CHIBIȚOTRON

 Autografe

Să fie oare un semn de bătrânețe prematură faptul că nu mai găsești în bibliotecă volume pe care vrei să le consulți într-un moment de inspirație ce reclamă steroidul inocent al citatului semnificativ? Îmi amintesc o constatare a neuitatului poet Emil Brumaru, scrisă pe Facebook (unde avea atâția urmăritori încît l-ar fi făcut invidios pe orice candidat la președinție). Puțin înainte să atingă (și să se stingă la) 80 de ani, el băga de seamă că îi vine mai ușor să cumpere un exemplar nou al unei cărți, decât să o regăsească în piramida neregulată de opuri ce-i umplea habitatul. Așa am pățit și eu de câteva ori, pricopsindu-mă cu dubluri de cărțulii obscure, unde zăcea - știam bine dintr-o lectură precedentă - un pasaj interesant ce-mi solicita sinapsele pentru vreun articolaș neplătit. Da, dar când cauți și nu găsești o carte cu autograf, demn de reprodus exact, eventual ca imagine xeroxată, ce faci? Cât să răscolești rândul unu, doi sau trei de pe rafturile îngrămădite cu iluzii că poți deveni mai înțelept și mai înțelegător, rafturi acum prăfuite de nemilosul timp? N-am un răspuns.

Nu mi-s vreun scriitor într-atât de cunoscut ca să mă agreseze cititorii, cerându-mi autografe pe volumele de restrânsă circulație (fie ea internetică). Totuși, am fost pus în situația (ingrată pentru feldeința mea) să scriu dedicații pe - și să semnez cu jucată modestie lirică - vreo pagină de gardă sau de titlu. Și de fiecare dată m-am simțit stânjenit, deoarece postura mi s-a părut cam teatrală. E clar, nu mă caracterizează niciunul dintre sinonimele vedetismului. Asta e, fără comentarii!

Nu mi-a prea plăcut nici să cer autografe, însă n-am refuzat prilejul, dacă s-a ivit. Încă îmi amintesc cum și când l-am luat pe primul. Era în 13 iulie 1973 și treceam prin fața fostei librării „M. Sadoveau”, pe bulevardul Magheru din București, locul de promenadă al tinereților mele. Într-o vitrină, am văzut expuse zece exemplare ale unei cărți, Sub cerul Heniului, scoase de Editura Militară. Numele autorului, Ion Th. Ilea, nu-mi spunea nimic. Nu-i citisem altă carte, nu-i întâlnisem iscălitura prin paginile revistelor literare pe care pridideam să le cumpăr și să le răsfoiesc, nădăjduind să-mi văd și eu producțiile prozatoristice pe acolo. N-aveam intenția să pătrund în magazin, deși ora de lansare era iminentă, iar mie întâlniri urgente nu-mi figurau în program. Am intrat pentru că, ieșit de la filmul românesc Conspirația, ce rulase în cinematograful alăturat, m-am pomenit într-o ploaie de vară, caldă, însă neplăcută dacă-mi uda hainele subțiri. În eleganta librărie, un public îmbătrânit aștepta cuvântul de deschidere al distinsei șefe, o doamnă blondă și cam planturoasă până și pentru gusturile mele puerile. Un - pe atunci - renumit scriitor militar, Ion Grecea, a prezentat cartea lui Ilea, iar eu am adăugat o cifră numărului solicitanților de autograf. Rețin aproape complet ce, cu litere tremurate, mi-a scris bătrânelul acela ațos, sfrijit și bărbos, care nu se sfia să-și afișeze viciul fumatului în poza de pe ultima scoarță (încă se mai permiteau fotografiile scriitorilor autohtoni pe coperte!): „Tânărului Dumitru Ungureanu, căruia îi doresc un drum luminos în viață și multă fericire.” Nu l-am mai văzut vreodată pe (ulterior am aflat) delicatul comunist ostracizat în perioada interbelică, însă nu-i pot uita figura ascetică. Prozele incluse în volum, Sub cerul Heniului și Stegarul împărătesei, citite rapid în troleu sau în tren, n-au revărsat asupra mea impresii nemuritoare. Doar locația - comuna Prundul Bârgăului - mi-a stăruit în minte ceva mai mult, dintr-un motiv nebănuit: de acolo provenea indimenticabilul Valeriu Bârgău, nume nelipsit în publicistica literară valahă, spre sfârșitul anilor 1970 și-n deceniul următor.

A mai trecut aproape un an până când, tot în acea librărie, am obținut un foarte dorit autograf de la cel mai iubit dintre scriitori: Marin Preda. Zgârcenia lui celebră i-a îngăduit totuși să adauge, lângă semnătură, data - și aia aproximativă: Martie 1974. Ce să mai zic?! Tot în 1974 am capturat autograful lui Adrian Păunescu. Motivul pentru care m-am năpustit acolo (unde l-am văzut și pe Eugen Barbu, atunci încă în relații de amiciție cu șeful revistei Flacăra) n-are nevoie de explicații: Păunescu era în vogă, liceenii în erecție! Am cedat volumul Repetabila povară după câteva luni, la schimb cu Povestirile lui Vasile Voiculescu, unei admiratoare înfocate a poetului tată de trei fete născute în același an (a se vedea jurnalul Constanței Buzea, prima lui soție). Dedicația (pro)clama: „Altui fiu de țăran!” Îi cerusem să-mi scrie „unui fiu de țăran”, fiindcă tata (ditamai electricianul cu vreo 20 de ani vechime, categorie maximă de salarizare) ofta mereu, ca văduv al pământului luat, nu dat la CAP. Misterul acelei formulări mi s-a părut evident, facil. Mi-e și jenă să-l descâlcesc: dacă eu eram alt fiu de țăran, celălalt nu era însuși Păunescu, așa cum s-ar putea crede, ci vreun hăbăuc aidoma mie, mai norocos plasat la rând!

(Revista Argeș - nr. 4/2025) 

TERAPIE NARATIVĂ - nr. 1/2025

 21 DE GAROAFE ROȘII

Pot scrie acum, fără teama de a greși, că o cunoșteam pe Victorița Bucșănescu de când era copilă. Se născuse în același an cu soră-mea, fix șase luni mai târziu, în 13 decembrie. O ciudată simetrie între familii ne apropiase afectiv. Predestinat sau nu, părinții noștri aveau vârste egale: mamele, din Morteni amândouă, fuseseră colege de bancă în școala primară, iar tații ─ leat 1930 ─ făcuseră o parte din armată împreună. După acea parte, tata, ca nepot de primar liberal, ajunsese în Dobrogea la batalionul de construcții civile, de unde a ieșit calificat în meseria de electrician, iar nea Ion Bucșănescu ─ și el din Morteni, poreclit Oică Scandal, o figură de neuitat ─ fusese grănicer în Banat, unde nu se știe ce misiuni executase, dar îi provocau încă, în anii ‘70, crize de furie soldate nu de puține ori cu scene de violență în familie sau bătăi crunte cu vecinii. Cu trei ani înaintea Victoriței se născuse fratele ei, de-o seamă cu mine, botezat Victor. Cred că e lesne de priceput din ce cauză amândoi copiii purtau același nume: nașa lor era Victoria, zisă Vica lui Chestie. Și,-n acele timpuri, voința nașilor era sfântă: ce nume îți alegeau, pe ăla îl purtai...

Victor și cu mine trecuserăm clasele V-VIII între aceiași ani, 1967-1971. El la A, eu la B, fără să ne ciocnim nici la trăznăi, nici la întreceri sportive, nici la învățătură. Și nici mai târziu, când eram flăcăi, nu ne-am întretăiat drumurile pe la poarta vreunei fete. Am intrat amândoi la școli în București: eu în liceul energetic, el într-o profesională, unde s-a calificat lăcătuș de mecanică fină. A primit repartiție la uzina cu același profil, situată pe lângă Obor, apoi s-a căsătorit, a avut două fete și s-a stabilit în capitală. Explicabil prin ce-am trăit fiecare, i-am pierdut urma în deceniul ultim al regimului comunist. Cumva, când eram mici, copii prea puțin știutori de necazurile celor mari, ne simțeam rude fără să fim. Deși nimeni din familiile noastre nu scăpase vreo vorbă, se părea că Victorița și cu mine suntem sortiți ─ sau „meniți”, așa se spunea în sat ─ unul altuia. Noi înșine aveam impresia asta, măcar că n-o recunoșteam, nici nu ne-o mărturiseam. Până pe la sfârșitul clasei a VIII-a, mergeam unii pe la alții cu plăcere și nerăbdare. N-aș scrie că întâlnirile degajau căldura bătăioasă a întrunirilor dintre rude apropiate, veri sau frați. Însă ceva deosebit le nutrea, fiindcă mereu aveam senzația că atunci când merg la Bucșănescu, împreună cu soră-mea, e un fel de sărbătoare. Nu se petrecea nimic deosebit. Stăteam de vorbă toți patru, fără să ne „discriminăm” surorile, cum se întâmpla cu alții/altele. Uneori povesteam părinților ce e prin colțul nostru de sat, alteori ofeream detalii despre unele treburi din familie, măcar că foarte rar eram întrebați, pe un ton nesemnificativ. De obicei, soră-mea și Victorița găseau mai multe să-și spună și se trăgeau într-un colț al camerei sau în curte, la umbră, șușotind voioase ca două vrăbii, în timp ce Victor și cu mine disecam paginile ultimei cărți citite, prioritar de aventuri. Țața Marioara (zisă, nu știu nici azi de ce, Garofița) ne făcea gogoși umplute cu dulceață de prune sau de caise. Nu era cine știe ce delicatesă, totuși n-a lipsit vreodată, nici în zilele de post, pe care le țineam cu oarecare îngăduință. La fel ne făcea și mama, cât a trăit: gogoși mititele, cu miezul plin, tăvălite prin zahăr pudră, ușor vanilat. Ei nu-i ieșeau gogoșile umplute cu dulceață și, după multe încercări, a renunțat să le facă. Dar celelalte, rotunde și pufoase ca o jucărie, n-aveau egal! Sau poate exagerez eu...

Până pe la 14-15 ani, când pubertatea a învins complet copilăria corpului meu, n-am văzut în Victorița decât o prietenă oarecare a sorei mele. Nici prea frumoasă, nici prea isteață, deloc interesată de ce mă pasiona, ca să încep a-i povesti amănunte și, eventual, să-i câștig atenția. Și, fiindcă era cu trei ani mai mică decât mine, nu mi-a trezit fantezia erotică, nici n-a captat dorințele mele secrete. Au fost alte fete sau femei, de vârsta mea sau mai mari decât mine, la care visam excitat, fără să ajung a le atinge măcar. Iar cele de care m-am lipit, mai mult cu mintea decât cu trupul, se încadrau în categoria „intelectualelor”: obișnuiau să citească romane și cărți de poezie, ba mai și scriau versuri în manieră populară ori naiv rimate, ca-n Baladele și idilele lui Coșbuc sau Pastelurile lui Alecsandri. Una dintre ele, Teodora, din clasa paralelă, A, mă luase de-a dreptul în stăpânire simbolică, fără să ne fi sărutat vreodată sau să fi discutat despre asemenea delicate chestiuni. Pur și simplu, pe când eram în clasa a VIII-a, am început să ne trezim în fiecare pauză alături, vorbind cu patimă despre diverse subiecte, mai totdeauna de pe poziții opuse, fără nicio legătură cu ceea ce azi s-ar numi feminism, machoism, woke, political correctness etc. Era ceva natural să ne contrazicem. Asta, bănuiesc, era și magnetul care ne ținea aproape. Și, cum amândoi eram buni la învățătură, premiați pe locul întâi, ideea că suntem făcuți unul pentru altul plutea în aer mai consistentă decât orice mireasmă animală sau vegetală. Dar, după clasa a VIII-a, am plecat fiecare în alt oraș, admiși prin examen la licee industriale. Ea în Pitești, eu în București. Ne întâlneam în vacanțe, cu la fel de intensă plăcere a discuției contradictorii și cu evidentă lipsă de interes erotic. Pe mine, scăpat în dulcea cloacă a depravărilor bucureștene, atitudinea mândră și principială a Teodorei mă făcea să zâmbesc. O aprobam în tot ce spunea, mai puțin ─ de la o vârstă încolo ─ în chestiunile sexuale (net diferențiate de „eterna problemă a dragostei sau a iubirii”). Mi se părea că sunt deștept nevoie-mare susținând că „poți întreține relații sexuale” fără să implici inima, ca depozitară a iubirii, iubirea fiind cel mai frumos, mai bun și mai înălțător sentiment pe care îl poate avea sau trăi un om. Teodora mă contrazicea cu atâta ardoare, încât lăsa impresia că mă provoacă să o dezbrac, să o violez, să etc., etc. Și, cum eu nu știam pe atunci să deosebesc adevărul de realitate (nu că azi aș ști!), debitam tot soiul de prostii, încercând să o duc în punctul de unde, până la pat, n-ar mai fi fost cale de întors! Privind înapoi, fără mânie, trebuie să consemnez amănuntul crud: Teodora nu m-a interesat fizic niciodată. Doar intelectual. Iar la tinerețe, intelectualitatea ține până într-o noapte, cel mult două. Când, după noaptea aceea, într-un pat de hotel fiind, i-am spus fostei colege, lungită lângă mine ─ care fusese femeie, nu fată mare, cum îmi dăduse de înțeles în atâtea ocazii mai înainte ─ că drumul meu în lume e altul, reacția ei a fost previzibilă:

─ Drum bun, cale bătută, băiete! Ce-am avut, și ce-am pierdut!...

Mă apropiam atunci de 23 de ani, terminasem armata, lucram deja la IRE (ulterior RENEL, Electrica ș.a.m.d.) și destinul mă împinsese în alt oraș decât cel în care Teodora, căpătând apartament de la întreprinderea unde adunase deja 4 ani la vechime în câmpul muncii, se aștepta să merg după ea, țesând și relațiile necesare să mă angajez acolo. Ca multe altele în viața mea, n-a fost să fie!

Victorița nu mă așteptase. Ce-i drept, nici nu se măritase când eu am încheiat serviciul militar și, dornic să-i fac pe plac lui tata din motive ce nu-și au loc de explicație aici, m-am stabilit acasă, în Cacova, intrând în serviciul pentru care mă pregătisem 5 ani: electrician exploatare stații electrice. N-o mai văzusem de la moartea mamei, când se ținuse alături de soră-mea, ca să-i aline durerea. Îmi aminteam vag silueta subțire, cu pieptul strâns și șolduri înguste, aproape o scândură de fată, așa se definea genul ei de feminitate. Tot ce remarcasem atunci era părul lung, drept, negru și des, peste care pusese un batic sau o basma de culoare cenușie. Și ochii albaștri, atât de curați și luminoși de parcă erau decupați din cer și lipiți pe globurile ușor exoftalmice. Nu știu dacă atunci, la înmormântarea mamei, Victorița avea piele albă și mată, așa cum am observat imediat că are, în prima zi când ne-am reîntâlnit, o zi de octombrie din toamna lui 1978, înainte de Sf. Dumitru. Îmi lipsește expertiza în domeniul epidermei feminine ca să pot emite vreo ipoteză apropo de existența unor procese la nivel celular, capabile să genereze asemenea prospețime, finețe și răceală fierbinte, dacă pot folosi acest oximoron banal; dar, onest vorbind, nici nu interesează cititorul, cum nu m-a interesat nici pe mine, atunci. Un fapt e clar: femeile cu pielea albă m-au atras fără excepție. Că n-am avut parte de ele, sper că se subînțelege... Poate că nu e tocmai convenabil din punct de vedere narativ să spun că nici de Victorița nu am avut parte ─ sau, în fine, nu am trăit ceea ce se deduce din expresia „a avea parte” ─; interesul acestei povestiri rezidă în alt detaliu al vieții celei mai bune prietene a sorei mele...

Pretextul ca Victorița să ne viziteze în acel octombrie uscat din 1978 era legat cu ață albă. L-am uitat. Tata nu era acasă, nici mătușa noastră, Dada, care ─ văduvă fiind ─ locuia cu noi. Era o zi cu soare blând și ceva nori subțiri, vegetația din grădiniță părea leșinată de lipsa ploilor, dar nu se uscase. Am scos trei scaune din bucătărie și le-am pus la umbra mărului bătrân din fața casei. Soră-mea a făcut niște cafele tip ness (încă se găsea Brasileiro la borcan), să ne stârnească la taclale; pe urmă a pretextat că are de lucru nu știu unde în vecini, și m-a lăsat cu Victorița, să-i povestesc aventurile marinărești, mai mult citite și închipuite, decât petrecute. Ne cunoșteam de suficientă vreme ca să n-am reticențe în a discuta cu ea aproape la fel cum pălăvrăgeam cu altă rudă. Totuși, nu eram atât de... Cât pe ce să scriu „aerian”; dar mă gândesc la un termen apropiat de serviciul meu militar: poate „plutitor”, poate „navigator” ar fi potrivit aici, dacă n-ar fi total inexact. Am fost radiotelegrafist la Comandament, în Mangalia, marinar de coastă, de uscat; ni se zicea în derâdere „marina călăreață”, și cumva pe drept: un pluton de șoferi îngrijea mașini de luptă dotate cu stații de bruiaj sau radiolocație. Trecusem prin destule întâmplări ca să am cu ce suci mintea unei fete de 19 ani care nu ieșise din satul natal decât până în orașul aflat la 13 kilometri, oraș în care absolvise 10 clase și se aștepta să lucreze la una din fabrici sau la cooperativa de confecții, dacă...

─ Dacă nu mă mărit până atunci! ─ a zis Victorița, zâmbind stânjenită de-un gând ce-i rodea creierul, inima și toată ființa.

─ Cum adică? Te măriți? ─ am întrebat într-o doară, incapabil să arăt mai mult interes, dar mușcat de microbul îndoielii pitite sub gândul: „Nu cumva mă testează? De ce-a venit să mă vadă, că doar n-a chemat-o soră-mea, asta e clar, nu pleca aia de aici dacă...” ─ Și cine e alesul? ─ am continuat. ─ Sau e secret?

─ Îl știi, e Rodu lui Tichie...

M-a pufnit râsul. Nu din cauza numelui sau a poreclei. În fapt, băiatul ─ mai mare decât mine cu un an ─ se numea Radu Ștefan. Radu era numele de botez, îl alintaseră, firesc, Rodu, iar Tichie era porecla de familie: spuneam Ai lu' Tichie când voiam să-i nominalizăm în sat, așa cum alții spuneau Ai lu' Bășică, atunci când voiau să ne arate pe ai mei și pe mine.

─ Nu râde, că nu știi ce e pe capul meu... ─ a zis Victorița, și-o clipă am crezut că e vorba de felul de-a fi al tatălui. Știa tot satul că nea Oică este violent, scandalagiu și lipsit de milă față de ai săi. Probabil că starea lui de nervozitate s-ar explica prin ceea ce se cheamă criza vârstei mijlocii (se îndrepta atunci către 50 de ani), mai ușor de înțeles pentru locuitorii orașelor decât pentru țăranii ocupați cu pământul. Însă nea Oică nu era un țăran, deși lucra ─ ori mai bine zis se ocupa cu de toate la CAP, fără să aibă o meserie anume. El era persoana desemnată să rezolve orice problemă, și chiar o rezolva. Câți bani îi aducea asta, n-aș putea spune. Mult după 1989, când s-au aflat unele detalii secrete din viața alor noștri, mi-a fluturat pe la ureche informația că nea Oică era informator al Securității, poate chiar angajat civil. Așa explicau niște consăteni atitudinea și faptele lui. În 1978 însă, astea nu se discutau public și era exclus să vorbesc eu cu Victorița. Care mă privea lung și precis, ca și cum aștepta din partea mea o inițiativă, o salvare, un sfat potrivit. Iar eu, orbit de fantasmele mele, abia mai târziu ─ mult prea târziu ─ am înțeles...

─ Al naibii Rodu, ce noroc de fată frumoasă are!... ─ am început să înșir cuvinte care sunau a gol dacă le-ai fi ciocănit cu degetul critic. Nu mai rețin cât sau ce am îndrugat, însă nu uit nici azi că Victorița făcea fețe-fețe, înroșindu-se ori albindu-se în obrajii netezi, după cum îi picau la inimă palavrele mele. O lăudam, o „făceam din vorbe” pe fata din fața mea, în loc să o iau în brațe și să o sărut, cum desigur, se aștepta. Ce a înțeles ea din pălăvrăgeală, habar n-am, nu m-am întrebat. Când a venit soră-mea, Victorița s-a ridicat și-a plecat, aruncându-mi peste umăr o privire grăitoare, al cărei mesaj n-am știut să-l deslușesc pe loc.

A urmat un an de întâlniri oarecare, când la noi acasă, când prin sat, la vreo nuntă. Eu n-am mai mers la ei, fiindcă Victor se stabilise în București cu serviciul și nu se cădea să dau de bănuit că umblu după sora lui, chiar dacă părinții păreau să aștepte o mișcare în acest sens. Alta era fata cu care mă afișam public în acea perioadă și toată lumea care ne cunoștea ne întreba când o să ne vadă căsătoriți. Învățătoare, apoi profesoară, cu facultatea absolvită la FF (fără frecvență), mă atrăgea puțin fizic, mai degrabă intelectual: citea și scria poezie, și mesteca tot restul de preocupări culturale încât părea de la sine înțeles că ne potrivim. Dar nici ea n-a fost să fie, iar dacă aș retrăi situația de atunci, n-aș mai pierde timpul pe la poarta ei... Faptul că mergeam des la București, unde mă formasem intelectual și culesesem primele încurajări că am ceva talent literar, îmi ținea moralul sus și iluzia că pot face saltul necesar către editarea unui volum de povestiri. Alcătuisem sumarul și transcriam conținutul pe foi A4, folosind o coală liniată dictando așezată dedesubt ca să păstrez rândurile drepte și marginile fixe. Speram ca manuscrisul meu să fie acceptat de editură. Nu l-am dus, aflasem între timp că doar dactilograma „bătută la 2 rânduri” se admite și la concursuri, și în redacțiile revistelor consacrate. Le-a impresionat doar pe prietenele mele din sat, inclusiv pe profesoara titulară de română care mă aprecia de când eram elevul ei în școala generală, fiindcă dădeam semne de oareșce aptitudini... Nu-și imagina asemenea demers caligrafic tocmai la un electrician ca mine!

Și Victorița mi-a lăudat efortul. Cred că era primăvara lui 1979, înainte sau după Paști. Făcusem curat în casă, fiindcă nu mai aprindeam foc în sobă, mirosea frumos a iarbă crudă, înflorise mărul din grădiniță și noi stăteam la masă, tot la o cafea ness, iar soră-mea plecase nu mai știu unde, în timp ce mătușă-mea, Dada, trebăluia prin jur, fără să ne deranjeze. Nu mai știu cum a venit vorba despre „pasiunea” mea pentru scris. Cred că Victorița m-a stârnit și m-am simțit mândru să-i arăt cea mai recentă ispravă scripturală, ba chiar i-am și citit câteva pasaje din povestirea 44 de gherlani, explicându-i șmecheriile folosite în text, de parcă ea s-ar fi priceput la literatură măcar cât mă pricepeam eu la pomicultură... Țin minte și azi expresia ochilor ei frumoși, ușor exoftalmici: un pic de admirație, un pic de uimire și mult, mult regret. N-am apucat să aflu părerea ei despre ce scrisesem. Tocmai atunci l-am zărit pe drum pe Rodu lui Tichie. Cum de s-a potrivit să treacă pe la poarta noastră exact în acea zi, a devenit clar mai târziu. Firește, l-am chemat în curte și l-am poftit să bea o cafea. A refuzat cu un soi de dignitate și, după ce ne-a explicat ce căuta în Cacova ─ locuia în marginea cealaltă a comunei, nu departe de curtea lui nea Oică ─ s-a închis într-o muțenie aproape desăvârșită, ascultând conversația noastră cu placiditate și, parcă, resemnare. Între timp venise și soră-mea, a mai apărut și un vecin, vărul Ion Filip, zis Pomană, eu mi-am dus foile de hârtie în casă, discuția s-a diluat. Când Victorița s-a ridicat să plece, Rodu a urmat-o firesc, fără scuze ori motivații suplimentare.

Era un băiat subțirel și ațos, plin de păr parcă pe toate porțiunile pielii rămase neacoperite de haine. Avea niște ochi negri, pătrunzători ca fulgerele interstelare. Așa mi-l imaginez, făcând o comparație livrescă pe care Rodu n-ar fi înțeles-o, deși ─ dacă ar fi auzit-o ─ nimic de pe fața lui n-ar fi trădat neștiința. Singur la părinți, ai lui erau niște bieți oameni fără prea multă școală, care lucrau la CAP, nefiind niciunul dornic să ia serviciu la fabrică sau la uzină, ca majoritatea consătenilor deposedați de pământ. Mi-amintesc limpede că ne-am întâlnit vara aceea de mai multe ori la singurele „evenimente de socializare” (cum s-ar zice azi) accesibile nouă, tineretul cu slujbe la oraș: nunți sau cumetrii cu lăutari și petreceri cu dans, băutură și, câteodată, bătăi între diverse găști ori neamuri ambițioase. Eram un grup de vreo zece sau cinsprezece tineri, fete și băieți, deja încadrați în muncă, un absolvent de facultate și câțiva de liceu, vreo două învățătoare care se așteptau din partea mea la oarece atenție, fiind mai răsărit și ─ incredibil, nu? ─ purtător de barbă și plete!... Nu totdeauna ne strângeam toți, dar oricâți ne găseam la sus-zisele ocazii, stăteam împreună și discutam ca și cum ne-am fi înțeles dinainte că numai noi putem descâlci subiectele. Părerile nu coincideau, nici nu căutam vreo soluție la probleme indescifrabile, însă ne simțeam bine împreună. Victorița se alipea grupului, deși rar spunea ceva interesant. Știa însă povești din sat și oricând ne delecta cu isprăvile te miri cui dintre consătenii care vociferau și se grozăveau în horele strâmb jucate pe tăpșane, în drumul plin de praf sau ─ am imaginea și-acum în ochi! ─ în șanțuri pline de iarbă și găinaț de păsări domestice. Nu căuta să fie aproape de mine; stătea lângă soră-mea. Așadar, niciodată n-am plecat de la asemenea întâlniri fără să ne adresăm câteva vorbe și-o privire simpatetică, atent ascunsă de iscodirile celorlalți. Rodu tăcea mereu, cu figura lui inexpresivă și opacă, dar părea să înțeleagă tot, toate discuțiile, poantele și aluziile. Am remarcat ─ nici nu era greu ─ că de fiecare dată pleca din grup atunci când pleca Victorița și mergea alături de ea ca un viitor soț devotat, la distanță de un metru, în linie, nu în spate. Asta te făcea să pricepi că nu e un băiat tolerat de milă pe lângă o fată curtată de mai mulți pretendenți. Victorița nu era văzută singură în preajma niciunui alt băiat din sat; nu știu cum se răspândise certitudinea că ea se va mărita cu Rodu și nimeni nu îndrăznea să le tulbure viitorul...

Venise din nou toamna ─ toamna lui 1979 ─, iar eu mă sfădeam cu tata (încă nu ajunseserăm la certuri și bătăi), încercând să-l scap de influența unei femei care „se pusese” cu băutura pe el, ca să-l convingă să întocmească nu știu ce acte de proprietate. Mă chinuiam făcând naveta cu mașinile „în convenție” (bicicletă mi-am cumpărat în martie 1980); ori de câte ori eram liber mergeam la București, la cenaclul literar „Ienăchiță Văcărescu” (pe atunci coordonat de poetul Florin Mugur, care m-a stimulat să finisez un volum de povestiri pentru editura Cartea Românească ─ altceva ce n-a fost să fie!), alergam după fete și, mai ales, după femei pierdute, chefuiam cu prietenii, „eram tânăr, aveam de unde muri”, vorba poetului Ion Caraion, cel cu otravă în stilou... Nu-mi sta deloc gândul la Victorița și la dramele ei. Dar ea s-a gândit la mine și m-a vizitat iar într-o zi de noiembrie, uscată ca sunetul tobei bătute la funeralii (parafrazez un vers din albumul The Wall ─ Pink Floyd, atunci lansat). Din nou am stat la masă sub mărul din grădiniță, de astă dată eu am preparat nessul, fiindcă soră-mea era la serviciu. Iar am discutat diverse, iar i-am citit pasaje din ─ credeam eu ─ cea mai bună povestire a mea, una cu o fată care mă părăsise (n-am publicat-o vreodată). Și după ce a ascultat fragmentele, Victorița mi-a cerut să-i arăt cum se ajunge la WC-ul situat în spatele casei, ca în mai toate gospodăriile satului de atunci. Am condus-o prin partea stângă a clădirii, unde era un cuptor sub polată de tablă, iar alături un gutui cu multe ramuri ce țineau adăpost iarna și umbră, vara. Încă rezistau pe crengi fructe galbene, frumos mirositoare. Victorița a râmnit la unul și m-am întins să i-l culeg. Iar când, victorios, m-am uitat la ea și i l-am oferit, m-a cuprins după gât și m-a sărutat în fugă ─ nici drăgăstos, nici convențional, însă destul de apăsat ca să ne simțim cumva stânjeniți și să roșim vinovați.

─ Ce-nseamnă asta? ─ am întrebat-o.

─ Asta-nseamnă că am și eu nevoie câteodată să fiu băgată-n seamă! ─ a zis.

─ Păi Rodu ce face? Nu te...? ─ și-am lăsat propoziția neterminată.

─ Rodu nu știe să-mi dea o floare, darămite să mă pupe sau să mă ia în brațe!

Nu știu ce mi-a venit atunci să-i promit că de ziua ei ─ care se apropia tiptil ─ îi voi aduce eu în dar atâtea flori câți ani are. Adică 21, fiindcă nu se dăruiesc buchete cu număr par de fire la cei vii, ci se duc numai la morți. Și cum Victorița împlinea 20 de ani, era evident că trebuie să primească 21 de flori. Argumentația mea n-avea nimic lubric, nimic ascuns, nimic aluziv sexual. Era ─ credeam eu ─ un gest normal de prietenie din partea cuiva apropiat, atât de apropiat că ne-am fi putut considera frați, dacă nu rude, nefiind însă nici una, nici alta. Am văzut atunci în ochii Victoriței, albaștri, ușor exoftalmici, un sentiment de uimire cum rar mi-a fost dat să descifrez la cineva.

─ Măi, nu te cred capabil de asta, e prea frumos ca să mi se întâmple mie...

─ Ce flori îți plac? ─ am întrebat-o, cu franchețe și inconștiență.

─ Garoafele!

─ Garoafe ai să primești!

─ Unde găsești tu garoafe în decembrie? ─ s-a mirat ea.

─ Treaba mea! ─ am bravat.

Discuția s-a oprit în acel punct, fiindcă pe drum ─ același drum cu asfalt recent tasat de-un compactor butucănos ─ l-am văzut pe Rodu lui Tichie și l-am invitat în curte, tot la un ness. A refuzat din nou, iar discuția n-a mai avut niciun chichirez. Nu știu de unde a apărut și tata, abțiguit ca de obicei, și ne-am luat cu altele. Victorița și Rodu au plecat ca un cuplu care fusese în vizită. Mă așteptam ca fata să-mi acorde o ultimă privire complice. N-a făcut-o, iar eu nu i-am purtat ranchiună.

Cum am făcut rost de garoafe, nu e niciun secret. Mă împrietenisem cu o telefonistă, cu care purtam lungi conversații noaptea, când eram amândoi de serviciu. Ea cunoștea o mulțime de lume, nu doar în oraș. M-a introdus în acea rețea de relații, ca un furnizor de servicii util (și foarte util în deceniul care încă nu-și anunța ororile). Am primit cele 21 de garoafe chiar în 12 decembrie, ziua când luam banii, astfel că am putut să le plătesc fără să mă împrumut (costaseră o sumă destul de mare pentru mine, vorace cumpărător de cărți în acei ani). Lucram în ture de 12 ore, așa că în 13, fiind ziua de serviciu, m-am înființat la poarta Bucșăneștilor abia seara, pe întuneric, aproape de ora 22. Victorița se culcase, iar nea Oică, auzindu-mi vocea ─ strigasem numele lui ─ a ieșit cu un topor în mână, neștiind cine îl caută. M-a pufnit râsul când mi-a zis că era pregătit să-l taie pe intrus. Recunoscându-mă, imediat s-a îmbunat și m-a invitat în casă, unde țața Marioara a vrut să pună ceva pe masă ori să fiarbă niște țuică. Amândoi se uitau la bogatul buchet de garoafe, înfășurat în țiplă, și nu știau ce se petrece, nu știau la ce se pot aștepta din partea mea. Le-am spus de promisiunea făcută. Uimirea le-a fost și mai puternică, exprimată direct, laolaltă cu un fel de regret că nu venisem pentru altceva sau că florile nu anunțau o posibilă intenție matrimonială a mea. Am vorbit un timp, până s-a trezit Victorița din somn și-a venit să stea cu noi, uimită și ea, neîncrezătoare, dar și bucuroasă de florile primite. I le înmânasem fără ceremonie, fără zâmbete complice, fără aluzii întrețesute în fraze banale. N-are rost să lungesc istoria unui moment ce putea deveni stânjenitor. Am gustat ce mai rămăsese din tortul pregătit de Victorița de ziua ei, am băut un pahar de vin spumos, dintr-o sticlă cumpărată cu acea ocazie și golită doar pe jumătate, și am plecat ducând în spate sentimentul facerii de bine care nu-i mereu f... de mamă, cum sună vulgara „înțelepciune” populară. Ce iluzie, ce confuzie în capul meu!...

Pe vremea aceea nu era iluminat public în sat, dar nici nu începuseră traumatizantele întreruperi de curent electric. Ulițele erau pietruite, dar când ploua se îngroșau sub noroi. Doar drumul principal era asfaltat. Pe margine erau șanțuri de scurgere a apelor pluviale, iar între șanț și gardul curților erau poteci. Nimeni nu mergea însă pe potecă, nici ziua, când vedeai pe unde calci, și cu atât mai puțin noaptea, când riscai să-ți rupi picioarele în stănoage sau hârtoape. În acea noapte de 13 decembrie 1979, Luna era cam pe jumătate plină și lumina suficient cât să văd ─ sau mai degrabă să simt ─ umbra cuiva care mă urmărea, pitulat pe lângă garduri. N-am avut nicio îndoială că este Rodu lui Tichie. Să-i fi dat vreo atenție, l-aș fi întărâtat, l-aș fi provocat la înfruntare. Iar eu numai de bătăi cu băieți ciudați și tăcuți n-aveam chef! Unde mai pui că nici de împărțit ceva nu era între noi! Așa că am mers fără oprire, fără să mă uit înapoi, fără să-l chem la explicații pe bietul îndrăgostit, probabil gelos!... Fiindcă dragostea lui Rodu pentru Victorița era indubitabilă, iar eu consideram de datoria mea să respect asta. Umbra m-a urmărit până la ieșire din Morteni. Bănuiam că nu va depăși cimitirul dintre sate, aflat lângă drumul județean. Așa s-a și întâmplat. Ușurat de povara umbrei și a sentimentului de jenă că am deranjat ce brumă de iubire exista între cei doi, am ajuns acasă și m-am vârât în așternut să dorm, în camera mea cu ușă de intrare separată, pe care nu o încuiam niciodată, unde mă simțeam bine, chiar dacă nu era mereu cald... Să fi fost ora 23:30 spre 24, încă nu veniseră „convențiile” ce aduceau schimbul doi de la uzinele găeștene. Le-am auzit trecând la ora obișnuită ─ în jur de 0:30 ─ și m-a cuprins somnul.

Când am simțit o mână ușoară pe gură, mi s-a părut că visez, că delirez ori că am vreun coșmar. Lumina becului din stâlpul plantat în fața curții se prelingea în cameră, albă și rece, prin perdeaua subțire, aproape transparentă. Vedeam silueta unei fete sau a unei femei și o clipă am crezut că e soră-mea, care dormea de obicei în camera de alături. Dar mi-am amintit la timp că soră-mea lucra în schimbul trei, plecase cu „convenția” de 22:30, după ce mă întorsesem cu rata de 21 care ajungea, traversând Mortenii, tocmai până în Ciupa. Nu mă întâlnisem cu ea, nu îi arătasem florile, deoarece coborâsem în centrul comunei, nu în satul nostru. Cine să fie intrusa? Părul lung, despletit și închis la culoare (nu era blond!) putea fi și al învățătoarei cu care cochetam. Să fi aflat ea că i-am dus flori Victoriței? (A aflat zilele următoare și m-a ironizat din plin!) Deodată mi-am dat seama că era Victorița și m-au cuprins teama, frisoanele și căldura unei promisiuni nefăcute, însă împlinite. Eram un flăcău zdravăn, umblam după fete și, mai ales, după femei pierdute, așa că sângele mi s-a pus în mișcare violentă, iar creierul a pierdut orice urmă de autocontrol. Victorița și-a lepădat hainele, s-a băgat lângă mine sub plapumă, într-un furou alb, de mătase. Ce-a urmat, aveți libertatea să vă imaginați, fiindcă eu nu pot crede nici azi că s-a petrecut!

N-am vorbit deloc, pentru că, strângându-mă în brațe și-ntre picioare, Victorița mi-a cerut să tac, să nu spun nimic, să nu întreb nimic. I-am respectat dorința. Când s-a ridicat să se îmbrace, parcă trecuse un veac sau o clipă, și tot nu înțelegeam ce mi se întâmplă, și de ce tocmai mie! Am întrebat-o dacă vrea să o conduc acasă. A refuzat ─ știa drumul, nu se temea de câini și nu vrea să fie văzută „de te miri cine” că e însoțită de-un băiat... A plecat ca-n poveștile populare ori ca-n legendele fantastice care-mi populau lecturile și imaginația pe-atunci. N-am rezistat să rămân în cameră. După ce-am auzit scârțâitul ușor al porții de la drum, am ieșit afară tiptil, de parcă eram intrus în propria bătătură, urmărit de-un ochi nevăzut, pedepsitor și atotputernic. Am ajuns la drum pe tăcute. Și de-acolo, privind în direcția comunei, încotro apucase Victorița, în lumina de argint a jumătății de Lună ce sta să apună, i-am zărit conturul zvelt depărtându-se fără zgomot, ca o fantasmă, pe centrul șoselei. Atunci m-a năpădit căldura acestei iubiri nemeritate, ori poate numai a posibilei repetări de întâlnire necugetată, dar delicioasă. Când să mă întorc în curte, însă, am înghețat. Lângă gardul vecinului de peste drum, nea Aurică Bădiță, zis Stan, era un dud cu trunchiul gros cât mijlocul unui copil. De acolo s-a desprins o siluetă subțire și-a pornit cu pas iute spre Morteni. Am știut că este Rodu lui Tichie. Am știut tot atât de bine că el este, pe cât știam că sunt cine sunt, câți ani am și unde locuiesc. Și dacă mă îndoisem cumva că Victorița mă vizitase în acea noapte și că făcuserăm amor, în momentul când am văzut umbra lui Rodu, am știut al dracului de pătrunzător, al naibii de ascuțit ─ alte cuvinte nu am să definesc simțământul, gândul și teama ce mă încăierau! ─ am știut că fusese adevărat.

În loc să plec după Rodu și să-l opresc, să ne lămurim ca bărbații despre ce-i vorba, m-am vârât iar în pat, ca un laș, însă n-am reușit să adorm decât spre ziuă. M-a trezit soră-mea, care venise de la schimbul trei cu „convenția” ce ajungea în sat pe la 9 dimineața. Ceasul arăta însă aproape ora 12, bănuiam că soră-mea voia să se culce, cum proceda de obicei, fiindcă noaptea lucra tot la schimbul 3. Dar ea mi-a zis, cu voce febrilă, stresată și aproape înecată de durere:

─ Ai auzit că a murit Victorița lui nea Oică? A omorât-o Rodu lui Tichie aseară, a băgat cuțitul în ea de 21 de ori! Am fost și-am văzut-o, e întinsă pe masă la dispensar, parcă avea niște flori de garoafe roșii pe furoul alb!... 

(Revista HYPERION nr. 1-2-3/2025)

 

ALTERNATIVE

 Rock și cultură în secolul XXI

Ideea că muzica rock s-a integrat culturii circulă de ceva timp ca un truism, încât a pretinde că e o noutate sau că, inedită, mi-ar aparține, mi se pare o impietate și-o jignire pentru cititor. Nu voi încerca, în cele ce urmează, să execut un desant terminologico-aburistic asupra chestiunii, spre a justifica te miri ce teorii abisale despre ceea ce interpreții de rock susțin a fi un fapt de viață sau o slujbă obișnuită. Și nu vorbesc astfel niște tipi oarecare, ci – să le spunem artiști? să le spunem muzicieni? să le spunem, cu un termen englezesc, „entertainer”-i? În fine, oameni cu niște realizări la activ, realizări cărora, fără dubii, li se poate aplica eticheta de „operă de artă”. Dar niciun „rocker” reprezentativ pentru statutul acesta, asumat cu greutate și după mulți ani de nesiguranță, nu va susține că „produsul” activității sale este operă de artă sau fapt de cultură, de o importanță măsurabilă în diferite feluri. Nu, nu, nu; el va spune că doar își face meseria împreună cu prietenii săi, că împlinește ceea ce simte a fi natura sa, modul său de viață, rațiunea existenței sale. (Pronumele posesiv indică o pronunțată, deși aparent neglijată, conștiință de sine.) Iar la bătrânețe biologică, agitându-se pe scenă ca o mumie fără bandaje supusă electroșocurilor, el va glumi cu modestie că doar asta știe să facă! Rockeri de calibru numărăm puțini. Unii au murit la vârste nepermis de fragede, alții au ocolit îndelung prin ținuturi terifiante și zone colorate halucinant. Mulți și-au transformat impostura tinerească în filosofie și practică socială, devenind repere pentru contemporani și modele de urmat pentru nechemați. Care nu sunt puțini, nici inculți, ci dornici de-o altfel de viață decât zilnica înhămare la truda vreunei meserii banale.

Rockul este „cultură pentru tineret” sau „cultură a tineretului”? Există o dispută cât se poate de teoretică și academică asupra acestei chestiuni. Argumentele proțăpesc fudule ambele opinii. Nu mă opintesc a elucida eu ceea ce capete mai rotunde n-au reușit. Dar nu-mi pot reprima distracția de a mă juca puțin pe claviatura utilizată de vreun combatant. (Ce vreți, apucături de rocker am și eu!) Bunăoară, într-o monumentală lucrare publicată în 2020 la Editura Polirom, „Panorama comunismului în România” (editor-coordonator: Liliana Corobca, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, institut care a și sprijinit apariția volumului de 1150 de pagini), capitolul despre rock – „Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Repere generale” – e redactat în mod foarte științific de Emanuel Copilaș, născut în 1983, lector doctor și coordonator de doctorate în științe politice la Universitatea de Vest din Timișoara. În notița bio-bibliografică nu este specificat – precum în cazul altor contributori la volum – ce facultate a absolvit autorul. Amănuntul nu e consemnat nici în fișa de prezentare de la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării (unde numele complet este Emanuel Copilaș-Ciocianu), fișă din care aflăm că ariile sale de interes academic sunt: „Ideologii politice, teorie politică, teoria relațiilor internaționale, istorie politică contemporană, filosofie politică”, iar disciplinele predate la nivel de licență sunt: „Studii de Arie-Europa Centrală; Politici comparate; BRICS, Africa, noua polarizare Nord-Sud; Politici publice naționale și internaționale, Ideologii și regimuri politice nedemocratice, Analiza conflictelor internaționale, Geopolitică și geostrategie”. Uimit precum tradiționalul vițel dinaintea atâtor domenii de aplicată specialitate, consider justificat aplombul cu care autorul (altfel, onorabil și prolific) emite opinii foarte certe, cum ar fi: „În orice context social, tineretul este în primul rând consumator de cultură, nu producător de cultură.” (opul citat, pag. 907) Sau aceasta, pusă ca subtitlu: „Concluzii: cultură pentru tineret, nu a tineretului”.

Însă, citind textul său (decantat dintr-o lucrare de sine stătătoare: „Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara”, publicată în 2019 la Editura Tritonic), observ – și mai uimit – că domnul (sau domnișorul) Emanuel Copilaș ridică eșafodajul de argumente bazându-se cu nădejde pe studii și cercetări întreprinse de salariații Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT), care a funcționat în perioada comunistă a României. Unii dintre aceștia s-au regrupat, după 1990, într-un nucleu de gânditori care a creionat programe politice pentru câteva guverne, triumfal urcate la putere și căzute la fel de triumfal (sau cu nerecunoscut succes). Destul de vizibil, în contextul politic post-comunist autohton, a fost (este?) Vladimir Pasti, ale cărui idei de evidentă factură marxistă din anii 1980 le folosește încrezător domnul Copilaș în 2019. În studiul „Există o cultură a tineretului?” (publicat în volumul „Tineretul și cultura”, sub egida UTC, CJ Timiș, CCPT, filiala Timiș, Timișoara, 1987) Vladimir Pasti susținea că „trebuie făcută o mai riguroasă distincție între consumul cultural specific tinerilor și cultura tineretului, pentru că un consum cultural, oricât ar fi el de specific, nu înseamnă în același timp și o cultură a tineretului. Elementul esențial este producerea respectivei culturi, iar majoritatea, dacă nu toate, elementele culturale așa-zis specifice tineretului sunt produse nu de acesta, ci pentru acesta. /.../ În aceeași situație se află și muzica ușoară modernă, la care a fost adesea redusă în Occident cultura tineretului (cultural „rock”). Elementul favorizant al unei asemenea reducții îl reprezintă faptul că în practic totalitatea lor formațiile de muzică ușoară sunt alcătuite din tineri, deci muzica rock pare produsă de tineri. Se uită faptul că în spatele acestei aparențe se află un vast sistem industrial de producere a instrumentelor și aparaturii muzicale și electronice anexe, de mass-media și publicitate care nu este câtuși de puțin controlat de tineri și care, dimpotrivă, controlează întreaga producție și difuzare a muzicii ușoare, așa cum produce și controlează și alte elemente culturale atribuite cu ușurință culturii tineretului, cum ar fi îmbrăcămintea, turismul etc.” („Panorama...”, pag. 907)

Am citat in extenso pasajul lui Pasti citat de Copilaș, deoarece concluzia acestuia din urmă sună așa: „Pe cale de consecință, «cultura pentru tineret nu este decât o simplă varietate a culturii dominante» având rolul «de a asigura adaptarea treptată a tinerilor la cultura dominantă în grupul social din care fac parte». Acest lucru este valabil și în socialism, și în capitalism.” (op. cit., pag. 908) (sublinierea propoziției finale îmi aparține, D.U.) A reduce cultura (în speță, rockul) la mijloacele de producție mi se pare o vetustă poziție marxist-leninistă, a cărei îndreptățire n-aș contesta-o, totuși. Pentru că, într-un fel, este justificat ceea ce susținea Vladimir Pasti acum aproape patru decenii: rockul s-a afirmat prin mijloace controlate de bătrâni, nu de tineri. S-a întâmplat așa însă numai până la punctul în care tinerii, foarte rapid, s-au trezit și au pus în funcțiune propriile „mijloace de producție”. La începutul anilor 1970, aproape fiecare trupă importantă își înființase un studio personal și-o casă de editare, tocmai pentru a scăpa de presiunea celor „bătrâni”, care dețineau controlul financiar și impuneau ce credeau ei că „trebuie tinerilor” într-un mod mai drastic decât cenzura ideologică socialistă sau comunistă. Apoi a venit valul numit punk-rock, a cărui deviză era „Do It Yourself”. Și punkerii au făcut ce trebuie, răsturnând definitiv o mentalitate anchilozată și aproape mortificată. Și așa mai departe...

Dacă nu erau însăilări propagandistice tipice „marxismului” băștinaș, scrisele lui Vladimir Pasti din 1987 puteau să pară valabile la momentul respectiv, dar numai din perspectiva țării noastre, a cărei deschidere culturală și informațională – se știe bine – era aproape nulă. Dar să resuscitezi la 2020 aceleași idei și să tragi de păr diverse argumente în favoarea lor mi se pare o lipsă de originalitate și o tristă recurență, mai ales că vine din partea cuiva care, încă tânăr fiind, nu-și revendică dreptul de a face cultură proprie. (Dar dacă nu știe? Dacă valorile lui sunt cele de sorginte marxistă, propagate azi de-un Occident corect politic? Uite, astea sunt chestiuni pentru care nu sunt pregătit și nu mă interesează să caut răspuns!) Pasti putea susține acele idei, deoarece slujeau ideologiei comuniste românești, mânuite de „clasa noastră conducătoare”, permanent aflată în căutare de justificări pentru menținerea populației în ignoranță (ca și astăzi, la drept vorbind). Un tânăr cadru didactic universitar, abilitat să conducă doctorate, ar fi trebuit să se informeze mai mult despre ce scrie, dacă nu e capabil să înțeleagă faptele. Iar faptele – așternutul oricărei divagații teoretice – atestă că în orice societate, de-a lungul istoriei de 2500 de ani a culturii europene, tinerii au folosit „mijloacele de producție” (ca să fiu în ton cu Pasti & comp.) fabricate și stăpânite de generațiile precedente pentru a revigora și restructura societatea vremii lor, generând cultură întâi pentru necesitățile lor tinerești. Apoi vârstnicii au preluat „producția” tinerilor, cumpărându-le „marfa” la prețuri pe care le puteau jongla după voie. Bătrânii n-au făcut „cultură pentru tineret”; ei au cumpărat-o, deseori fiindu-le chiar utilă. Un cântăreț de blues, socotit „regele” genului, B.B. King, spunea cândva, când aduna peste 80 de ani de viață, referindu-se la computere și mânuind el însuși unul, deși n-ar fi avut nevoie să o facă: „Fiecare generație își găsește mijloacele proprii de exprimare artistică.” El știa că generația sa folosise, de la început, chitara electrică născocită de George Beauchamp, un tânăr nemulțumit de sunetul vechilor instrumente. Atent la mișcarea spiritului omenesc, B.B. King înțelegea ceea ce experții în „științe sociale” de veche sau nouă școală nu pot pricepe nici picați cu ceară: tineretul mișcă omenirea, bătrânetul culege roadele și le consumă fără plăcere. Deși ar trebui să mimeze măcar că-i place, la câți bani câștigă...

Pentru a risipi puțin nedumerirea cum și de ce muzica rock a câștigat locul cuvenit de drept în cultură, să reamintim câteva fapte. În 1956, Elvis Presley, un băiat de 20 de ani, a orgasmat populația unui continent terorizat de spectrul războiului atomic; nu prin sloganuri pacifiste, ci prin jocul rockeresc al senzualității sale debordante, dar decente. Tot la 20-și-ceva de ani, patru englezi fabuloși, numiți The Beatles, au redat entuziasmul și speranța economică unei țări ce părea că-și pierduse vigoarea, deodată cu imperiul, în lupta contra nazismului, și apoi a comunismului. În 1967, niște tineri din California au lansat – fără implicarea bătrânilor – „vara iubirii”, acțiune multiculturală ce avea să definească următorii 50 de ani din istoria lumii. În 1969, doi tineri fără mijloace financiare au organizat cel mai important eveniment cultural din ultimul secol: festivalul rock de la Woodstock, iarăși o mișcare multiculturală în care „bătrânii” nu s-a implicat, ci doar au tras foloase (a se revedea toate documentele filmate atunci!). În 1972, sătul de ifosele și înțepenirea marilor companii producătoare de discuri, un băiat de 22 de ani, Richard Branson, a înființat Virgin Records, o casă de discuri, și apoi o companie multinațională, axată pe multiple activități inițiate și gestionate de tineri cu idei, inovativi, dar lipsiți de suport financiar. Modelul său de „producție culturală” este reprezentativ pentru secolul în curs. În același fel s-au înfiripat, s-au dezvoltat și s-au impus activități legate de computere: editare de text, editare audio-video, internet, comunicare, interoperare etc. Bill Gates și Steve Jobs au pornit Microsoft și Apple din postură de outsideri ai sistemelor oficiale, centrate pe probleme de război, și au cucerit mentalitatea întregii planete, obligând-o la atitudine tinerească. Amândoi au fost influențați de rock, li se cunosc bine preferințele culturale. Astăzi, firmele astea sunt sinonime ale reușitei tinerești, ca și Google, Facebook sau Youtube, și ele pornite din inițiative aparent puerile, cu mijloace precare, fleacuri adresate tinerilor de către alți tineri, nu de babalâci scăldați în mâlul profitului. Tinerețea e o vârstă imprecis delimitată de niște ani din viața fiecăruia; dar, în principal, este o stare de spirit. Se cunosc atâția bătrâni cu spirit tânăr, după cum se văd și destui tineri îmbătrâniți din fașă. Unul pare a fi autorul studiului care m-a stârnit la divagația de față. Buni și bătrânii la ceva, nu?

Vorbim despre rock? Vorbim despre cultură? Sau vorbim despre cultură pop-rock, așa cum intitulam – ierte-mi-se autoreferința! – un articol zvâcnit, pe când aveam 20 de ani, pentru fanzinul „Adevărul”, inițiat și alcătuit de un coleg de clasă și de mine, dactilografiat în 5 exemplare – e drept, la mașina de scris pe care mama colegului o folosea să facă lizibile însăilările de serviciu ale tovarășilor aduși din producție în „aparatul” Comitetului Central al PCR, instituție de unde biata femeie (handicapată locomotor) primea un salariu modest, plătită la pagină.

Rockul și poezia, mai abitir, au făcut casă bună în toată perioada numită „de aur” a genului muzical combătut și de politrucii socialiști (graurii autohtoni fiind mai catolici decât papagalii moscoveți), dar și de fundamentaliștii anglo-americani, din tagma celor care mor cu Iisus Christos de gât. E foarte semnificativ că unele trupe rock – îndeobște cele punk și heavy-metal – au avut parte de-o la fel de iritată opoziție de ambele părți ale Cortinei de fier ce a traumatizat continentul Europa și lumea toată, cortină la demolarea căreia tot un „produs” rock a contribuit din plin: discul (capod)operă The Wall, realizat de grupul englez Pink Floyd, patru băieți abia trecuți de câte 30 de ani fiecare. Îmi amintesc un articol din ziarul „Scînteia” ce combătea mișcarea punk, în frunte cu trupa care scandalizase Anglia, Sex Pistols. Convergența de atitudine „bătrânească” din toate taberele ideologice adeverește, în aparență, teza lui Vladimir Pasti și a emulului său. Dar premisa acesteia e falsă, dacă se atribuie puștanilor englezi o motivație strict economică. În realitate, explozia generației punk avea și o motivație psihologică puternică, să-i zic filosofico-spirituală – deși, dacă m-ar auzi, unul dintre „pistolari” nu s-ar opri din râs!

Acte culturale interesante s-au desfășurat și în Occident, și în Estul comunist, la confluența dintre rock și poezie. Valul a pornit din Vest, din America tinerilor pacifiști reuniți prima dată la Monterey, 1967, apoi la Woodstock, și cuprinzând și alte nume, precum Bob Dylan, Joan Baez, The Doors, The Mamas & The Papas, The Band, apoi cu poeții generației beat – Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso etc. –, cu exponenți ai culturii tinere, deloc la cheremul bătrânilor, care n-au reușit să-i manipuleze, nici să-i domolească, oricâte eforturi au depus. Maimuțărit în România de Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, valul pacifist a sucombat la Ploiești printr-o moarte concretă, pe stadionul pregătit pentru elogii partinice și cultul personalității dictatorului. Sfârșitul a fost ca o pedeapsă divină a zeilor culturii, pentru hybrisul comis cu o obstinație demnă de cauze mai nobile.

Despre atmosfera culturală americană se poate citi mărturia unei artiste remarcabile, scriitoare și rockeriță în egală măsură, Patti Smith. În cartea „Pe când eram doar niște puști” (Editura Polirom, vreo trei ediții în 5 ani), Patti evocă atmosfera artistică de la New York dintre anii 1966–1975, în fraze literare indecent de frumos alcătuite și insalubru de pline cu amănunte vulgare ale vieții. Mai mult ca de oriunde, din aceste pagini se poate înțelege rațiunea de a fi a unei generații care a schimbat complet paradigma culturală a omenirii. Premiul Nobel conferit lui Bob Dylan pentru versuri, nu pentru muzică, atestă realitatea pe care numai capetele pătrate și musai „științifice” (politruce sau ba) nu o văd. Și, când scriu asta, am în minte remarca altui interpret de muzică pop-rock, Robbie Williams. Într-o carte scrisă de bunul său amic, Chris Heath, ziarist, un fel de jurnal la persoana a III-a, aiuritul englez constată cu tristețe că „oamenii serioși au făcut bomba atomică”. Observația trece dincolo de efemeritatea unei butade. Aproape 2500 de ani de „cultură serioasă”, centrată pe „mari descoperiri științifice și capodopere de înălțătoare artă” au capotat năucitor în holocaustul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu cireașa de pe rug – Hiroshima și Nagasaki.

Din cenușa acelui măcel s-a ridicat generația care, tânără fiind, a descoperit antidotul oricărei confruntări sângeroase: „Make love, not war!”, generație cu excesul ei la fel de celebru și de angoasant pentru abstinenți și virtuoși (de ipocriți nu mai zic!): „Sex & drugs & rock-and-roll”! La peste o jumătate de secol de atunci – răstimp în care, ascultând parcă îndemnul de a face dragoste, nu război, populația globului efectiv s-a dublat: de la circa 4 miliarde în 1970, la peste 8 miliarde azi – ar trebui ca lumea să fie mai bună, mai curată, mai pașnică, mai înțelegătoare și, desigur, plină doar de iubire. „Și n-a fost, n-a fost așa”, vorba poetului Nichita Stănescu, emblematic pentru perioada postbelică românească.

De ce n-a fost așa? Rămâne să căutăm altă dată...

(articol publicat în revista Argeș, nr. 4/2021)

ISTORIE ROCK - o privire personală

 Rockul românesc în cumpătul vremii

Anul 1977 a fost unul definitoriu pentru istoria postbelică a României și ilustrativ pentru destinul țării noastre, parcă veșnic lipsită de noroc, așa cum scria odată Mircea Eliade. Nu e locul aici și nici nu pot enumera precis faptele politico-sociale ce-au marcat acel an (întins ca-n prozele realist-magice sud-americane: din ianuarie 1977 până în toamna lui 1978). Îmi lipsesc instrumentele necesare, iar textul de față e unul de factură generală (nu generalizatoare!), focalizat pe muzica românească pop-rock (hai, și puțin folk!). Sincronizarea amatorilor și a practicanților de rock de la noi cu genul muzical dominant la nivel mondial, apărut pe la jumătatea anilor 1950, se poate constata cu ușurință privind retrospectiv și cu oarecare detașare. La începutul anilor 1960, în pofida cenzurii „de partid și de stat”, ce se cânta „dincolo” ajungea pe căi neoficiale și la urechile românilor. „Nașterea” trupelor noastre după vizionarea filmului englez Tinerii, unde performa grupul The Shadows, a fost o realitate impusă de spiritul vremii, în ciuda directivelor ideologice emise de partidul unic, zis muncitoresc, care controla România. Partidul nu controla însă toată planeta Pământ, așa că a trebuit să înghită cumva, pe nemestecate, gălușca tinereții impetuoase, gata de orice năzbâtie.

Pentru românul obișnuit al ultimului sfert de veac XX, informat din massmedia – ziare, televiziune, radio –, anul 1977 debuta cu ceea ce istoricii au stabilit că se numește Mișcarea Goma pentru Drepturile Omului. Stimulată de Carta 77 a intelectualilor cehoslovaci, între care se găsea și grupul punk-rock Plastic People, Mișcarea Goma era semnul de aderență a unei părți din cetățenii români (nu neapărat intelectuali, dar de toate etniile care trăiesc aici) la ce se petrecea în Europa. Contextul? După istoricul acord de la Helsinki, din 1975, țările occidentale au trecut imediat la aplicarea lui cu seriozitate. Statele „lagărului” socialist, însă, l-au considerat o vorbă pe hârtie, fără valoare sau aplicare în zona stăpânită de ele, așa cum era și politica lor socială, grijulie doar cu adepții, represivă față de oponenți. Numai că mulți oameni din Est au cerut, pe diferite canale mediatice și/sau politice, respectarea celor scrise și asumate de guvernele lor totalitare. Când lucrurile păreau să se miște și la noi, în România, a venit cutremurul din 4 martie. Prioritățile s-au schimbat ori anulat. Dezastrul natural ștergea parcă eforturile de normalizare, România se dovedea încă o dată „țară fără noroc”, iar autoritățile – adică Securitatea – îl trimitea pe Goma la închisoare, de unde l-au scos propria lui măsură de prevedere și protestele internaționale ale intelectualilor de toate orientările (dreapta, stânga, creștini, atei etc.), nicidecum eforturile confraților literați, care l-au exclus din Uniunea Scriitorilor, în loc să-l apere. Atitudinea confraților arăta cârdășia cu regimul autoritar, ai căror privilegiați erau. Ca și interpreții de muzici, grele sau ușoare, inclusiv rock.

În vara acelui 1977 a izbucnit greva (sau grevele) minerilor din Valea Jiului, despre care se tace și azi, ori se vorbește minimal. Atunci s-a probat și la noi ruptura dintre muncitori și cei care conduceau în numele muncitorilor, dintre „mizeri și bogați”, vorba lui Eminescu, o realitate bine stabilită de când lumea, în orice societate, recunoscută clar sau cu jumătate de voce de capitaliști, dar ascunsă de minciuna comunistă. Iar aici „aud” cuvintele băieților de la Sex Pistols:

„God save the Queen

She ain't no human being
There is no future
In England's dreaming

No future, no future,
No future for you

No future, no future,
No future for me”

...cuvinte care se potrivesc oricărei alcătuiri statale bazate pe săraci și bogați, indiferent de ce cred, propovăduiesc ori înghit pe nemestecate diverși comenta(iuri)tori.

La sfârșitul verii lui 1977, printr-un act temerar, demn de inițiativele sale vitejești, Nicu Covaci scotea din țară membrii trupei Phoenix, sperând să facă o carieră de succes în Vest (fapt ce nu s-a petrecut însă). Nu știu câți dintre rockerii rămași au înțeles că pierdeau un sprijin important, fiindcă în lupta cu cenzorii și dulăii sistemului succesul trupei Phoenix era un argument ce depășea dimensiunea ideologică. Oricine știe că banii contează mai presus de ideologie, chiar și Elena Ceaușescu dădea câteva replici perfect articulate în acest sens (vezi cartea lui Pacepa – Orizonturi roșii).

În noiembrie 1977, „brațul înarmat al comunismului” (asasini tocmiți de Securitate) lovea la Paris pe Monica Lovinescu, vocea opoziției externe, a cărei luptă radiofonică împotriva „ocupanților români ai României” (ca să parafrazez expresia aceluiași Paul Goma, luptător real, scriitor instruit în muzică!) avea să fie recunoscută după 1989. Disputa dintre cele două sisteme se concretiza prin acțiuni violente și asasinate comandate de comuniști, cum a fost atentatul cu bombă din iarna lui 1981 asupra clădirii din München unde funcționa postul de radio Europa Liberă, principala sursă de informare a românilor care doreau să fie la curent cu ce se petrecea în lume și care continuau să viseze că „vin americanii”! Iar în domeniul rockului, Europa Liberă era o sursă mai mult decât necesară, de când Cornel Chiriac ajunsese acolo. Rockul nu însemna doar distracție pentru tineret. Era un fel de viață. Și de moarte.

Tot atunci, în 1977, la indicația lui Ceaușescu, „sistemul” renunța la cenzura oficială, clasică, introducând una mai perfidă, în care actanții câmpului cultural se cenzurau unii pe alții: redactorii pe redactați, autorii, actorii, regizorii, interpreții sau compozitorii între ei (prin denunțuri, turnătorii, minciuni). Era o versiune evoluată a fenomenului numit „experimentul Pitești”, unde deținuții făceau pe gardienii: își pedepseau tovarășii de pușcărie, cu iluzia obținerii unor avantaje. Sunt fapte studiate de cercetători specializați, foarte puțin cunoscute de publicul larg, al cărui apetit pentru adevăr și dreptate a fost mereu estompat de apetitul pentru mâncare, băutură și sex, iar azi e tot mai edulcorat de noile realități consumiste.

Câteva luni mai târziu, după niște vizite „regale” ale Ceaușeștilor în Anglia și SUA, în vara lui 1978 se producea „defectarea” (dezertarea, trădarea sau răzbunarea) lui Ion Mihai Pacepa, omul de încredere al familiei. A fost, probabil, evenimentul care l-a damblagit mental pe Nicolae Ceaușescu, președintele care se visa lider de anvergură mondială. Fiindcă e greu să rămâi normal la creier, Tu, Supremul, dictator părăsit de individul care îți ghicea dorințele și opintea să-ți transpună fanteziile în realitate. (Pe unele chiar le împlinea – vezi profitabila fabrică de diamante artificiale, prăduită de gașca lui Băsescu). Și ca o cireașă pe tort, în noaptea de 23 august 1978, doi ofițeri din Marina Militară au fugit în Turcia cu iahtul pe care Ceaușescu îl primise cadou de la Brejnev!

Tot atunci, nu mai știu bine dacă în vara lui 1977 sau a lui 1978, Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, a ținut prima „ședință” pe Câmpia Libertății de la Blaj. Eram militar și, auzind știrea, mă așteptam ca „trupele” de tineri să pornească în marș spre n-aveam habar ce obiectiv sau cu ce scop, dar sigur ceva revoluționar. În loc de asta, Cenaclul, oficial numit „al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist”, „for democratic” păstorit de Nicu Ceaușescu, s-a cimentat (autentificat, statuat) neoficial în Secta Cenacliștilor înFlăcărați, adepții cultului păunescian, care persistă și-n zilele noastre, rude bune cu dacopații și getopitecii!

Sunt doar câteva repere ale unei perioade ce merită analizată în detaliu de istorici obiectivi. Le-am amintit pentru a sublinia încă o dată că muzica rock românească trebuie situată în contextul socio-politic generator. Stilistic, ai noștri au fost la zi cu ce cântau, lansau ori difuzau congenerii în Vest, inspirându-se deseori din liniile lor melodice (că „rockul nu s-a inventat la Bragadiru, ci la Memphis”, cum ar fi zis Sorin Chifiriuc). Tehnic, au cântat cu ce-au avut, ce-au compilat (exemplu – sintetizatorul construit de Bibi Ionescu, basistul trupei Sfinx) ori au reușit „să aducă din afară” (expresie teribilă ce denotă sărăcia organizatorică a unui sistem absolut cretin, cu reverberații ce se mențin până azi – vezi importul de automobile second hand). Însă motivațiile, textele, ideile sau atitudinea alor noștri erau grevate, amputate sau deformate hidos de ideologia oficială „de partid și de stat”, cum se spunea. Să știi bine ce cântă alții (de exemplu, Whole Lotta Rosie – AC/DC), dar să fii obligat să molfăi Culoarea roșie, așa cum traducea Florian Pittiș acel titlu, prin 1985, într-o emisiune radio a prietenului său Adrian Păunescu – ce ironie a destinului! Sau, în cazul citat, ce traducere falsă, dacă nu cumva era o mistificare cu bună știință, o manipulare insidioasă și cinică!

Aici trebuie să subliniez o idee neconvenabilă celor care (motivați bănește sau inconștienți) susțin nu știu ce virtuți războinice și opozante ale rockerilor băștinași: MUZICA ROCK DIN ROMÂNIA, AȘA CUM ȘI CÂTĂ S-A FĂCUT, ERA O SUPAPĂ DE DEFULARE EFICIENTĂ, FOLOSITĂ DE „SISTEM” PENTRU ATENUAREA FRUSTRĂRILOR POPULAȚIEI (nu doar a categoriei „tineret”, deoarece la 35-40 de ani, rocker cu 2-3 copii de crescut, se mai poate susține că ești tânăr doar spiritual). Iar de la apariția și ascensiunea culturală a lui Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, „muzica tânără” (cum o botezase el) a fost o altă unealtă de „educare patriotică” (= îndoctrinare sau prostire) a conștiințelor tinere, neștiutoare, lipsite de educație est-etică adecvată. Că „sistemul” controla tot și acționa „cum vrea mușchii lui”, s-a dovedit chiar în cazul lui Păunescu: deși apreciat și susținut de la „cel mai înalt nivel”, a fost redus la tăcere într-un context inacceptabil pentru regim, chiar dacă serviciile aduse de versatilul personaj erau evidente. Trebuie să fii un tip... maminizat, ca să crezi că rockul a doborât comunismul în România. Termenul maminizat, analog celui de mankurtizat, vine de la numele publicistului, doctor în istorie și cercetător științific, Alexandru Mamina, emițătorul ipotezei că „Cenaclul Flacăra a pregătit revoluția de la 1989”! Și s-ar putea ca ipoteza să nu fie chiar absurdă: a se vedea gradul de prosti(r)e a populației autohtone, atât la alegerile din 1990, cât și în deceniile următoare! Concluzia este inevitabilă și trebuie re-subliniată: CENACLUL FLACĂRA A PREGĂTIT ȘI A DESĂVÂRȘIT PROSTIREA ÎN MASĂ A POPULAȚIEI.

Opresc aici prea lunga introducere și spun ce mi se pare evident: în 1977-1978, rockul românesc a pierdut șansa de a deveni o mișcare de conștiință, adevărată, ancorată organic în sufletul poporului, cu valențe educative sănătoase, deși vag antisociale, așa cum a ajuns în țările scandinave sau în Polonia.

Altfel zis, în acel 1977 Phoenix-ul a zburat aiurea și s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra!

N-aș fi vrut să scriu textul de față, deși Radu Lupașcu mi-l ceruse, iar eu îi promisesem cu jumătate de gură, neștiind ce-aș putea adăuga la ce-am scris în peste patruzeci de ani și-am strâns în vreo patru-cinci volume de articole inspirate de rock. Impulsul mi-a venit când – mea culpa: la jumătate de an de la premieră! – am văzut primele 5 sau 10 minute din documentarul Phoenix – Har și Jar, bine făcut de Cornel Mihalache pentru TVR cu ocazia celor 60 de ani de la înființarea trupei timișorene. Nu e cazul să discut filmul, deși o părere poate mi-ar fi permisă. Nici asupra formației fanion a rockului românesc nu-i nimic de comentat, fiind în afară de orice dubiu că Phoenix e vârful a ceea ce s-a putut face în domeniu, la noi în țară, cu mijloacele și în condițiile permise de situația nenorocită de atunci.

Se putea mai mult? Categoric, da! Da, dacă „responsabilii cu cultura” aveau minți deschise, vederi limpezi și nu le era teamă că greșelile îi pot scoate din „nomenklatură” – sistemul oficial de privilegii comuniste, nerecunoscut ca atare, însă crud și implacabil ca oricare altul bazat pe obediență și ascultare, nu pe meritocrație. Și încă o dată: da, dacă rockerii își luau statutul în serios și – cu o sintagmă mult folosită în epocă – „transpuneau în viață” ceea ce pălăvrăgeau în cântece: dragostea de libertate și lupta pentru adevăr, cu care le împuia „versurile” același poet Păunescu, ajuns textierul tuturor. (Nu și al celor de la Phoenix, pe care n-a ezitat să-i înțepe atunci când a prins momentul, conform dictonului „facerea de bine, futere de mamă”!) Pe Păunescu l-a învățat Nicu Covaci cum să facă spectacole și l-a ajutat (inclusiv cu instalația de sunet) să ajungă ceea ce în engleză se numește entertainer. Natura lui vulcanică (vezi mărturiile primei soții, Constanța Buzea, consemnate în jurnalul publicat după moartea poetului) îl împingea să fie reper socio-cultural înainte ca Sistemul, slujit cu obediență de fariseu, în cel mai elocvent stil curluntrist băștinaș, să-l reducă la o iscălitură într-un colț de revistă. Este un text semnat de Păunescu și cântat de Iris, trupă ițită după 1977, impusă ca stindard al rockului autohton cu ajutorul (sau în pofida?) mașinațiunilor neobositului personaj, care a reușit să-i dezbine pe când încerca să-i unească. Textul se intituleazăTrenul fără naș:

„Hei, hei, nașule,

dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,

noi vrem liber tren,

trenul nostru e un tren frumos!”

La ce libertate sperau băieții, când niciunul nu îndrăznea să acționeze, știind că sistemul le-ar fi anulat privilegiile? Ce libertate se cucerește fără luptă, suferință, sărăcie? Poate doar libertatea de a fi conformist! Și aici reamintesc butada aceluiași Florian Pittiș, actor cabotin, idolatrizat azi ca simbol rebel, deși tot ce a făcut a fost să preia și, slujindu-se de vocea lui plăcută, odihnitoare, să difuzeze pe toate canalele disponibile succesele altora (muzică, poezie, idei): „Blugii sunt uniforma nonconformiștilor”. Păi, sigur, când ești secretar de partid „pe unitatea de muncă” și ai spatele asigurat, poți fi nonconformist cât poftești, cu condiția să nu deranjezi pe nimeni! Chestiune valabilă, de altfel, și-n sistemul capitalist Occidental, de unde a evoluat la aberațiile corectitudinii politice actuale...

Din spusele veșnic tânărului Nicolae Covaci, alintat Nicu și la cei 75 de ani împliniți în 2022, viața ar însemna o luptă, unde contează doar cel mai tare – în pumni, arme sau talent? Cine rămâne în picioare scrie istoria, e adulat, e urmat, e lider, decide asupra celorlalți? Nu mi-a venit să cred, auzindu-l în deschiderea filmului menționat! După cel puțin 2.500 de ani de istorie documentată scriptic (a se vedea Istoria războiului peloponeziac, a lui Tucidide, de exemplu), asta să fie ce-a învățat (sau trebuie să învețe) omenirea? După Hiroșima și după comunism? După atâtea masacre ce-au înroșit secolul XX și după războaie contra cărora au protestat rockerii din țările libere, congeneri lui Covaci? Rockul, dincolo de distracție, este asociat cu mișcarea pacifistă. „Give Peace a Chance” nu-i doar un slogan, lansat de John Lennon, preluat și folosit cu ipocrizie de nemuritorii comuniști. Este dorința neascunsă, neatinsă și nestinsă a omului (obișnuit sau geniu): dorință de pace, de liniște, de viață tihnită și împlinită. E o năzuință persistentă de la Abel, fiul lui Adam, cel ucis de fratele său, Cain, faptă atroce, repetată în nenumărate feluri de-a lungul și de-a latul istoriei umanității. Mentalitatea lui Cain s-a perpetuat în urmași, cei care își închipuie că, omorând, stăpânesc Pământul. Ei par să domine de atunci, de la crima rituală; dar n-au învins și nu vor învinge niciodată, pentru că victoria lor va însemna dispariția ființelor umane de pe Terra.

Apropo de proteste, războaie și crime: s-ar putea spune că și la noi s-a protestat – în mod oficial și ordonat, cu aprobarea (sau la comanda) „organelor în drept”, cu recitări din versurile poeților de curte comunistă, nu numai ale lui Adrian Păunescu. Încă îmi stăruie în minte emoția unor copii de școală generală, puși să „demonstreze” contra înarmării mondiale, prin 1984-1985, și vocile lor subțiri clamând: „Nu bombéi cu neutroni!” Accentul pus pe a doua silabă a cuvântului „bombei” dădea de înțeles că vocabula definește un fel de semințe sau boabe de cereale. Este războiul ceva dezirabil pentru toate ființele umane? Santana scria în cartea lui de memorii că omenirea n-a învățat nimic: de peste 10.000 de ani ne dăm unii altora în cap pentru o bucată de pământ și în final ajungem toți pământ! Priviți la ce se întâmplă acum în Ucraina, în Palestina, în Siria, Libia, Kurdistan, Irak sau nu știu care țări africane. Asta e viața pe care ne-o dorim? Când un rocker de calibrul lui Roger Waters spune că i se par normale negocierile, nu războiul, este blamat. De ce? Pentru că este înțeles intenționat greșit, este răstălmăcit. O fi Waters un egolatru, dar n-a mințit, nu e adeptul comunismului, nici al putinismului, ci vrea doar pace și justiție socială. Și este inamicul tuturor celor care promovează războiul ca soluție de rezolvare a conflictelor, indiferent că sunt ruși, americani, chinezi ori israelieni. E un idealist, fără îndoială, dar unul care știe că forța contează. Iar forța lui este arta, nu arma. Rockul a evoluat din distracție în artă, și din artă în armă, prin ce-a cântat și încă mai cântă. Armă ajungea – sau deja ajunsese – și rockul făcut de Nicu Covaci & Phoenix. Dar liderul a optat să plece din țară. El spune că a fugit fiindcă nu mai putea suporta opresiunea cenzurii. O fi fuga un act de vitejie? Nu sunt capabil să răspund, n-am trăit asemenea dilemă...

E o realitate că „dreptatea” forței predomină de mii de ani. Dar până când? Până se va alege praful și pulberea de planeta Pământ? Va mai conta atunci victoria unui om asupra semenului, a unei națiuni asupra alteia, a unui stat contra vecinului? E dureros că asta pare să lase cu limbă de moarte un artist de talia lui Nicu Covaci. Te aștepți de la un bătrân să ofere o lecție de înțelepciune, măcar una absurdă, percutantă și nu mai puțin șocantă, precum îndemnul aceluiași paradoxal Păunescu: „Iubiți-vă pe tunuri!” (Faptă chiar întâmplată, în 1977 sau 1978 – vedeți proza mea „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005) Indignarea poate fi puerilă și inutilă. Dar când o personalitate, un personaj cu destulă credibilitate publică proclamă legea pumnului, în anul când un dement a lansat ceea ce poate fi numit al treilea război mondial (și ultimul, în caz de tâmpire definitivă a tuturor decidenților de pe planetă), nu poți rămâne insensibil și indiferent. Covaci nu are copii, nu are nepoți, îl doare fix în pix de ce urmează după moartea lui. Dar ceilalți chiar să nu aibă nimic de zis, nimic de obiectat, nimic de reproșat?

Știu, desigur – de la Coșbuc citire –, că viața e o luptă, și așa mai departe... Însă comandantul unității militare în care am fost înregimentat, omul care m-a scos de două ori din „brațul armat” al socialismului biruitor (Securitatea, să fie clar!) în 1977 (da, când Covaci și ceata lui dădeau dovadă de mare vitejie fugind din țară!) îmi spunea, deloc metaforic sau demagogic: „VIAȚA E O MUNCĂ ȘI O LUPTĂ”! (Am scris așa, cu majuscule, să se vadă!) Covaci și trupa au muncit în felul specific artistului, au câștigat pe merit admirația și adulația unei mari părți din populația acestor plaiuri, indiferent de neam, vârstă sau statut social. Armată n-au servit. În război s-au aflat poate doar unii cu alții, pe motive de bani sau gagici (Cristi Minculescu dixit!). Dar să lupți... fugind? Covaci înțelege oare (despre) ce vorbește? I-am sesizat confuzia într-un articol din revista Vox-Pop-Rock, prin 1994, când i s-a editat, la Nemira, cartea de amintiri. Pesemne că n-a citit, ori n-a băgat în seamă. Nu mă miră că a rămas blocat în mentalitatea mardeiașului de cartier: cel mai respectat este tipul care dă bine cu pumnul și fute nenumărate femei. O fi respectat, invidiat etc., dar e așteptat la cotitură și răpus de altul, vreun lup tânăr și înfometat sau dușman bătrân... Nu degeaba colegii îl supranumeau pe Covaci Cafta – de la caftangiu, cafteală! Ce viață de poveste a dus – altfel simpaticul – Nicu! Un regizor și/sau producător de film ar putea face un serial de succes din asta! Și ar fi cazul să demareze, cât bântuie trendul Netflix, AppleTv etc. Iar pelicula puerilă „Metronom” (un soi de „Tânăra gardă” cu aplicație ideologică întoarsă pe dos!) ia premii și e considerată revelație!...

Nu despre Covaci & Phoenix trebuia să scriu, însă ei mi-au oferit ocazia să încep – și să sfârșesc înainte de a plictisi cititorul! Phoenix reprezintă valoarea maximă în rockul românesc și dă exemplul perfect de inabilitate managerială. Această artă – sau știință, sau numai deprindere nativă, manifestată din abundență la fiii poporului evreu – este o parte esențială a spectacolului universal ce domină lumea de cine știe câți ani, spectacol în care ai noștri reprezentanți de seamă au ratat șansa să intre, chiar să urce acolo unde meritau și le era locul. Circula demult în America o butadă: „Rockul este o afacere în care doi negri sau trei albi cântă, iar un evreu face o grămadă de bani pe urma lor”. În perioada socialistă, România a beneficiat de serviciile a numeroși evrei, dedicați idealului de dreptate, pace, egalitate, fraternitate, libertate și ce mai visa oprimata lor generație, pentru toată omenirea, indiferent de culoarea pielii și rădăcina neamului, indiferent că omenirea își dorea sau nu așa ceva. Nu știu câți dintre ei au fost implicați în promovarea rockului românesc înăuntru și în afară. Dacă au fost, se vede ce-au făcut: „Cât despre rock, bă, fratele meu, nu știu ce să zic!”, vorba veche a băieților de la Timpuri Noi. Azi predomină maneaua, textele inepte și icnite, plus hiturile scoase de „compozitori” din softuri de computer prost înțelese. O fi muzica pop-rock în evoluție permanentă ca revoluția bolșevică, dar să torni manele cu tembeliziunea peste o țară de cenacliști înflăcărați (cum a făcut ProTV la începuturi) aduce a rea intenție, dacă nu a crimă organizată. Socialism, așa cum au visat niște idealiști, n-a fost să fie! Când visul s-a prăbușit sub șenilele tancurilor – întâi la Budapesta, în 1956, apoi la Praga, în 1968 – mai toți „deștepții” din „lagărul socialist” plecaseră – via Ierusalim – în lumea liberă. Acolo unde s-a prefirat și majoritatea muzicienilor noștri – nu numai rockeri –, mulți fără să știe ce-i așteaptă. Exemplu, iarăși de referință: Covaci & ai lui.

Rockerii de la noi luaseră avânt natural pe la sfârșitul deceniului al șaptelea. Mărturie de forța, varietatea și sincronizarea lor cu Vestul stă un disc antologic, „Hai Noroc!” (editat abia în 2021, de 667 Records, o firmă particulară, pentru că firma de stat, Electrecord, a fost prăduită de șacalii interminabilei tranziții). Dar, să fie clar: ei nu erau într-atât contra sistemului socialist, cât se făceau expresia spiritului vremii, contestatar sui-generis. Mircea Vintilă declara că generația lui s-a revoltat contra textelor stupide ale muzicii ușoare promovate în jurul anului 1970. El și alții (Mircea Florian, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia) se pliaseră spiritului flower-power, înainte ca ideile acestui curent să intre în proprietatea lui Adrian Păunescu & Florian Pittiș, care și le-au însușit, cum s-ar spune azi: „pe persoană fizică”! Adică le-au deformat în așa fel încât să rezoneze cu ideologia ceaușistă. Disputa, care la noi a căpătat oficializare și dimensiune socială prin intermediul revistei Flacăra, era o bătălie globală în Occident: generația nouă, proaspătă și nonviolentă, contra generației vechi, dure, îmbâcsite și pietrificate de World War II. Bătrânii au folosit orice mijloc să domolească și să îndrepte tineretul spre „idealul” consacrat de milenii. Nu schimbări sociale, ci îmbogățire! Nu marșuri pentru pace; concerte gras plătite în tabere de război! Care gașcă de „smintiți” putea să refuze „mălaiul” exceptat de la taxe? Care putea să-și asigure traiul din ce cânta? Doar cine avea... „big bull balls”! Și aveau destule trupe, în frunte cu „scandaloșii” Rolling Stones: după ce managerul i-a țepuit, lăsându-i aproape datori, deși erau cea mai ascultată trupă din lume la un moment dat, băieții au luat pe cont propriu afacerea și-au ajuns între cei mai bogați rockeri. La noi, băieții de la Phoenix se îmbogățiseră suficient ca să nu le ardă de plecat în Vest. Doar ambiția dictatorială a lui Covaci i-a scos peste graniță; și-au aterizat în cel mai curat capitalism. Unde s-au dumirit iute că nu erau pregătiți pentru asemenea treabă. Și, nesprijiniți, n-au reușit aproape nimic. Ce le-a lipsit? Managementul!

Dacă în sistemul de stat socialist se găsea un factor de decizie cu mintea destupată și le înlesnea turnee și colaborări occidentale (așa cum în Ungaria li s-a permis celor de la Omega, iar în Yugoslavia celor de la Bjielo Dugme – două exemple dintre multe), dacă era numit responsabil un evreu cu neamuri în Occident, ce credeți că se întâmpla? Au spus-o destui trupeți: nu rămânea niciunul în Vest, se întorceau încărcați de glorie, de scule, de valută și așa mai departe. Greu de suportat asta pentru dulăii mocofani ai socialismului! (Cei deștepți primeau partea lor!) În loc să trebăluiască onorabil în țară și să detensioneze populația tot mai asuprită, Phoenix și alți rockeri cu ceva (în) minte (nu doar „băutură și femei”, cum proclamă maneliștii de oriunde), s-au văzut blocați de politrucii lui Ceaușescu și înlocuiți – în ceea ce se poate numi mainstream – de „cenacliștii” lui Păunescu, care au dezlănțuit o Cântare a României cum n-a văzut pământul! Vă mai amintiți emisiunile TV, din anii 1970, „Antena vă aparține”, tutelate de ubicuul poet? Acolo se îngrămădeau cu atenție: jumătate propagandă oficială, jumătate lucruri bune de prin fiecare județ, despre care greu se auzea „la centru” și în alte zone ale țării. Nu pot să afirm – pentru că nu dețin date precise – că niciodată sau niciunde n-a existat asemenea confuzie de valori, promovată la scară statală. Poate că Păunescu a fost singular pe plan mondial, ceea ce în fond, n-ar fi ceva rău – dar numai pentru el și urmașii lui direcți. Însă pentru mentalul colectiv românesc a fost o catastrofă din care nici azi nu s-a ieșit.

Promovarea, chiar exaltarea trăsăturilor naționale (fundamentul răului la nivel global, alături de lăcomie, la nivel individual) nu este ceva specific românesc, așa cum cred habarnamiștii. Un exemplu vine rapid pe tastatură: Grand Funk Railroad, cu piesa We Are American Band, preluată și de „nebunii” lui Rob Zombie. Judecând mai lax, chiar clasicul Johnny B. Goode, lansat de Chuck Berry și trimis cu sonda Voyager în spațiu, e tot un fel de imn închinat Americii. Multe popoare cântă piese de felul ăsta și sunt mândri de cântecele lor. (Alt exemplu, foarte recent: mongolii de la The Hu.) Dar cum să fii mândru de România lui Ceaușescu, înghioldit cu versul poetului său preferat, care nu s-a sfiit să-l lingă-n cur versificat pe „Cârmaciul țării noastre/ conducător de țară, conducător de oaste”, poate doar ca să-și facă mendrele egolatre mai mult decât oricare alt nume de seamă din cultura română?

Așadar, în loc să ne bucurăm de Phoenix și să ne mândrim cu „Cei ce ne-au dat nume”, l-am avut pe Păunescu, Cenaclul și „întâmplările” de manipulare grosieră a conștiințelor! Asta trebuie subliniat mereu: Păunescu a manipulat conștient (după cum o spune și fiul său în filmul sus-amintit). Chiar și prin generozitate (incontestabilă și facilă, că doar nu da din averea lui!), tot manipulare a făcut. Faptele sunt prea numeroase și e musai să fie readuse mereu în discuție, pentru că sunt interpretate tendențios. Despre ele, un Alexandru Mamina a scris nici mai mult, nici mai puțin decât că „au pregătit revoluția din 1989”! (Oare chiar va fi crezând ce-a scris? Ar fi jalnic!) Că Păunescu s-a insinuat în rândurile rockerimii și, un timp, ajunsese un soi de factotum, nici nu mai contează. După adepții lui, trebuia să fie acolo, fiindcă îl văzuse pe Bob Dylan în concert. Firește, în America! Orice contraargument ai aduce, e însă inutil. Cu adepții oricărei inepții n-ai ce discuta.

Rockul românesc nu este o dominantă a culturii noastre, deși mulți îi clamează importanța. Cântăreții de rock nu pot trăi din munca și talentul lor. O spune polivalentul Adrian Ordean, în cartea sa de memorii, recunoscându-și cântările la nunți, cu țiganii lăutari de prin Sibiu. O spune, în filmul amintit, însuși Covaci. O spun și alții, de prin țările anglo-saxone, unde rockul e, totuși, un mod de viață. Au simțit-o chiar instrumentiștii români bine pregătiți, care au găsit de lucru în Occident, însă nu cântă ce-au visat, sperat, dorit. (De altfel, succes adevărat în Occident au avut doar băieții din Chișinău, Ozone, cu melodia după care s-a dansat o vară pe tot mapamondul.) E frumos, e înduioșător să asculți părerile despre sine ale diverșilor români talentați care au gustat din fructul difuzării pe diferite meridiane. E suficientă, însă, doar o privire la starea de fapt: în deschiderea unor concerte americane ale trupei Metallica, aflată în vârf de formă, a fost invitată trupa rock din Mongolia, The Hu. Al cărei manager este un evreu ce locuiește în New-York. Poate că Dirty Shirt, Scarlet Aura sau E-An-Na (fie și împreună cu Bogdan de la Vâlcea!) ar constitui o surpriză de proporții în companii asemănătoare. Dacă ar fi manageriați de cine trebuie, și-ar avea norock să fie un tip cinstit...

În fine, două mici paranteze. În 1994, înainte să ajung la concertul Jethro Tull din București, a trebuit să merg la o nuntă, unde aveam obligație de familie. Acolo am văzut prima dată cum muzica numită cu dispreț „manele” domină copios petrecerea. Toată lumea, și-n special tineretul, dansa și se simțea bine ascultând un fel de glorie locală, formație cu chitară, claviaturi, bas electric și tobe. Îi cunoșteam pe trupeți, știam că pot să cânte orice piesă din rockul mondial. „Au făcut” pentru mine Money for Nothing, însă publicul le-a tăiat-o: manele! Nici măcar din alea lubrice sau deocheate, cum cânta la altă nuntă, cu zece ani mai înainte, o pațachină de muzică populară promovată la rubrica „tezaur folcloric” de la TVR. Nu trebuia să fii mare psiholog să înțelegi ce ritmuri mișcă „psihea poporului”, fie la chef sau nu... Apoi, prin 1995-1996, când Prodigy au cântat prima oară la Polivalenta bucureșteană, sala a fost arhiplină. Greu de uitat șocul unui promotor de rock clasic, gen Deep Purple, Yes, Uriah Heep, care nu reușise să umple sala nici pe jumătate. Ce spun observațiile astea? Nimic altceva, decât că în lumea românească genul muzical rock a avut mai degrabă statut de curiozitate, de hrană pentru cei puțini. Sau de mondenitate. Amintiți-vă de concertul Rolling Stones ori de primul cu Depeche Mode, când n-aveai loc pe stadion de atâtea „VIP”-uri! Iar dacă intrarea e gratuită, atunci să vezi înghesuială de norod! Excepțiile confirmă observațiile, nu le contrazic.

N-am să reiau opinii mai serioase, publicate în trecut, despre discurile reușite ale băieților și fetelor care s-au chinuit pe la noi cu rockul, ori și-au cheltuit banii pe scule, niciodată suficient de bune. (Amintesc zisa lui „Macea” Pătrașcu, din prima formulă a trupei Tectonic: „Ca să scoți bani din muzică, trebuie mai întâi să bagi!”) Rockul e o afacere, dincolo și dincoace de muzică. Asta n-au înțeles culturnicii epocii comuniste, asta înțeleg foarte puțini dintre cei de după (uneori tot aceiași, ori urmașii lor). Iar „tunurile” impresarilor din ultimele trei decenii, grupați pe zone de interes, au reușit doar să îndepărteze și mai mult publicul de artiști, ajungându-se la paradoxul de azi, cu discuri și trupe onorabile care se zbat în semianonimat, cu descurcăreți care cântă sau circulă pe tot globul și se pozează cu legende ca B.B. King, dar caută fonduri de producție în amărâta noastră economie, mulgând finanțe de la stat pentru șușanele de subzistență (gen Rock în pandemie sau așa ceva) etc. etc.

Și pentru că dezastrul trebuia să aibă un început, l-am găsit în acel 1977, când Phoenix a zburat aiurea, iar în loc s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra. După aproape o jumătate de secol, liderul grupării Phoenix proclamă dreptatea forței brute și clamează testamentar renașterea păsării mitologice (cu versuri scrise de poetul Șerban Foarță), adepții lui Păunescu îl îmbălsămează ca virtual, deși fals, profet al neamului românesc, opozant indelebil al sistemului pe care l-a slujit cu prisosință, în vreme ce majoritatea tinerilor, conectați la rețele sociale, căută joburi transpartinice și se străduie să plece din România înainte de a-și termina – cu chiu, cu vai – liceul. Deprimant.

DEPRIMANT.

P.S.

Cine se întreabă cu ce drept emit eu asemenea judecăți, are mai jos o mică „dare de seamă” despre ce am făcut în aproape 50 de ani. Am debutat în revista Flacăra cu o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu”, în toamna lui 1976. Acolo luam apărarea trupei Phoenix, pe care mogulul săptămânist o acuzase că deformează folclorul autentic românesc. Revista era condusă de Adrian Păunescu, iar eu exploatam disensiunile dintre el și Barbu, intuind că textul meu îi va servi cumva. Fusesem la câteva dintre „întâmplările” Cenaclului Flacăra, erau prea la îndemână să le ratez și nimeni dintre cunoscuți nu mă prevenise de insidioasa lor manipulare. Am simțit-o personal, într-un fel nelămurit, în noaptea când, la Polivalentă, Păunescu l-a obligat pe Nicu Alifantis să schimbe un vers din Imnul scris de Ion Nicolescu. În loc de: „Trăiască Alma Venus, Măria Sa, Poporul!” s-a cântat: „Trăiască Ceaușescu, Măria Sa, Poporul!” (N-am verificat acuratețea versurilor, nici nu contează.) Ideea că asistasem la ceva inacceptabil ca o măgărie făcută unui copil inocent m-a fulgerat instantaneu și-am plecat cu senzația că sunt murdar, senzație care nu mi s-a șters din suflet nici azi. Am mai fost o singură dată la Cenaclu, prin 1982, la Târgoviște. De curiozitate. Atunci l-am văzut pe Valeriu Sterian, cu trupa sa. Prelu(cr)ase un cântec al americanilor The Band, adoptând și atitudinea de pe scenă a respectivilor, inclusiv costumația: unul purta o pălărie ca a lui Rick Danko în The Last Waltz. Oricât de bun muzician era Sterian, n-am putut să-l mai ascult niciodată. Îi păstrez discurile ca pe niște documente, dar nu le pun pe platanul pick-upului. Nici pe-ale altor șeicari ai Cenaclului, inclusiv Pro Musica. Mă inundă un sentiment de respingere doar la simpla vedere a copertelor. Nu știu de ce, probabil sunt deraiat mental...

La un spectacol dat tot de Cenaclul Flacăra, la Circul de Stat, în mai sau iunie 1975, am vorbit cu Nicu Covaci. A fost una dintre acele întâlniri memorabile pe care nu le uiți toată viața. N-am talent să cânt la vreun instrument, însă am comis ceva asemănător cu prestațiile vocaliștilor punk începători, chiar în anii când curentul ăsta dibuia oportunități prin Anglia și pe unde se mai putea. Am debutat în literatură cu proză în 1983. Ceva mai înainte retrăsesem de la publicare un volum de povestiri, când mi s-a cerut să elimin una, în care niște oameni îl înjurau pe Ceaușescu, la un pahar de țuică. Abia la 40 de ani am tipărit două volume, la fel ca mentorii din Școala de la Târgoviște (dați fuga la Wikipedia, dacă nu știți despre cine-i vorba), voluntar asumați și dialectic contestați. Isprăvile mele literare sunt consemnate într-o pagină din Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română. Doritorii au de unde afla și alte amănunte. Internetul încă e liber.

Am scris după 1989 despre muzica rock, pop, blues etc., în diverse ziare. Cele mai năstrușnice articole le-am publicat în Vox-Pop-Rock, revista lui Andrei Partoș, căruia îi mulțumesc și aici pentru încredere, colegialitate și corectitudine (nu politică, numai redacțională: nu mi-a cerut niciodată să scriu despre cineva anume și n-a refuzat nici un articol care îi afecta prietenia cu diverși muzicieni). Acolo am semnalat noutatea radicală a primelor compoziții editate de Thy Veils, probabil singurul artist român care a fost în top 5 la MP3.com, pe vremea când siteul plătea descărcările de piese, iar Daniel Dorobanțu (a.k.a. Thy Veils) a putut să-și cumpere cu banii câștigați hardware pentru muzica lui computerizată. În Vox-Pop-Rock am lansat o cronică de videocasete muzicale, găsind formulări jucăușe pentru producții altfel banale. De acolo mi-au fost șterpelite titluri de rubrici și preluate pasaje generoase din articole, fără necesarele ghilimele. Am scris gratuit și-n Observator cultural, revista universitarilor bucureșteni, unde un articol al meu l-a determinat pe George Baicea să-și facă propriul grup de blues. Timp de 17 ani am ținut o rubrică săptămânală – Rockin’ by myself – într-o publicație – Suplimentul de Cultură al Editurii Polirom – care își plătește colaboratorii fără probleme. Am publicat în 1997 o carte despre „10 LEGENDE ALE BLUESULUI” (cea mai bine vândută dintre cele scrise de mine). Am cumpărat magnetofon înainte să-mi iau mașină de scris și cheltuiesc pe viniluri (și alte medii de păstrat și transmis muzica) jumătate din pensia de fost electrician operativ în Sistemul Energetic Național. Nu am studii de specialitate, nici n-am activat în showbiz, ca să emit „opinii avizate” despre ce ascult. Nici nu am pretenția. Încerc să exprim prin cuvinte ce simt atunci când muzica inundă sufletul meu, prefăcându-l în oază de fericire într-o lume insipidă. Ascult tot felul de muzici, predominant rock, pentru că este muzica epocii în care s-a nimerit să trăiesc. Iar dacă adaug că sunt născut în anul în care Elvis Presley „a spart” cu hitul Heartbreak Hotel, și mi-am câștigat conștiința de sine în 1977, când Sex Pistols devastau lumea cu Anarchy in UK, se poate înțelege și admite de ce mă consider un „copil al clasei proletare”, ca să-l parafrazez pe Mircea Nedelciu, un scriitor vizionar al generației mele, mort în 1999.

În tot ce-am scris despre rock, subliniez ideea că important mi se pare, când ești singur, să simți nevoia de a pune discul favorit. Entuziasmul mulțimilor la concerte e trecător sau fals indus. Nu mă încântă „valoarea” unui cântec doar pentru că este ilizibil. Cred ce spunea bătrânul Haydn: „Melodia este esența muzicii”.

For Those About to Rock, I Salute You!

(Text publicat în volumul „Istoria sunetelor” - coordonat de Radu Lipașcu și Gabriel Petric, Editura Akakia, 2023)