit fapta cu o întârziere de peste 20 de ani! În discuţie, aici, nu este valoarea estetico-literară, spre care deturnează el discuţia, ci actul public de premiere, prin care un personaj detestabil şi nefrecventabil devine, că vrem sau nu, reprezentativ, şi chiar posibil model de urmat!
Nu l-aş fi categorisit pe poetul premiat ca „detestabil”, evit să dau cu pietre. Dar într-un interviu acordat pe Liternet aceluiaşi D.C.-E., Pop evocă întru justificare o discuţie cu propria fiică. La întrebările ei, temătoare, despre vina lui, el răspunde negativ, ceea ce îi dă senzaţia de eliberare, fiindcă fapta „ţine nu atât de vinovăţie, cât de păcat”. Altfel zis, numai Dumnezeu îl poate ierta! Trimiţând chestiunea în mistică, poetul turnător arată că ştie foarte bine despre ce vorbeşte şi e abil în argumentaţie. Însă, introducerea în discuţie a copilului este un fapt absolut descalificant, o degradare morală şi un şantaj sentimental impardonabil, de care cel în cauză nu pare a-şi da seama. Din patetică, pledoaria sa devine jalnică, iar gestul aducerii la cunoştinţa publicului a spuselor fetei este o cruzime greu de imaginat! (Dacă tot pomeneşte de păcat, nu se teme Ioan Es. Pop că păcatul poate să cadă pe capul copilului său?) Mărturisesc, rar mi-a fost dat să simt atâta oroare ca în clipa când am citit motivaţia „păcătosului”! Îmi spun că nu e adevărat, că e un fals... Dar pagina (http://atelier.liternet.ro/articol/11705/ Ioan-Es-Pop-Daniel-Cristea-Enache/Eu-cel-responsabil-cu-viata-mea-asa-cum-a-fost-am-incercat-sa-ma-ascund.html) e deschisă de poza poetului şi încheiată de versurile lui. A căror valoare nu contează.
Tot Virgil Ierunca sublinia (op. cit. pag. 213), apropo de-un articol despre Mihai Beniuc, publicat în 1983, în România literară: „Când Valeriu Cristea scrie în acelaşi registru ca Ion Dodu Bălan (oricare ar fi unele distanţe de nuanţă) înseamnă că ceva e putred în Danemarca moravurilor literare chiar şi printre scriitorii dând dovadă de onestitate intelectuală”. Daniel Cristea-Enache, nepotul şi fiul adoptiv al lui Valeriu Cristea, spune, onest, în deschiderea dialogului cu poetul său premiat: „Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.” (după ce intervievatul şi-a recunoscut colaborarea...)
Nu cred că D.C.-E. a preluat putreziciunea din moravurile literare ilustrate şi de unchiul său. El nu laudă un fost proletcultist, ci premiază şi susţine un poet delator, care şi-a mărturisit fapta în 2011, când chestiunea părea un detaliu teologic. Până şi-n lumea borfaşilor, turnătorii sunt blamaţi, evitaţi, pedepsiţi.
Numai un juriu de scriitori români, şi bătrâni, şi mai tineri, premiază asemenea indivizi! Care, în loc să tacă sau să se pocăiască la vreo mânăstire, se aşază la masă lângă noi şi se comportă ca şi cum nimic nu s-a petrecut!

(Publicat în revista ARGEŞ, nr 2 - februarie 2012)

Februarie 1974

Foto - Cornel Lazăr

13 martie 1974

Foto - Cornel Lazăr

Cravata lui Patric

Foto - Cornel Lazăr
Scriam mai jos despre Patric şi cravatele lui înflorate. Sper că se observă ceva aici...

Singurătăţi

"Soarele... cel trist şi roş..."

...mai multe cadre aici...

Un om luminos

Intrasem în liceul industrial energetic, după un examen sever, aproape ca la facultate. În prima zi de şcoală am ratat deschiderea festivă. Lăsat de tata în gazdă la o familie marginală, demnă de romanele lui I. Peltz, sau mai degrabă ale lui G. M. Zamfirescu, mă împiedicasem în amănunte cărora ulterior le-am aflat farmecul. Farmecul vieţii de mahala. Pe strada al cărei nume l-am uitat aveam să mă chinuiesc un an; şi-am plecat de-acolo în cea mai cumplită zi a vieţii mele. Era (au demolat-o în anii '80) pe lângă Cimitirul evreiesc. Vecinătatea nu-mi da fiori de spaimă nici când mă întorceam noaptea cu tramvaiul de la nişte neamuri domiciliate în Rahova. Umblam febril, cu ochii după fete şi cărţi. Ce romane am scris atunci, aruncate, desigur, în focul din soba de tuci a odăii ce da direct în curtea păzită de-un dulău fioros!

Evident, curiozitatea şi dorinţa de-a circula per pédes, ca să memorez pe unde trebuie să merg spre liceu, adăugaseră ceva suplimentar neîndemânării mele de ţăran aflat a patra oară în Bucureşti. Aproape toţi elevii erau înăuntru. Un profesor postat în uşă îndruma întârziaţii. Să fi fost celebrul Bidihon? Parcă-i văd chelia şi mustaţa veşnic de pază, gata să ne măsoare lungimea părului prin introducerea falangelor în breton şi să ne trimită la tuns regulamentar, la frizeria de peste drum! Am găsit clasa anului I-B la parter, a treia pe dreapta. Uşa era deschisă. Diriginta, la catedră, făcea apelul. Sau ţinea deja o cuvântare bine simţită, de profesoară de matematică şi secretară BOB pe liceu? Ce femeie! Îmi voi aminti cu drag toată viaţa că-i datorez faptul de-a nu fi învăţat „ştiinţa ştiinţelor”! Ba, mai mult, graţie dânsei am şters din memorie bruma de cunoştinţe dobîndite în şcoala generală. Ei, distinsei doamne Constantinescu (tovarăşă nu i-a zis niciun elev, niciodată!), îi aduc mulţumire că-n loc să devin element de vârf al economiei socialiste, am ajuns... ce-am ajuns, şi nu e cazul să insist!

Diriga m-a primit alert şi m-a trimis în banca a treia, rândul de la perete. Băncile aveau două scaune rabatabile. Un loc al celei destinate mie era deja ocupat. N-am apucat să văd sau să memorez figurile colegilor. Doar faţa băiatului de lângă mine. Şi mi-e imposibil să o pot uita. Aparţinea tipului de om numit popular bălan, nu prea lesne de găsit nici atunci, nici acum, când predomină genul brunet, ciocolatiu. Părul de culoarea spicului copt, suficient de lung încât frumuseţea să-i fie vădită, era îngrijit pieptănat, cu cărare pe dreapta. Aşa l-au păstrat fotografiile din acei ani, făcute de colegul nostru Cornel (nu Dinu!) Lazăr, zis Lăzărică, încă de pe-atunci fotograf de modă şi autor de filme underground. Avea ochi albaştri, de-o limpezime fără cusur, neîmpâcliţi de traseul vieţii, sinuos ca multe altele, dar singular prin reuşite. Pielea foarte albă trăda un soi de moliciune a muşchilor, drept care posesorul nu se implica în bătăi caracteristice vârstei; nu-mi amintesc să fi excelat în sport, altfel decât în calitate de portar al echipei de handbal. Sigur purta costum bleumarin, uniforma obligatorie ce putea fi elegantă dacă era întreţinută bine. Colegul meu de bancă, primul meu coleg de bancă din liceu, avea, pot să jur, simţul distincţiei naturale. Nu mai reţin dacă miercuri, 15 septembrie 1971, afişa una dintre ulterior celebrele sale cravate late, cu înflorituri, cumpărate de la Fondul Plastic. Sigur, anii următori, el era unicul dintre noi care purta astfel de piesă vestimentară. Şi ceas de buzunar cu lănţic, şi vestă de culoare neagră, şi multe fleacuri de efect, ce-i veneau bine şi asortat, nu strident, cum ne stătea nouă, când îl imitam. Aşa s-a purtat în tuscinci anii de liceu. Senzaţia transmisă de la prima noastră întâlnire, şi pe care am conştientizat-o recent, era de luminozitate, de om luminos.

Am trăit destule întâmplări specifice adolescenţei, cât să nu le uităm vreodată, dar ne-am despărţit, plecând în armată, ca şi când nu le-am fi trăit. De ce ne-am regăsit peste ani, în 1996, ca şi cum abia ne despărţisem? Răspunsul poate fi bănuit. Din acel an, al presupuselor schimbări politice în bine, ne-am văzut deseori, fără planificare şi fără să ne strângă vreun proiect comun. Iar când a fost să-l putem face, n-a fost să fie... N-a mai fost să fie!

Petre Marin - căci despre el vorbesc - a primit porecla „Patrik” în primele săptămâni ale trimestrului I. L-a „botezat” aşa colegul cu care am stat în bancă restul anilor de liceu, Tomiţă Stoicuţ (azi redactor la o televiziune foarte comercială), cel ce ne-a blagoslovit pe toţi cu nickname-uri (anticipând parcă lumea virtuală de azi), fie prin anagramarea numelor, fie prin americanizarea lor. Patrik a fost unicul care şi-a transformat porecla în renume - Patric Petre Marin. A murit în 8 decembrie 2010, într-un accident stupid. Plecase la filmări pentru episodul următor, al uneia dintre puţinele emisiuni TV care pun în valoare ceva, evidenţiază o reuşită, un gest frumos, o afacere de succes: „Banii noştri”. Iar Patric nu discuta acolo despre bani, ci despre noi, despre ce am ajuns, ce ar trebui să fim, ce am putea să fim...

Lumina omului care mi-a fost primul coleg de bancă în liceu stăruie în ochii mei şi e tot mai puternică pe măsură ce timpul până la reîntâlnirea noastră se împuţinează. Dar eu am încă datorii neachitate...

(publicat în LITERE, ianuarie 2012)

Iarna. "Concept" foto!

...mai multă filosofie d-asta, alb-neagră, pe facebook...

Iarna pe stradă

...mai multe pe facebook, plus un amurg...

Ninsoarea electrică

Vis fără politicieni

Anatol France descrie, în "Crima lui Sylvestre Bonnard", un vis al personajului principal despre o zână. La un moment dat, zâna spune: "Eu sunt ieşită din închipuire. Cineva mă visează şi eu mă arăt! Totul nu e decât un vis, şi fiindcă nimeni nu te visează pe dumneata, Sylvestre Bonnard, dumneata nu exişti!"
Mă întreb - oare pe "liderii noştri" chiar îi visează cineva? Există ei oare în realitate şi merită să-ţi cheltuieşti viaţa descifrându-le gângăveala? De multe ori am această îndoială...
Nu vreau să par înţelept ca un... chinez, că nu sunt. Indivizii ăştia există doar pentru că-i visăm noi! Dar dacă nu-i mai "visăm" (=votăm), este că toate jigodiile astea dispar?
Vă rog să continuaţi, eu cred că am un coşmar...

Stâlpi electrici

...la dorinţa lui Aurel Gherghel, am pus aici câteva imagini luate în 2004 cu un aparat de 3 megapixeli...

Noaptea de 7 februarie 2012

...mai multe detalii pe facebook...

Cine va fi urmaşul lui Băsescu?

Dacă Mihai Răzvan Ungureanu (nu suntem rude!) a fost desemnat prim-ministru, şi va trece, şi va rezista, următorul preşedinte (după amicul meu Băsescu) va fi George Maior!

04 februarie 2012, înainte de zori...

...deşi alb-negru, poza asta e luată la ora 5 dimineaţa, prin fereastra camerei. Apoi am ieşit afară... Adică aici, unde daţi click!

Viscol, 03 februarie 2012

...mai multe pe facebook...

Scrisoare fără dop, adică deschisă

„Băsescu trebuie să stea!

Să stea dracului odată!”

Domnului preşedinte Traian Băsescu,

la Palatul Cotroceni

(unde nu-i vine să stea degeaba!)

Dragă Traiane,

Îmi permit să-ţi vorbesc aşa, la per tu, din câteva motive, pe care sunt convins că le vei pricepe, dacă o să ai răbdare să asculţi ce-ţi citeşte secretara când citeşte cu voce tare ce-ţi scriu eu aci.

Mai întâi, ca vârstă, ne despart vreo patru ani jumate. N-aş putea să-ţi spun „nene”, decât dacă iau în considerare faptul că la băutură ţii mai mult ca mine. Legat de băutură, şi mie îmi place whiskyul, ca şi ţie, nu contează marca, numai să nu-l plătesc eu. Şi îmi place vinul de Murfatlar, plus femeile cu faţa rotundă, sprintene la minte şi fâşneţe în alte părţi ale trupului. Iar unui preşedinte care deseori etalează preferinţe asemănătoare, cum să-i spui „domnule” sau „domnia voastră”? Ce, e Rege?

Apoi, am făcut şi eu parte din Marina Militară, puţin după ce tu te îmbarcasei. Tot în cartierul constănţean Coiciu am fost instruit, şi tot cu pifanii ne băteam la Katanga, poate mai ţii minte cârciuma...

Dar îmi permit să-ţi spun pe nume fiindcă te-am votat la realegere, în 2009, deşi nu m-ai convins niciodată că eşti altceva decât un foarte abil şi descurcăreţ cacealmist, care musai va rămâne pe funcţie. Iar eu vreau să stai dracului pe funcţie! Mi se pare normal să iau apărarea unuia blamat de opinia publică, părăsit de sfetnici, de tovarăşii de prăduieli, de intelectualii de curte, părăsit până şi de Mircea Cărtărescu, pe care l-ai decorat degeaba şi i-ai făcut reclamă gratis! Consider că trebuie să stai din câteva raţiuni de stat, pe care am să le enumăr mai jos:

- Ai inventat celebrul slogan „Aici sunt banii dvs.!”, afişând pancarte pe marginea şoselelor, iar proştii n-au înţeles nici azi ironia. Dacă a mers cu aia, de ce n-ar merge şi cu astea de-acum, gen „modernizarea statului”... Cum să distrugi mai bine, decât modernizând pe hârtie?

- Ai patentat reparaţiile de mântuială pe autostrăzi şi şosele. La cât de multe drumuri sunt azi neterminate, şi la câţi asfaltişti mănâncă din palma ta, cum să laşi funcţia în care ai ajuns, de unde poţi gestiona fără probleme, prin interpuşi, miliardele aflate în continuă volatilizare?

- Ai destrămat CFR, pretinzând că-l faci eficient. Mai e un pic de păpat din ceea ce înseamnă osatura oricărui stat, cum să laşi treaba neterminată?

- Ai pus pe brânci sindicatele încă de prin 1997-1998. Acum, cu noul cod al muncii, faci din muncitorime o marfă de vândut la preţ derizoriu. Nu lăsa treaba neterminată, fă sclavi din ăia care nu ştiu să fure. Merită!

- De flotă nu se mai vorbeşte, parcă nici n-a avut România vreodată aşa ceva. Dar Tarom încă mai funcţionează. Cum dracu?

- Se pare că, iniţial, ai fost exclus de la împărţania domeniului energetic, dar ai recuperat odată ajuns preşedinte. După ce te-ai răstit la „băieţii deştepti”, de credeam că le iei capetele, n-am mai auzit nimic. Acum, că poţi pune motivul privatizării pe seama nemiloşilor de la FMI, este momentul comisioanelor grase la ce-a mai rămas din sistemul sanguin al statului. (Cum ce e aia sistem sanguin? Nu poate să-ţi explice secretara?) Nu lăsa pe alţii să apuce vreo bucăţică, la ce mama dracului te-am ales preşedinte?

- Ţi se datorează, spun cei care cunosc dedesubturile politicii din ultimii 10-15 ani, lansarea la apă a celor mai multe femei, de la omniprezenta Udrea, la uitata Şandru. Ce nu pricep invidioşii sau impotenţii care îţi poartă pică, e că femeile reprezintă partea cea mai bună din populaţia României. Orice statistică în domeniul sportului arată că fetele noastre au câştigat mai multe medalii decât băieţii. Şi-atunci cum să nu-şi merite locurile în frunte? Sunt multe femei talentate la politică, nimeni nu le-ar putea scoate la produs mai bine ca tine! Apropo de-asta, unii te condamnă că ţi-ai împins fiica în Parlamentul european. Eu cred că fata n-a demonstrat tot ce poate. Acum, că are experienţă, merita să fie ministreasă. De Externe cel mai bine. Că se plimbă prin toată lumea. Pe degeaba!

- Ai dreptate în privinţa aurului de la Roşia Montană. Cum dracu să laşi acolo frumuseţe de comoară, pe care generaţiile următoare să o scoată fără cianuri? Nu te lăsa, prostimea o să te creadă când îndrugi minciuni despre locurile de muncă! Te-a crezut mereu! Şi când ai plâns, te-a iertat!

- Ai condamnat cu tămbălău comunismul, în Parlament. Naivii au luat-o în serios, „condamnaţii” au făcut gălăgie până s-au prins că e altă cacealma „stil Băse”. Mai sunt destule de sancţionat viguros, din gură, că nu te costă nimic. Mă mir cum de ai ratat momentul să ieşi primul în Piaţa Universităţii şi, cum ai înjurat sindicaliştii şi pe ziarista aia, să fi înjurat iar sistemul ticăloşit, mogulii, mafia judecătorească, hoţia de prin ministere, birocraţia care omoară România şi tot ce-ai blamat la mişto de când te ştim în politică. De-aia zic să mai stai, că trebuie s-o vedem şi pe-asta: un preşedinte de stat protestând în piaţă contra corupţiei din statul său!

- Ai condamnat mereu, foarte vocal, corupţia; ai fost imparţial cu activitatea procurorilor specializaţi, câtă vreme au făcut ce-ai dorit. Dar tot tu ai recomandat o serie de „aleşi”, care nu s-au dovedit nici mai cinstiţi decât popii, nici mai puţin hoţi ca unii afacerişti din ţări orientale, ce fac averi la noi ca-n 1001 de nopţi. Mulţi primari „garantaţi de Băsescu” au expirat rapid, ca orice marfă contrafăcută. Nu trebuie să-i laşi de izbelişte, aminteşte-ţi doar că destui, corijenţi la matematică, au uitat tabla împărţirii!

- Dar motivul principal pentru care trebuie să stai ţine de fosta calitate a ta, aceea de comandant de vapor. Precum ştim, orice navă avariată, în curs de scufundare, este părăsită de echipaj în ordinea inversă a gradelor, comandantul fiind ultimul care pleacă. Dacă pleacă! Recensământul recent arată că din ţara noastră au „dispărut” deja mai mult de un milion de români. Tu, Traiane, sunt convins că n-ai să abandonezi România până nu pleacă toţi de pe-aici!

Altfel zis, în calitate de comandant, trebuie să rămâi la timonă până când România se duce la fund complet! Atunci ţi-ai îndeplinit misiunea!

01.02.2012

...câteva în plus pe facebook...

Destin anonim

Un istoric „de formaţie marxistă” ar defini anii comunişti ai României drept perioada maximei afirmări a spiritului naţional. Ba, ar susţine cu documente că tocmai atunci s-a desăvârşit idealul nostru de veacuri, cel exprimat poetic în cuvintele „unire-n cuget şi-n simţiri”. Niciodată ca-n comunism statul român n-a fost mai subjugat de ideea unităţii, chiar dacă părţi însemnate ale teritoriului - Basarabia şi Bucovina de Nord - se aflau sub jurisdicţia Uniunii Sovietice. Evidenţa impune: românii nu puteau pleca din ţară când şi unde voiau, nu puteau să-şi facă o casă, o cocină sau un closet fără aprobarea forurilor de resort, nu aveau dreptul nici să mănânce după poftă, nici să se gândească la prostii, iar pământul pentru care muriseră strămoşii constituia „grădină ajutătoare” dată de CAP, nu era al lor de drept. Lucruri ştiute azi, în mare parte.
Se ştie însă prea puţin cum funcţiona aparatul de control şi represiune, Securitatea, „braţul înarmat” al organului suprem de conducere. [În primele două decenii comuniste conducea Partidul; în ultimele două, Secretarul General, Ceauşescu, a cărui desăvârşită realizare a fost preluarea conducerii ca atribuţie personală (a familiei sale)]. Studiile de specialitate sunt scrise în termeni „tehnici”, proprii cercetării social-istorice, şi uneori oferă amănunte ce depăşesc orizontul de aşteptare al cititorului mediu. Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale. Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» - Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011. „Dosarul” se poate rezuma astfel: în urma Tezelor din iulie 1971, ghid de orientare socialistă obligatorie a tineretului, a intelectualilor, a culturii, „organele responsabile” din judeţul Argeş depistează manifestări antisocial(ist)e în felul cum trăia şi gândea un grup de tineri din Piteşti. Mulţi dintre ei aveau preocupări literare, care - în concepţia politrucilor, vezi bine - erau mai periculoase decât cele militare! Ce conta că nu se concretizaseră în texte publicate! Câteva „ieşiri la rampă” (unii din grup jucau teatru de amatori în cadru legal), şi-o singură proză tipărită, a Claudiei Duminică, prompt evidenţiată de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Posibilitatea publicării fiind redusă, tinerilor li se părea necesară o revistă a lor, al cărei nume suna subversiv în capetele de sub caschete dotate cu bentiţă de aceeaşi culoare: „Albastru”. Dorinţă naivă, enunţată în cenacluri literare (două la număr), în discuţii la o cafea sau la vreo petrecere. Intenţiile artistice exprimau o stare de fapt: mentalitatea tinerei generaţii era conectată la ce se petrecea în lume, în Occident, şi n-avea mai deloc aderenţă la ideologia de partid. Or, asta pricepea şi nu-i convenea „organului”, care s-a pus în acţiune după cum i-a dus mintea pe şefii judeţeni. Cu avânt revoluţionar, Securitatea a declanşat operaţiunea în urma căreia câteva destine au fost frânte, câteva talente promiţătoare s-au topit în anonimat (Vasile Iordache, Gh. Cârstea, Nicolae Radu, chiar Ion Toma Ionescu). Operaţiune desfăşurată conform scenariului atent elaborat. Securişti şi miliţeni înarmaţi au surprins „în flagrant” nişte tineri care se distrau jucând poker pe beţe de chibrit. Bruscaţi şi loviţi, li s-au luat declaraţii, majoritatea dictate, au fost expuşi în public la Casa de cultură ca mostre ale depravării, înfieraţi „cu mânie proletară”, exmatriculaţi din facultate (Iordache), daţi afară repetat din servicii (Cârstea) etc. Ce-a rămas?
A rămas o carte compusă din... două cărţi! Prima este una documentară şi documentată din dosarul de la CNSAS, recuperat parţial de Ion Toma Ionescu. Printre filele declaraţiilor şi-n cuvintele rapoartelor de serviciu ale ofiţerilor implicaţi, se oferă demonstraţia faptului că Securitatea a fost, pentru România, un cancer, un factor distrugător al fiinţei naţionale, o purulenţă care, incomplet eradicată, menţine şi azi cangrena. Cine nu credea că planurile lichidării unor concetăţeni - nu mereu la modul propriu, nici duşmani ai regimului - au fost elaborate de mintea diabolică a unuia sau altuia dintre securiştii plătiţi pentru asta, are aici o ilustrare didactică! Pentru condamnarea unor tineri fără producţie literară consistentă, fără sprijin din afară şi fără măcar intenţii contrare ordinii de stat, a fost pus în scenă un „spectacol” de forţă, s-au folosit arme adevărate pentru intimidare şi bani adevăraţi pentru justificarea minciunii. „Justificarea” provenea din turnătoriile unei „surse”, nici azi deconspirate, cu fantezie aberantă, parţial alimentată de ofiţerul de legătură! Dacă s-au mobilizat atâtea mijloace într-un caz minor, se mai poate îndoi cineva ce resurse şi ce creiere au fost utilizate pentru anihilarea unui opozanţi declaraţi, ca Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Al cărui paradox, în paranteză fie zis, se adevereşte cu prisosinţă în cazul de faţă: România comunistă era ocupată de români!
A doua carte aparţine doar fragmentar lui Ion Toma Ionescu, fiindcă include şi opinia retrospectivă a celorlalţi din grup. Este un alt document, de factură poate forţat zis literară: mărturia unui om sensibil, un „suflet de poet” urgisit de vremuri, incapabil să lupte cu sistemul, delicat ca „pasărea ceţii”. Dar... Aici este un mare dar! Omul Ion Toma Ionescu, poetul cu zborul oprit de „înfierarea” publică, ajunge controlor de calitate în uzina „Dacia”, realmente dedicat muncii sale, şi - relevant - este (ales, propus?) secretar de partid al secţiei unde lucra, chiar trimis la „perfecţionare” de-un an (cu plata integrală?), la şcoala de activişti PCR din Craiova, în toamna lui 1989! Incapabil să se opună, omul (poetul) a devenit parte a sistemului! Nu s-a mulţumit să fie doar muncitor onest, a acceptat să slujească Partidul care îl frânsese! Este dovada reuşitei re-educării. Ion Toma Ionescu are onestitatea s-o recunoască, să şi-o asume, probabil s-o şi ispăşească prin cartea de faţă...
Iniţial am crezut că subtitlul „Fenomenul Piteşti 1971” (sintagma aparţine lui Virgil Ierunca, datarea nu), pus de editorul Călin Vlasie, implicat şi el în dosarul „Albaştrii”, este o găselniţă de marketing, o idee forţată ca să dea greutate seriei de fapte şi acte ce-ar putea să pară (şi chiar sunt până la un punct) puerile. Dar Vlasie are dreptate. „Experimentul Piteşti”, petrecut la închisoarea din oraş între 1949-1952, urmărea să obţină re-educarea deţinuţilor, să transforme oamenii „vechi”, creştini practicanţi ai datinei străbune, în oameni „noi”, comunişti de rit sovietic. Sistarea (plus condamnarea ulterioară) n-a şters nici faptele, nici urmările. Urmările s-au manifestat, mai puţin violent, nu numai în 1971. Aşa cum subliniau exilaţii, în primul rând Ierunca şi Goma, românii din ţară trăiau într-o aparentă slobozenie, supravegheaţi prin toate metodele posibile şi supraveghindu-se reciproc să nu iasă din rând. „Patria” comunistă era toată o închisoare, în care se experimenta continuu re-educarea. Niciun preţ nu părea Partidului şi Securităţii prea mare pentru „a păstra unitatea, forţa şi suveranitatea” naţiei.
Ca şi cum acestea se pot păstra altfel decât în libertate!

(Publicat în revista ARGEŞ - ianuarie 2012)

Vidraru, 29 ianuarie 2012

...altele pe facebook...

Efecte secundare?

De atâta "informare" pe televiziuni, a îngheţat chiar şi antena...

Vis(col) de ianuarie

Rural

Noaptea de 24 ianuarie 2012

...câteva în plus pe facebook...

Vise şi coşmaruri

Dorin Tudoran scrie pe blog, legat de prestaţia lui Th. Baconschi: „Statutul de public servant nu constituie un acces la belfereală şi trăncăneală publică. Este o responsabilitate care, dacă nu o respecţi, într-o bună zi se răzbună.” Vise, d-le Tudoran, să respecte (i)responsabilul român asemenea deziderat, el, care se crede întabulat definitiv pe „foncţie”!
În scumpa noastră ţărişoară, unde n-ar fi rău să fie bine, vorba lui Ion Creangă, individul care „s-a ajuns” într-o funcţie publică nu se poate abţine să nu confunde scaunul deţinut temporar cu augusta sa persoană. Incapabil să distingă între egoul din dotare şi fişa postului, proclamă vehemet că DOAR EL DECIDE cine şi ce. Mai toţi indivizii din speţa asta sunt convinşi că democraţia începe de sub ei, cum se spunea pe vremea comunismului niciodată învins. Când eram ostaş, am auzit un colonel, şef de stat major, comandând cu aplomb: „De la mine în jos, toată lumea - culcat!” Oare câţi dintre „ajunşii” actuali nu au asemenea vise? Care devin lesne coşmaruri pentru noi, cei de sub vremi, vremelnici & nemernici...

O ţară... poetică

Dacă până şi Mircea Cărtărescu e de acord ca Băsescu să demisioneze, chiar că trăim într-o ţară foarte... poetică! Vă daţi seama cine o să fie preşedinte interimar? Nimeni altul decât Vasile Blaga, preşedintele Senatului! Blaga, preşedintele României! Hai că sună frumos! Nu mai rămâne decât ca, într-un impuls de autosacrificare spre binele naţiei, actualul prezident să cedeze complet poeziei, poeţilor şi altor esenţe de esenţe, şi să treacă de la whiskyul Chivas la coniacul Ovidiu! Ăsta precis îi vine de hac! Şi-apoi, cu Blaga în frunte, vom deschide sticle multe!

Casa lui Oană

Că tot e sezonul revoltelor... Din această casă, proprietatea lui nea Oană, s-a iscat revolta sătenilor din Cacova împotriva colectivizării, în 1960. Fotografie luată tot în 1985.

Răsărit revoluţionar, 19.01.2012

Dimineaţa de 18 ianuarie 2012

Casa Oanţei

Casa aceasta din Cacova aparţinea sorei bunicului patern, Oanţa. Construită în aceeaşi perioadă cu a noastră, amândouă aveau arca de ciment, prispă de lemn şi înveliş de tablă galvanizată. Taica şi cumnatul său le-au construit în aceeaşi perioadă, anii 1925-1926. Casei noaste îi lipsea frontonul. Despre frumuseţea arhitecturii ţărăneşti tradiţionale nu vorbesc (doar) eu cu admiraţie. Sunt alţii competnţi. M-am născut într-o astfel de casă şi-o visez cu ochii larg deschişi. Fotografia datează din 1985, e făcută cu un Smena 8, film alb-negru Azopan.

Amiaza

Reşedinţa de la Snagov

Într-o zi de toamnă aurie...

Dimineaţa de 02.01.2012

Mă uit şi acum la nuanţele norului acesta cu uimire. Dacă prevesteşte el ceva ce eu nu pot desluşi? Că de când cu previziunile prietenului poet, alea privitoare la sfârşitul lumii (în două acte, trei perdele, cum se preciza meticulos la indicaţiile de regie din piesele teatrale de-acum 150 de ani), aproape că văd semne peste tot... De-aia mi-am şi impus a le fotografia, măcar că după ce se sfârşeşte lumea asta, nu mai câştig nimic de pe urma lor...

Prima mea fotografie

Coperta acestei cărţi este făcută din prima fotografie luată de mine, cu un aparat Leica, proprietatea temporară a vărului Clement. Tata se uită sceptic la prosteala mea, unchiul Ioniţă nu se opreşte să ducă sticla la locul cuvenit. Din toamna acelui 1971, unchiu-meu se va lăsa de băutură, ceea ce-i va da repetate dureri de stomac, ulcere şi alte belele. Aviz amatorilor!
Fotografia s-a pierdut în procesul de tipărire desfăşurat cu mijloace recondiţionate de editura (lui) Marineasa (cel Mic). Am auzit că firma respectivă a falimentat. Sper să nu se întâmple aceeaşi nenorocire şi internetului...

Explicaţia

Videoclipul postat mai jos îmi aparţine, în partea vizuală. Sunt acolo 2 filmări suprapuse în luma key, ambele făcute cu un aparat Nikon D7000, în ajunul Crăciunului. Muzica este compusă, interpretată şi livrată liber pe net de AIEVEA, un supergrup alcătuit din muzicieni români care colaborează în diferite alte componenţe: Vlaicu Golcea, Marta Hristea, Electric Brother, Tavi Scurtu, Uţu Pascu şi Daniel Gontz. Filmul este semnul meu de recunoştinţă pentru muzica lor.

Aievea - Joy of Life

În treacăt...

Trecând azi prin Goleşti şi jucându-mă cu aparatul foto, am remarcat arhitectura gării, de-un echilibru desăvârşit, aş spune clasic. Nu ştiu de ce, mi-am adus aminte de paginile unui Constantin Joja şi G.M. Cantacuzino, consacrate arhitecturii româneşti din veacuri apuse. Oare câţi dintre arhitecţii de azi studiază şi aplică principiile lor? "Oamenii cu bani" constuiesc pagode şi palate în formă de ciupercă, alţii numai viloaie înghesuite una într-alta, ca şi cum le-ar fi teamă să-şi arate urâţenia separat... (Poza de mai jos e luată prin geamul trenului, evident murdar...)

Golesti

Viziunea vizuinii

D-ale lor, ca d-ale noastre... dar ascultati-i...

Încep fiecare an cu lectură din Sabato. Ori un roman complet, ori fragmente. Tunelul este unul pe care trebuia să-l fi citit înainte să scriu Cartea păcatelor. Probabil aş fi scris-o altfel? Nu ştiu. Sigur e ca lectura câtorva fragmente din Sabato îmi dă iluzia că merită să scrii. Dacă ai ce.

Dimineaţa, 2 ianuarie 2012

2012 - la început, pe strada mea