Mahmudeaua nopţii

Onoarea "omului recent" - 2008

 Cazul Antohi-Hoişie în farfuria ICR-HRP 

          În răspunsul dat Hertei Müller, care contesta prezenţa la Berlin a celor doi informatori dovediţi înainte de a-şi recunoaşte ei singuri vina, H.-R. Patapievici scria: “Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.” (Evenimentul zilei, 24 iulie 2008)

Aşadar, dacă înţeleg bine, H.-R. Patapievici a fost obligat să-şi calce propriile convingeri, să-şi cenzureze opţiunile, să-şi terfelească integritatea morală, trecută şi recentă. Pentru ce? Doar pentru a nu discrimina un impostor dat afară cu scandal de-o instituţie europeană, Sorin Antohi, beneficiarul faimei construite pe ştiinţă de carte, dar şi pe minciună şi pe ignoranţă. Escrocând fără jenă o universitate particulară, se poate spune că Antohi este un falsificator al doctoratului, nici măcar un plagiator, ca alte celebrităţi de pe plaiurile noastre! Cum să invoci “înalta ţinută ştiinţifică” în cazul cuiva care îşi atribuie singur titluri universitare neobţinute? Un astfel de individ se descalifică profesional. Pentru totdeauna.

Acordând credit moral şi finanţare unui program propus de particulari germani şi – atenţie! – de impostorul cu pricina, H.-R. Patapievici, în calitate de director al ICR, a antrenat statul român în susţinerea oficială a celor doi turnători dovediţi, maculând atât ideea de instituţie, cât şi pe cea de responsabilitate în funcţie publică. Dar despre morală nu e cazul să mai vorbim, nu-i aşa? Doar suntem stat liberal, şi democrat pe deasupra, deci: ”poziţia pe care am adoptat-o este reafirmarea neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal”, explica filosoficul director.

Pledoariile avocăţeşti ale lui H.-R. Patapievici dau de înţeles că el a semnat cecul de finanţare împotriva convingerilor sale profunde. Avea la îndemînă o soluţie foarte simplă să evite fractura conştiinţei, situaţia penibilă şi tot scandalul ulterior: DEMISIA! Însă demisia, nu-i aşa, implică onoare... Onoarea omului recent pare să fie o himeră. Şi se află, pesemne, în Utopia, teritoriu studiat de Sorin Antohi...

Tot în luarea de poziţie provocată de scrisoarea Hertei Müller, H.-R. Patapievici se (şi ne) întreabă: “Cât de durabilă e vina informatorului?” Răspunsul e unul: vina turnătorului e durabilă atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască (sau ba) turnătoria. Turnătoria nu-i un gest inocent. Forţat sau deliberat, a adus profit unora şi multă durere altora. E peste puterea turnătorilor să-şi recunoască vinovăţia? Se consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor bine-situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie că nu sunt ei cei mai răi dintre cei răi? În spaţiul public, ei trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!

De ce nu are România o lege a lustraţiei (la care Europa Unită nu cred că se opune, cum zice H.-R.P.; Cehoslovacia a adoptat-o parcă din 1990!) a demonstrat Vladimir Tismăneanu, în Evenimentul zilei din 30 iulie 2008. Invocarea aspectelor filosofice şi religioase pe care le-ar implica problema ridicată de Herta Müller pare o diversiune menită să deturneze discuţia de la obiect. Iar obiectul e acesta: H.-R. Patapievici a antrenat o instituţie oficială în susţinerea celor doi turnători, făcând ca statul român să pară imoral şi incompetent în a-şi administra problemele interne.

Întrebarea finală: “Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?” trimite la celebra “Fără violenţă!”, lozinca de tristă pomenire a lui Augustin Buzura, înainte-mergătorul lui H.-R. Patapievici la şefia ICR. Nu trebuie să le facem nimic: doar să le spunem în fiecare zi şi cu fiecare ocazie că sunt ceea ce sunt: pietre de moară la beregata statului român! Mai ales cei care dau lecţii şi se pretind elită. Este de-o banală evidenţă că activităţile turnătorilor, complicitatea lor cu foştii securişti şi activişti, azi funcţionari ai statului, au tras şi trag societatea înapoi, ţin România în stare de confuzie, corupţie şi jaf. Aşa încât, nu-i de mirare că pledoaria patapievicioasă pentru lege şi neutralitate morală pică în gol: nu poţi fi neutru într-o societate bolnavă moral, decât dacă eşti rău intenţionat, incompetent, bezmetic, habarnamist, înfumurat, geniu de largă recunoaştere judeţeană etc. Un stat fără asumarea şi aplicarea unei legi morale minime, chiar nescrise, în ciuda tuturor acuzaţiilor posibile de discriminare, nu e decât o corabie şubredă condusă de-un marinar beat!

          Eu nu cred în zvonistica dezlănţuită în jurul personalităţii excepţionale a lui H.-R. Patapievici, cum c-ar fi băiat de securist-kaghebist. Nu cred în complicităţile ascunse la nivelul înalţilor funcţionari ai statului şi-al elitelor conducătoare. Nu cred că H.-R. Patapievici s-a simţit obligat faţă de “prietenul” Sorin Antohi, doar fiindcă acesta ar fi intermediat cândva traducerea şi editarea unei cărţi în limba engleză, pe banii miliardarului caritabil Soros. Nu cred că H.-R. Patapievici, pe vremea când era în consiliul CNSAS, i-a acoperit pe Sorin Antohi şi pe alţii, ale căror dosare au zăcut nedezvăluite doar pentru că erau “de-ai noştri”, şi “nu era momentul...”. Nu cred că Ştefan Augustin Doinaş, turnător dovedit, a contribuit la cacealmaua numită “urmărirea lui H.-R. P. de către căpitanul Soare”, doar pentru a-l împinge pe actualul director al ICR într-o poziţie favorabilă pe eşichierul politic. Nu cred că, pus în faţa evidenţelor ce-i incriminează (i)moralitatea şi (in)competenţa în povestea Şcolii de vară, H.-R. P. s-a lăsat antrenat în diversiunea numită expoziţia streetart de la New York (da, cea cu poneiul roz, unde, după opinia mea, are dreptate).

            Eu sunt convins că, după ce-şi va face un examen de conştiinţă, aşa cum a făcut-o în 2000, când a susţinut public candidatura la preşedinţie a lui Ion Iliescu, H.-R. Patapievici va produce gestul de onoare şi va demisiona de la conducerea ICR. Nu fiindcă a greşit strident, sau pentru a-şi lăsa duşmanii personali în ofsaid. Dar s-ar putea ca mâine-poimâine să se vadă obligat de funcţia sa “neutră moral” să aprobe fonduri pentru vreo grădiniţă de toamnă în care este invitat Marian Vanghelie sau vreo facultate mintală unde o să conferenţieze C. V. Tudor. Că pot găsi şi ei nişte instituţii străine în stare să le recunoască înalta competenţă ştiinţifico-fantastică! Şi cum amândoi sunt contribuabili la bugetul statului, de ce să n-aibă dreptul să fie finanţaţi de ICR?

(N.B. august 2012: HRP n-a demisionat, dar nici nu şi-a reconsiderat poziţia în problema informatorilor dovediţi. De unde suspiciunea că e mai mult decât băiat de securist - e unul dintre ei, cei bine şcoliţi şi competenţi, puşi la locul potrivit. Asta nu e neapărat ceva rău pentru statul român, iar rezultatele ICR sunt mărturie că acolo unde cineva îşi face treaba, treaba se vede. Dar de ce-o fi amestecat ICR în povestea demiterii lui Băsescu? Ei, de ce! Păi, dacă astea au fost ordinele! Cât despre virtute... Mai degrabă virtuozitate! Halal ne-a fost!)

O metaforă

Deşi circulă pe internet ca o curiozitate, ceva distractiv, de râs ori de produs ironii după mintea şi dispoziţia privitorului, fotografia alăturată spune atât de multe că ţi se blochează raţiunea.

Este în primul rând, aş zice, ilustrarea „motorului” existenţial ce guvernează specia umană - anume, acumularea de avere. Citesc parcă, dincolo de zidul improvizat şi mobil, disperarea omului sărac lipsit de mijloace adecvate să care povara, teama că se poate întâmpla să-i pice vreo cărămidă, şi-i greu de crezut că ar putea s-o recupereze singur, furia că vehiculul este impropriu şi defect - priviţi roata din spate, dezumflată, dar cu geanta nouă, nichelată... Dar omul asta are, şi cu asta e grijuliu - altfel n-ar fi aşezat pe portbagaj acea cârpă şi n-ar fi prevăzut furca roţii dinainte cu sârme suplimentare de rezistenţă. Că a pus acel sac între cărămizi, pe unde trece braţul drept, e normal, doar nu era să-şi julească pielea inutil... Mă amuză sfoara legată de coarne. Oare ce susţine? Cărămizile nu, alt obiect nu se vede... Felul cum sunt aşezate cărămizile arată inteligenţă. Omul nu-i nici prost, nici vreo hahaleră de „meşter” din speţa aşa de abundentă pe plaiurile mioritice. E doar un om sărac în plin efort de eliminare a pauperităţii. Oare câţi ani i-ar fi necesari să-şi atingă ţelul? Sau câte generaţii?

În al doilea rând, văd aici o metaforă ce parcă n-ar necesita explicitare. Adunăm fiecare dintre noi atâtea şi atâtea lucruri, facem case, palate sau bojdeuci, îngrădim spaţiul dintre noi şi ceilalţi cu gard sau cu un Zid. Dincolo de Zid, ce se vede? O şapcă albă, picioarele în papuci scâlciaţi, şi-n rest - nimic din Om...

Şi tot dincolo de acest Zid mobil, ce pluteşte parcă prin toată istoria umanităţii, se văd un arbore şi nişte tufişuri înverzite, un gard de nuiele (alt gen de Zid!), şi acea bornă de piatră, ce pare un soi de lingam, sau vreo divinitate specifică Indiei, ţara unde a fost luată fotografia...

Să mai înşir cuvinte mi se pare de prisos...

Republicatele (2)

Înjumătăţirea preşedinţilor

Încrederea în cei care conduc o maşină, o firmă, o ţară este slăbiciunea mea. Recunosc. Mai ales faţă de politicienii ajunşi la putere şi cu votul meu am o săbiciune. Dacă oamenii ăştia vor în frunte, îmi zic, pesemne că asta ştiu ei să facă mai bine - să conducă. Dar de ce oare unii mă fac să-i detest?

Ca să-l detest pe Ceauşescu, mi-au trebuit - de la majorat - opt ani. Maturizarea nu-i un proces rapid, nici obligatoriu. Ceauşescu „esprima” numai bune intenţii. Cum să nu-l cred? (E drept, prin 1975-1977 puneam public la îndoială „centralismul decizional”, cum se spunea pe-atunci, numindu-l „totalitarism democratic”, dar făceam asta cu citate din „învăţămintele” lui Ceauşescu, ca să mă apăr de orice interpretare contrarie!) Prin 1986, am visat de mai multe ori că particip la revolte populare, încheiate cu - cine să mă creadă? - împuşcarea „cârmaciului” exact dinaintea cinematografului din Găeşti!

Pe Ion Iliescu nu l-am votat niciodată. La 20 mai 1990, puhoiul adepţilor săi mi-a tăiat orice poftă de-a pune ştampila - şi a fost mai bine, fiindcă aş fi votat pe liberalul... i-am uitat numele! În 1992, degeaba l-am ales pe contracandidat. Deşi am văzut repede încotro se (şi ne) îndreaptă politica lui Iliescu, i-am acordat minimul de încredere pe care mi-e greu să-l sustrag „aleşilor” populari. În 1994 mi se acrise de-a binelea de minciunile puterii. Aşa am ajuns să fac un fel de campanie electorală pentru Emil, căruia - să-mi fi cerut - i-aş fi dat chiar viaţa! (Vorba vine, exagerez!)

Dar n-au trecut doi ani de când l-am votat pe Emil, şi simt cum scârba îmi îneacă respiraţia, ruşinea mă face să-mi ascund opţiunea, dezgustul mă împinge în pustie. Circul anti-corupţiei, teatrul popularităţii (est)europene, mistificările prost ambalate, comedia guvernelor „constructive” care duc ţara de râpă, sfidarea salariilor pentru parlamentari, cortegiul lingăilor „obiectivi”, nepotismul „competent”, vizitele inutile peste hotare - ce să mai adaug pentru a sublinia dezamăgirea, sictirul, greaţa?

Mi-am pierdut răbdarea şi speranţa. Nu mai cred în Emil. Jumătatea mandatului său marchează, pentru mine, pierderea încrederii în „oamenii din fruntea ţării”!

Cotidianul, septembrie 1998

Notă: Asta scriam în 1998. De ce oare în 2008 (când am reluat articolul în volumul Alambicotheca) este la fel - sentimentul faţă de preşedinte, faţă de politicieni, faţă de cei care ajung la conducere şi cu votul meu? Parcă e vreun mister aici...

Republicatele (1)

Din cartea (pre)Facerii, cea de după Ion

La început a fost Iliescu. Şi Iliescu era la Televiziune, şi Iliescu era Televiziune. Toate prin El şi Ea s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El şi Ea.

Şi Televiziunea era cu Poporul şi Poporul era cu Televiziunea şi toate erau Unul şi se numea Iliescu. Întru El erau viaţa şi speranţa şi lumina oamenilor şi când El lumina întunericul poporului Său, întunericul nu-l cuprindea.

În prima zi a făcut Iliescu Frontul Salvării Naţionale. Şi a văzut că e bine. Şi apoi a făcut Iliescu Partidele. Şi iar a văzut - că nu este bine, dar nu mai putea da înapoi, că altfel nu putea afişa pluralismul şi opoziţia parlamentară în străinavaluta cea mult râvnită de acoliţii săi. Dacă le-a făcut, ele s-au răzvrătit contra Creatorului, ca orice creaţie divină.

Şi răzvrătindu-se partidele contra Creatorului lor, au făcut demonstraţie şi au cerut să nu fie minţite şi să se respecte legământul către popor din noaptea de 22 decembrie 1989. Şi Iliescu le-a cerut să nu-i pună sula în coaste. Ci le-a pus-o El lor, a doua zi, când abia de-au scăpat cu viaţă.

Şi Iliescu a spus că nu există partid comunist. Şi pe urmă a spus că nu e bine că nu există partid comunist. Şi a fost aşa, că nimeni nu mai ştia ce e cu acel partid care puţin a fost, mult a rămas la cârma României, iar acum nu mai este!

Şi Iliescu n-a spus că nu mai există Securitate. Şi Securitatea cea susţinătoare de partid şi de putere a Statului în Stat s-a prefăcut în SRI şi s-a pus în slujba Mântuitorului ei.

Şi a făcut Iliescu lege electorală în care a păstrat funcţia de preşedinte al ţării, nu şi funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri. Şi n-a suspendat Constituţia comunistă pentru a nu fi acuzat de Fraţii cei Mari de la Răsărit că a răsturnat regimul. Şi n-a recunoscut vreodată că Monarhia a fost înlăturată prin lovitură de stat, nu prin voinţa poporului.

Şi a stabilit Iliescu alegeri apropiate pentru a nu pierde capitalul tele-revoluţiei şi pentru a nu da timp partidelor să umble pe picioarele lor, ci să depindă de pofta sa. Şi au bârfit şi au murdărit oamenii lui Iliescu pre acele partide, iar Poporului Său au dat ceva de mâncare, aşa cum dai armăsarului grăunţe până îi pui şaua şi-l încaleci. Aşa a câştigat FSN-ul lui Iliescu alegerile din Duminica Orbului.

Dar Poporul lui Iliescu fusese ţinut în întuneric şi nu-l interesa lumina învăţăturii şi n-avea deprinderea democraţiei. Ci acest popor înfometat şi-ar fi păstrat grumazul în jug şi ar fi primit robia pe mai departe dacă i s-ar fi îndestulat pântecele.

Ci numai o mică parte din popor, ce-a iscodit cu mintea şi a căutat cu inima, ieşind parţial din întuneric, s-a revoltat împotriva lui Iliescu şi a ocupat buricul ţării protestând non-violent.

Iar Iliescu s-a supărat tare că Poporul nu e unit şi-a numit pe protestanţi „golani”. Şi n-a vrut să-i vadă în ochi. Şi aceşti revoltaţi au purtat pe piept ocara lui Iliescu, de s-a dus buhul în toată lumea, chiar şi la Academia Franceză, unde era golan fruntaş Eugen Ionescu, marele răzvrătit. Şi de atunci s-a despărţit calea lui Iliescu de a Poporului său.

Şi pentru că revoltaţii au păcătuit prin nesupunere înaintea Lui, a chemat Iliescu mânia Sa - „forţele democrate” - pentru a apăra guvernarea Sa. Şi au izvorât „forţele democrate” din adâncuri cu bâte, lanţuri, topoare şi lopeţi, şi au pedepsit pe nesupuşi, bătându-i, omorându-i ori arestându-i fără motiv, inclusiv pe studenţii aflaţi la examene. Şi a mulţumit Iliescu forţelor Sale pentru ajutorul dat la înscăunarea Sa, şi le-a aşezat pre ele la mare cinstea Sa - trimiţându-le la muncă şi nedându-le măcar mâncare din destul. Te miri, Popor sărman, cum de-a răbdat pământul aşa netrebnicie? Te spaimă, Popor, de neştiinţa ta - că pământul se cutremurase mai înainte!

Şi s-a văzut Iliescu îndepărtat de străinătatea mult râvnită şi hulit de lumea ce o amăgise cu (pre)facerea Sa demagocratică. Şi cu mare caznă au nevoit de au dat înapoi de la năravul Său. Dar în loc să grăiască adevărul, a început să ţeasă covor de minciuni, ca predecesorul Său întru (ne)lege, în speranţa - deloc deşartă - că străinăvaluta va călca iarăşi pe plaiul românesc. Şi n-a fost tocmai aşa.

Şi s-a răspândit duhul neîncrederii în Poporul lui Iliescu şi tot mai multe glasuri s-au ridicat din Popor împotriva Sa. Şi Iliescu n-a putut răbda una ca asta. Şi pentru că acum nu mai putea chema „forţele democrat-înfometate” să aducă Poporul la ascultare, Iliescu a hărăzit pedeapsă Poporului Său. Şi prin copilul de suflet mult-iubit, Petre Roman, a liberalizat preţurile produselor şi-aşa inexistente, înainte de legiferarea statutului proprietăţii şi fără să permită concurenţa cu firmele străine pe piaţa autohtonă a „agenţilor economici” locali.

Iar Poporul se perpelea în jale şi lipsuri şi foamete şi scumpete şi se ruga la Iliescu să-l ierte, că-i va înălţa rugăciuni şi jertfe şi-i va zidi şi temple. Ci Iliescu nu vroia să mai audă glasul Poporului Său, şi-l îndemna, ca şi predecesorul Său în scaunul de preşedinte, la muncă.

Aşa a pedepsit Iliescu Poporul Său şi şi-a întors faţa de la el.

Dar şi Poporul şi-a întors faţa de la Iliescul Său!

- septembrie 1990 -

Contrapunct

N.B. Deschid cu acest articol, publicat în toamna lui 1990, în revista Contrapunct, pe când redactor-şef era Liviu Ioan Stoiciu, şantierul transpunerilor online a ceea ce n-a fost cuprins în vreo carte.  

Cronica unei prietenii ucise

- versiune scurtă, pentru internauţi -

În 2005, Dumitru Augustin Doman, un ziarist pe care îl cunoşteam de vreo şapte ani şi cu care băusem de câteva ori, considerându-ne prieteni, m-a invitat să scriu la Argeş, revistă editată de Primăria Piteşti, prin Centrul Cultural.

În 2007, DAD a fost angajat la Centrul Cultural, pe un post de redactor pentru care eu n-am concurat ca să-i ofer lui o şansă în plus de-a avea o slujbă.

În 2009, DAD a ajuns - ştie bine în ce context - redactor-şef al revistei Argeş. Am spus întotdeauna că el e potrivit pentru asta, nu eu.

În 2010, am fost desemnat aproape fără voia mea, redactor-şef. După o singură lună de „şefie”, am cedat „funcţia” lui DAD, subliniind încă o dată că lui i se potriveşte.

În 2011, DAD a obţinut ca premiul revistei Argeş pentru Opera omnia să-i fie dat lui D.R. Popescu, fost preşedinte (neales de breaslă, ci numit de Partid!) al USR în anii '80, fost membru al CC al PCR, fost vice-preşedinte al CCES, fost membru în alte comitete şi comiţii. Pe Radu Cosaşu, Norman Manea sau Augustin Buzura, propuşi de mine, nu i-a considerat demni de acel premiu.

În luna mai 2012, după ce revista Argeş a primit finanţare de la AFCN, DAD a oferit aceluiaşi D.R. Popescu o rubrică, fără să se consulte cu niciunul dintre cei care, la data respectivă, figurau drept consilieri editoriali ai revistei: Nicolae Oprea, Marin Ioniţă şi eu.

Am spus, şi susţin, că dacă a premia opera unui fost înalt demnitar comunist înseamnă a recunoaşte o posibilă valoare literară, a-i oferi rubrică permanentă echivalează cu resuscitarea spectrului ce încă produce greaţă multor scriitori, a căror memorie nu s-a şters. Şi că este un regres pentru Argeş, revistă ce se conturase treptat ca una eliberată de fantomele trecutului compromis.

Am scris un articol „contra” lui DRP, ca să-i dau lui DAD ocazia de-a ieşi din ceea ce el numea „imposibilitatea de a-şi lua vorba înapoi”. Publicând articolul meu, el se spăla pe mâini de imposibilitate. Publicându-l pe D.R. Popescu, Doman spală un cadavru. Un cadavru politic.

Citind articolul, DAD m-a acuzat că-l... lovesc în coaie (de unde ipoteza că DRP este ceva echivalent cu testiculele lui DAD!), că îl condamn la sinucidere, fiindcă - după ce doi ani n-a dus un ban acasă - acum, când s-au primit fonduri şi are ocazia să recupereze, eu îi stric aranjamentele!

Am refuzat să particip la ceea ce DAD consideră că e luptă pentru ciolan, nu interesul revistei Argeş. N-am vrut să-i dau motiv de sinucidere (destul că-i oferă Băsescu!), nici ocazia să mă cenzureze. Am retras articolul, ca şi coparticiparea mea - cu titlu de consilier - la prostiile lui DAD.

Am comunicat ce se întâmplă lui Şerban Foarţă, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu şi Al. Cistelecan, scriitori pe care eu i-am invitat să scrie în Argeş, oameni a căror opinie contează pentru mine. Nu i-am cerut vreunuia să înceteze colaborarea.

Nu am cerut niciunui alt membru al Uniunii Scriitorilor să NU scrie în Argeş. Dimpotrivă, am solicitat lui Nicolae Coande, Florin Iaru şi Cecilia Ştefănescu, la recentul Bookfest, să trimită câte un text pentru revistă, luând de bună promisiunea lui DAD că orice contribuţie se plăteşte cu minim 100 lei.

Domnul DAD, fost prieten, afirmă, în discuţiile cu amici comuni, că l-am ameninţat cu moartea. I-am spus doar - şi cred - că el a ucis prietenia dintre noi.

În două e-mailuri trimise mie, mă învinuieşte că telefonez de zor scriitorilor să boicoteze revista lui, şi că urmăresc, pesemne, să-i iau locul de redactor-şef.

Domnul DAD, fost prieten, poate debita orice minciună despre ce-am făcut sau ce crede el că vreau eu.

Dar, ca să nu existe umbră de îndoială asupra celei mai jignitoare, anume că eu aş îndemna oamenii să nu publice în revista piteşteană, rog prin acest text, pe TOŢI SCRIITORII ROMÂNI SĂ SCRIE ÎN REVISTA ARGEŞ!

14 iulie 2012

Pink Floyd - The Great Gig In The Sky

Case vechi de Bucuresci

...mai multe pe facebook...

La zi(d)

Nici să te sinucizi nu mai poţi de-acum încolo, fiindcă imediat se va găsi cineva să te acuze că... l-ai plagiat pe Adrian Năstase!

Tandreţea unei nopţi de iunie

Cum se numeşte această floare?

 

...mai multe aici...

 

...alt oraş, alte balcoane...

(dedicate poeţilor Geacăr) 

 

...Bucureşti, balconeşti...

 

...vechi case de prin Bucureşti... 

Pink Floyd - Marooned v.2 bw

Noaptea, toate lăcustele sunt verzi!

O roză-nfloreşte suavă...

 

...mai multe pe facebook...

- a se vedea în full-screen -

CALINIC ZIDITORUL

Încep cu o mărturisire. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am participat la o adunare a preoţilor din protoieria ce include şi casa mea. Venind vorba despre mutilarea oraşului nostru, am cerut prea-cucernicilor pre-(şi prea)laţi să iniţieze repunerea în drept a bisericii din centru. Cum? Fie demolându-se blocul pe după care zeloşii comunişti locali au pitit vechea clădire (lichidând totodată şi parcul înconjurător), fie deschizând lista de subscripţie pentru zidirea alteia, eventual una demnă de-un oraş - nu mic, nici fără forţă economică la data respectivă. Aprobându-mă cu priviri chiorâşe, brusc-stânjeniţii popi s-au poticnit la întrebarea, spontan pusă de unul dintre ei, pentru ei: „Da, dar cine o să slujească în acea biserică?” De parcă asta era piedica!

Şi asta a fost piedica, mă gândesc azi, când am pierdut nădejdia că se va şterge aberaţia. Oricum ai străbate oraşul Găeşti, de la est la vest, de la nord la sud, n-ai să găseşti lângă strada principală, necum în centru, vreo biserică! Oraş blestemat? Nu cred. Mai degrabă oraş condus mereu de nepricepuţi, buni la orice, numai la gospodărit urbea nu! Iar dacă edilii comunişti pot invoca „vitregia vremurilor” apuse (fără credibilitate, fiindcă alte două oraşe vecine, Titu şi Topoloveni au păstrat bisericile la loc de cinste), cei de azi n-au scuză. Nici una!

E greu să-mi domolesc aversiunea indusă de trecătorii pe la putere ce continuă mutilarea oraşului. Nu am, din păcate, bunătatea şi calmul Arhiepiscopului Calinic, ale cărui amintiri m-au îndemnat să scriu textul de faţă. Extraordinar om, providenţial slujitor al Bisericii Ortodoxe Române! Scurt spus, şi fără ocolişuri: cel care semnează Calinic Arhiepiscopul cartea intitulată Toată vremea-şi are vreme, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, vol. I-III, 2010-2011, va fi rânduit la loc de cinste sub numele de Calinic Ziditorul. Mi se pare a-i fi fost predestinată zidirea, re-zidirea, re-sfinţirea de biserici, repunerea în funcţiune a delicatelor şi atât de fragilelor mecanisme ce mişcă viaţa obştei călugăreşti, cu toate ale sale! Faptele pomenite, de la zidirea bisericii din satul Tioltiur, comuna Corneşti, judeţul Cluj, la refacerea bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, au fost duse la bună împlinire chiar pe timpul stăpânirii hidrei comuniste, jivina pusă pe demolat. N-a fost singur în această muncă, pe care a consemnat-o în scris. Documentată cu fotografii, cartea consemnează frugal un destin admirabil, poate o voinţă divină...

Să zăbovim oleacă asupra calităţii literare a scrisului Înalt-Prea-Sfinţiei sale. Calitate este din belşug, iar un critic de meserie va dezghioca sâmburi de artă, cu tropi în buna tradiţie a literaturii creştin-bizantine. Se remarcă, fără greutate, că elementul principal care, să zic aşa, impregnează firul amintirilor, precum vopseaua natural vividă lâna ţesăturilor manuale din mânăstirile de maici, este harul povestitorului de strană aleasă şi de filiaţie uşor detectabilă. Ion Creangă este numele care îţi vine în minte, citind întâmplări mirabile din copilăria petrecută în Cracăul Negru, la o zvârlitură de piatră de mult-mai-cunoscuţii Humuleşti. Iată câteva titluri de capitole, ce sunt tot atâtea proze într-un rând: În tinda Paradisului; Spovedania cu omletă; Am înfipt condeiu-n grindă; Minunile „sfintei” măsline; Balena şi mântuirea; Răbdare de diamant; Însurătoare cu Psaltire; Cuvânt bun ca roua dimineţii; Baba furată şi colectiva falimentară; Să fim un pic şi „ecumenici”; „Găzduşagul” lui Dumnezeu; Morcovii de beton; Campania de cuminţire; Găina şi oul bucuriei; Când sicriul este mai lung decât groapa; O droaie de anonimi; Cascadorie monahală... Calinic Prozatorul reuşeşte să surprindă, în puţine cuvinte, trăsăturile ce evidenţiază un om, fie simplu mirean, fie înalt ierarh. Ticuri verbale, ticuri comportamentale, gesturi-cheie, detalii din gama acelora ce te urmăresc viaţa întreagă, toate privite cu căldură şi în culori deschise, dovedind profunzime şi înţelegere sufletească. Povestitorul Calinic are - şi asta se citeşte din felul cum îşi deapănă istoriile - o sinceritate jucăuşă, o încredere neţărmurită în om, văzut ca entitate de sorginte divină, depozitar inconştient al unui bob aurit de înţelepciune, de la care poţi învăţa ceva, cu condiţia să ai dispoziţia necesară, inima deschisă şi mintea chitită spre bine. Până şi-un individ rău intenţionat poate oferi o lecţie sănătoasă de viaţă, iar dacă i-o revelezi, cu răbdare şi tact, păcătosul se poate îndrepta! Unui popă invidios, Calinic Atotiertătorul îi găseşte scuza sărăciei. Unui „torţionat în puşcăriile comuniste... şi torţionar la rândul său” (vezi vol. II, pag. 36), ajuns prin „grija” Securităţii, stareţ la mânăstirea Căldăruşani, îi află circumstanţe atenuante în biografia chinuită. Inimă de piatră să ai, şi tot se umezeşte când vezi atâta credinţă că natura umană poate fi esenţialmente bună! Cât despre „distribuţia pe căprării”, iată cuvântul moralistului: „Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au niciun soi de confesiune.” (pag. 296, vol. I)

Discuţia nu se poate păstra în perimetru strict literar. Nu permite substanţa cărţii înseşi. Calinic, preot, călugăr, stareţ, arhiepiscop, aşterne în pagină faptele sale în primul rând, cu delicateţea de a nu se împinge pe sine în lumină. N-am aflat asemenea poziţionare epică în prea multe amintiri, jurnale sau mărturisiri semnate de personalităţi din diverse domenii. Undeva, Calinic observatorul, cititorul firii omeneşti, spune că eul este „duşmanul” cu care fiecare dintre noi avem de luptat. Direcţia luptei o ştiu cei care ţintesc binele general-uman, şi nu perfecţioniştii de dragul perfecţiunii, care aşteaptă ipocriţi aplauze pentru smerenia lor. De aici se deschide o dezbatere, cu sumedenie de argumente teologice, filosofice sau etice.

M-a impresionat un amănunt ce pare puţin credibil, dar care poate fi verificat în documentele vremii. Scrie Calinic Arhiepiscopul în volumul III, paginile 80-84, despre Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, care a ajutat din plin la restaurarea mânăstirii Brâncoveni, judeţul Olt, grăbind lucrările la începutul anului 1989 pentru că - zice femeia de la ţară: „...se schimbă vremurile. Şi nici noi nu ştim cât mai trăim, că nu suntem veşnici aici pe pământ.” Şi de n-ar fi adevărat, e bine găsit pentru explicarea atitudinilor duplicitare, atât din perioada comunistă, cât, mai ales, din cea următoare. Duplicitate care, orice s-ar spune, e blestemul naţiei române...

Nu voi încheia notaţiile mele de cititor cusurgiu fără să ating un aspect care încă doare, anume relaţia dintre clerul ortodox şi poporul păstorit, în regimul comunist. S-a scris foarte mult pe tema asta, cu acuzaţii şi recriminări nesfârşite. „Să arunce primul cu piatra cine se ştie nevinovat!” sună preceptul creştin. E un alt fel de a spune că judecăţile trebuie făcute nominal, fiecare având a răspunde numai de faptele proprii. Dar când cei ajunşi în fruntea treburilor lumeşti ale slujitorilor dumnezeeşti se cramponează de tăcere, impunând-o şi asupra documentelor compromiţătoare din arhivele Securităţii, negociate politic şi exploatate în stil caragialesc, poate fi linişte între credincioşi?

Pilda personală, culeasă din viaţa ierarhului Calinic, aşa cum şi-a depănat-o, este relevantă. Să-i judeci pe alţii e uşor, mai ales când nu ştii câte li s-a dat să ducă. Să te judeci pe tine, e tare, tare greu!... Calinic Arhiepiscopul, Prozatorul, cel care, cu numele de Calinic Ziditorul, va fi aşezat la locul cuvenit, nu oferă soluţii, nici învăţături, nici oarba iertare. Pentru că în cartea amintirilor sale pluteşte, ca Duhul Sfânt peste ape, singura certitudine: deasupra noastră e Dumnezeu, iar căile lui sunt neştiute... 

(Publicat in revista Argeş, mai 2012)

Verde crud

 

...mai multe pe facebook...

PINK FLOYD - MAROONED