TERAPIE NARATIVĂ - 4/2019

OBIECTE DE UZ CURENT CU ROL CIVILIZATOR

ÎN HABITATUL RURAL UNGURENESC

„Ce țărani erați voi, cu castroane de tablă?”

Întrebarea aparţine redactorului care veghează asupra textelor mele, nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar talentat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea mi s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru familia noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Morteni, la 71 km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătărie era unul fără importanţă. Pregăteam hrana în ce vase aveam, nu neapărat unele care puteau da mâncării o aromă mai intensă, un gust mai plăcut şi-un aspect mai apetisant. Fineţurile gastronomice nu ne intraseră în „obişnuinţă” şi „n-aveam asemenea facultăţi”, ca să parafrazez o replică notorie din Marin Preda, scriitor a cărui copilărie s-a desfăşurat aproape în acelaşi fel cu a consătenilor mei – generaţia părinţilor – la vreo 20 km depărtare.

De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc indiscutabil, că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri şi o sfântă moralitate, orice contact cu realitatea produce un şoc de mărimea celui disecat de Alvin Toffler într-o de mult uitată carte futuristică. Sunt oameni care trăiesc, respectând cutume ce au nobleţe şi rigoare, în zone rurale idealizate de categoria târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi alţii care se târăsc de azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, beţivi sau leneşi, cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, metamorfozaţi în judecători fără să ia seama la proastele năravuri proprii. În satul copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la troaca indolenţei mai mult de două-trei persoane – bărbat sau femeie. Comunismul era pe-atunci în plin avânt spre cucerirea mapamondului, ţara duduia de heirupisme, aşa că lesne se poate bănui vreo coerciţie din partea oficialităţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu, la vârsta aceea. Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia”, să se „arănească” şi să aibă de toate, chit că pământul din care ai noştri îşi trăgeau seva fusese luat, nu dat la colectiv (Gospodărie Agricolă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de Producţie – a se remarca schimbarea de titulatură şi semnificaţia ei!).

Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu sau fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, fân, frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, rotunde, joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; străchini de lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de vară, când se umple masa cu „împărţituri”; oale tot de lut ars, cu sunet limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncăruri la focul din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de brad abia trase la rindea; uşi din acelaşi material, lucrate cu motive artistice naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablouri şi multe macaturi; pridvor sprijinit pe stâlpi atent echilibraţi şi sobru decoraţi, cu elegantul traforaj de sub cornişă servind la agăţarea diverselor lucruşoare utile; scară dotată sau nu cu balustradă; curte plină de pomi roditori, salcâmi şi alţi copaci, într-un colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul cu cumpănă, cum era al nostru (altele aveau roată).

Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase decenii, când toate astea existau în gospodăria unde am văzut lumina zilei. Mă întreb uneori ce va fi fost în mintea bunicului patern, neobositul Taica, de se străduia cu atâta asprime să-şi ţină familia reunită şi pământul întreg, impunându-le tuturor – şi lui mai mult ca oricăruia – un regim de muncă aproape drastic, greu de îndurat. Crescuse ca ţăran plugar, aşa apare scris la „profesiune” în nu ştiu ce act oficial din anii 1920. Totuşi, între 1929 şi 1933 a fost hamal în Depoul CFR Triaj Griviţa, unde sigur n-a participat la grevele cunoscute, el fiind un individualist sagace şi liberal convins. Deţinea „Carte de membru” al istoricului partid, primită în 1930 şi păstrată de mine cu un fel de mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul resurecţiei politicianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană dintre 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum oficial, cu şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele pândea un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din 1935, de la bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind însă detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat de fotograful care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. Eu însumi aveam să primesc ţoale de personaj western, în 1969, tot la acelaşi bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. Războiul, Taica l-a trecut ca soldat în detaşamentul de apărare a rafinăriilor prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a pierit la Cotul Donului, în împrejurări necunoscute. După război, la 46 de ani, Taica absolvea şcoala de cântăreţi bisericeşti, fiind o vreme om de bază al preotului Traian Bucurescu, până când s-au certat pe-o chestiune de pământuri. Îi plăcea să citească diverse cărţi şi ziare, ca multora de prin sat, liberali şi ei cândva, plugari obligaţi la subzistenţă de cote şi impozite în crunţii ani 1950. Oare nu vedea el dincotro şi cât de aprig bătea crivăţul schimbării? În 1960, când sătenii s-au revoltat contra colectivizării şi i-au fugărit pe activiştii năboiţi la „munca de convingere”, ca şi pe miliţienii „coordonaţi” de Ceauşescu, mersul vremii trebuia să fie clar pentru orice om lucid. A te împotrivi era frumos şi demn, dar catastrofal pentru viaţa personală, iar a ceda nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii familiei aveau opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se strecoare, cu nădejdea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse destule asemenea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost aşa; şi mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles deloc „mersul istoriei”.

Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, electrician la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leordeni, după ce se formase în vechea platformă de la Moreni. Câştiga suficient ca să-şi ţină propria familie (eram patru suflete pe numele lui) la oraş, cu soţia casnică. În loc de asta, el aducea toţi banii câştigaţi şi achita dările întregului familion către statul comunist; sau mai degrabă către ocupantul sovietic, fiindcă nimeni nu era păcălit asupra destinaţiei birului. Absolvise şcoala profesională imediat după armată, îi mergea mintea, era îndemânatic la chestiunile practice, pendinte meseriei. A fost chiar şef de echipă o perioadă, şi probabil că în „funcţia” asta i s-a oferit locuinţă în Bucureşti, într-un bloc nou construit pe Calea Griviţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au vrut ca tata să plece din sat, iar mama s-a simţit chiar ameninţată, bănuind că ruperea de baştină o să-i dăuneze. (Dimpotrivă, i-a dăunat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!) Iar dacă pe Taica îl pot înţelege, fiindcă muncise din greu pentru pământ, pe tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat desprinderea de statutul semi-rural, purtat până la prematura-i moarte ca o pedeapsă a nu se ştie căror păcate.

Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran, cum îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a venit în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice, varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, de folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinderile membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de opunere. „Adopţia” noutăţilor s-a făcut firesc, odată curiozitatea împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care se arăta interesat de „bazaconii” era chiar Taica, el însuşi meşter la inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură”, cum îşi alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci numai cât se lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e bună maşinăria. Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om care în 1924 îşi zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu direct pe pământ, nici pe ciment fără armătură sau pe trunchiuri de salcâm, precum o făcuseră alţii, întrevedea câştigul în orice noutate aparent gratuită.

O „contribuţie adusă” de tata la „saltul înainte” a fost aragazul (cu butelie) „Carpaţi”, fabricat la Satu Mare, în renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se găsesc! – am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al nostru sigur n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce comanda focul de jos. Butelia golită se schimba cu una gata încărcată, adusă cu maşina în sat, ori luată de la Centrul de produse petroliere din Găeşti, situat în dreapta, imediat după linia ferată, la intrarea dinspre sud. Câte drumuri am făcut şi ce îmbrânceli am luat la înghesuială, în anii 1970, când câştigasem încrederea lui tata să merg acolo! Aragazul a fost cumpărat în primăvara sau vara lui 1964, iar eu am deprins iute să aprind şi să controlez flăcările albastre. Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea instalaţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe vatră decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături să-i dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta – muierească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija aragazului, şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, să-l curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că, inexplicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate! Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa încât eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat ori vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, în 1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, rămas văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti Paulina cum e cu aragazul lor, „luat” în rate.

Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine ştie ce împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă de metal, probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de şase perechi – furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva de Taica. În anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar perechea lui, restul se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele noi. Apoi s-a pierdut şi lingura, iar eu am moştenit furculiţa şi o întrebuinţez la fiecare masă, în ciuda faptului că niciodată nu se curăţă suficient de cocleală. Pesemne că din cauza asta Maica, foarte atentă la igienă, le va fi dat dispărute pe celelalte. Linguri de lemn primeam şi dăruiam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut smălţuit. Cu acele linguri mâncam febrili colarezul din străchini, apoi beam apa din oale, scoasă dimineaţa din fântâna cea mai bună, situată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă, lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împuţinat cum este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar femeile din sat cu serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoanele să-şi fiarbă fasolea.

Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a cumpărat unul portabil, „de buzunar”, marca Electronica, din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, deşi pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea aparaturii provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată ulterior de electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, ca şi fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda trântelilor întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează în bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu două lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educaţia muzicală, măcar că nu „prindea” Europa Liberă. Ascultam emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile erau comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea...

Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti, unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reuşit să umble cu ea, dacă... Însă cele 140 sau 150 de kilograme ale lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele om, poreclit Băşică datorită pântecului enorm, s-a resemnat să mă plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portbagaj, el ţinând coarnele până când vedea că încordez mâinile şi încerc să conduc. Atunci mi le lăsa mie şi împingea de şa. Cu el alături n-am căzut niciodată; am aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui Tatoniţă, încrezător că pot pedala coerent. Pietrele din curte mi-au arătat însă că am mult de opintit.

Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin 1967. Nu ca să devină croitoreasă profesionistă, ci pentru nevoile casei. Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugiata, se înţelege din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şoricică. N-o concura nimeni din sat, unde mai „pungăleau” haine nepretenţioase alte două femei, cu maşini de cusut vechi. Ţaţa Maria era vecina şi prietena familiei noastre, iar mama nu putea să-i facă tocmai ei concurenţă, chiar să fi avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi dospise ambiţia să înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă, cearşafuri de plapumă şi de pat, perdele, tivuri descusute ori modificate, găuri la pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice trebuitoare te miri unde – tot ce se putea coase în casă, mama le-a cusut fără să primească lecţii de la cineva. O singură dată i-a arătat ţaţa Maria cum funcţionează maşina. Cred că vecina, care ieşea rar din curte, venise mai mult de curiozitate să vadă noutatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă) fabricată în România, marca „Ileana”. Maşina Mariei era un Singer autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire.

Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă castroane de tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai moderne decât străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce ţine exclusiv de statutul economic, nu de „filosofia” ţăranilor care n-am prea fost...

(Revista HYPERION - nr. 10-11-12/2019)

TERAPIE NARATIVĂ - 3/2019

SALATA LUI TATA

Un critic şi literator, celebru prin cuminţenie în vremea comunistă, dar trezit vajnic opozant peste noaptea de 22 decembrie 1989, analiza într-un text ţâfnos gusturile culinare ale personajelor şi ale lui Marin Preda însuşi. Bucureştean get-beget, publicist chiţibuşar şi prozator de factură fantastă, respectivul se considera şi gurmand atoateştiutor, ironizând ceea ce autorul născut în Siliştea-Gumeşti considera supremul deliciu în materie de mâncare: mămăliga cu brânză şi ou, puiul fript, gogoşile pufoase. Las deoparte amănuntul că în scrierile orăşeanului nu prea se găsesc reţete sau descrieri de mese copioase, elegante şi net superioare, ca să nu zic aristocratice; subliniez doar că în judecarea scriselor cuiva provenit dintr-o lume diferită este bine să ignori autorul, care poate fi un om vulgar sau îţi displace ca persoană, cum era evident în cazul invocat. Altfel, te trezeşti în plin ridicol, perorând tu, sătulul, că înfometatul pripăşit la masă nu ştie ce-i tarta cu fructe exotice şi nu apreciază sosul de gorgonzola ori alte fineţuri gastronomice. Despre superficialitatea moftangiului român, încălţat de-a doua generaţie, nu e cazul să vorbim...

Povestea asta m-a obsedat o vreme, fiind eu însumi băiat de la ţară, şcolit într-un Bucureşti în care mai persistau cutume culinare de aşa-zisă „tradiţie subţire” – în fapt obiceiuri moştenite din perioada antebelică, adaptate „normelor eticii şi echităţii socialiste”. Anii 1970, când am trăit în capitală, par azi un vis frumos: încă se spera la bine, în ciuda tot mai evidentei „strângeri de şurub”. Mulţi din generaţia veche, foşti „ceva” la viaţa lor, se resemnaseră şi slujeau „sistemul” în diferite feluri, extrăgând maximul de profit posibil. Unii dintre „boieri”, scriitori şi intelectuali socotiţi actualmente repere morale, colaborau cu sinistra Securitate şi primeau plată pentru acţiuni, delaţiuni, minciuni. Arhivele CNSAS, chiar aşa periate şi mistificate prin omisiune cum sunt, scot la iveală nume dintre cele mai sonore când nu se aşteaptă nimeni la vreo diversiune. Ce o fi împins „elitele” la colaboraţionism, în afară de lunga tradiţie a turnării la Înalta Poartă şi complexul caprei vecinului, cea cu coada pe sus? Probabil nu mai sperau ca sistemul să cadă vreodată; şi-atunci de ce să sufere precum „proşti” ca Paul Goma, român născut şi crescut în partea de ţară cea mai obidită, fugărit şi refugiat până în ziua de azi?

Fără să aibă vreo apetenţă culturală anume, aproape neinteresat, ba chiar dispreţuind literatura propriu-zisă (nu pot uita cum a băgat în foc trei cărţi de ficţiune care nu-mi aparţineau, dibuite sub saltea, obişnuita ascunzătoare la îndemână), tata avea însă convingerea fermă, exprimată fără jenă, fără teamă şi fără să realizeze paradoxul că el însuşi poseda carnet roşu: „Comuniştii ăştia nu apucă anul 2000”! Şi nici măcar beat nu era când spunea asta, de la un timp beţia fiind starea lui naturală. Îi plăceau unele cărţi de istorie, citea Sportul popular, câteodată ziarele Scânteia sau România liberă, cumpăra şi revista Sportul ilustrat, deşi se tipărea într-o nuanţă maro, greu de înţeles pentru mine, un copil oarecum precoce. Nu ştiu precis când s-a lăsat înscris în PCR; probabil că în anul când constatase că „nu i se dă” categoria maximă de salarizare, câştigată cinstit, cu examen şi tevaturi birocratice povestite şi răspovestite la ţuicăreală, de suficiente ori ca să mă plictisească. În 1984, când intempestiv a murit, i-am găsit între acte carnetul, însă n-am reuşit să-l răsfoiesc. Colegul lui de serviciu, secretar de partid pe secţia „Mecanic-şef” a Fabricii de frigidere mi l-a smuls din mână fără să-l pot opri. Avea îndatorirea să-l recupereze, şi asta a făcut. Şi dacă n-a susţinut înmormântarea cu bani şi mijloace tehnice greu accesibile, măcar n-a pus piedici, când tot colectivul a venit la bisericeasca slujbă. Oamenii erau credincioşi la fel de convenţional-superficial cum erau şi comunişti, iar tata fusese un tip glumeţ, extrem de popular în mediul său muncitoresc (plus un remarcabil şi consecvent beţiv, calitate ce-mi lipseşte aproape cu desăvârşire), drept care şeful lui direct, un inginer „de comă”, cum se zice, a gestionat ceremonia funebră sub toate aspectele materiale. Şi acesta era uimit de previziunea politică emisă de tata, dar abia după 1989, când mi-a mărturisit, ruşinat, că n-a crezut niciodată posibil aşa ceva, considerându-şi subalternul un palavragiu, atâta tot.

Gospodăria noastră de la Cacova era una tipic rurală, de câmpie, iar munca aspră constituia un fel de filosofie existenţială. Se poate deduce că hrana o preparam din ceea ce se găsea, se creştea sau – cu un termen mult folosit la noi în curte – se agonisea: legume, cereale, păsări şi animale domestice (sacrificate ritual ori banal, pentru masa zilnică), ouă, lapte, brânză, fructe din pomii crescuţi la voia întâmplării etc. Livadă am avut abia după colectivizare, când se dăduse dispoziţie ca fiecare gospodar să planteze cel puţin 10 pruni de soi. Ai mei au pus 20 (tuleu timpuriu, tuleu gras, agen, Anna Spath – pronunţat anaşpet) şi rău n-au făcut: câteodată mă săturam doar cu prune! Delicateţuri, adică prăjituri, nu ţin minte să fi mâncat până când soră-mii, crescând, a început să-i placă a le prepara. Cozonacul era principala noastră bucurie, poate fiindcă îl vedeam doar la sărbătorile mari – Crăciun, Paşte, Moşii de vară –, la nunţi sau alte evenimente fericite. Gogoşile veneau ca răsplată după vreo săptămână de muncă sau rod al bunăvoinţei mamei, a bunicii sau a Dadei, sora lui tata, care a locuit cu noi în variate perioade ale vieţii sale nefericite. „Izbânda” dulcegăriei depindea mereu de drojdie, făina, zahărul, ouăle şi uleiul fiind scoase din culpă când se întâmpla ca din coca pripit dospită să iasă nişte pancove bune de mâncat imediat, a doua zi scorojindu-se. Ca să le mai poți mesteca aveai nevoie de lapte. Din fericire, de lapte n-am dus niciodată lipsă.

Lapte de oaie, lapte de vacă... Îmi amintesc fără umbră de regret că am alergat după oi încă de la 4-5 ani, iar la 8 sau 9 însoţeam ciobanul pe câmp, ajutându-l să le ţină încârduite ori să le dea la strungă, îndemnându-le cu vocabula „Galig! Galig!”. Cum începea mulsul, mă şi înfiinţam cu o cană la pârleazul oborului şi primeam lichidul cald, spumos, dulce cum numai laptele de oaie poate fi. La fel primeam şi când Maica mulgea vaca; altă mâncare apoi nu-mi trebuia. Puiul fript pe jar la gura cuptorului, înfipt în vergeaua sucalei, folosită ca frigare, căpăta o aromă de negăsit la orice rotisor. Ficatul şi pipota ni se împărţeau egal, mie şi sorei mele, şi n-am întâlnit de-atunci încoace, în nicio bucată friptă, gustul dulce-amărui, nuanţat de fum. De neuitat este şi savoarea zgrunţuroasă a cubului de zahăr cu care m-a momit naşul de botez când mi-a tăiat moţul, în martie 1959, înainte de lăsata secului pentru Postul Mare, într-o zi cu zăpada mângâiată de soarele primăvăratic. Am uitat însă – oare de ce? – gustul peştelui prins în verile lungi dintre 1966-1971, când nu lipseam o zi de pe Neajlovul cel alene curgător printre maluri înţesate de iarbă, paradisul vieţuitoarelor din partea aceea de lume. Nu mi-a plăcut să-l mănânc, deşi mă bucuram săltându-l din apa curată, cu undiţa sau cu plasa. Cum toată copilăria am huzurit, muncit şi dormit la grădina de legume, unde unchiul Tatoniţă era şeful – brigadier i se zicea oficial –, nimic din ce se putea mânca acolo nu mi-a fost interzis. Ardei gras, roşii, vinete prăjite, ceapă crudă, gogoşari, pepeni verzi, pepeni galbeni, praz, morcovi, varză, ridichi, castraveţi – ce-am lăsat la o parte? Poate cartofii cocoliţi în spuză de jar, toamna!... Încă îl mai văd cu ochi aburiţi pe nea Ion Olteanu, zis Cleaşcu, invalid de război, cu un picior de lemn, pus paznic de noapte la „avutul colectivului” (pe care îl subţia prin furt, vânzând legume pe furiş), cum rodea până la cotor, cu coajă cu tot, ardeiul copt pe plită şi nămolit în mujdei de usturoi nou, pisat din belşug într-un castronaş de aluminiu...

Dar amintirea pe care nu vreau şi nu pot s-o fac scăpată printre degetele uitării conţine amarul unei zile de septembrie, 1967, când trebuia să fi păscut vaca la modul responsabil, cum cerea Taica, întâi-stătătorul familiei noastre. Lăsat de capul meu „La Grădină”, cum i se spunea locului, eu mă scăldasem toată după-amiaza în Gligoru, balta cea mare formată de Neajlov pe teritoriul Cacovei. Priponită sub o salcie, vaca mâncase bruma de mohor adunată de mine şi trântită cu încrâncenată duioşie dinainte-i. Băuse şi apă, dar seara burta ei era la fel de sfrijită ca Muca lui Bolovan, cea mai subţire babă a satului. Nu riscam să o vadă Taica în halul ăsta – noaptea aceea aş fi dormit în pătul, cum păţeam deseori. Aşa că am instigat vita să pască – şi cu ce poftă! – iarba grasă din marginea lacrei cu ceapă de apă, care se culege toamna. Vaca se îndestula însă prea lent, sub ultima geană a soarelui care sta şi tot sta să apună peste liziera sălciilor de la Cărămizii, dincolo de satul ce-şi trimitea semnele de adunare dinaintea mesei de seară. Mă scutura disperarea că animalul nu se mai sătura, scăldatul mă storcise şi îmi chiorăiau maţele subţiate de atâta bălăceală în gârlă. Ce să fi mâncat? Am dibuit nişte roşii borşite de coapte ce erau, şi mari că rupeau vrejurile. Din pământ am smuls o ceapă sănătoasă, i-am curăţit rândul de foi murdare şi-am troznit-o între dinţi. Pâinea o terminasem dinaintea amiezii. Să fac mofturi? Nu făceam! Însă n-aveam pic de sare! Vă rog să încercaţi combinaţia asta: roşii cu ceapă, nesărate! Puteţi bodogăni, dar să nu mă înjuraţi dacă nu vă alunecă pe esofag. Mie îmi stau în gât şi-acum!

Cât a trăit, Maica pregătea mâncarea pentru toţi. Nu mai ştiu dacă era pricepută la bucătăreală ori sarcina îi revenea conform împărţirii treburilor casnice. Pui fript, varză ori fasole fierte în oală de lut, la focul din vatră sau afară, pe plită, lapte crud, lapte bătut, cu untul scos la putinei – astea le ţin minte ca „preparatele” ei culinare. De la mama nu reţin chiar nimic, probabil fiindcă a mai trăit vreo trei ani după Maica, şi nu prea în propria-i persoană. Nici Dada nu excela în bucătărie; exceptând mămăliga – unde se situa printre cele mai pricepute femei din sat –, nu făcea mare brânză. Odată s-a întrecut pe sine: învăţată de verişoară-sa, Liniţa, bucătăreasă dinainte de război la case mari în Bucureşti, revenită acasă prin 1971, a moşmondit (cuvântul exprimă plastic şi complet aptitudinile general gospodăreşti ale mătuşii) o „salată de bé” (accentul este niţeluş fantezist, neştiind cum să-l pun), adică de boeuf, vezi bine!... Taica prepara şi el ceva, din porc: şuncă şi cârnaţi. Astea erau privilegiul lui, ambele „specialităţi” afumate pe hornul din tinda casei vechi, unde tradiţional funcţiona „bucătăria” la vreme de ploaie, lapoviţă şi ninsoare. Ce gust aveau, nu ştiu, fiindcă le drămuia cât mai mult, să ne ajungă tot anul, până la Crăciunul următor.

Şi tata s-a îndeletnicit cu gătitul hranei, mai degrabă de nevoie decât de plăcere, compensând moartea mamei. Dada se ocupa de-ale casei după acea nenorocire ce şi-a lăsat asupră-ne amprenta într-un fel pe care inima mea (nu şi raţiunea!) refuză să-l recunoască. Am zis deja că mătuşa rezolva anemic treburile curţii, inclusiv bucătăriseala, ceea ce l-a împins pe bietul şi tot mai beţivul ei frate către a doua căsătorie, apoi spre a treia, încheiate nedecis, vorba lui. Mâncarea „servită” (alt cuvânt folosit de tata în surprinzătoare contexte, rostit cu superioritate ironică, imposibil de redat) frecvent de el se chema ghimaftoale. Ce era – sau din ce era făcută –, a rămas un mister de nepătruns, ca pronia lui Dumnezeu. Şi la fel ţinea de foame, fiindu-ne verbal pusă în străchini, mie şi soră-mii, când ceream de mâncare înaintea orelor aproximative pentru cele trei mese obişnuite. Spiritul de economie funcţiona impecabil în deprinderile unui bărbat în toată firea, de aceeaşi vârstă cu nenumitul critic şi literator, căruia cândva – după ce-i lecturasem avid cărţile publicate, inclusiv un roman greu de parcurs – i-am făcut gluma să-l consider un posibil tată, deoarece se născuse tot în 1930. (Şocat, bătrânul holtei s-a dezis imediat de asemenea „progenitură”; de unde am dedus că fie n-are umor, fie am ratat poanta, mai probabilă fiind a doua ipoteză.)

A rămas în folclorul familiei – şi vreau să o perpetuez – preţuirea lui tata pentru nişte cârnaţi de porc, pregătiţi cu migală de mine şi de soră-mea după reţeta Sandei Marin, găsită într-un almanah. I-am terfelit în untură, i-am asezonat cu murături de putină şi i-am răstignit lângă o cucernică mămăligă învârtită de Dada, la un Crăciun, prin 1978 sau 1979. Mâncaserăm pe cinste, iar tata se lăsase pe-o pernă, răsucind ţigara ce urma să o fumeze afară, caznă deprinsă de când amândoi copiii săi ne-am opus vehement tratamentului involuntar cu mahoarcă (uite-ne şi protocroni ai legilor anti-fumat!). Întrebat cum sunt cârnaţii, el a zis mulţumit:

– E buni, da' nu e economici, taică!

Imbatabil, aproape maestru, tata se dovedea la încropirea salatei de primăvară. Cum răsărea ceapa de arpagic şi ridica frunze cărnoase ce puteau fi rupte fără să deranjeze creşterea legumei, tata se apleca pe lângă răzoare şi culegea cam o mână zdravănă de tuburi mustoase, cu iz înţepător şi iute, bineştiut de oricine. Le spăla cam de formă şi, scoţând briceagul cu prăsele în formă de peşte – folosit, între altele, şi la retezarea celor douăzeci de unghii –, toca frunzele nu foarte mărunt – dar nici în patru, ca verişoară-sa, Pârloaga –, şi nu înainte să dezinfecteze cu ţuică versatila-i brişcă. Peste tocătura din castronul emailat punea sare, oţet şi ulei de floarea soarelui, din acel ordinar, ce se găsea pe-atunci în comerţul socialist. Salata „servea” drept garnitură la omletă, din câte ouă se nimerea, musai convinsă cu untură de porc, uleiul stricându-i fasonul. Astea două feluri de mâncare ştia tata să gătească şi niciodată n-am simţit dezgust pentru ele, nici măcar în scurtele interludii de ceartă cu genitorele care îşi „ducea crucea, aşa cum putea”, conform exprimării dumnealui.

Ani după ani am ostenit să pregătesc şi eu asemenea salată. Nu i-am dibuit secretul, nu i-am pritocit deliciul, nu i-am distilat suculenţa. Pesemne fiindcă n-am briceag cu prăsele în formă de peşte, iar pe al tatălui l-am pierdut, ca un căscat ce sunt!... 

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2019)

ROCK LA „DILEMA VECHE”

Woodstock, dincoace de Zid

Dragă Marius,

Nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock. Motivul? Voi, acolo, la Dilema veche, sunteţi destul de ştiutori în ale muzicii ca să fi înţeles dacă nu Totul, vorba lui Cărtărescu, sigur mai mult decât aş putea eu pretinde că ştiu. Iar eu ştiu doar atât: că nu ştiu nimic! Asta e situaţia, nu parafrazez şmechereşte un dicton celebru. Aş minţi dacă aş spune că m-a influenţat o situaţie, un fapt de viaţă (şi ce fapt!), un eveniment despre care am recepţionat ştirile târziu şi într-un fel fracturat, precum loviturile lui Keith Moon în tobe, la sfârşitul recitalului The Who, cu distorsiuni demne de abilităţile lui Jimi Hendrix, dar cu patima ce-l chinuia pe Joe Cocker când îşi scuipa sufletul în piesa With a Little Help from my Friends. Nu fac intertextualitate, exprim o stare.

Prezent la Woodstock? Exclus, chiar să fi trăit în America! Îmi închipui că, de-aş fi avut norocul să mă nasc acolo, părinţii m-ar fi „cooptat” la cultivarea legumelor, ocupaţie şi a perechii de fermieri pe tarlaua cărora năvăliseră mucenicii flower-power în căutarea a ceva de mâncare. Presupun asta, fiindcă toată copilăria am lucrat într-o grădină de legume, la Cacova, pe malul Neajlovului cel limpede ca Ozana şi lent curgător ca Bahluiul. De cum se usca pământul să poată fi cultivat şi până după întâia zăpadă, când adunam ultimele verze şi sfecle roşii, neuitând aromaţii morcovi, eram „La Grădină”, paradisul şi Woodstock-ul meu. Poate o să te mire asocierea, însă explicaţia frizează banalul: careva dintre cei maturi, parcă Niculina lui Bizdeche, că era mai fudulă, avea un aparat de radio Turist, fabricat în 1962 la Electronica, în Bucureşti. Husa de piele maro îi conferea aspect de „poşetă”, iar femeia îl aducea mereu la muncă şi-l lăsa să cânte cât ţineau bateriile EL-BA. La aparatul acela am auzit şi piese de peste ocean, fiindcă „se dădeau” în crăpătura (mult spus deschiderea!) culturală băştinaşă de după 1965. Provocat de solicitarea ta, mă refugiez în amintirile anilor 1969-1970, când toate păreau bune şi gustoase, vorba Ninei Cassian, prima poetă cu care am discutat în contradictoriu, căreia, bănuiesc, nu i-ar fi displăcut a se desfăta la Woodstock, mai mult chiar decât cele trei zile de dragoste şi muzică intrate în legendă. S-a răsfăţat el bătrânul (avea 77 de ani!) literat maghiar Déry Tibor, în romanul său din 1971, Képzelt riport egy amerikai pop-fesztiválról – Reportaj imaginar de la un festival pop american. Nu mai reţin numărul, nici nu regăsesc în bibliotecă exemplarul revistei Secolul XX, în care am citit fragmente din acea carte, nici n-am habar dacă întâi a scris romanul, apoi music-hall-ul de suficient succes ca să se joace pe scenele budapestane până spre zilele noastre. Lectura, făcută în jurul anului 1980, mi-a deschis orizonturi culturale dincolo de rockul mitizat deja, dacă nu chiar mistificat.

S-a spus, se ştie că, pe lângă chestiile autentice, „sistemul” a livrat consumarockerilor multe prostii. De unde răspunsul acestora – tonele de gunoi rămase după vreun festival, curăţat anemic de câţiva conştiincioşi, la spartul chermezei. Deseori, când mă gândesc la Woodstock, îmi revine sub ochi, pe ecranul virtual, peisajul dezolant din finalul filmului celebru, însoţit de întrebarea: dacă omenirea e în stare să-şi bată joc de frumuseţea paradisiacă, oare nu merită să dispară? Toată goana asta dementă după profit şi îndestulare, după facilităţi şi comoditate, nu va secătui planeta şi o va face de nelocuit? Nu e Woodstock-ul simbolul acestui flagel? Să vii cu inima deschisă la întâlnirea cu prietenii, să huzureşti ca-n zilele frumoase de după terminarea examenelor, înainte de primul job, să faci dragoste ca-n romanele bucolice şi să pleci, lăsând în urmă excrementele unei mentalităţi lipsite de raţiune, dezastrul comportamentului de copil răsfăţat, căruia nu i s-a refuzat niciun moft! Fie-mi scuzată îngrijorarea bătrânească şi obsoletă: mi se năzăreşte că suntem dincolo de penultima secundă a lumii noastre, iar Woodstock-ul nu-i lipsit de vină în poveste!

A fost o vreme când credeam că acolo s-a răsturnat căruţa cu deşteptăciuni şi talente. Cumva prin contagiune, am trăit retroactiv „fericirea obligatorie”. Mitologia din jurul toposului m-a captivat şi pe mine o lungă perioadă. Am scris şi-un text dat dracului de cult, Despărţirea de Woodstock, la trecerea sfertului de veac. Nu m-a deranjat îndelunga „mulgere” financiară a evenimentului, investitorii trebuiau să-şi recupereze banii cumva. Am cumpărat câte ediţii de vinil, CD, DVD şi Blu-ray am reuşit. Îmi place să revăd, mai rar ca-n juneţe, ciné-verité-ul lui Michael Wadleigh, rămas în istoria genului drept punct de reper imposibil de întrecut. Şi dacă e să fac iarăşi pe deşteptul, aş spune că izbânda peliculei vine din surprinderea sentimentului de tinereţe perpetuă pe care ţi-l dă vasta mişcare haotică a mulţimii. Selectarea şi combinarea secvenţelor pare cheia capodoperei. La Woodstock n-au fost doar vedete şi popor flower-power. Au fost şi oameni utili pe la marginea rar băgată în seamă (vezi muncitorul care curăţa W.C.-urile), şi profitori de naivitatea copiilor care se credeau maturi, şi privitori ca la TV, şi combatanţi ca la război etc. Mulţi anonimi au contribuit să se întrupeze mitul. Când auzeam că cineva a fost acolo, iute configuram o explozie de beatitudine şi mister, ca-n revelaţiile mistice. Apoi citeam „mărturia”: omul lucrase pe o macara, o cisternă de apă, la punctul medical sau cine ştie unde. Dar fusese ACOLO. Şi asta îl marcase pe viaţă. Însă n-ar fi înţeles ce s-a întâmplat dacă nu vedea FILMUL. Pentru americani, se ştie, filmul bate viaţa. Şi dacă nu s-a făcut film despre un eveniment, e posibil ca evenimentul nici să nu se fi petrecut! Cât din percepţia asta se datorează magnificului Woodstock – 3 Days of Peace & Music?

Dragă Marius,

Aş putea continua aşa mai mult decât cele 8.000 de semne, câte ai solicitat. Aş putea scrie chiar un roman (să o concurez pe Ruxandra Cesereanu!). Evident, Woodstock este un fenomen ce transcende localizarea spaţio-temporală precisă, altfel pica de mult în nepomenire. Nu vreau să adaug alte vorbe şi verbe, la fel de utile precum pantofii scâlciaţi pe care încerca să-i încalţe un năpăstuit în urma flagelului.

Provocarea ta m-a îndemnat să-mi scotocesc amintirile, spre a depista unde mă aflam eu în acele zile de august 1969, când abia sărisem de 13 ani şi începeam să înţeleg lumea niţeluş. Precis nu pot determina. Cert este că în vara aceea, poate în iulie, poate chiar în august, duminică, 17, am plecat din prăfuita Cacovă la Găeşti, împreună cu verii mei, Costică şi Nicu Ungureanu, să vedem filmul Beckett, cu Peter O'Toole şi Richard Burton. Scenariul conţine o scenă în care cei doi prieteni se ceartă, iar între ei se ridică un zid invizibil. Dincolo sau dincoace, obstacolul se trece printr-o crimă. De care parte ne aflăm noi, cei de azi? Ce-am ales? Ce suntem?

Ca să ajungem în micul orăşel, unde funcţiona cinematograful cu ecran lat, traversam lunca Argeşului. Cald fiind, ne-am oprit la scăldat lângă râu, într-o groapă de draglină cu apa transparentă, curată. Acolo erau şi nişte studenţi, cred: două fete şi doi băieţi, cam 20 de ani fiecare. Fumau, făceau plajă, ascultau muzică la radio. Nu mă întreba de ce am reţinut piesa: Summertime Blues – poate Eddie Cochran, poate Blue Cheer, poate The Who. Vei fi ghicit că motivul neuitării stă în trupul unei fete de care, ca două gheare de pirat nevolnic, mi s-au agăţat ochii. Avea părul drept şi lung până pe la jumătatea spatelui, sâni şi şolduri pietroase, piele maronie, râs cristalin. La un moment dat, s-a prelins leneşă în apă, unde şi-a lepădat fără jenă bikinii, incitându-ne generoasă cu formele-i rotunjite, ce-ar fi ruşinat o sculptură antică elină.

A intrat în apa limpede; şi-n memoria mea confuză, de unde n-a ieşit nici azi.

Aşa că vei înţelege de ce nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock.

Al vostru,

D.U.

(Conceput ca o scrisoare către Marius Chivu, redactorul care mi l-a solicitat, şi căruia îi mulţumesc, textul de faţă a apărut cu oarecari modificări operate de redacţie în revista Dilema veche, nr. 804 din 17-23 iulie 2019. L-am pus aici pentru curioşii care ţin să verifice ambele variante.)

TERAPIE NARATIVĂ - 2/2019

Povestea magnetofoanelor mele triste

A deţine un magnetofon pe la jumătatea anilor 1970, însemna, pe de-o parte, că ai o stare materială confortabilă; pe de altă parte, că eşti un iubitor împătimit de muzică. Nu cunoşteam mulţi oameni de felul ăsta. În sat la noi trăiau doi posesori norocoşi, dar niciunul nu se făcea vinovat de numitele aspecte... ale mitului. Muzica populară învârtită de ei suporta sughiţând concubinajul cu banda magnetică, habar n-am de ce. Cât despre confort... Cam pe la sfârşitul deceniului, odată cu intrarea generaţiei mele în slujbe obligatorii, convenabil remunerate, a luat avânt cumpărarea de asemenea jucării muzicoase, maşinile sau motocicletele fiind mai rare şi scumpe. Un rocker care oficia la mag(nif)icul aparat nu mai trebuia să demonstreze nimic, nimănui. Cu sau fără maşină, el devenea buricul atenţiei în cercul său de prieteni, la orice petrecere, lăsată cu niscai împerecheri după dans, el era totdeauna la curent cu noutăţile în domeniu, el putea să cucerească fetele fără efort, ba chiar îşi permitea să refuze vreo natantoală. Dacă mai şi zdrăngănea la chitară, n-avea rival! Însă motivul pentru care mulţi ne rupeam de la gură ca să punem la ureche viza posibilitatea accesului neîngrădit la discurile favorite, copiate personal sau prin împrumut reciproc mănos. Iar dacă treaba asta nu-l poate defini pe meloman, sigur nu-i lipseşte din panoplia ciudăţeniilor.

Să fi numărat 12 sau 13 ani când am auzit prima dată sunetul de magnetofon. Vecina noastră, Mia lui Bădiţă, zis Niculae Zamă, soră cu nea Aurică, deţinătorul diverselor chestii după care tânjeam, era vânzătoare la un magazin de confecţii în Bucureşti. Acolo se căsătorise cu un băiat de oraş şi veniseră împreună pe-acasă, de-un Paşte. Cum anume se dotaseră cu magnetofonul portabil pe baterii, nu ştiu; ştiu însă că aparatul era un Tesla. Sigla întipărită în memorie este, totuşi, Start, caligrafiată pe-o emblemă roşie, lipită de bordul alb. Deunăzi, căutând detalii despre această marcă, am aflat că o fabricau cehii, în renumitul lor concern, ale cărui produse nu saturau pieţele şi nevoile popoarelor pe atunci obligate la prietenie sub umbrelă sovietică şi socialistă. Prea mic să mi se permită participarea la petrecerea de sub nuc a încă tinerilor, cu vreo 10-12 ani mai vârstnici decât mine, am avut acces la minunăţia tehnică doar să o văd. Etalam precoce apucături de electronist şi am fost mulţumit să zăresc bordul nostim, îmbrăcat într-un soi de muşama albastră. Stând la poartă, pe malul şanţului – alde Zamă aveau casa peste drum de-a noastră –, am reţinut şi câteva melodii; mai precis, n-am uitat refrenele şi timbrul solistului vocal, recunoscute peste ani, când mi-am completat informaţiile: erau John Fogerty & Creedence Clearwater Revival. Piesele lor celebre culegeau succesul pe toate meridianele vremii, dar niciuna nu urca pe locul întâi. De câte ori aud, bunăoară, Green River, îmi revine în minte ziua aceea de primăvară, cu lumina soarelui cald filtrată prin frunzişul pomilor din curtea vecinilor, cu amestecate arome de vegetaţie crudă, miel fript şi cozonac înmiresmat, cu ouă roşii sparte şi mâncate pe fugă, cu oameni care se mişcau lent, ca şi când înotau în apa unei mări de smarald...

Al doilea magnetofon văzut era un Grundig TK19L, acoperit în ceva ca o imitaţie de piele, poate plastic gri-cenuşiu, fin la pipăit. Arăta niţeluş murdar, detaliu ce nu afecta performanţa, ci personaliza designul. Fericitul posesor – sau numai utilizator – era colegul meu de clasă, Rotaru Victor, zis Rotită (nu rotiţă!), pentru a-i persifla defectul de pronunţie al consoanei respective. Victor locuia în blocul vecin, la nici 50 de metri de poarta Liceului Energetic. Aducea deseori Grunding-ul la şcoală şi mereu la orele de practică profesională. Ne-a venit coleg în anul doi; să fi fost din anul întâi, nu ştiu dacă era lăsat cu aparatul în atelierul de lăcătuşerie, unde maistrul Cenuşă ne demonstra cum trebuie să cânte pila bastardă pe metalul brut, cam în stilul în care ministrul Tudorel Toader explica „ievaluările” sale justiţi-abile (Toader chiar aduce la figură, chelie şi negi cu defunctul Cenuşă!). La orele de laborator coordonate de Ceamba, profesor de Protecţii prin relee (materie de bază în specialitatea noastră), muzica rock era bine primită, să mai încălzească aerul încăperii, veşnic rece, deşi funambulescul Ceamba adora jazzul şi interpretele negre de soul (las pe altădată întâmplări cu el!). Supravegheat cu stricteţe de tatăl său, militar de carieră şi meloman de ore nocturne, când se difuzau concertele simfonice, Rotaru n-avea preferinţe, însă era la zi cu noutăţile. Iar în acei ani, 1971-1976, abundau piese care azi constituie tezaurul genului: Pink Floyd – Money; Black Sabbath – Iron Man; Led Zeppelin – Stairway to Heaven; T. Rex – Telegram Sam; Deep Purple – Smoke on the Water; Sweet – Wig Wam Bam sau Gary Glitter – I'm the Leader of the Gang (I Am!). (Asta nu-i chiar piesă de tezaur, ci un trecător hit de top; şi era singura pe care un alt coleg, Dobre Ionel, absolut detaşat de ce se petrece în clasă, o asculta cu gura căscată lângă difuzor, clătinând capul ca bulgarii şi mormăind refrenul la unison cu năpraznicul englez: „am dă liiiiiidăr, am dă liiidăr!” Alte piese nu-i spuneau nimic lui Dobre, imun la tot ce însemna muzica rock pentru noi.) Toate astea, şi multe discuri întregi, le-am auzit prima dată pe magnetofonul lui Rotaru. Ne bucuram mai ales noi, băieţii de ţară, cărora părinţii abia le puteau plăti gazda şi întreţinerea, necum să le cumpere prostii. Doi dintre „ţărani” – cum ne spuneau „bucureştenii”, să ne deosebească – am prins mare drag de aparat. Paul Ion, student la electronică, şi-a susţinut lucrarea de licenţă despre magnetofoane. Eu am cumpărat unul în octombrie 1979, pe primii bani economisiţi din salariul de electrician cu înaltă calificare, „personal operativ” al Sistemului Energetic Naţional. Al treilea coleg, autenticul bucureştean Petre Marin, zis Patric (supranume transformat în brand, ex-colegul meu de bancă ajungând actor şi realizator TV, ocupaţie în care şi-a găsit sfârşitul tragic), ne-a depăşit pe toţi: în anii 1990 amenajase un studiou profesional de înregistrări şi mixaje audio, dotat cu magnetofon staţionar MechLabor STM 210b, pe două canale la viteză 38 ips, plus alte patru portabile – ReVox, Sony, Tascam şi Teac – pentru multiplicare şi backup.

M-am pricopsit întâi cu un Maiak 203. Faţă nichelată, butoane negre de volum, joase, înalte şi înregistrare, VUmetre albastru-alb-roşu, panouri laterale din lemn, şasiu de duraluminiu. Venea echipat cu toate cablurile necesare pentru conexiuni externe, cu microfon mono şi-o bandă magnetică pentru utilizare nepretenţioasă, după cum am remarcat, suflând oxidul de fier căzut de pe ea după nici două-trei derulări. Era atât de frumos nou, încât vecinul Ionel Filip, zis Văru Pomană, văzându-l, a emis celebra-i apoftegmă: „Tehnica evoluează, băi vere!” Constatarea i-o prilejuise inevitabila comparaţie cu magnetofonul său polonez, un ZK 147, în cutie de lemn, primit de la nişte rude contra câtorva găini şi-o jumătate de porc. Să cumpăr Maiak-ul, plecasem cu Nenea, vărul şi supervizorul meu în ale electronicii, tocmai în Piteşti, unde alt văr, Nicu, fratele lui Nenea, ne asigurase că asemenea aparate se găsesc din abundenţă. Dar din ce magazin să-l fi luat? Au trecut patruzeci de ani, şi uite, am uitat! Să fi fost cumva faimosul, pe atunci, magazin Trivale? Să fi fost unul mai mic, la parterul blocurilor ce încadrează Pasajul Sfânta Vineri? Oricum, ştiu bine că am capturat şi-o sticlă de vodcă Stolichnaia, încă se mai găsea prin raioanele de dulciuri la Alimentara. Şi n-am destupat-o până acasă, întorcându-ne cu trenul de 7 şi autobuzul de 8.30, seara. Nu eram atât de inconştienţi să ne ameţim pe drum, ştiind că avem o noapte la dispoziţie şi-o bandă „trasă” mono, viteza 9. Adică vreo şase ore de muzică de toate felurile! Banda fusese imprimată în 1978, la 2 Mai, în unitatea de artilerie de coastă, alături de care se afla punctul de radiolocaţie marină unde „luptasem” trei anotimpuri neterminate (citiţi „Tunul filozoafei”, povestirea-titlu din volumul editat la Polirom, 2005, ca să vă lămuriţi cum decurgea serviciul militar pe vremea aceea). Băiatul care se ocupa de staţia radio adunase pentru mine trei albume cu Deep Purple, Uriah Heep şi Rory Gallagher, plus ultimele hituri disco: Donna Summer & comp. Cu ele m-am lăudat prietenilor consăteni în iarna 1979/1980, când voga lor trecuse, dar nu şi farmecul, rămas nealterat până astăzi.

Unsprezece ani am folosit Maiak-ul, fără să necesite multe revizii sau reparaţii. O dată i-am schimbat o curea. Altă dată am înlocuit flanşa de plastic de sub volantă, pentru că se tocise, cu un nasture de os de la o flanelă veche. Cel mai rău a suferit când i s-a ars un circuit integrat. Însă n-a fost chiar problemă. Schema detaliată, prezentă în ambalaj şi păstrată mai bine decât testamentul lui Taica, i-a permis vărului Nicu – excepţional electronist! – să refacă integratul din piese echivalente, lipindu-le pe o plăcuţă de mărimea celei defecte. Aşa l-am şi înstrăinat, în 1990, când speram ca, odată liberi, să-mi cumpăr lejer un Rostov 105S, ori poate ceva mai bun. Visam la celebrul Akai, dar nu-mi ajungeau banii nici pentru cel mai ieftin model, oricâte economii aş fi făcut. Şi-apoi, cui îi ardea de economii în explozia consumeristă de la începutul capitalismului băştinaş? Înainte să renunţ la Maiak, vândusem toate benzile, vreo 60, în vara lui 1989, ca să completez suma necesară de-un videocasetofon, nebunia sfârşitului comunist. Am refăcut şi îmbogăţit bandoteca după ce salariul câştigat la Renel, compania unde am lucrat peste 35 de ani, devenise invidiat de toată ţara. Mi-a lipsit răbdarea să caut un aparat mai acătării, aşa că, la repezeală, am luat un Tesla CM 130, care burduşea magazinele de specialitate. „Slab, slab!” – au râs de mine prietenii, „specialişti” dotaţi cu Tesla B5 sau B93 modificate, ori Soiuz 110 Ctepeo (stereo în rusă)! Îi ataşasem boxe fabricate la Electromureş, sub licenţă poloneză Unitra, pe două căi, cu bas reflex, prin intermediul unei staţii mici, de 15W, AS-15201. Ledurile verzi ale amândurora mă încântau seara, la un pahar de whisky olandez sau cipriot (probabil contrafăcut, din fericire inofensiv)...

Am renunţat, prin 1993, la setul pomenit şi am cumpărat „urmaşul” magnetofonului – un casetofon deck, Akai F6, de coloratele căruia comenzi digitale mă îndrăgostisem. Deoarece audiocasetele, originale sau piratate, năvăleau asupra-ne din toate direcţiile, am mai cumpărat unul, tot Akai, GX55, la desfiinţarea unui „centru de înregistrări”, cum se numeau primele iniţiative de firme private în branşă. Apoi le-am dat pe un CD player Crown portabil, schimbat cu altul, Condor, motiv de fală câtva timp. Apariţia compact-discurilor fătase certitudinea că magnetofoanele şi pick-up-urile vor trece în uitare. Dar cum să chefuieşti folosind un CD? Nţţţ! Nu mergea! Cu magnetofonul stârnisem bairamuri, întreţinusem lăutăreşte botezul copiilor, ba chiar animasem şi-o „discotecă” – aşa i se zicea programului dansant de sâmbătă seara, organizat în Cămine culturale ticsite cu tineret, prin comunele căpiate de sărăcie, nu de sistematizare în anii 1980. Privind peste umăr la ce-a fost, mi se pare că aparatura audio, azi numită „vechituri” (sau vintage, că dă mai bine!) avea suflet. Atunci se făceau aparate ca să fie folosite; acum, doar să fie vândute. De unde şi resurecţia bătrânelor „hârburi”, alintate mai duios ca fantoşa primei iubiri.

Un cincinal şi mai bine am trăit fără magnetofon, dar nu mă simţeam văduv. Apăruseră PC-urile, cu inscriptoare de CD şi DVD. Dornic de experimente, am năboit să „digitalizez” arhiva muzicală. Mă incitau cele vreo 30 de benzi rămase, majoritatea ORWO, viteza 19, stereo. Am cumpărat pe nimic alt magnetofon: lăudatul Rostov 105S, un exemplar ce zăcuse două mandate prezidenţiale într-un garaj plin de praf. După o sumară curăţire şi ungere, a mers! Lucru rusesc – balşoi i zdarovîi! Numai că benzile mele, atâţia ani nerulate, erau de nefolosit. Capetele magnetofonului se îmbâcseau de oxidul ce se scutura ca mătreaţa, sunetul era distorsionat, mecanismele forţate scârţâiau iritant. Puţine albume au trecut pe CD-uri. Abandonul a fost impulsionat şi de accesul din ce în ce mai rapid la internet. Am dat Rostov-ul pe un videocasetofon, ca să recuperez nişte filmări VHS, înainte ca şi benzile lor să se degradeze. Şi au mai trecut vreo zece ani. Şi gata, credeam că am scăpat.

Dar în urmă cu patru sezoane, trezindu-mă pensionar de viitor (sau de succes?), m-a căpuşat nostalgia şi-am cumpărat alt Maiak. Un pasionat electronist, cunoscut internetic, l-a recondiţionat impecabil. Ce să zic? Sunetul de pe bandă – cine ştie, ştie! – are o „căldură” de negăsit în alt format. Percepţia necesită ceva antrenament. Şi-un aparat bun, fireşte. În sfârşit, norocul mi-a surâs cu coada ochiului: suflet pios, văduva regretatului meu coleg „Patric” Petre Marin (sărut-mâna, Dana!) mi-a dăruit nefolositul de peste două decenii ReVox A77, cu două canale (utilizatorii ştiu ce-nseamnă). Nu funcţiona corect. N-am disperat, ci am insistat, găsind un cunoscător şi exclusivist colecţionar de aparate ReVox (toată gama). Om pragmatic, depistând defecţiunea, mi-a propus un schimb echitabil: cel de la mine, plus o mică diferenţă în lei, contra unuia ca şi nou, „adus” de prin uitate magazii occidentale.

Aţi avut ocazia să ascultaţi (la) aşa ceva? Nu înfrumuseţez ce aud eu de câteva luni, pe un sistem de calitate mediocră. E ca şi cum aş lăuda ediţiile Pink Floyd în high rezolution, tiraj limitat. Puţini percep diferenţa. Şi mai puţini o apreciază. Tristeţea pândeşte la capătul fiecărei benzi, însă nu-mi dă atac la carotidă. Evident, n-am ştiut să iau deciziile necesare (nu doar magnetofonice!) la timpul potrivit. Să fi cumpărat din start o sculă ţais, pricepeam oare mai mult din muzică? Benzile diferă calitativ, de la fabricant la fabricant. Unele înregistrări sunt mixate bine, altele prost. De aici deosebirile. Dar de ce muzica populară şi muzica simfonică nu „sună” (de) pe magnetofon la fel ca jazzul, bluesul sau rockul?

Inginerii de sunet vor fi ştiind de ce. Mie nu mi-au spus.

(HYPERION nr. 4-5-6/2019)

(Notă: Textul de faţă preia şi îmbogăţeşte fragmentul publicat dintr-o nepermisă repezeală în revista RAMURI nr. 3/2019 şi anticipează varianta finală ce va îndestula un iminent volum... Mulţumiri ambelor redacţii pentru găzduire şi înţelegere!)

TERAPIE NARATIVĂ 1 - 2019

Am avut odată Leica...

În primăvara lui 1971, pe la Paşti, cred, vărul Costel al vărului Ment, aduse în Cacova un aparat de fotografiat Leica, al cărui nume caligrafiat, şi subliniat, pe metalul argintiu îmi va bântui memoria până la uitarea finală. Nu era primul obiect destinat acestei îndeletniciri ce-şi etala obiectivul, sau numai învelitoarea din piele de vită, la gâtul cuiva din sat. La fel de clar precum ziua aceea de duminică, într-o vară – să fi numărat vreo 11, 12 sau 13 ani, cel mult –, îmi amintesc înfăţişarea lui nea Andrei Onete, unul dintre fraţii cunoscuţi drept Ai lu' Velea, miliţian la Bucureşti. Ca toţi cei care se căpătuiseră luând servicii prin ţară, dar se uscau departe de vatră, venise pe-acasă şi asista la horă, în Poiană, alături de proaspăta sa nevastă, parcă a treia, dacă nu chiar ultima. Purta costum de culoare închisă, era proaspăt ras, iar obrajii roşu-aprins păreau tencuiţi cu un fel de cremă, ca ai femeilor fudule. Părul pieptănat pe spate stătea lipit de ţeastă, aşa cum văzuserăm prin filme că au gangsterii americani. Fruntea boltită arăta mai înaltă şi mai întinsă decât o sculptase natura, mulţumită cheliei precoce. Ochii căprui se mişcau vioi sub pleoapele umflate, pesemne de trai bun, fiindcă de băutură nu se punea problema, nu-l văzuse nimeni la cârciumă, nici nu se auzise că ar ascunde asemenea nărav. Cămaşa bleumarin şi cravata cu dungi albe şi roşii miroseau a lavandă. Pantofii lustruiţi-oglindă, ceasul cu capac şi lănţişor de metal auriu, la butonieră o garoafă albă (să fi fost o iasomie?) şi, în buzunărelul de la piept, colţul unei batiste – toate nimicurile astea trădau eleganţă de negăsit în praful satului. Însă nu hainele îl scoteau în evidenţă; de ceva timp – mai precis de când, după colectivizare, mulţi cacoveni îşi găsiseră de lucru la oraş –, costumele din tergal şi pantofii „de lac” parcă invadaseră uliţele; aparatul fotografic, în husa lui maro, susţinut de-o cureluşă cu cataramă nichelată – acesta zgârma curiozitatea copiilor şi stârnea indiferenţa maturilor. Aparentul nonsens din enunţul „stârnea indiferenţa” încearcă traducerea unui sentiment pe care nu ştiu să-l verbalizez mai limpede: poate că oamenilor satului le-ar fi plăcut să aibă un aşa lucru de preţ, cum bănuiau să fie cel de la pieptul lui nea Andrei, dar la ce să-l folosească? Era câte unul care, împins de-o inexplicabilă nevoie, îşi cumpăra vreo asemenea drăcovenie; o păstra în „odaie” şi privea la ea cu evlavie, dar n-o utiliza niciodată!

Nea Andrei trăgea puţine fotografii. Nu-i lipseau plăcerea sau clienţii, însă era mai mult plecat din sat. Probabil că-i aparţine cadrul cu vecinii şi prietenii Costică Ungureanu (dragul de Nenea!), Florică Niculae şi Ionel Filip, ciuntit salvat de mine. Datează din vara lui 1967 sau primăvara lui 1968, cu puţin înainte să fie încorporaţi în armată. Tustrei au pantaloni negri şi cămăşi deschise la culoare. Ţin minte că le purtau la zile festive. Florică are una albă, cu mâneci scurte, Nenea tot albă, cu dunguliţe albastre şi roşii; a lui Ionel era vernil. Şi Nenea, şi Ionel au mânecile suflecate, dovada vremii călduroase. Ionel, care mai târziu a căpătat şi a murit cu supranumele de Vărul Pomană, etalează ochelari de soare şi – un adevărat lux, de necrezut pentru viaţa lui ulterioară – ceas la mâna stângă, pusă pe genunchi în aşa fel încât să se şi vadă! A fost un om extraordinar de bun la suflet, unul care – pentru o litră de orice băutură – te ajuta la muncă ziua întreagă, nepretenţios la mâncare şi lipsindu-se de răsplată, dacă se simţea bine şi răspundeai la glume fără supărare. Aşa decurgeau întâlnirile lui cu Nenea, mai ales după ce acesta, împins de nevoie, s-a stabilit la blocoteţ, în oraş, de unde venea la baştină când era vreme bună, să întreţină casa şi să cultive grădina. Pe urmă s-au certat, nu mi-a zis niciunul din ce cauză, şi au murit fără să se mai împace. Nenea s-a dus pe lumea cealaltă înaintea lui Ionel, într-un ianuarie cu pământul bocnă. În cimitir, nimeni dintre consăteni nu s-a îndurat să-şi rupă mâinile şi mănuşile pe coada târnăcopului; s-a băgat vechiul prieten, rămas cu regretul gâlcevei nestinse. Un glumeţ din vecini, care ştia de cearta celor doi, a comentat astfel: „Dacă ar vedea Costică cine îi sapă groapa, s-ar scula din coşciug!...” „Şi crezi că n-ar bea împreună iar?” fu întrebat. Răspunsul s-a pierdut în pâcla geroasă.

Se păstrează destule cadre de la Onete. Unele au ajuns la mine pentru restaurare digitală. Şi câteva dintre cele înghesuite în rame, pe pereţii casei noastre, erau captate de vecin. Eu nu apar în vreunul, nu ştiu cum am ratat să fiu nemurit astfel. Nici după ce s-a pensionat, nea Andrei nu se obosea cu pozele, deşi se poate spune că pritocea un gust anume pentru frumuseţile iconografice. A fost primul cacovean care a angajat un pictor să-i zugrăvească pereţii verandei cu scene câmpeneşti, de vânătoare, arbori pe stâlpi şi flori pe capiteluri. După el, au plătit fresce asemănătoare şi alţi doi-trei consăteni mai pricopsiţi. Nu l-a fericit nicio nevastă cu moştenitori direcţi, nu ştiu ce s-o fi ales de aparatul şi clişeele lui foto. Revenită băiatului ultimei soţii, casa i-a fost vândută de două ori. Acum e părăsită, ca multe de prin sat...

Nici despre echipamentul unchiului Costică Trandafir, văr primar cu tata, n-am aflat nimic, deşi am locuit aproape şi l-am vizitat des în ultimele sale luni, până s-a retras, pe neaşteptate, la odihnă veşnică, în 1982. El era „fotograful oficial”, deşi amator, al familiei noastre, iar şedinţele de pozat însemnau sărbători, fiindcă de sărbători venea pe la neamuri, trăgând la casa bătrânească moştenită de un nepot. De la unchiul Costică mi-au rămas câteva cartoane cu figurile bunicilor şi cu moaca mea de copil ţinut în frâu de mama. Îmi stăruie în minte peste ani aparatul cu vizare verticală. Nu reţin marca; pot bănui un Rolleiflex ori altul cu aceeaşi configuraţie. Mă hazardez la provenienţa germană, dat fiind că, pe vremea când ne înghesuia în fotografie, unchiul Costică deţinea postul de felcer la un dispensar uman din Sibiu, unde lucrurile nemţeşti se puteau găsi, pasămite, mai lesne ca oriunde. Adevărat, maşina lui personală era o Pobedă (apoi un Moskvici), nu Mercedes, nici Volkswagen, nici legendarul Trabant. De ce una rusească, habar n-am; oricum, el trăia la nivel superior nouă, cei rămaşi în (ori neplecaţi încă din) Cacova. În 1969 a renunţat la tot ce agonisise la Sibiu şi s-a mutat în Găeşti, recăsătorindu-se a treia oară, de data asta cu femeia care însemna prima lui dragoste şi-l aşteptase, nemăritată, vreo trei decenii. Vânduse aparatul foto, fiindcă nu i l-am văzut în săptămâna când, împreună cu mătuşă-mea, Dada, l-am ajutat la nişte treburi gospodăreşti prin curte şi-n casa renovată. Nu i-am descoperit alte fotografii; e drept, n-am căutat. După înmormântare, mi-a fost jenă să o întreb pe tuşa Lali, văduva lui, dacă mai are aparatul foto. Jenă mi-a fost şi să cer înapoi cărţile de istorie pe care i le împrumutasem unchiului. Le-a luat nepotul ei, profesorul, poetul şi dramaturgul Nicolae Ştefan Drăghici, ajuns ulterior şeful culturii pe judeţul Călăraşi, mort, împreună cu soţia şi cu şoferul vitezoman, în tragicul accident rutier petrecut în dimineaţa următoare alegerilor din toamna anului 2000.

Aşadar, atunci când Costel, şmecher de Bucureşti, a cărui mamă, Leana, era sora ţaţei Ioana, genitoarea verilor mei, a venit cu aparatul de fotografiat Leica, nu s-a zgâit nimeni din sat ca la o minune. Noi, Ment şi cu mine, ne uitam la el pe toate părţile, încercând să dibuim sub carcasă ceva bun de folosit în alte scopuri. Ne pricepeam de minune la asemenea tehnice reconfigurări. Pe moment, n-am găbuit nimic. Darnic din fire când se plictisea de lucrurile deţinute, Costel nu ezita să dăruiască verilor oricare dintre multele sale „jucării”, una mai interesantă şi mai neobişnuită ca alta în bietul nostru areal. Am în minte, bunăoară, o lanternă cu dinam acţionat de-o manetă, în maniera unei pompe, ce scotea un zumzet aparte, ca de motor. Obiectul încăpea în palma unui copil de clasa a şasea, dar nu şi într-a unuia de-a patra. Mărinimos, vărul Ment m-a lăsat să mă joc, totuşi, producând lumină doar câteva minute, şi-alea pe seară, când nu se întunecase complet. Premiant de clasa a treia, chiar dacă mergeam împreună la pescuit pe Neajlov, eu nu eram pregătit, vezi-bine, să păcălesc trecătorii care se plimbau noaptea că pe drum vine o maşină, aşa cum făcuseră Nenea cu Costel, iar apoi Ment cu fratele mijlociu, Nicu, sau cu vărul lor, Cornel al lui Călică, toţi mai mari ca mine cu unul, doi, patru şi opt ani. Mi-a fost ciudă, dar ce puteam face? Nimic din ce stăpâneam nu-l tenta pe vărul meu pentru un schimb mutual avantajos, cum suna lozinca politico-economică pe-atunci pusă în circulaţie.

De lanternă, ca şi de-alte drăcii, n-am avut parte; de aparat foto însă am beneficiat. Nu pricep nici azi ce-l apucase pe Ment să mi-l dea, după ce se jucase câteva zile cu el. Nici văru-meu, întrebat deunăzi, nu-şi aminteşte cum au decurs tratativele. Poate renunţase la aparat fiindcă necesita mereu film, ca să funcţioneze, să „producă” şi să justifice „investiţia”? Iar clişeul trebuia dus la developat, treabă complicată pentru noi... Alţi bani, altă cheltuială! Am prăpădit vreo două sau trei role în vara aceea, 1971. Developarea şi fixarea pe hârtie le-a girat Nenea, care lucra la IGO, laborant, şi părea tentat să se dedice artei fotografice, dacă se putea abţine de la ştiinţa oenologică. Stabilindu-şi priorităţile, el a optat să cheltuiască împrumutul de la CAR pe o motoretă Mobra. Nu ţin minte să mă fi atras prea mult luminoasele perspective deschise de camera obscură, cu toate că talentul muşca nemilos din mine. Cadrul numărul unu, socotit ca „prima mea fotografie”, este cel de pe coperta cărţii Prunele electrice, Ed. Marineasa, 1996, unanim apreciat de oameni cu simţ artistic. Norocul începătorului, zic eu... I-am surprins pe tata şi pe Tatoniţă, fratele lui, în postura lor obişnuită vara: aşezaţi pe pragul casei, mânuind judicios sticla de ţuică, grijulii să nu-şi dea sufletul prea iute. (Gabriel Marineasa, editorul, a pierdut cartonul în procesul editării, fapt ce mă lasă pe veci neconsolat.) Păstreaz din vara aia şi alte cadre, cu mine în chip de pistolar şi puşcaş. Jucăriile juneţii mi le construisem din lemn de brad şi mă antrenam învârtindu-le, cu iluzia că aşa voi dobândi abilităţi pentru arme autentice. „Sesiunea foto” se desfăşurase pe vale, printre sălciile de la Mocirlă şi pe malul heleşteului săpat în mlaştina de sub deal de-o draglină angajată la C.A.P., alături de „grădinile noastre ajutătoare” – în fapt, pământuri deţinute de neamul Ungurenilor în zona respectivă.

Toamna am plecat la Bucureşti, eu în primul an de liceu energetic, Ment în ultimul de şcoală profesională de chimie. Am luat şi aparatul cu noi, fiindcă văru-meu voia să-l vândă în talcioc, la Obor, ca să cumpere şubler şi menghină, instrumente stringent necesare în preconizatul său atelier particular de lăcătuşerie ultrafină. Ştiind planul, m-a pus naiba să-i vorbesc despre asta unui coleg de liceu, mai mare cu un an şcolar ca mine, întâlnit chiar în prima zi de învăţătură (de minte!). Se numea Constantinescu Ion, şi era nepotul profesorului de matematică, Constantinescu Ilie, zis Aghiuţă, categorisit în cancelarie drept cel mai bun şi mai exigent la materia respectivă. Originari dintr-un sat al judeţului Olt, păreau să nu aibă nimic în comun, cu excepţia numelui. Ion s-a declarat mintenaş dornic să ne cumpere aparatul, pe impozanta sumă de 120 lei, fix cât cerea vărul Ment. I-am dat obiectul pe încredere, să îl probeze, aşa ni s-a părut corect. Urma să aducă banii a doua zi, precis! Nu l-am mai văzut pe individ niciodată, sau poate am trecut pe lângă el fără să-l recunosc. Interesându-mă, apoi, la clasa lui, de ce nu apare, am aflat că tembelul rămăsese corijent anual chiar la materia predată de unchiu-său, care nu-l trecuse nici la examinarea din toamnă. Şi pentru că era corijenţă de primul an, fusese exmatriculat. Dacă voia să urmeze cursurile, trebuia să susţină alt examen de admitere. Pe atunci aşa funcţiona învăţământul, iar băieţii de bani-gata sau fiii de directori prin ministere, zburau din şcoli sau repetau clasa fără discuţie, indiferent de tragedia personală. Ştiu cel puţin trei exemple din liceul meu...

Am contabilizat pierderea cu vărul Ment şi-am ajuns la concluzia că nu-i mare brânză. „Nimic nu dai, nimic nu face!”, a zis el, poftindu-mă într-o cârciumă, vizavi de biserica din Piaţa Sf. Gheorghe, să mâncăm nişte mititei şi să bem o bere. De şubler ne-am rostuit repejor, profitând de neatenţia maistrului Cenuşă, însărcinat să conducă atelierul de lăcătuşerie practică, disciplină la care antecedentele de-acasă mă situau permanent între fruntaşi. (Nu-mi amintesc amănuntele, rog să fiu crezut!) Menghină am cumpărat eu, din singura bursă primită în liceu. Era una mică, se prindea de masă în ce loc doreai, mulţumită şurubului helicoidal prevăzut cu talpă în cruce. Normal şi firesc, i-am cedat-o vărului meu. El intrase bine „în pâine” şi repara bricege, foarfeci, cuţite pentru toate neamurile, plus mecanisme de ceasornic, în tainele cărora devenea expert. Mi-a rămas o coarbă din perioada aia; zace prin magazie, relicvă de folos redus.

Cum de încăpuse pe mâna noastră un aparat Leica (profesioniştii cunosc valoarea oricăruia, din orice serie), am scris: îl primiserăm de la Costel. Dar el de unde îl avea? Iată: Costel, absolvent cu chiu, cu vai al unei şcoli profesionale, era băiat de director în Ministerul Comerţului Exterior. Ce funcţie îndeplinea, dacă şi ce grad purta pe sub hainele civile binevoitorul său tată, rar văzut de noi, dar cunoscut de tot satul ca „naşu' Ment” (văru-meu îi poartă numele de botez), uite că n-am fost curios pe-atunci să aflu. Iar azi, când e de mult ţărână într-un cimitir catolic, doar poza lui mi-ar stârni oarecum interesul. N-o am. 

(Revista HYPERION nr. 1-2-3/2019)

TERAPIE NARATIVĂ 4/2018

Alfab(icicl)etizare

A avea o bicicletă era necesitate pentru orice bărbat din Cacova, care voia să se arănească în anii 1960, după ce se luaseră pământurile la colectiv. Să umble cu ea însemna şi o performanţă pentru oricare dintre ei, la fel ca pentru un copil de 7-15 ani. Plugari până mai ieri, sătenii foloseau căruţa pentru distanţe lungi; prin sat, şi la câmp uneori, mergeau pe jos, târându-şi picioarele goale prin ţărână, vara; lunecând cu opincile prin şleauri şi zăpezi, toamna, iarna şi primăvara. Nu mai ţin bine minte „şcolarizarea” vreunuia dintre consăteni la învârtitul pedalelor; nici căzăturile mele n-au rămas toate prin celulele hard-disk-ului gelatinos ce mi se clatină în tărtăcuţa purtată pe umeri; îmi amintesc doar de acrobaţiile lui Tatoniţă, fratele lui tata.

Era un om înalt, de aproape 1,90 metri, voinic, lent, aplicat pe treabă, dar fără scânteierea de minte a fratelui, a lui nea Gogu sau a vreunuia dintre cei tineri, de la nea Aurică al lui Zamă şi până la Nenea, Nicu, vărul Ment sau chiar Florică al lui Firică. Doar vărul Filip, zis Pomană, îi putea face concurenţă la încetineală. Altfel sâcâitor şi greu de cap la băutură, avea obstinaţia bovinelor când îşi propunea să scoată la liman oareşce, fie vreo lucrare gospodărească, fie tainele unei meserii complet necunoscute, cum a fost aceea de frezor industrial (de mulţi confundată cu cea de frizer), însuşită după ce împlinise 45 de ani. În 1962, când a cumpărat bicicleta şi a învăţat să meargă pe ea, lui Tatoniţă îi lipsea aerul sumbru şi dugos, pe care l-a căpătat după moartea primei soţii, neuitata şi draga Florica, mamă de rezervă pentru mine, care fugeam la ea una-două, simţindu-mă mult mai iubit de mătuşă decât de propria mea genitoare. De unde şi numele de Mama Fica, atribuit în perioada când nu puteam articula cuvintele, nume dus în mormânt într-o primăvară noroioasă, ce-mi stârneşte lacrimi uscate. Privesc uneori o fotografie de familie, făcută în 1961, la tradiţionalul bâlci de Sf. Ilie, patronul oraşului Găeşti. Dinaintea perdelei-decor, zugrăvită cu un peisaj european, stau aşezaţi pe scaune tata şi Tatoniţă; eu între ei, în picioare, cu o bască subţire ca o farfurie, ce-mi aluneca întruna de pe cap, şi pantaloni verzi, cu bretele, ţinându-mi bărbia mult ridicată, la indicaţia de regie a fotografului. În spate, tot în picioare, mama, cu frunte înaltă şi faţă surâzătoare ca astrul zilei; alături o figură plată, rotundă, lustruită de nenoroc, Dada, sora lui tata şi a lui Tatoniţă, cam bondoacă pe vremea aia, după ce divorţase şi locuia singură în casa ei; şi Mama Fica, parcă mulţumită că o ţine în braţe pe soră-mea, parcă obosită după cine ştie ce muncă la grădina de legume din Valea Gligorului, unde lucra toată vara. Tustrele femeile poartă basmale ori batice de culoare deschisă, legate peste cap, la spate, în felul acela care trăda cochetărie de tinere măritate, elegante şi sobre totodată. Tata are părul îngrijit, pieptănat cu cărare pe stânga, Tatoniţă este tuns zero. Căpăţâna lui denotă un aer straniu, de pictură gothică, din cele ce umplu azi iconografia albumelor rock sau a filmelor horror. Cu toate astea, Tatoniţă surâde nepăsător şi detaşat, fără nicio intenţie ascunsă ori pornire asasină. Îmi aduc bine aminte că în dimineaţa aceea, înainte să ajungem pe tăpşanul bâlciului, fuseserăm la frizeria din centru, unde pe mine mă tunseseră numărul 1 (unu), acţiune ce-mi stârnise justificate manifestări de protest şi plâns crăonit (citeşte: exagerat), în pofida promisiunii că voi căpăta suplimentar ciubuc, turtă dulce şi îngheţată, delicatese la care accesul era posibil doar în cele două zile de sărbătoare şi mers la oraş: Sântilie şi Sântămărie. Părând convins de sinceritatea smiorcăielilor mele şi dorind să le înlăture, Tatoniţă hotărâse brusc să se tundă şi el numărul zero, ca să fie mai tuns ca mine! Evident că, pus în faţa oglinzii ce reflecta căderea părului pe învelitoarea de muşama albă, n-am fost capabil să mai plâng. În frizeria cât o cutiuţă, silueta înaltă, masivă şi cheală a unchiului se profila protector pe geamul argintat, iar discuţia lui cu frizerul – care clămpănea din foarfece pe lângă urechile-mi cam blegi – viza orice altă chestiune, în afară de crima comisă asupra podoabei mele capilare. Am reţinut aceste detalii – şi multe altele, cărora nu le găsesc vreun rost estetic aici – mai mult din cauză că în restul anilor de copilărie, Tatoniţă era frizerul nostru, al bărbaţilor din familia Ungureanu. Avea însă o dexteritate boantă, ca să zic aşa, şi folosea nişte instrumente dacă nu inadecvate, cel puţin prost întreţinute. Niciodată – dar niciodată! – nu s-a întâmplat ca foarfeca sau maşina de tuns să funcţioneze fără probleme! Prima unealtă, ascuţită prin trecere peste gura cuţitelor a unui ac mare, din cele de cusut piei de oaie, îndoia şuviţa de păr şi aproape o smulgea, încercând să o reteze. Rezultatul garantat era o durere cruntă la rădăcină, pe scalp. Maşina de tuns, acţionată manual, avea două cuţite-grătar, cu funcţionalitate scăzută, dat fiind că ascuţirea acestora necesita o pricepere peste a lui nea Gogu, zis Edison, cel care putea să rezolve orice problemă de natură fiero-metalică – fireşte, înainte ca Nenea, Nicu şi vărul Ment, băieţii lui, să-i facă o neloială concurenţă. Ferească Ăl-de-Sus ca dinţii maşinii să fi rămas încleştaţi în părul cuiva! Atunci, unica soluţie de înlăturat pacostea din frizură era decuparea părului, în jur şi pe dedesubt, cu briceagul sau custura. Vai şi aoleu, jale şi lacrimi, înjurături şi scrâşnete neputincioase – toate în zadar, ca votarea la un referendum nevalidat din lipsă de cvorum...

Fotografia – îmi dau seama acum –, chiar lipsită de prezenţa bunicilor din partea tatălui, imortaliza probabil momentul cel mai fericit al familiei, înainte de vijelia anilor '60. Iarna următoare, 1961-1962, „s-a desăvârşit colectivizarea agriculturii”, cum suna sloganul epocii. Pierzând pogoanele de la câmp, unde puteau cultiva grâu şi porumb, ai mei au fost nevoiţi să defrişeze pământul din spatele casei, aproximativ 4000 mp de teren. Acolo creşteau feluriţi arbori şi pomi fructiferi, cam de-a valma, fiindcă nu interesa pe nimeni să pună rânduială în semi-sălbăticia veche de când se ştia satul sat. Predominau salcâmii, mai bătrâni de-o sută de ani; dar şi zarzări erau destui, şi câţiva pruni, şi-un păr pădureţ, ale cărui poame se colorau toamna târziu în galben-ruginos şi aveau gust de miere cu zobitură de fagure. Şi mai era un nuc uriaş, asaltat de toţi copiii jumătăţii vestice a satului, de cum începeau fructele să prindă miez şi până la vremea cojilor crăpate. A fost nevoie de strădania tuturor bărbaţilor familiei ca să-l elimine din peisaj, în toamna lui 1962. Evenimentul – pentru că eveniment a fost pentru colţul nostru de lume – echivala cu mult-reuşitul, literar vorbind, episod al tăierii salcâmului moromeţian, din romanul lui Marin Preda. Poate că aş putea să-i găsesc altă semnificaţie decât cea validată critic, dacă m-aş încumeta să-l ficţionalizez. Nu vreau să par un epigon oarecare al încă preţuitului teleormănean, cu atât mai mult cu cât distanţa dintre satele noastre de baştină e de nici 40 km. Memoria păstrează momentul, nu atât de clar ca fotografia sus-pomenită, dar suficient de dureros ca să-mi dea coşmaruri din când în când, la vreme de restrişte şi pustiu sufletesc.

Am reţinut bine acel an 1962, fiindcă pentru noi atunci toate s-au răsturnat, vorba unui romancier rus. Pământul luat la C.A.P., caii şi căruţa, la fel; cu ce să te deplasezi prin sat, la Găeşti ori unde aveai nevoie şi treabă? Tata se transferase deja electrician în Balastiera Ioneşti, unde mergea pe bicicletă. Taica şi-a făurit o cărucioară cu două roţi şi hulube fixe, între care a înjugat vaca. Parcă să le facă în necaz deşteptănacilor care lăsaseră fără rost o lume, se plimba cu atelajul ăsta prin comună, cu mine alături, ca o garanţie că viitorul e asigurat. N-a fost să fie, vorba lui Noica. L-au amendat pe inventivul meu bunic, dar l-au şi filmat (apare într-un documentar de Eugen Mandric, difuzat cândva şi la TVR). Mare brânză personală n-a obţinut prin gestul său; nici nu îl interesa. Tot ce voia, era să arate că se poate descurca şi aşa, în condiţii vitrege şi cu oprelişti nătânge. Iar cei care au luat exemplu de la el chiar s-au descurcat bine, unii cumpărându-şi cai şi căruţe, când regimul a slăbit şurubul. Ca să lucrezi pământul, în felul impus de Colectiv, nu erai nevoit să pleci din sat, nici să umbli pe două roţi. Ca să ai serviciu la oraş ori în altă parte, unde era musai să ajungi zilnic la oră fixă, bicicleta ieşea din categoria „lux”. Tatoniţă, rămas la C.A.P., brigadier şi şef al grădinii de legume, fala comunei Morteni într-o perioadă, se putea descurca fără velociped, mai ales că şareta de-un cal îi stătea la dispoziţie, cu birjar cu tot. N-a vrut să profite, ori a ţinut să fie independent, habar n-am; din agoniseala lui subţire, a dat cine ştie câţi lei pe o bicicletă de fabricaţie românească, dotată cu frână de mână, dar nu cu far şi dinam. Şi a învăţat să meargă pe ea în curtea noastră cea largă, în care pietrişul – cărat cu căruţa ani la rând de Taica, de la malul roşcat ce-i purta porecla: Râpa lui Băşică – se bătătorise în cele peste trei decenii de când turnase cu ciment temelia casei, încât noroiul nu-şi afla loc, dar nici vegetaţia.

Era o după-amiază de vară, probabil o zi de sărbătoare dacă nu duminică, fiindcă nimeni nu muncea prin jur. Soarele lumina pieziş pe deasupra salcâmilor de lângă puţ, vreo doi-trei în curtea noastră, alţii în curtea vecinului, Nicu Stoica, zis şi Găzoiu, şi – prin anii '70-'80 – Meserie. Pe atunci, puţul avea cumpănă şi, legată cu lanţ, ciutură din lemn de salcâm, „fabricată” de nea Costică Voinea; ulterior, tata şi Meserie au tăiat cumpăna şi-au pus scripete, cu două găleţi galvanizate şi capac de brad, să nu cadă vreun copil pe gura largă de un metru. Tatoniţă încălecase velocipedul şi-l mişca proptind pe pământ talpa piciorului stâng, complet nepotrivit pentru ce voia să obţină. Tata, nea Gogu, Taica şi alţi vreo doi-trei vecini asistau pe margine, îndemnându-l sau sfătuindu-l, serios ori în băşcălie. Unchiul meu purta sandale împletite pe piciorul gol, pantalonii lungi cu manşeta prinsă în ace de siguranţă – să nu se agăţe de lanţ sau de pedale –, o cămaşă de pânză cadrilată şi nelipsita lui pălărie neagră, cu bor lat şi calota în trei muchii. După mai multe încercări, a reuşit să-şi menţină echilibrul cât timp eu şi vărul Ment îl împingeam din spate, fiecare cu câte o mână pe rama portbagajului din tablă ambutisată. Strategia pusă în aplicare de noi toţi era următoarea: Tatoniţă urma să deprindă învârtitul pedalelor, având asigurată propulsia. Fiindcă trebuşoara nu se dovedea lesnicioasă, ajutorul nostru, al împingătorilor, câştiga vădită importanţă. Şi noi îndeplineam misiunea cu entuziasmul vârstei, al lucrului senzaţional, al faptei numite de ceilalţi drăcovenie, chestie de care, iubitori amândoi, vărul meu şi cu mine, uzam în exces.

Nu s-a întâmplat ca unchiul să cadă cu bicicleta în timpul şcolirii. (Am compensat eu şi vărul Ment din plin, când am izbutit să înhăţăm vehicolul.) De fiecare dată când picioarele lui refuzau să se achite de sarcină, Tatoniţă le depunea pe sol în felul berzelor la aterizare, şaua fiind reglată la înălţimea convenabilă gestului salvator. Aşa încât, vara aceea, cât şi-a perfecţionat abilitatea velocipedă, îl vedeam pe falnicul bărbat ridicându-se intempestiv pe catarige şi extrăgând sastisit dintre ele cadrul de fier ce-i provoca iritare. Când mergea, însă, nu forţa ritmul, nici nu mărea viteza, preferând plimbarea de promenadă în detrimentul sprintului năduşit. După câteva săptămâni de exerciţiu, o ducea şi pe Mama Fica la grădină, aşezată pe portbagaj, cu o mână ţinând pe genunchi coşul cu demâncare, cu cealaltă strângând mijlocul soţului. N-am auzit să fi căzut vreodată, cum păţeau alte cupluri dedate la asemenea distracţie...

Mi-a rămas întipărită în memorie acea după-amiază de sărbătoare, când Tatoniţă a buchisit alfabicicletul, fiindcă „maşina” lui a devenit mijlocul meu predilect de locomoţie, câţiva ani mai târziu, după ce învăţasem şmecheria să dau din cotonoage, învârtind pedalele, şi să privesc înainte, pe drum, ca să nu cad în nas, cum păţeam la început, şi de multe ori. Îmi lipseşte, recunosc, talentul de şofer, dar de când am abslovit bicicletişcoala, nici că-i simt nevoia. N-o să pretind acum, nici altă dată, că sunt sau că am fost vreun as al acestui – până la urmă – sport, pentru că nu e cazul. Ba, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut examenul de mers pe bicicletă ceva mai târziu decât majoritatea leatului meu. Totuşi, mă pot lăuda că n-am băgat niciodată piciorul lateral, prin cadru, să pedalez chinuit, dar vitejeşte; nici n-am pus bucile pe ţeava de sus, într-o poziţie ce-l înţepenea pe curajos; nici n-am excelat la sprijinirea cu mâinile pe coarne şi tălpile desculţe pe rama pedalelor, aşa-numita postură „de-a-mpicioarelea”. Eu am ajuns din şa direct la angrenaj, datorită înălţimii cu care m-a înzestrat Cel-de-Sus. Şi am căzut din prea multă grijă să nu cad, nu fiindcă aş fi fost adeptul vitezei. Şi dacă n-am călcat cu bicicleta locuri visate, a fost din lene, nu din neîncredere în forţele proprii. Atunci când am vrut, am bifat reuşita.

Poate s-ar cuveni să amintesc şi cea mai frumoasă plimbare pe două roţi. Consider a fi fost una din august 1969, când am plecat cu Nenea şi Nicu să vedem în Găeşti filmul Beckett (ambele serii, cum scria pe afiş). Probabil că mă înşel. Va trebui să mai caut în memorie, ceva-ceva se arată în depărtarea amintirilor... 

(HYPERION nr. 4/2018)

TERAPIE NARATIVĂ - 3/2018

Bicicleta

Când să fi apărut în curtea şi în viaţa noastră prima bicicletă? Bineînţeles că tata venise cu ea, probabil în cursul anului 1960, când s-a mutat cu serviciul de la schela petrolieră din Valea Caselor în Balastiera Ioneşti. Zic „balastieră” la modul general, pentru că acolo erau mai multe secţii industriale, care nu se ocupau numai cu extragerea şi cernerea pietrişului din albia râului Argeş. Tata, bunăoară, lucra la TUG, litere pronunţate într-un singur cuvânt, cu vocala foarte accentuată. Niciodată n-am auzit pe vreun consătean angajat acolo zicând Te-U-Ge, cum s-ar fi putut silabisi iniţialele Trustului pentru Utilaj Greu. Nici măcar nea Marin al lui Radu lu’ Iorgu, zis Dade, nu pronunţa altfel. Iar el era cel mai sofisticat şi mai pretenţios dintre toţi balastieriştii satului, pesemne fiindcă urcase la gradul de maistru în profesia lui, tot electrician, ca tata. Însă Dade nu era angajatul TUG-ului, ci al altei întreprinderi, una care se ocupa de drumuri, parcă. Denumirea ei s-a pierdut prin sertarele memoriei...

Vreo zece inşi din Cacova roboteau în Balastieră. Toţi mergeau la serviciu cu bicicleta personală, primul obiect cumpărat din banii celei dintâi chenzine, dacă nu-l aveau deja. Într-un fel, erau cam în situaţia personajului din filmul Hoţii de biciclete, al lui Vittorio de Sica, film care nu ştiu să fi rulat în satul nostru. La angajare nu se punea condiţia să deţii mijlocul de locomoţie necesar; însă cum să mergi zilnic patru kilometri pe jos – dus, şi patru – întors? De nevoie, da, făceai chiar mai mult; cel puţin navetiştii la Bucureşti, cum era Manea sau Mircea, parcurgeau săptămânal drumul Cacova – gara Găeşti = 10 kilometri, împovăraţi de câte două serviete pe fiecare umăr. În Balastieră s-a mers pe bicicletă, pe motoretă sau – în toţi anii '70 – cu maşinile „Convenţie”, destinate transportului muncitorilor de pe platforma industrială găeşteană. Numai Dade nu utiliza bicicleta. El avea o motocicletă, un CZ, dacă nu greşesc, la care nu obosea meşterind continuu în timpul liber. Treaba asta era un motiv excelent (cuvântul parcă se lipise de limba lui şi încerca fără succes să scape de el, pronunţându-l la fiecare frază) să nu facă prin curte nimic din ce făceau ceilalţi: cultivarea legumelor, îngrijirea pomilor, creşterea animalelor etc. Nu ştiu cum potrivea Dade lucrurile, că în zilele – destule – în care motorul era defect, apărea o maşină de serviciu şi-l lua de acasă, ori îl aducea seara, mult după ce restul muncitorilor veniseră şi chiar se săturaseră de alte treburi gospodăreşti. Pentru că – oare mai e necesar să scriu? – aproape toţi sătenii care lucrau în mediul semi-industrial fuseseră împinşi într-acolo de lipsa pământului „luat la colectiv”. Firea lor era de ţăran, de plugar; chiar şi tata, care absolvise conştiincios cursuri de calificare specializată, prin 1953-1954, se considera unul, măcar că aptitudinea lui pentru lucrările agricole rivaliza cu a „vecinului” Moromete, din Siliştea-Gumeşti, comună aflată la nici 20 km de Cacova. „Ţăran te naşti, ţăran mori!” – spunea câte unul dintre ai noştri, savurându-şi ţuica din pahar, cu privirea bleagă, resemnată, plină de regret.

Să furi o bicicletă spre a o vinde, cum se petrece în filmul italian – iată un fapt de neconceput în acele vremuri şi-n acea lume săracă! Nu eram totuşi chiar atât de săraci! Şi la noi se şparleau unele piese, îndeobşte farul, dinamul, pompa, vreo manetă de frână cu talpă cu tot, sau nişte stopuri mai arătoase; dar obiectul întreg părea scutit de furt, deoarece nu putea fi ascuns ori folosit în perimetrul comunei. Furăciunea nu scăpa ochilor curioşi, iar miliţianul Baterău, apoi Napoleon, urmaşul lui, deloc nu ştiau de glumă! Nu vreau să mă fofilez cu vreo afirmaţie de genul „nu mai reţin dacă...”; sigur că da, m-am dedat şi eu sportului naţional! Am şterpelit un dinam într-o noapte de toamnă, când aveam vreo 11-12 ani. Ştiu şi de la cine: de la vecinul nostru, nea Aurică al lui Zamă. Neprevăzător, într-o seară vineţie, îşi lăsase bicicleta rezemată de gard, lângă bufet, la Pielan, şi se troznise bine. Lăcătuş foarte iscusit, vecinul deţinea multe repere de-astea, după care nouă, puştanilor, ne lăsa gura apă. De unde făcea rost de ele, habar n-am. Că nu se supăra când i se fura vreunul, ţinea de firea lui molcomă şi sufletul bun, de om citit (avea cea mai bogată bibliotecă dintre cele accesibile mie). Că eu n-am avut parte de acel dinam, e inutil să spun. I l-am pasat vărului Ment, fireşte, care l-a dat mai departe lui Radu lu' Găzaru, contra unei lanterne cu bec-lupă, eu alegându-mă, ca de obicei, cu promisiunea unui briceag cu furculiţă, nici până azi luat în stăpânire, măcar că nu-mi folosea la nimic. Mea culpa, nea Aurică, după atâtea decenii! Şi în eternitate, unde ne aştepţi deja!

...Ciudat! Acum, că am scris-o, mi-amintesc alte amănunte ale indimenticabilei fapte: brăţara albă, zincată, ce ţinea dinamul pe furcă; sârmuliţa de cupru, cu izolaţie de culoare verde; farul aproape nou, de tablă nichelată, cu geam striat şi două becuri – unul în centrul oglinzii, pentru „faza lungă”; celălalt în partea de sus, pentru „faza scurtă”; şi-mi trezeşte oarece nostalgie culoarea bicicletei: negru-albăstrui, cu intarsii triunghiulare albastre, delimitate de o linie albă... Iar nostalgia se prelungeşte bolborosind ca borhotul de zarzăre în alambic, după ce-a fost distilată ţuica, scoţând la suprafaţă cealaltă culoare neagră, nuanţă diferită complet de a primei mele biciclete, cumpărată în al doilea an de salariat (după magnetofon, şi înainte de maşina de scris): marca Ukraina, dotată cu toate accesoriile şi piesele de rezervă, de care încerc să fiu mândru şi azi, deşi mai păstrează doar cadrul, coarnele, furca din faţă şi portbagajul. Şi cum eu, copil căpăţânos, furasem dinamul vecinului, mi-a venit rândul să fiu prădat de acelaşi obiect...

S-a întâmplat chiar în ziua când am adus acasă bicicleta proaspăt cumpărată de la magazinul general din Petreşti. (Da, satul de baştină al Elenei Ceauşescu! Pe atunci temuta ţoapă nici nu voia să audă de localitatea-i natală sau de foştii consăteni; ceda însă rugăminţilor vreunui tovarăş de încredere proţăpit la nivele mai de jos ale activului de partid, la care aveau acces autorităţile comunale, şi aproba câte o investiţie nesemnificativă.) La magazin era gestionară verişoara mamei, tanti Luminiţa, petreşteancă prin măritiş. Apartenenţa la vatra Ceauşeascăi nu-i dădea automat drept de întâietate în aprovizionarea cu mărfuri greu de găsit aiurea, însă rubedenia noastră folosea cu abilitate şansa. Că avea talent la comerţ, s-a văzut şi după „căderea comunismului”, când numai boala parşivă a iubirii neîmpărtăşite a împiedicat-o să ajungă milionară. În dolari. Bicicletele ruseşti se distribuiau pe sub mână în deceniile 8-9, astfel că „m-am compromis” cerându-i verişoarei un favor. Mi l-a acordat simplu, cu dragostea de neamuri. Şi nu mai ştiu de câte ori, şi cu câte riscuri, i-am întors gestul de bunăvoinţă, fără ca ea să mi-l solicite!

M-am dus la Petreşti cu autobuzul. Am dezambalat bicicleta şi am aranjat-o de drum, treabă ce mi-a luat vreo oră. Raftul cu cărţi de vânzare (obligatoriu în magazinele de stat, ca şi-n cele cooperatiste ale detestatei perioade socialiste) etala nişte titluri interesante. Am luat trei (le am încă prin bibliotecă), am achitat suma totală, m-am pupat de „la revedere” cu tanti Luminiţa şi am tăiat-o vijelios spre Cacova. Era un sfârşit de martie uscat şi rece. Drumul pietruit mi s-a părut lung, însă frumos, aerul mă îmbăta. Priveam în zare luminosul apus şi-mi imaginam... Cine ştie ce-mi imaginam, pot să inventez orice, aşa că nu insist!... Cum a văzut bicicleta, bunul şi beţivul meu tată a dorit s-o testeze. I-am atras atenţia să nu se oprească la bufet, că se îmbată şi cade cu ea la întoarcere. Executa deseori asemenea coregrafii, chiar se putea mândri etalându-şi competenţele. A zis că nu ajunge în situaţii de-alea, vrea doar să-şi ia ţigări. N-am dat importanţă motivului, interesat cum eram să frunzăresc imediat volumele cumpărate. Tata s-a întors pe întuneric, bicicleta părea întreagă. Dinamul lipsea. M-a fulgerat un fel de regret, stins – asta o ţin bine minte! – în zaţul furtişagului meu de odinioară. Investigaţiile pentru depistarea făptaşului n-au dus la niciun rezultat. Abia peste nişte ani aveam să aflu cine executase operaţia: Tite, al doilea băiat al lui nea Gicu, zis Vâlvoare, mecanicul căruia nu-i rezista niciun motor achiziţionat de CAP-ul comunei, văr cu noi de-a treia spiţă.

Bicicleta lui tata e de neuitat, deşi nu-i reţin marca. În orice caz, era una străină, poate nemţească, poate belgiană sau franţuzească. Dispunând azi de mijloace internautice, am găsit ceva asemănător cu imaginea păstrată în memorie. Pare să fi fost un exemplar fabricat de firma Dürkopp în anii 1940-1950. Mă stimulează a crede asta amplasarea pompei, forma pălăriei clopoţelului, geanta triunghiulară de chei, prinsă sub cadru, între picioare, braţul frânei de mână, strâmbat la prima căzătură, pe când învăţam mersul velociped, farul de inox, cu elegante rotunjimi perfect încheiate, şi mai ales arcurile duble de la şaua din piele de vită. Era cea mai grea bicicletă dintre toate câte umblau pe drumurile noastre comunale, niciunul asfaltat. Nici Diamant-ul lui nea Aurică al lui Zamă, cu cadrul dublu şi încărcat de tot soiul de abţibilduri (plăcerea vecinului să decoreze tot ce se putea decora la vehicol, mai ales spiţele, îmbrăcate în fragmente de izolaţie multicoloră, scoasă de pe nişte cabluri monofilare de cupru, sustrase instalaţiilor electrice), nu cântărea cât a lui tata. De unde şi porecla „tanc”, dar şi-o reticenţă la împrumut, nu oricine putând s-o stăpânească... Şi n-o uit nici să vreau, măcar pentru faptul că am încercat să o repar, stricând-o eficient şi inexorabil, cu o lovitură scurtă de ciocan. Ţin minte de parcă s-ar fi petrecut acum vreo două-trei săptămâni. Era seara unei zile ploioase din septembrie 1967. Gospodăria noastră îşi revenise după răsturnarea de anul precedent, când casa veche, cu două camere, tindă şi prispă, fusese demolată şi rezidită cu trei camere, o cămară şi două săliţe neîncăpătoare. Alături, ceva nou ridicat închipuia un fel de bucătărie, având un antreu în care ţineam aragazul şi rafturile cu cele necesare pregătirii hranei, şi o cameră destinată aşezării mesei pentru cele 6-7 persoane din curte. Iniţial, aşa gândiseră tatăl meu şi tatăl lui, neasemuitul Taica. Ulterior, au pus un pat, şi acolo dormeau mama şi tata, din motive lesne deductibile, dacă precizez vârstele lor – 30 şi 37 ani... Lipit de bucătărie, era un şopron ce adăpostea cuptorul cu plită şi vatră, fără de care Maica, bunica mea cu frunte albă, ochi căprui şi suflet ca pâinea caldă, s-ar fi simţit handicapată. Lângă zidul bucătăriei era locul bicicletei: vara dosită de căldura soarelui, iarna apărată de zăpezi, şi mereu adăpostită de ploi. De căzături însă, n-o ferea nimeni. Tata ajungea acasă cu rupturi la pantaloni, în genunchi, jupuit pe coate, frunte sau nas, depinde cum ateriza. Când cineva cădea cu bicicleta, vehicolul putea păţi multe. Roata din faţă se îndoia – expresia consacrată: „s-a făcut opt”, coarnele se strâmbau, lanţul se rupea, aripile se turteau, pedalele se blocau. Uneori şi cadrul, bărbătesc ori de damă, crăpa pe la îmbinările prost sudate. Nu mai insist asupra penelor de pneuri – fie camera înţepată, fie cauciucul spart, tocit ori destrămat din ţesătura de aţe. Nici ventilele nu ţineau mult; curat noroc să găseşti unul din gumă bună, să nu crape după câteva umflări şi dezumflări.

Tancul lui tata rezista la orice buşeală. În seara aia, însă, trânta fusese dură, pesemne vreo podişcă de beton se insinuase între pământ şi fier, fiindcă braţul pedalei de pe partea foii de angrenaj era îndoit. Dar îndoit aşa de rău, că făcea pedalarea imposibilă. De unde şi explicaţia că tata venise pe jos, el care, beat cui, se încăpăţâna mereu să o „calce”, concurând cu nea Aurică, amândoi spectaculoşi în momente de-astea, cascadoriceşti. Vrând să profit că părintele mi se îmbătase iar, am ieşit din bucătăria unde mama se căznea să-l aşeze în pat, şi m-am oprit lângă bicicletă, hotărât să remediez defecţiunea, ca să trag şi eu o tură, măcar că ploua. Mintea copilului de 11 ani şi jumătate găsise metoda potrivită: cu ciocanul. Aveam unul de vreun kilogram, cu coadă rotunjită, de salcâm. L-am înhăţat fără ezitare şi-am lovit în braţul strâmbat, acolo unde se înşurubează în el pedala. Am lovit... Şi-am rămas afiş, sub acoperişul şopronului biciuit de picături: priveam cu uimire – privesc şi acum cu tristeţe – mişcarea încetinită a foii de angrenaj desprinse de bicicletă, căderea lentă şi dureroasă pe cimentul turnat lângă temelie. Rupsesem eu axul pedalelor? Crăpase la căzătură, iar eu doar terminasem treaba? N-am ştiut atunci, nu ştiu nici azi!

A doua zi, când m-am trezit şi-am ieşit din camera unde dormeam cu bunicii şi soră-mea, l-am găsit pe tata studiind cu mirare, neîncredere şi suspiciune starea bicicletei. Evident, situaţia pedalei îl intriga, dar nu într-atât încât să bănuiască intervenţia mea decisivă. La ora aia, probabil, stabilise deja planul unei reparaţii temeinice, sarcină ce-i revenea asului nea Aurică. M-am apropiat de bărbatul cu şapca pusă pe-o sprânceană şi l-am întrebat ce-a păţit de arată ca stelele picturii cu Iisus Hristos de pe peretele bisericii. Fără să mă privească, tata s-a răstit:

– Când ţi-oi da una acum, o să vezi tu stele verzi de n-o să le poţi duce!

Am tulit-o rapid. Pielea mea ştia ce înseamnă să fie tata mahmur. Şi dacă atunci am scăpat de-o binemeritată chelfăneală, am recuperat din plin altă dată, când am învăţat mersul pe bicicletă, de pildă...

Aşa sunt eu: nu-mi place să mă ştiu dator!

(HYPERION - nr. 3/2018)