ISTORIE ROCK - o privire personală

 Rockul românesc în cumpătul vremii

Anul 1977 a fost unul definitoriu pentru istoria postbelică a României și ilustrativ pentru destinul țării noastre, parcă veșnic lipsită de noroc, așa cum scria odată Mircea Eliade. Nu e locul aici și nici nu pot enumera precis faptele politico-sociale ce-au marcat acel an (întins ca-n prozele realist-magice sud-americane: din ianuarie 1977 până în toamna lui 1978). Îmi lipsesc instrumentele necesare, iar textul de față e unul de factură generală (nu generalizatoare!), focalizat pe muzica românească pop-rock (hai, și puțin folk!). Sincronizarea amatorilor și a practicanților de rock de la noi cu genul muzical dominant la nivel mondial, apărut pe la jumătatea anilor 1950, se poate constata cu ușurință privind retrospectiv și cu oarecare detașare. La începutul anilor 1960, în pofida cenzurii „de partid și de stat”, ce se cânta „dincolo” ajungea pe căi neoficiale și la urechile românilor. „Nașterea” trupelor noastre după vizionarea filmului englez Tinerii, unde performa grupul The Shadows, a fost o realitate impusă de spiritul vremii, în ciuda directivelor ideologice emise de partidul unic, zis muncitoresc, care controla România. Partidul nu controla însă toată planeta Pământ, așa că a trebuit să înghită cumva, pe nemestecate, gălușca tinereții impetuoase, gata de orice năzbâtie.

Pentru românul obișnuit al ultimului sfert de veac XX, informat din massmedia – ziare, televiziune, radio –, anul 1977 debuta cu ceea ce istoricii au stabilit că se numește Mișcarea Goma pentru Drepturile Omului. Stimulată de Carta 77 a intelectualilor cehoslovaci, între care se găsea și grupul punk-rock Plastic People, Mișcarea Goma era semnul de aderență a unei părți din cetățenii români (nu neapărat intelectuali, dar de toate etniile care trăiesc aici) la ce se petrecea în Europa. Contextul? După istoricul acord de la Helsinki, din 1975, țările occidentale au trecut imediat la aplicarea lui cu seriozitate. Statele „lagărului” socialist, însă, l-au considerat o vorbă pe hârtie, fără valoare sau aplicare în zona stăpânită de ele, așa cum era și politica lor socială, grijulie doar cu adepții, represivă față de oponenți. Numai că mulți oameni din Est au cerut, pe diferite canale mediatice și/sau politice, respectarea celor scrise și asumate de guvernele lor totalitare. Când lucrurile păreau să se miște și la noi, în România, a venit cutremurul din 4 martie. Prioritățile s-au schimbat ori anulat. Dezastrul natural ștergea parcă eforturile de normalizare, România se dovedea încă o dată „țară fără noroc”, iar autoritățile – adică Securitatea – îl trimitea pe Goma la închisoare, de unde l-au scos propria lui măsură de prevedere și protestele internaționale ale intelectualilor de toate orientările (dreapta, stânga, creștini, atei etc.), nicidecum eforturile confraților literați, care l-au exclus din Uniunea Scriitorilor, în loc să-l apere. Atitudinea confraților arăta cârdășia cu regimul autoritar, ai căror privilegiați erau. Ca și interpreții de muzici, grele sau ușoare, inclusiv rock.

În vara acelui 1977 a izbucnit greva (sau grevele) minerilor din Valea Jiului, despre care se tace și azi, ori se vorbește minimal. Atunci s-a probat și la noi ruptura dintre muncitori și cei care conduceau în numele muncitorilor, dintre „mizeri și bogați”, vorba lui Eminescu, o realitate bine stabilită de când lumea, în orice societate, recunoscută clar sau cu jumătate de voce de capitaliști, dar ascunsă de minciuna comunistă. Iar aici „aud” cuvintele băieților de la Sex Pistols:

„God save the Queen

She ain't no human being
There is no future
In England's dreaming

No future, no future,
No future for you

No future, no future,
No future for me”

...cuvinte care se potrivesc oricărei alcătuiri statale bazate pe săraci și bogați, indiferent de ce cred, propovăduiesc ori înghit pe nemestecate diverși comenta(iuri)tori.

La sfârșitul verii lui 1977, printr-un act temerar, demn de inițiativele sale vitejești, Nicu Covaci scotea din țară membrii trupei Phoenix, sperând să facă o carieră de succes în Vest (fapt ce nu s-a petrecut însă). Nu știu câți dintre rockerii rămași au înțeles că pierdeau un sprijin important, fiindcă în lupta cu cenzorii și dulăii sistemului succesul trupei Phoenix era un argument ce depășea dimensiunea ideologică. Oricine știe că banii contează mai presus de ideologie, chiar și Elena Ceaușescu dădea câteva replici perfect articulate în acest sens (vezi cartea lui Pacepa – Orizonturi roșii).

În noiembrie 1977, „brațul înarmat al comunismului” (asasini tocmiți de Securitate) lovea la Paris pe Monica Lovinescu, vocea opoziției externe, a cărei luptă radiofonică împotriva „ocupanților români ai României” (ca să parafrazez expresia aceluiași Paul Goma, luptător real, scriitor instruit în muzică!) avea să fie recunoscută după 1989. Disputa dintre cele două sisteme se concretiza prin acțiuni violente și asasinate comandate de comuniști, cum a fost atentatul cu bombă din iarna lui 1981 asupra clădirii din München unde funcționa postul de radio Europa Liberă, principala sursă de informare a românilor care doreau să fie la curent cu ce se petrecea în lume și care continuau să viseze că „vin americanii”! Iar în domeniul rockului, Europa Liberă era o sursă mai mult decât necesară, de când Cornel Chiriac ajunsese acolo. Rockul nu însemna doar distracție pentru tineret. Era un fel de viață. Și de moarte.

Tot atunci, în 1977, la indicația lui Ceaușescu, „sistemul” renunța la cenzura oficială, clasică, introducând una mai perfidă, în care actanții câmpului cultural se cenzurau unii pe alții: redactorii pe redactați, autorii, actorii, regizorii, interpreții sau compozitorii între ei (prin denunțuri, turnătorii, minciuni). Era o versiune evoluată a fenomenului numit „experimentul Pitești”, unde deținuții făceau pe gardienii: își pedepseau tovarășii de pușcărie, cu iluzia obținerii unor avantaje. Sunt fapte studiate de cercetători specializați, foarte puțin cunoscute de publicul larg, al cărui apetit pentru adevăr și dreptate a fost mereu estompat de apetitul pentru mâncare, băutură și sex, iar azi e tot mai edulcorat de noile realități consumiste.

Câteva luni mai târziu, după niște vizite „regale” ale Ceaușeștilor în Anglia și SUA, în vara lui 1978 se producea „defectarea” (dezertarea, trădarea sau răzbunarea) lui Ion Mihai Pacepa, omul de încredere al familiei. A fost, probabil, evenimentul care l-a damblagit mental pe Nicolae Ceaușescu, președintele care se visa lider de anvergură mondială. Fiindcă e greu să rămâi normal la creier, Tu, Supremul, dictator părăsit de individul care îți ghicea dorințele și opintea să-ți transpună fanteziile în realitate. (Pe unele chiar le împlinea – vezi profitabila fabrică de diamante artificiale, prăduită de gașca lui Băsescu). Și ca o cireașă pe tort, în noaptea de 23 august 1978, doi ofițeri din Marina Militară au fugit în Turcia cu iahtul pe care Ceaușescu îl primise cadou de la Brejnev!

Tot atunci, nu mai știu bine dacă în vara lui 1977 sau a lui 1978, Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, a ținut prima „ședință” pe Câmpia Libertății de la Blaj. Eram militar și, auzind știrea, mă așteptam ca „trupele” de tineri să pornească în marș spre n-aveam habar ce obiectiv sau cu ce scop, dar sigur ceva revoluționar. În loc de asta, Cenaclul, oficial numit „al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist”, „for democratic” păstorit de Nicu Ceaușescu, s-a cimentat (autentificat, statuat) neoficial în Secta Cenacliștilor înFlăcărați, adepții cultului păunescian, care persistă și-n zilele noastre, rude bune cu dacopații și getopitecii!

Sunt doar câteva repere ale unei perioade ce merită analizată în detaliu de istorici obiectivi. Le-am amintit pentru a sublinia încă o dată că muzica rock românească trebuie situată în contextul socio-politic generator. Stilistic, ai noștri au fost la zi cu ce cântau, lansau ori difuzau congenerii în Vest, inspirându-se deseori din liniile lor melodice (că „rockul nu s-a inventat la Bragadiru, ci la Memphis”, cum ar fi zis Sorin Chifiriuc). Tehnic, au cântat cu ce-au avut, ce-au compilat (exemplu – sintetizatorul construit de Bibi Ionescu, basistul trupei Sfinx) ori au reușit „să aducă din afară” (expresie teribilă ce denotă sărăcia organizatorică a unui sistem absolut cretin, cu reverberații ce se mențin până azi – vezi importul de automobile second hand). Însă motivațiile, textele, ideile sau atitudinea alor noștri erau grevate, amputate sau deformate hidos de ideologia oficială „de partid și de stat”, cum se spunea. Să știi bine ce cântă alții (de exemplu, Whole Lotta Rosie – AC/DC), dar să fii obligat să molfăi Culoarea roșie, așa cum traducea Florian Pittiș acel titlu, prin 1985, într-o emisiune radio a prietenului său Adrian Păunescu – ce ironie a destinului! Sau, în cazul citat, ce traducere falsă, dacă nu cumva era o mistificare cu bună știință, o manipulare insidioasă și cinică!

Aici trebuie să subliniez o idee neconvenabilă celor care (motivați bănește sau inconștienți) susțin nu știu ce virtuți războinice și opozante ale rockerilor băștinași: MUZICA ROCK DIN ROMÂNIA, AȘA CUM ȘI CÂTĂ S-A FĂCUT, ERA O SUPAPĂ DE DEFULARE EFICIENTĂ, FOLOSITĂ DE „SISTEM” PENTRU ATENUAREA FRUSTRĂRILOR POPULAȚIEI (nu doar a categoriei „tineret”, deoarece la 35-40 de ani, rocker cu 2-3 copii de crescut, se mai poate susține că ești tânăr doar spiritual). Iar de la apariția și ascensiunea culturală a lui Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, „muzica tânără” (cum o botezase el) a fost o altă unealtă de „educare patriotică” (= îndoctrinare sau prostire) a conștiințelor tinere, neștiutoare, lipsite de educație est-etică adecvată. Că „sistemul” controla tot și acționa „cum vrea mușchii lui”, s-a dovedit chiar în cazul lui Păunescu: deși apreciat și susținut de la „cel mai înalt nivel”, a fost redus la tăcere într-un context inacceptabil pentru regim, chiar dacă serviciile aduse de versatilul personaj erau evidente. Trebuie să fii un tip... maminizat, ca să crezi că rockul a doborât comunismul în România. Termenul maminizat, analog celui de mankurtizat, vine de la numele publicistului, doctor în istorie și cercetător științific, Alexandru Mamina, emițătorul ipotezei că „Cenaclul Flacăra a pregătit revoluția de la 1989”! Și s-ar putea ca ipoteza să nu fie chiar absurdă: a se vedea gradul de prosti(r)e a populației autohtone, atât la alegerile din 1990, cât și în deceniile următoare! Concluzia este inevitabilă și trebuie re-subliniată: CENACLUL FLACĂRA A PREGĂTIT ȘI A DESĂVÂRȘIT PROSTIREA ÎN MASĂ A POPULAȚIEI.

Opresc aici prea lunga introducere și spun ce mi se pare evident: în 1977-1978, rockul românesc a pierdut șansa de a deveni o mișcare de conștiință, adevărată, ancorată organic în sufletul poporului, cu valențe educative sănătoase, deși vag antisociale, așa cum a ajuns în țările scandinave sau în Polonia.

Altfel zis, în acel 1977 Phoenix-ul a zburat aiurea și s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra!

N-aș fi vrut să scriu textul de față, deși Radu Lupașcu mi-l ceruse, iar eu îi promisesem cu jumătate de gură, neștiind ce-aș putea adăuga la ce-am scris în peste patruzeci de ani și-am strâns în vreo patru-cinci volume de articole inspirate de rock. Impulsul mi-a venit când – mea culpa: la jumătate de an de la premieră! – am văzut primele 5 sau 10 minute din documentarul Phoenix – Har și Jar, bine făcut de Cornel Mihalache pentru TVR cu ocazia celor 60 de ani de la înființarea trupei timișorene. Nu e cazul să discut filmul, deși o părere poate mi-ar fi permisă. Nici asupra formației fanion a rockului românesc nu-i nimic de comentat, fiind în afară de orice dubiu că Phoenix e vârful a ceea ce s-a putut face în domeniu, la noi în țară, cu mijloacele și în condițiile permise de situația nenorocită de atunci.

Se putea mai mult? Categoric, da! Da, dacă „responsabilii cu cultura” aveau minți deschise, vederi limpezi și nu le era teamă că greșelile îi pot scoate din „nomenklatură” – sistemul oficial de privilegii comuniste, nerecunoscut ca atare, însă crud și implacabil ca oricare altul bazat pe obediență și ascultare, nu pe meritocrație. Și încă o dată: da, dacă rockerii își luau statutul în serios și – cu o sintagmă mult folosită în epocă – „transpuneau în viață” ceea ce pălăvrăgeau în cântece: dragostea de libertate și lupta pentru adevăr, cu care le împuia „versurile” același poet Păunescu, ajuns textierul tuturor. (Nu și al celor de la Phoenix, pe care n-a ezitat să-i înțepe atunci când a prins momentul, conform dictonului „facerea de bine, futere de mamă”!) Pe Păunescu l-a învățat Nicu Covaci cum să facă spectacole și l-a ajutat (inclusiv cu instalația de sunet) să ajungă ceea ce în engleză se numește entertainer. Natura lui vulcanică (vezi mărturiile primei soții, Constanța Buzea, consemnate în jurnalul publicat după moartea poetului) îl împingea să fie reper socio-cultural înainte ca Sistemul, slujit cu obediență de fariseu, în cel mai elocvent stil curluntrist băștinaș, să-l reducă la o iscălitură într-un colț de revistă. Este un text semnat de Păunescu și cântat de Iris, trupă ițită după 1977, impusă ca stindard al rockului autohton cu ajutorul (sau în pofida?) mașinațiunilor neobositului personaj, care a reușit să-i dezbine pe când încerca să-i unească. Textul se intituleazăTrenul fără naș:

„Hei, hei, nașule,

dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,

noi vrem liber tren,

trenul nostru e un tren frumos!”

La ce libertate sperau băieții, când niciunul nu îndrăznea să acționeze, știind că sistemul le-ar fi anulat privilegiile? Ce libertate se cucerește fără luptă, suferință, sărăcie? Poate doar libertatea de a fi conformist! Și aici reamintesc butada aceluiași Florian Pittiș, actor cabotin, idolatrizat azi ca simbol rebel, deși tot ce a făcut a fost să preia și, slujindu-se de vocea lui plăcută, odihnitoare, să difuzeze pe toate canalele disponibile succesele altora (muzică, poezie, idei): „Blugii sunt uniforma nonconformiștilor”. Păi, sigur, când ești secretar de partid „pe unitatea de muncă” și ai spatele asigurat, poți fi nonconformist cât poftești, cu condiția să nu deranjezi pe nimeni! Chestiune valabilă, de altfel, și-n sistemul capitalist Occidental, de unde a evoluat la aberațiile corectitudinii politice actuale...

Din spusele veșnic tânărului Nicolae Covaci, alintat Nicu și la cei 75 de ani împliniți în 2022, viața ar însemna o luptă, unde contează doar cel mai tare – în pumni, arme sau talent? Cine rămâne în picioare scrie istoria, e adulat, e urmat, e lider, decide asupra celorlalți? Nu mi-a venit să cred, auzindu-l în deschiderea filmului menționat! După cel puțin 2.500 de ani de istorie documentată scriptic (a se vedea Istoria războiului peloponeziac, a lui Tucidide, de exemplu), asta să fie ce-a învățat (sau trebuie să învețe) omenirea? După Hiroșima și după comunism? După atâtea masacre ce-au înroșit secolul XX și după războaie contra cărora au protestat rockerii din țările libere, congeneri lui Covaci? Rockul, dincolo de distracție, este asociat cu mișcarea pacifistă. „Give Peace a Chance” nu-i doar un slogan, lansat de John Lennon, preluat și folosit cu ipocrizie de nemuritorii comuniști. Este dorința neascunsă, neatinsă și nestinsă a omului (obișnuit sau geniu): dorință de pace, de liniște, de viață tihnită și împlinită. E o năzuință persistentă de la Abel, fiul lui Adam, cel ucis de fratele său, Cain, faptă atroce, repetată în nenumărate feluri de-a lungul și de-a latul istoriei umanității. Mentalitatea lui Cain s-a perpetuat în urmași, cei care își închipuie că, omorând, stăpânesc Pământul. Ei par să domine de atunci, de la crima rituală; dar n-au învins și nu vor învinge niciodată, pentru că victoria lor va însemna dispariția ființelor umane de pe Terra.

Apropo de proteste, războaie și crime: s-ar putea spune că și la noi s-a protestat – în mod oficial și ordonat, cu aprobarea (sau la comanda) „organelor în drept”, cu recitări din versurile poeților de curte comunistă, nu numai ale lui Adrian Păunescu. Încă îmi stăruie în minte emoția unor copii de școală generală, puși să „demonstreze” contra înarmării mondiale, prin 1984-1985, și vocile lor subțiri clamând: „Nu bombéi cu neutroni!” Accentul pus pe a doua silabă a cuvântului „bombei” dădea de înțeles că vocabula definește un fel de semințe sau boabe de cereale. Este războiul ceva dezirabil pentru toate ființele umane? Santana scria în cartea lui de memorii că omenirea n-a învățat nimic: de peste 10.000 de ani ne dăm unii altora în cap pentru o bucată de pământ și în final ajungem toți pământ! Priviți la ce se întâmplă acum în Ucraina, în Palestina, în Siria, Libia, Kurdistan, Irak sau nu știu care țări africane. Asta e viața pe care ne-o dorim? Când un rocker de calibrul lui Roger Waters spune că i se par normale negocierile, nu războiul, este blamat. De ce? Pentru că este înțeles intenționat greșit, este răstălmăcit. O fi Waters un egolatru, dar n-a mințit, nu e adeptul comunismului, nici al putinismului, ci vrea doar pace și justiție socială. Și este inamicul tuturor celor care promovează războiul ca soluție de rezolvare a conflictelor, indiferent că sunt ruși, americani, chinezi ori israelieni. E un idealist, fără îndoială, dar unul care știe că forța contează. Iar forța lui este arta, nu arma. Rockul a evoluat din distracție în artă, și din artă în armă, prin ce-a cântat și încă mai cântă. Armă ajungea – sau deja ajunsese – și rockul făcut de Nicu Covaci & Phoenix. Dar liderul a optat să plece din țară. El spune că a fugit fiindcă nu mai putea suporta opresiunea cenzurii. O fi fuga un act de vitejie? Nu sunt capabil să răspund, n-am trăit asemenea dilemă...

E o realitate că „dreptatea” forței predomină de mii de ani. Dar până când? Până se va alege praful și pulberea de planeta Pământ? Va mai conta atunci victoria unui om asupra semenului, a unei națiuni asupra alteia, a unui stat contra vecinului? E dureros că asta pare să lase cu limbă de moarte un artist de talia lui Nicu Covaci. Te aștepți de la un bătrân să ofere o lecție de înțelepciune, măcar una absurdă, percutantă și nu mai puțin șocantă, precum îndemnul aceluiași paradoxal Păunescu: „Iubiți-vă pe tunuri!” (Faptă chiar întâmplată, în 1977 sau 1978 – vedeți proza mea „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005) Indignarea poate fi puerilă și inutilă. Dar când o personalitate, un personaj cu destulă credibilitate publică proclamă legea pumnului, în anul când un dement a lansat ceea ce poate fi numit al treilea război mondial (și ultimul, în caz de tâmpire definitivă a tuturor decidenților de pe planetă), nu poți rămâne insensibil și indiferent. Covaci nu are copii, nu are nepoți, îl doare fix în pix de ce urmează după moartea lui. Dar ceilalți chiar să nu aibă nimic de zis, nimic de obiectat, nimic de reproșat?

Știu, desigur – de la Coșbuc citire –, că viața e o luptă, și așa mai departe... Însă comandantul unității militare în care am fost înregimentat, omul care m-a scos de două ori din „brațul armat” al socialismului biruitor (Securitatea, să fie clar!) în 1977 (da, când Covaci și ceata lui dădeau dovadă de mare vitejie fugind din țară!) îmi spunea, deloc metaforic sau demagogic: „VIAȚA E O MUNCĂ ȘI O LUPTĂ”! (Am scris așa, cu majuscule, să se vadă!) Covaci și trupa au muncit în felul specific artistului, au câștigat pe merit admirația și adulația unei mari părți din populația acestor plaiuri, indiferent de neam, vârstă sau statut social. Armată n-au servit. În război s-au aflat poate doar unii cu alții, pe motive de bani sau gagici (Cristi Minculescu dixit!). Dar să lupți... fugind? Covaci înțelege oare (despre) ce vorbește? I-am sesizat confuzia într-un articol din revista Vox-Pop-Rock, prin 1994, când i s-a editat, la Nemira, cartea de amintiri. Pesemne că n-a citit, ori n-a băgat în seamă. Nu mă miră că a rămas blocat în mentalitatea mardeiașului de cartier: cel mai respectat este tipul care dă bine cu pumnul și fute nenumărate femei. O fi respectat, invidiat etc., dar e așteptat la cotitură și răpus de altul, vreun lup tânăr și înfometat sau dușman bătrân... Nu degeaba colegii îl supranumeau pe Covaci Cafta – de la caftangiu, cafteală! Ce viață de poveste a dus – altfel simpaticul – Nicu! Un regizor și/sau producător de film ar putea face un serial de succes din asta! Și ar fi cazul să demareze, cât bântuie trendul Netflix, AppleTv etc. Iar pelicula puerilă „Metronom” (un soi de „Tânăra gardă” cu aplicație ideologică întoarsă pe dos!) ia premii și e considerată revelație!...

Nu despre Covaci & Phoenix trebuia să scriu, însă ei mi-au oferit ocazia să încep – și să sfârșesc înainte de a plictisi cititorul! Phoenix reprezintă valoarea maximă în rockul românesc și dă exemplul perfect de inabilitate managerială. Această artă – sau știință, sau numai deprindere nativă, manifestată din abundență la fiii poporului evreu – este o parte esențială a spectacolului universal ce domină lumea de cine știe câți ani, spectacol în care ai noștri reprezentanți de seamă au ratat șansa să intre, chiar să urce acolo unde meritau și le era locul. Circula demult în America o butadă: „Rockul este o afacere în care doi negri sau trei albi cântă, iar un evreu face o grămadă de bani pe urma lor”. În perioada socialistă, România a beneficiat de serviciile a numeroși evrei, dedicați idealului de dreptate, pace, egalitate, fraternitate, libertate și ce mai visa oprimata lor generație, pentru toată omenirea, indiferent de culoarea pielii și rădăcina neamului, indiferent că omenirea își dorea sau nu așa ceva. Nu știu câți dintre ei au fost implicați în promovarea rockului românesc înăuntru și în afară. Dacă au fost, se vede ce-au făcut: „Cât despre rock, bă, fratele meu, nu știu ce să zic!”, vorba veche a băieților de la Timpuri Noi. Azi predomină maneaua, textele inepte și icnite, plus hiturile scoase de „compozitori” din softuri de computer prost înțelese. O fi muzica pop-rock în evoluție permanentă ca revoluția bolșevică, dar să torni manele cu tembeliziunea peste o țară de cenacliști înflăcărați (cum a făcut ProTV la începuturi) aduce a rea intenție, dacă nu a crimă organizată. Socialism, așa cum au visat niște idealiști, n-a fost să fie! Când visul s-a prăbușit sub șenilele tancurilor – întâi la Budapesta, în 1956, apoi la Praga, în 1968 – mai toți „deștepții” din „lagărul socialist” plecaseră – via Ierusalim – în lumea liberă. Acolo unde s-a prefirat și majoritatea muzicienilor noștri – nu numai rockeri –, mulți fără să știe ce-i așteaptă. Exemplu, iarăși de referință: Covaci & ai lui.

Rockerii de la noi luaseră avânt natural pe la sfârșitul deceniului al șaptelea. Mărturie de forța, varietatea și sincronizarea lor cu Vestul stă un disc antologic, „Hai Noroc!” (editat abia în 2021, de 667 Records, o firmă particulară, pentru că firma de stat, Electrecord, a fost prăduită de șacalii interminabilei tranziții). Dar, să fie clar: ei nu erau într-atât contra sistemului socialist, cât se făceau expresia spiritului vremii, contestatar sui-generis. Mircea Vintilă declara că generația lui s-a revoltat contra textelor stupide ale muzicii ușoare promovate în jurul anului 1970. El și alții (Mircea Florian, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia) se pliaseră spiritului flower-power, înainte ca ideile acestui curent să intre în proprietatea lui Adrian Păunescu & Florian Pittiș, care și le-au însușit, cum s-ar spune azi: „pe persoană fizică”! Adică le-au deformat în așa fel încât să rezoneze cu ideologia ceaușistă. Disputa, care la noi a căpătat oficializare și dimensiune socială prin intermediul revistei Flacăra, era o bătălie globală în Occident: generația nouă, proaspătă și nonviolentă, contra generației vechi, dure, îmbâcsite și pietrificate de World War II. Bătrânii au folosit orice mijloc să domolească și să îndrepte tineretul spre „idealul” consacrat de milenii. Nu schimbări sociale, ci îmbogățire! Nu marșuri pentru pace; concerte gras plătite în tabere de război! Care gașcă de „smintiți” putea să refuze „mălaiul” exceptat de la taxe? Care putea să-și asigure traiul din ce cânta? Doar cine avea... „big bull balls”! Și aveau destule trupe, în frunte cu „scandaloșii” Rolling Stones: după ce managerul i-a țepuit, lăsându-i aproape datori, deși erau cea mai ascultată trupă din lume la un moment dat, băieții au luat pe cont propriu afacerea și-au ajuns între cei mai bogați rockeri. La noi, băieții de la Phoenix se îmbogățiseră suficient ca să nu le ardă de plecat în Vest. Doar ambiția dictatorială a lui Covaci i-a scos peste graniță; și-au aterizat în cel mai curat capitalism. Unde s-au dumirit iute că nu erau pregătiți pentru asemenea treabă. Și, nesprijiniți, n-au reușit aproape nimic. Ce le-a lipsit? Managementul!

Dacă în sistemul de stat socialist se găsea un factor de decizie cu mintea destupată și le înlesnea turnee și colaborări occidentale (așa cum în Ungaria li s-a permis celor de la Omega, iar în Yugoslavia celor de la Bjielo Dugme – două exemple dintre multe), dacă era numit responsabil un evreu cu neamuri în Occident, ce credeți că se întâmpla? Au spus-o destui trupeți: nu rămânea niciunul în Vest, se întorceau încărcați de glorie, de scule, de valută și așa mai departe. Greu de suportat asta pentru dulăii mocofani ai socialismului! (Cei deștepți primeau partea lor!) În loc să trebăluiască onorabil în țară și să detensioneze populația tot mai asuprită, Phoenix și alți rockeri cu ceva (în) minte (nu doar „băutură și femei”, cum proclamă maneliștii de oriunde), s-au văzut blocați de politrucii lui Ceaușescu și înlocuiți – în ceea ce se poate numi mainstream – de „cenacliștii” lui Păunescu, care au dezlănțuit o Cântare a României cum n-a văzut pământul! Vă mai amintiți emisiunile TV, din anii 1970, „Antena vă aparține”, tutelate de ubicuul poet? Acolo se îngrămădeau cu atenție: jumătate propagandă oficială, jumătate lucruri bune de prin fiecare județ, despre care greu se auzea „la centru” și în alte zone ale țării. Nu pot să afirm – pentru că nu dețin date precise – că niciodată sau niciunde n-a existat asemenea confuzie de valori, promovată la scară statală. Poate că Păunescu a fost singular pe plan mondial, ceea ce în fond, n-ar fi ceva rău – dar numai pentru el și urmașii lui direcți. Însă pentru mentalul colectiv românesc a fost o catastrofă din care nici azi nu s-a ieșit.

Promovarea, chiar exaltarea trăsăturilor naționale (fundamentul răului la nivel global, alături de lăcomie, la nivel individual) nu este ceva specific românesc, așa cum cred habarnamiștii. Un exemplu vine rapid pe tastatură: Grand Funk Railroad, cu piesa We Are American Band, preluată și de „nebunii” lui Rob Zombie. Judecând mai lax, chiar clasicul Johnny B. Goode, lansat de Chuck Berry și trimis cu sonda Voyager în spațiu, e tot un fel de imn închinat Americii. Multe popoare cântă piese de felul ăsta și sunt mândri de cântecele lor. (Alt exemplu, foarte recent: mongolii de la The Hu.) Dar cum să fii mândru de România lui Ceaușescu, înghioldit cu versul poetului său preferat, care nu s-a sfiit să-l lingă-n cur versificat pe „Cârmaciul țării noastre/ conducător de țară, conducător de oaste”, poate doar ca să-și facă mendrele egolatre mai mult decât oricare alt nume de seamă din cultura română?

Așadar, în loc să ne bucurăm de Phoenix și să ne mândrim cu „Cei ce ne-au dat nume”, l-am avut pe Păunescu, Cenaclul și „întâmplările” de manipulare grosieră a conștiințelor! Asta trebuie subliniat mereu: Păunescu a manipulat conștient (după cum o spune și fiul său în filmul sus-amintit). Chiar și prin generozitate (incontestabilă și facilă, că doar nu da din averea lui!), tot manipulare a făcut. Faptele sunt prea numeroase și e musai să fie readuse mereu în discuție, pentru că sunt interpretate tendențios. Despre ele, un Alexandru Mamina a scris nici mai mult, nici mai puțin decât că „au pregătit revoluția din 1989”! (Oare chiar va fi crezând ce-a scris? Ar fi jalnic!) Că Păunescu s-a insinuat în rândurile rockerimii și, un timp, ajunsese un soi de factotum, nici nu mai contează. După adepții lui, trebuia să fie acolo, fiindcă îl văzuse pe Bob Dylan în concert. Firește, în America! Orice contraargument ai aduce, e însă inutil. Cu adepții oricărei inepții n-ai ce discuta.

Rockul românesc nu este o dominantă a culturii noastre, deși mulți îi clamează importanța. Cântăreții de rock nu pot trăi din munca și talentul lor. O spune polivalentul Adrian Ordean, în cartea sa de memorii, recunoscându-și cântările la nunți, cu țiganii lăutari de prin Sibiu. O spune, în filmul amintit, însuși Covaci. O spun și alții, de prin țările anglo-saxone, unde rockul e, totuși, un mod de viață. Au simțit-o chiar instrumentiștii români bine pregătiți, care au găsit de lucru în Occident, însă nu cântă ce-au visat, sperat, dorit. (De altfel, succes adevărat în Occident au avut doar băieții din Chișinău, Ozone, cu melodia după care s-a dansat o vară pe tot mapamondul.) E frumos, e înduioșător să asculți părerile despre sine ale diverșilor români talentați care au gustat din fructul difuzării pe diferite meridiane. E suficientă, însă, doar o privire la starea de fapt: în deschiderea unor concerte americane ale trupei Metallica, aflată în vârf de formă, a fost invitată trupa rock din Mongolia, The Hu. Al cărei manager este un evreu ce locuiește în New-York. Poate că Dirty Shirt, Scarlet Aura sau E-An-Na (fie și împreună cu Bogdan de la Vâlcea!) ar constitui o surpriză de proporții în companii asemănătoare. Dacă ar fi manageriați de cine trebuie, și-ar avea norock să fie un tip cinstit...

În fine, două mici paranteze. În 1994, înainte să ajung la concertul Jethro Tull din București, a trebuit să merg la o nuntă, unde aveam obligație de familie. Acolo am văzut prima dată cum muzica numită cu dispreț „manele” domină copios petrecerea. Toată lumea, și-n special tineretul, dansa și se simțea bine ascultând un fel de glorie locală, formație cu chitară, claviaturi, bas electric și tobe. Îi cunoșteam pe trupeți, știam că pot să cânte orice piesă din rockul mondial. „Au făcut” pentru mine Money for Nothing, însă publicul le-a tăiat-o: manele! Nici măcar din alea lubrice sau deocheate, cum cânta la altă nuntă, cu zece ani mai înainte, o pațachină de muzică populară promovată la rubrica „tezaur folcloric” de la TVR. Nu trebuia să fii mare psiholog să înțelegi ce ritmuri mișcă „psihea poporului”, fie la chef sau nu... Apoi, prin 1995-1996, când Prodigy au cântat prima oară la Polivalenta bucureșteană, sala a fost arhiplină. Greu de uitat șocul unui promotor de rock clasic, gen Deep Purple, Yes, Uriah Heep, care nu reușise să umple sala nici pe jumătate. Ce spun observațiile astea? Nimic altceva, decât că în lumea românească genul muzical rock a avut mai degrabă statut de curiozitate, de hrană pentru cei puțini. Sau de mondenitate. Amintiți-vă de concertul Rolling Stones ori de primul cu Depeche Mode, când n-aveai loc pe stadion de atâtea „VIP”-uri! Iar dacă intrarea e gratuită, atunci să vezi înghesuială de norod! Excepțiile confirmă observațiile, nu le contrazic.

N-am să reiau opinii mai serioase, publicate în trecut, despre discurile reușite ale băieților și fetelor care s-au chinuit pe la noi cu rockul, ori și-au cheltuit banii pe scule, niciodată suficient de bune. (Amintesc zisa lui „Macea” Pătrașcu, din prima formulă a trupei Tectonic: „Ca să scoți bani din muzică, trebuie mai întâi să bagi!”) Rockul e o afacere, dincolo și dincoace de muzică. Asta n-au înțeles culturnicii epocii comuniste, asta înțeleg foarte puțini dintre cei de după (uneori tot aceiași, ori urmașii lor). Iar „tunurile” impresarilor din ultimele trei decenii, grupați pe zone de interes, au reușit doar să îndepărteze și mai mult publicul de artiști, ajungându-se la paradoxul de azi, cu discuri și trupe onorabile care se zbat în semianonimat, cu descurcăreți care cântă sau circulă pe tot globul și se pozează cu legende ca B.B. King, dar caută fonduri de producție în amărâta noastră economie, mulgând finanțe de la stat pentru șușanele de subzistență (gen Rock în pandemie sau așa ceva) etc. etc.

Și pentru că dezastrul trebuia să aibă un început, l-am găsit în acel 1977, când Phoenix a zburat aiurea, iar în loc s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra. După aproape o jumătate de secol, liderul grupării Phoenix proclamă dreptatea forței brute și clamează testamentar renașterea păsării mitologice (cu versuri scrise de poetul Șerban Foarță), adepții lui Păunescu îl îmbălsămează ca virtual, deși fals, profet al neamului românesc, opozant indelebil al sistemului pe care l-a slujit cu prisosință, în vreme ce majoritatea tinerilor, conectați la rețele sociale, căută joburi transpartinice și se străduie să plece din România înainte de a-și termina – cu chiu, cu vai – liceul. Deprimant.

DEPRIMANT.

P.S.

Cine se întreabă cu ce drept emit eu asemenea judecăți, are mai jos o mică „dare de seamă” despre ce am făcut în aproape 50 de ani. Am debutat în revista Flacăra cu o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu”, în toamna lui 1976. Acolo luam apărarea trupei Phoenix, pe care mogulul săptămânist o acuzase că deformează folclorul autentic românesc. Revista era condusă de Adrian Păunescu, iar eu exploatam disensiunile dintre el și Barbu, intuind că textul meu îi va servi cumva. Fusesem la câteva dintre „întâmplările” Cenaclului Flacăra, erau prea la îndemână să le ratez și nimeni dintre cunoscuți nu mă prevenise de insidioasa lor manipulare. Am simțit-o personal, într-un fel nelămurit, în noaptea când, la Polivalentă, Păunescu l-a obligat pe Nicu Alifantis să schimbe un vers din Imnul scris de Ion Nicolescu. În loc de: „Trăiască Alma Venus, Măria Sa, Poporul!” s-a cântat: „Trăiască Ceaușescu, Măria Sa, Poporul!” (N-am verificat acuratețea versurilor, nici nu contează.) Ideea că asistasem la ceva inacceptabil ca o măgărie făcută unui copil inocent m-a fulgerat instantaneu și-am plecat cu senzația că sunt murdar, senzație care nu mi s-a șters din suflet nici azi. Am mai fost o singură dată la Cenaclu, prin 1982, la Târgoviște. De curiozitate. Atunci l-am văzut pe Valeriu Sterian, cu trupa sa. Prelu(cr)ase un cântec al americanilor The Band, adoptând și atitudinea de pe scenă a respectivilor, inclusiv costumația: unul purta o pălărie ca a lui Rick Danko în The Last Waltz. Oricât de bun muzician era Sterian, n-am putut să-l mai ascult niciodată. Îi păstrez discurile ca pe niște documente, dar nu le pun pe platanul pick-upului. Nici pe-ale altor șeicari ai Cenaclului, inclusiv Pro Musica. Mă inundă un sentiment de respingere doar la simpla vedere a copertelor. Nu știu de ce, probabil sunt deraiat mental...

La un spectacol dat tot de Cenaclul Flacăra, la Circul de Stat, în mai sau iunie 1975, am vorbit cu Nicu Covaci. A fost una dintre acele întâlniri memorabile pe care nu le uiți toată viața. N-am talent să cânt la vreun instrument, însă am comis ceva asemănător cu prestațiile vocaliștilor punk începători, chiar în anii când curentul ăsta dibuia oportunități prin Anglia și pe unde se mai putea. Am debutat în literatură cu proză în 1983. Ceva mai înainte retrăsesem de la publicare un volum de povestiri, când mi s-a cerut să elimin una, în care niște oameni îl înjurau pe Ceaușescu, la un pahar de țuică. Abia la 40 de ani am tipărit două volume, la fel ca mentorii din Școala de la Târgoviște (dați fuga la Wikipedia, dacă nu știți despre cine-i vorba), voluntar asumați și dialectic contestați. Isprăvile mele literare sunt consemnate într-o pagină din Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română. Doritorii au de unde afla și alte amănunte. Internetul încă e liber.

Am scris după 1989 despre muzica rock, pop, blues etc., în diverse ziare. Cele mai năstrușnice articole le-am publicat în Vox-Pop-Rock, revista lui Andrei Partoș, căruia îi mulțumesc și aici pentru încredere, colegialitate și corectitudine (nu politică, numai redacțională: nu mi-a cerut niciodată să scriu despre cineva anume și n-a refuzat nici un articol care îi afecta prietenia cu diverși muzicieni). Acolo am semnalat noutatea radicală a primelor compoziții editate de Thy Veils, probabil singurul artist român care a fost în top 5 la MP3.com, pe vremea când siteul plătea descărcările de piese, iar Daniel Dorobanțu (a.k.a. Thy Veils) a putut să-și cumpere cu banii câștigați hardware pentru muzica lui computerizată. În Vox-Pop-Rock am lansat o cronică de videocasete muzicale, găsind formulări jucăușe pentru producții altfel banale. De acolo mi-au fost șterpelite titluri de rubrici și preluate pasaje generoase din articole, fără necesarele ghilimele. Am scris gratuit și-n Observator cultural, revista universitarilor bucureșteni, unde un articol al meu l-a determinat pe George Baicea să-și facă propriul grup de blues. Timp de 17 ani am ținut o rubrică săptămânală – Rockin’ by myself – într-o publicație – Suplimentul de Cultură al Editurii Polirom – care își plătește colaboratorii fără probleme. Am publicat în 1997 o carte despre „10 LEGENDE ALE BLUESULUI” (cea mai bine vândută dintre cele scrise de mine). Am cumpărat magnetofon înainte să-mi iau mașină de scris și cheltuiesc pe viniluri (și alte medii de păstrat și transmis muzica) jumătate din pensia de fost electrician operativ în Sistemul Energetic Național. Nu am studii de specialitate, nici n-am activat în showbiz, ca să emit „opinii avizate” despre ce ascult. Nici nu am pretenția. Încerc să exprim prin cuvinte ce simt atunci când muzica inundă sufletul meu, prefăcându-l în oază de fericire într-o lume insipidă. Ascult tot felul de muzici, predominant rock, pentru că este muzica epocii în care s-a nimerit să trăiesc. Iar dacă adaug că sunt născut în anul în care Elvis Presley „a spart” cu hitul Heartbreak Hotel, și mi-am câștigat conștiința de sine în 1977, când Sex Pistols devastau lumea cu Anarchy in UK, se poate înțelege și admite de ce mă consider un „copil al clasei proletare”, ca să-l parafrazez pe Mircea Nedelciu, un scriitor vizionar al generației mele, mort în 1999.

În tot ce-am scris despre rock, subliniez ideea că important mi se pare, când ești singur, să simți nevoia de a pune discul favorit. Entuziasmul mulțimilor la concerte e trecător sau fals indus. Nu mă încântă „valoarea” unui cântec doar pentru că este ilizibil. Cred ce spunea bătrânul Haydn: „Melodia este esența muzicii”.

For Those About to Rock, I Salute You!

(Text publicat în volumul „Istoria sunetelor” - coordonat de Radu Lipașcu și Gabriel Petric, Editura Akakia, 2023)

TERAPIE NARATIVĂ - NR. 4/2024

CONSERVA DE COSTIŢĂ CU FASOLE

Într-o toamnă trecută, la un târg de carte aglomerat, foindu-mă în preajma unor tineri editori şi prieteni, sosiţi din Ardeal să cucerească Bucureştii, m-am pomenit invitat la o gustare specială. Chiar că mi se făcuse foame, după atâta fluierat prin stand, să mă laud că dau o gură de ajutor la vânzări. Trecuse bine de ora prânzului. Prin stomac ghiorțăiau, demult digerate, sucurile micului dejun. Cum, deci, să refuz generoasa invitaţie la festin? Festinul mă aștepta într-o cutie de conservă cu fasole şi costiţă de porc. (Sau costiță cu fasole, nu știu titulatura corectă, dată, probabil, de proporția ingredientelor.) Se deschidea prin tragerea unui inel ce antrena tot capacul într-o mişcare încordată, degajând un sunet suspect, ascuţit. Am primit şi-o furculiţă de plastic, și o felie de pâine. Mulţumind anticipat pentru ospăţ, m-am aşezat pe marginea unui scaun şi-am răscolit materia vâscoasă, cu miros îmbietor, mai mult decât binevenit. Am înghiţit cu încredere o îmbucătură şi...

...Și deodată am trăit senzaţia descrisă de Proust, cu celebra-i madlenă. Mi-am amintit când şi unde am mâncat prima dată fasolea dintr-o cutie de conservă, plus bucata însoţitoare de costiţă. Gustul inconfundabil îmi va rămâne pe limbă nealterat până când nu voi mai fi capabil să simt aromele vieţii!

Era toamna lui 1968, prima jumătate din septembrie. Câteva zile ploioase ținuseră lumea din sat prin curți, munca la câmp neputând fi făcută. La șase ani după ce li se luase pământul „la colectiv”, cacovenii se chinuiau lucrându-l tot așa cum pomeniseră: arau cu plugul tras de cai sau boi, însămânțau din mână sau cu parul, prășeau buruienile cu sapa și oticul, secerau plantele cu binecunoscutul instrument ─ secera cocoșată, rupătoare de mijloc. Acțiunea acestei unelte se făcea simțită și pe pielea câte unui om, bărbat sau femeie, în bătălii cauzate de iubire (fuseseră câteva în trecut, pomenite ca întâmplări de neînchipuit). Uneori se simțea și pe propria piele, cum, din neglijență, pățisem eu în acea vară.

Umblam prin porumburi să adun mohor pentru vacă. Lujerii cu frunze tăioase sufocau plantele popularei culturi aduse din Americi, astfel că înlăturarea bălăriilor bifa două acțiuni: 1) procurare de hrană pentru animale; 2) curățenie pe tarlaua de unde ne asiguram mâncarea ─ mămăliga fiind baza poporului român, cum se știe (sic!)... Pe atunci habar n-aveam de asemenea subtilități, însă încercam să execut repede și bine sarcina de lucru trasată de părinți, ca să merit locul la masa de fiecare zi. Mânuind secera, am tăiat destul de iute câteva brațe de buruian verde-gălbui și le-am dus la margine, pe răzor, să le fac snop și să le transport acasă. Purtam pantaloni scurți, un tricou fără mâneci și teniși, să nu mă înțep prin mărăcinii și pălămidele nelipsite pe coclauri. Nu demult plouase, iar pământul cleios se lipea de talpă, laolaltă cu fire mărunte de iarbă, încât trăgeam după mine o povară inutilă. Scăpam de ea periodic, râcâind-o cu vreun lujer mai țeapăn sau ─ părându-mi-se că sunt șmecher nevoie-mare ─ chiar cu secera. Cum procedam? Puneam fierul ascuțit la vârful încălțării, sub talpă, și-l trăgeam pe dedesubt până la călcâi. Ajunsesem la asemenea dexteritate și viteză de execuție, încât nici nu mai eram atent cum procedez. Nu-i de mirare că la un moment dat fierul zimțuit a luat-o pe deasupra botului, peste șiretul înnodat, și s-a înfipt în picior, la nivelul gleznei, unde a crestat pielea și carnea de sub ea, aproape atingând tendonul. Am și acum sub ochi – și mă înfior de parcă aș suferi-o iar – tăietura cu formă oarecum triunghiulară, de culoare alb-gălbui, din care nu curgea sânge, cum m-aș fi așteptat. Numai câteva firicele roșii trădau slaba circulație a lichidului vital pe acolo. Înțelepciunea de copil sau teama de urmări (de represalii nici nu vreau să pomenesc!) m-au îndemnat să apelez la un leac băbesc (azi i s-ar zice naturist!) pentru oprirea sângerării: am rupt câteva frunze de pălămidă și le-am stors zeama în tăietură, bandajându-mă apoi cu o frunză mai lungă de porumb, înnodată cumva... Și-am întrebuințat secera în continuare ─ firește, pentru tăiat mohorul...

Familia noastră pierduse în luna februarie din acel an pe Taica, bunicul meu cu atitudine de Padre Padrone, atitudine păstrată chiar și după deposedarea de pământ săvârșită în 1962 de regimul comunist. Rolul de șef fusese preluat de băiatul cel mare, Ioniță, căruia soră-mea și eu îi spuneam cu drag Tatoniță, iar frații îi ziceau Nenea, semn că recunoșteau întâietatea lui și dreptul de a hotărî în familia lărgită atunci când necesitatea o impunea. Cuvântul îi devenea lege, dar capacitatea lui de înțelegere a lumii era complet depășită, astfel că deciziile se dovedeau de multe ori restrictive sau greșite. Posibil ca asta să se fi datorat faptului că Tatoniță nu ieșea din comună, era brigadier la C.A.P., responsabil cu grădina de legume, plătit prost, mai mult în produse agricole. Tata, deși avea mintea sclipitoare, umblase prin lume și câștiga foarte bine ca electrician în Balastieră, s-a supus fratelui până la timpuria și nedreapta sa moarte. Nu l-am condamnat niciodată pentru că „asculta de Nenea”, dar nu mi-a căzut deloc bine, când am înțeles natura raporturilor dintre ei, și nu i-am acceptat supușenia. Făcând pe placul lui Taica, al lui Tatoniță și chiar al Dadei, sora mijlocie, el a nedreptățit-o cumplit pe mama. Pentru asta rămâne să-l ierte Dumnezeu, fiindcă eu nu sunt abilitat întru asemenea clemență...

Așadar, cu Taica plecat pe tărâmul celălalt, o parte din sarcinile lui mi-au revenit mie. Nu fiindcă purtam același nume de botez: pur și simplu, la muncă lipsea un om la număr. Să fac tot ce făcea el, sigur că nu eram în stare; dar ținteam zor-nevoie la asta, mă străduiam să-i copiez dexteritatea și abilitățile gospodărești. Experimentam diverse chestii și obțineam același tip de rezultate. Bunăoară, el turnase din ciment o cruce pentru părinții lui. Există și azi în cimitirul de la Cacova (de n-o fi demolat-o un popă pripășit în sat, chitit parcă să lichideze credința ortodoxă, cu relicve cu tot): un obiect masiv, greu, cu înscrisuri cam otova, incomplete și deloc estetice. Eu, împins de țeluri artistice, am cioplit cândva o scândură de salcâm ca un corp de chitară, i-am atașat șase sârme de nichelină drept corzi și i-am bătut niște cuie ca taste de marcaj pentru note. Lovind cu ea, puteam să omor o vită, dar nu să scot vreun sunet muzical!

Una dintre munci – sau treburi, cum le ziceam obișnuit – era și mersul la moară cu sacul de boabe. Mălai sau făină, după caz. Pentru mălai, „umbla” o moară în comună. Era veche, cu pietrele rotite de motor și curele, cu elevatoare din cutiuțe de metal prinse cu șuruburi pe banda de pânză cauciucată plimbată prin tuburi dreptunghiulare de lemn, în care nu de puține ori se găseau șoareci morți. La începutul anilor 1970 s-a construit o moară nouă, cu valț, grație – se zvonea – pilelor puse de-un om din Morteni ajuns director în Ministerul de Finanțe. Zvonul mi se pare nefondat: mori moderne, tot cu valț, erau destule în comunele din jur. La noi s-a construit ultima. Asta nu ne împiedica să o folosim pe cea veche, când nu se strica. Cam la două-trei săptămâni duceam la moară vreun sac pus curmeziș pe bicicletă, sau doi-trei, cu mai mulți săteni în căruța câte unui „șef de atelaj” – oameni cărora, la colectivizare, li se lăsaseră caii sau boii spre folosință comună și îngrijire aparte. Ușor de bănuit că acești consăteni deveniseră lent un fel de jupâni, vătafi ori alt eufemism al bunăstării închipuite – și „înfierate”! – de cuvântul „chiabur”... Greu de crezut că unii au evoluat ulterior ─ trecând prin stadiul de proprietari de tractoare, mașini agricole etc. ─ până au ajuns „fermieri”, cu pământuri suficiente cât să-și spună boieri. Dar boieri nu sunt, pentru că muncesc ei înșiși aproape fără odihnă, uneori și fără profit.

Mălai, carevasăzică, se măcina la noi în comună. Făină de grâu, însă, puteam face la morile din Ciupa-Mănciulescu, la Gherghești sau la Teiu, trei sate vecine. Până prin 1975 am fost la toate trei, cu mai mulți saci în custodie, trimis de tata. Profitam de-un drum să rezolvăm problema pentru cel puțin două bucătării: a noastră și a lui Tatoniță. Nu-mi vine să cred cât de mult doresc să mai merg o dată, doar să miros făina sau mălaiul proaspăt măcinate! Și toate celelalte arome ale pământului ce m-a suportat. În septembrie 1968, morile din Ciupa și Gherghești nu funcționau, astfel că bărbații au decis plecarea la Teiu, unde se știa că se obține cea mai bună făină, chiar dacă boabele de grâu nu erau bine coapte și curate. Se spunea că moara aia este prevăzută cu niște site speciale ─ nimeni nu preciza de care fel ─; ele cerneau făina de trei, patru sau cinci ori, până rămânea spuma. Pâinea din făina măcinată la Teiu ținea de foame chiar mâncată goală, iar pentru cozonac n-avea pereche! Cum se transmiteau veștile în epoca lipsită de telefoane și internet, nu mi-e clar, însă pot ghici: cineva auzea pe altcineva vorbind, povestea întâmplător altcuiva, acela altuia și tot așa, până când informația ajungea la cel interesat. Aprecierea despre moara din Teiu trebuie să fi fost verificată serios. Nu îndrăzneai să dai astfel de verdict fără să știi bine ce vorbești. Expediția la care am participat era însă dictată de nevoie, nu de dorința sau pretenția de a obține cea mai bună făcină. Drumul până la Teiu măsura vreo 15 kilometri și nu era deloc asfaltat; pietruit s-a dovedit a fi doar prin ─ și între ─ sate: Cacova ─ Morteni; Leșile ─ Teiu și Teiu ─ Ciupa Loagăr.

Un cititor cu simț critic și istoric m-ar putea întreba cum se face că familia avea grâu și porumb de măcinat, când pământurile fuseseră luate (nu date!) la C.A.P.? Musai să răspund: nu se luase tot pământul! Cine dorea și putea să muncească, avea dreptul să păstreze niște „loturi ajutătoare”, cum li se spunea. Acolo se cultiva, de regulă, porumb; dar și grâu, orz sau ovăz pentru animalele de curte. Grâul creștea din abundență la câmp, pe teren de bună calitate, arat cu puținele tractoare ale C.A.P. Recolta, adunată manual sau cu combina, era gestionată în așa fel încât fiecare familie primea cantitatea cuvenită, după numărul de „zile-muncă” pontate în dreptul membrilor ei. Încă nu apăruse „moda” (sic!) raportărilor fictive; ce se aduna în hambare, aia se împărțea. Mama muncea zilnic la grădina de legume a C.A.P., la fel ca mătușa, Dada, care locuia cu noi. Primiseră destul grâu în acel an. Pâinea coaptă pe vatra noastră ni se părea... Azi aș spune divină; atunci era doar pâine de casă, ceva mai dulce decât aceea luată pe bonuri de la brutăria C.A.P., zidită în centrul Mortenilor. Făina era necesară în bucătărie și pentru cozonac sau gogoși. Mama le făcea pe amândouă cu multă pricepere. Iar eu mergeam la moară cu mare drag...

Pregătirea durase vreo două zile. Căruțaș era nea Nae al Pipei, văr cu tata și vecin. Locuia peste drum, puțin mai spre centrul satului. Era din ramura Ungurenilor cu ochi albaștri și părul blond (ceilalți aveau ochi verzi-căprui). Muncitor, muieratic, modest la inițiative obștești, nu ieșea din cuvântul mamei sale, celebra și temuta țață Lina, zisă Pipa, mamă a trei băieți (nea Nae fiind mijlociul). Cum Pipa era exigentă până la inclemență cu nurorile, fiecare băiat „probase” câte patru, cinci sau șase candidate, să o nimerească pe-aia demnă de soacra cea pretențioasă. Despre nea Nae se bănuia (sau se știa sigur?) că are lipici și la alte muieri decât a lui. Una dintre ele a mers cu noi la moară la Teiu, dar ─ oare pot fi crezut? ─ nu mai știu cine ─ sau a cui ─ era femeia. Aveam 12 ani și jumătate, duceam cu mine un secret teribil și nu mă preocupau chestiile de oameni mari, cum li se spunea. Ce nu pot să uit, este că nea Nae își luase ibovnica în ciuda nevestei, biata țață Niculina înghițind cu plânsete faptul că „ailaltă” era mai tânără, mai frumoasă și mai bine făcută. Și avea un bărbat molâu, așa că Nae al ei... Ce să facă el, dacă aia îl căuta?! Totuși, cât a durat călătoria, nu am văzut niciun gest de intimitate între nea Nae și femeie. Ori eram incapabil să detectez asemenea finețuri, ori amândoi se fereau, nu atât de mine ─ un copil ─ cât, mai cu seamă, de țața Gheorghița, zisă Găvana, a patra persoană care a mers atunci la moara din Teiu.

Găvana locuia poartă-n poartă cu noi. O femeie trecută de 60 de ani, sagace la muncă și cicălitoare cu ai ei ─ cu unicul băiat, nea Gogu, pricopsit cu o nevastă sprințară, și mai ales cu singurul nepot, Ionel, zis Toni, prietenul cu care nu m-am certat niciodată, cu patru ani mai mic decât mine. Văduvă de vreun an, Găvana preluase o parte a sarcinilor cuvenite bărbatului. M-am simțit luat sub aripa ei ocrotitoare, ca un pui de cloșca al cărei ou nu fusese. Nu era anormal: traiul în colțul nostru de uliță ne strângea ca-ntr-o familie lărgită ─ nea Nae, Găvana, eu; chiar și ibovnica lui nea Nae, care locuia aproape de centrul satului. Gândindu-mă bine și sincer să fiu, îmi era frică de Găvana, fiindcă lui Toni nu-i trecea cu vederea nicio greșeală, pedeapsa fiind o lecție ne-mai-terminată de mustrare verbală, fără lovituri de băț, deși bățul nu-i lipsea din mână când își bruftuluia nepotul. Nu se sfia să ne certe și pe noi, copiii din vecini, când boroboațele îi atingeau proprietatea: fie rupeam crengi din zarzărul cu fructe roșii, fie șterpeleam gutui dintr-un pom altoit, aflat la îndemână, fie băteam mingea de gardul încă nereparat... Iar acum, mergând cu ea la moara de făină din Teiu, mi-era teamă că va depista când o să mănânc singur fasolea și costița din cutia de conservă pitită în traistă. Nu rușine îmi era, ci teamă.

Puseserăm sacii în căruță de cu seară. Nu cred că participasem la operațiune cu umărul personal, însă prezența fusese obligatorie, ca să știu care sunt ai noștri și să bag la glăveajă alte instrucțiuni foarte necesare. Sigur fusese prezent și Tatoniță. Statutul de brigadier îi conferea oarece autoritate peste nea Nae, „funcția” acestuia de „șef de atelaj” fiind subalternă ierarhic oricărui alt șef din stafful C.A.P.-ului. Însă nu ierarhia conta, ci legătura de rudenie. Ungurenii alcătuiau pe-atunci cel mai puternic neam din Cacova, măcar că nu totdeauna uniți la bine și la rău. Ungurean și el, nea Nae se conforma obiceiului „să asculți de cel mai sus pus”. Sau ajuns.

Nu mai știu prin ce truc sentimental o convinsesem pe mama să-mi dea bani ca să cumpăr conserva de costiță cu fasole. Dar ce părinte rezistă cererii copilului, mai ales când copilul se pregătește de-o muncă adevărată și dură, ca mersul la moară? Mama cedase rugăminților mele, știu sigur că mă milogisem pentru achiziția neobișnuită. De unde însă îmi venise pofta de conservă și de ce, când aveam la dispoziție ouă, brânză, ceapă, friptură de pui? Astea erau alimente pe care le punea în traistă aproape oricine se înhăma la munca pământului, fie săpat, secerat sau cules de porumb. La moară, plecați pentru o zi, toți patru aveam destulă mâncare, să ne ajungă, ba poate chiar să ne și rămână! Dar eu am vrut conserva aceea, ochită în raftul Prăvăliei gestionate de nea Vasile, zis Pielan. Care mi-a vândut-o fără să întrebe ce fac cu ea. Am băgat-o sub tricou, să nu mă vadă copiii, vecini și prieteni, care se jucau în poiana din fața clădirii, locul nostru preferat de miuță și alte dispute. Apoi am ascuns-o pe fundul traistei în care, ziua următoare, duceam mâncarea cu mine. În buzunarul pantalonilor de velură cafenie țineam un briceag. Și nu orice briceag! Era o imitație a celebrului briceag elevețian, fabricat, desigur, de-o țară socialistă. Dotat cu plăsele de plastic roșu și intarsii de sidef, avea mai mult de două lame (cărora le ziceam limbi), dar și-o linguriță, și-o furculiță, îmbinate iscusit pe fiecare parte a mânerului, fără să deranjeze palma. Ăsta era motivul ce mă îmboldise acut să doresc acea conservă de costiță cu fasole! Tocmai îl primisem de la vărul Ment, într-una dintre tranzacțiile noastre nesfârșite, reciproc păguboase. Cum să testez eficiența sculei, dacă nu asupra cutiei și a mâncării din ea? Iar ocazia tocmai se ivise: la moară la Teiu!

Încă resimt la nivelul pielii răcoarea zorilor de septembrie când ne-am urcat în căruță și-am pornit, zgribuliți sub pătura de cânepă, numită și cergă. Am trecut prin Mortenii adormiți și-am ieșit la drumul către Pădurea Statului, cum se numește fâșia rămasă din străvechiul codru al Deliormanului, lungă de peste 12 kilometri și lată de vreo trei în partea cea mare. Acolo se găsește domeniul de vânătoare Mozacu, atunci folosit de ștabii de partid, azi de te miri cine cu funcții în s(t)at. Mărginit de lanuri cu porumb pe ambele părți, cale de vreo patru kilometri, drumul de pământ din Morteni până la Pădure gâlgâia de băltoace și șleauri. Caii lui nea Nae le-au depășit lejer, fără ca noi să fim obligați la mers pe jos. Însă în Pădure s-a isprăvit cu boieria! Am ajuns la o baltă întinsă pe vreo 20 sau 25 de metri dintr-o margine în alta a șleaului, revărsată și printre stejari. Imposibil de trecut cu căruța încărcată! Notez amănuntul că roțile căruței erau din cele clasice sau tradiționale, cu obadă din lemn prinsă în cerc de fier (i se mai spune șină), nu din acelea ─ apărute după 1970 ─ cu cauciuc și cameră umflată cu aer, luate de la vreo remorcă, un tractor sau o mașină, mult mai ușoare și eficiente, ce pluteau parcă peste noroaie. Bestecăind prin vegetația încă udă, ne-am pus pe treabă: am descărcat aproape toți sacii într-un loc cât de cât uscat, pe dreapta drumului; căruța trasă de cai a traversat balta; nea Nae a legat animalele dincolo; am urcat iar sacii și-am izbutit să plecăm, fără să ni se pară că am întârziat. Eu am probat că pot căra singur sacul de șase duble: la cei 12 ani și jumătate, eram ceea ce se cheamă un vlăjgan!

Amănuntele discuțiilor din căruță mi s-au șters din memorie. Știu însă că, scăpați de mociorleală la marginea satului Leșile, pe drumul de legătură cu Teiu, femeile și nea Nae au hotărât să ne întoarcem prin Ciupa Loagăr. Presupunerea că șoseaua e pietruită părea o certitudine. Nu de alta, dar prin Ciupa se ajungea la gară la Pătroaia, sigur trebuia să fie pietriș acolo, dacă pietriș era și pe-aici, de la Leșile la Teiu! Și-apoi, nu se știe cine din Morteni trecuse recent și văzuse că e! Oricum, nu puteam să descărcăm iar sacii în pădure și să stricăm făina! Grâul, treacă-meargă: dacă prinsese ceva umezeală de la pământul ud și iarba reavănă, o să se usuce până îl măcinăm! Când se învârtesc valțurile, moara dă ceva căldură, așa că... Dar să pui sacul cu făină în iarba udă, însemna bătaie de joc față de muncă și, mai ales, față de pâine!... Am ținut eu minte cuvintele astea ori le-am inventat?

Când am ajuns la destinație, după ce am intrat în Teiu și-am cotit la stânga pe ulița principală, ne aștepta alt necaz: moara era defectă! Oamenii care lucrau la mașinărie ne-au dat asigurări că repară motorul, fără să precizeze în câtă vreme. Ce era de făcut? Să plecăm în altă parte sau să ne întoarcem? Trecuse de prânz. Am hotărât să rămânem, chiar și peste noapte, dacă e cazul. Să trimitem vorbă acasă, n-aveam pe cine. Nu era o problemă, poate își vor da ei seama de ce întârziem. Iar dacă nu, n-or să moară așteptând o zi!... Nea Nae a deshămat caii, le-a dat apă în jgheabul puțului cu ciutură aflat în curtea morii, apoi i-a legat lângă căruță, punându-le dinainte ceva nutreț din codârlă. Mai târziu i-a împiedicat și i-a lăsat să pască iarbă în jurul clădirilor. Erau vreo trei: moara, brutăria și-o magazie. Diriguitorii C.A.P.-ului din Teiu fuseseră mai isteți decât cei din Morteni: făina și pâinea se pregăteau în aceeași curte!

A fost o după-amiază cu vreme schimbătoare. Un timp a încălzit soarele, apoi a trecut o sfoară de ploaie. Spre seară, brutarii din schimbul de noapte (se lucra în ture) ne-au chemat înăuntru, poftindu-ne să ne culcușim deasupra cuptorului fierbinte, unde am și dormit. Regret din adâncul inimii că am uitat amănunte și discuții, ce-ar fi colorat proza mea confesivă. Esența ei ─ cum să zic? ─ vine din certitudinea și rușinea că atunci mi-am descoperit egoismul și lăcomia. Seara târziu, după ce mâncasem partea mea din pâinea caldă, proaspăt scoasă din cuptor, cumpărată de ibovnica lui nea Nae și împărțită egal în patru, m-am furișat undeva afară, după colțul morii, am tăiat cu briceagul tabla conservei cu costiță și fasole, și-am înghițit tot conținutul, fără să-mi vină deloc greață de la cocoloașele de untură depuse pe fund. Am aruncat cutia și m-am strecurat la loc în podul brutăriei, adormind chircit pe un țol pus acolo de țața Gheorghița, zisă Găvana, care mirosise, cred, ce ispravă am comis eu, însă n-a comentat. Nea Nae și ibovnica lui dispăruseră ─ unde, nu știu, nici nu presupun în ce scop, să nu păcătuiesc! Au venit ceva mai târziu și nu ne-au întrebat nimic. Pesemne credeau că dormim.

Ziua următoare a fost luminoasă, fără cer senin, dar și fără pic de ploaie. Nea Nae a mai cumpărat o pâine de la brutărie, a împărțit-o în patru, am mâncat și-am băut apă de la puț, am așteptat să fie pornit motorul și-am măcinat. Mă străduiam să fac toate treburile: căram sacii și-i răsturnam în coșul morii, îi scoteam când se umpleau cu făină și strângeam legăturile la gura lor, îi duceam în căruță. Și nu simțeam oboseala. Rușinea că mâncasem conserva de costiță cu fasole era mai puternică. Bănuiam că tustrei tovarășii de muncă știu de „isprava” mea. Că nu mi-o reproșează direct, mi se părea mai chinuitor decât dacă ar fi râs de mine. Sau așa îmi imaginez acum că simțeam atunci...

Ne-am întors prin Ciupa Loagăr, cum stabiliserăm. Nu mai rețin niciun amănunt din drumul de întoarcere, nici despre cum am fost primiți acasă de ai noștri, nici vorbele vânturate pe seama vredniciei mele. Țața Gheorghița, zisă Găvana era „vinovată” de laudele care mi se păreau necuvenite. Muncisem peste așteptări, ceea ce, totuși, era de așteptat la fizicul meu de vlăjgan. Altceva de la șederea la moară la Teiu în acea noapte, când caracterul meu și-a dezvăluit una dintre părțile rele, nu mai rețin. Și oricât mi-aș încorda acum creierul de (auto)ficționar, n-am cum să mă eliberez de sentimentul nimicniciei povestind această întâmplare din toamna lui 1968. Terapia narativă nu funcționează...

(Publicată în revista Hyperion - nr. 10-11-12/2024)