PURTĂTORUL DE MESAJ

(după o idee de Julio Cortazar)

Se opri în vecinătatea locului indicat, aflat pe o străduţă puţin circulată. Prefăcătoria cu studiul faţadelor era veche, dar aşa luă aminte la mişcarea trecătorilor. Ghici rostul celor care, ca şi el, cercetau cu rîvnă ambianţa. Se temu de capcană, părîndu-i-se a recunoaşte cîţiva poliţişti deghizaţi. Dar văzu că în clădirea sumbră intrau nu numai tovarăşi de rangul lui, ci şi conducători. Asta îl linişti oarecum. Poate că în Mişcare sînt cuprinşi chiar unii din tabăra cealaltă.

La intrare îi cerură parola. Totdeauna, cînd trebuia să o spună, avea un moment de nesiguranţă. Nu din cauză că ar fi uitat cuvîntul sau propoziţia; pur şi simplu, aerul de complotist îl scîrbea, îi trezea dorinţa de legalitate. Complotul nu era arma lor, iar secretele se potriveau celor slabi. Şi mai avea senzaţia că parola poate fi cheia cătuşelor ce i se vor pune cîndva. Ce dovadă mai bună pentru poliţie că e şi el implicat? Se grăbi pe coridoarele întortocheate spre încăperea subterană.

Sala era aproape plină. Discuţia nu începuse. Găsi un loc în ultimele rînduri şi se aşeză fără să schimbe o vorbă cu vecinii. La prezidiu revăzu o parte din şefi. Pe diferite scaune, prieteni de-ai lui. Le zîmbi, iar ei răspunseră cu semne de încurajare. Se simţi mai bine dispus. Pe uşă încă apăreau întîrziaţi. Apoi nu mai intră nimeni, însă dezbaterea tot nu începu. Şi în golul aşteptării personajului sine qua non, îl cuprinse, încet şi temeinic, o ciudată stare ambiguă, predominant tristă, ca după un act sexual ratat nefiresc. Era o dulce beţie, deşi nu băuse nimic, nici nu făcuse amor de cîteva zile. Ar fi adormit, poate, dacă nu-l trezeau aplauzele tovarăşilor. Se ridică şi el, iar mîinile prinseră a se lovi una de alta fără voia lui. Sosise şeful cel mare; la un semn al lui, se liniştiră şi se aşezară.

În timpul prezentării raportului, îl năpădi din nou toropeala aceea ciudată. Îşi spuse că e ceva trecător, nu-i dădu atenţie; dar starea îi juca feste neplăcute. Deseori se trezea cu gîndurile aiurea, pufnea în rîs, îi venea să fluiere. Fiind total neatent la ce discutau, fără să ştie de ce şi pentru ce, se pomeni cu mîna ridicată, atunci cînd se ceru un voluntar pentru ducerea mesajului dincolo. Tovarăşii de la prezidiu notară numele lui, spuseră că după sfîrşitul reuniunii trebuie să rămînă pentru detalii, îi apreciară devotamentul, îi recomandară atenţie sporită. Se trecu la altă problemă, iar el continuă să alunece din luciditate în starea moleşitoare şi îndărăt, neputînd sau nevrînd să se oprească din pendulare.

Cînd dezbaterea se încheie şi tovarăşii se ridicară să plece, el rămase din inerţie, nu din conştiinţa clară că trebuie să primească instrucţiuni. Abia după ce sala fu goală, se trezi şi sări de pe scaun, care căzu cu zgomot. Bufnitura îi aminti cele întîmplate. Se grăbi spre ieşire. Tovarăşul de acolo îl îndrumă pe un culoar lateral. După cîteva cotituri, ajunse la o uşă întredeschisă, unde ciocăni politicos. I se spuse să intre. Intră. Un bărbat, în care, emoţionat, recunoscu pe unul dintre mentorii mişcării, îl pofti pe scaun şi începu să-i explice despre ce e vorba. Vorbitorul poseda o voce melodioasă, uşor nazală, cuceritoare. Făcu eforturi să înţeleagă ce aude; vraja îl învăluia şi pînă la urmă reţinu doar ideea că e predestinat să ducă o rază de speranţă dincolo, dar şi să dea celor de aici siguranţa că nu luptă în zadar, că zeii sînt favorabili, cum spuneau strămoşii. Textul mesajului, subliniat în cuprinsul unui decupaj din ziar, pe care captivantul bărbat îl lăsă pe masă şi plecă, trebuia memorat, iar foaia distrusă, ca să nu existe vreo dovadă materială compromiţătoare, în cazul... Şi învăţătorul suspendă restul frazei într-un gest elocvent.

Rămas singur în încăpere, el o cercetă cu atenţie, din obişnuinţă. Lumina se filtra prin geamul mat al unei ferestre solid încastrate în zid. Se întrebă de unde ar putea veni, pentru că nu-şi amintea să fi urcat din subteran, iar de afară nu se auzea nici un zgomot. Nu se mai preocupă de restul mobilierului - o masă, două scaune, un dulap, un pat tare cu margini de fier -, nici de misterul iluminatului, pentru că atenţia îi fu captată de mesaj. Pe dată uită de sine, cînd îl citi. Prima lectură îl incită; a doua îi confirmă ideile; la a treia, găsi puncte de polemică şi gustul unui articol-completare. Vrînd să aştearnă pe hîrtie cele ce avea de obiectat, căută în jur ceva de scris. Atunci îşi aminti limpede unde se află şi ce are de făcut. După ce parcurse încă de două ori mesajul, repetă cu ochii închişi pînă se convinse că l-a memorat. Rupse apoi hîrtia în bucăţele mărunte, pe podeaua de ciment, scăpără un chibrit şi aprinse grămăjoara. Puţina cenuşă o strivi sub talpa pantofului şi o împrăştie. Răsuflă adînc. În cameră mirosea ciudat. Inhală cîteva porţii mici de aer; impresia se confirmă. Parcă fusese topită ceară şi arsă piele de vită. Se grăbi să părăsească încăperea. Bănuia că era deja noapte. Şi fixase, deunăzi, o întîlnire de dragoste mult-amînată.

Dar cînd vru să deschidă uşa, constată cu stupoare că este încuiată pe dinafară. Acest fapt îl ului peste măsură, încît cîteva minute rămase complet imobil, ca şi cum funcţiunile corpului său ar fi încetat brusc. Îşi reveni încet şi, văzînd tulbure, căută clanţa. Trase de ea cu putere, furios, încrîncenat, disperat şi, totodată, dezamăgit, contrariat. Ce însemna asta? O glumă a tovarăşilor? O neglijenţă a celui care îngrijea clădirea? Intenţia precisă a mentorului, care voia să-l ştie în siguranţă pînă memorează mesajul? Dar el învăţase textul, trebuia să iasă din cameră, să îl ducă la destinaţie! Începu să bată în uşă cu pumnii, o izbi cu picioarele, cu umerii, capul... Într-un tîrziu, sleit, se lungi pe pat, cu faţa în sus. Respiraţia precipitată şi încordarea dispărură. Putu să judece situaţia; dar nu reuşi să ajungă la o concluzie. Cu ochii în tavan, într-un loc unde bănuia că ar fi becul electric, trupul se moleşi, membrele se îngreunară, plămînii răriră mişcarea. Alunecă în somn...

Îl trezi brusc dorinţa limpezirii unui gînd din vis, nu-şi aminti pe moment care, însă era ceva neplăcut, sîcîitor, întunecat. Sări sprinten din aşternutul aspru al blănii de urs întinsă pe laviţă. Pe masa de piatră văzu o bărdacă şi o tipsie cu faguri de miere, alături de pîinea rotundă. Rupse o bucată de fagure. Gustul mierii, plăcut, îi parfumă parcă sufletul, iar apa din vas îl răcori. Prin dreptunghiul intrării, acoperit doar pe jumătate de o altă piele de urs, se vedea o zi minunată, cu soare orbitor. Priveliştea asta îi aminti că, peste puţin, el va trece, poate (dacă se va dovedi vrednic, iscusit şi drept la încercarea de pe urmă), dincolo, unde - i se spusese - era neînchipuit de frumos şi de unde nimeni nu se întorsese, afară de numai Zalmoxe. Îşi opri gîndul aici, sfîrşi de mîncat fagurii şi se hotărî să uite tot ce trăise înainte de ziua de ieri, sau mai bine zis, să pună deoparte aceste lucruri preţioase, dar nefolositoare de-acum încolo.

Fusese crescut ca unul ales pentru a merge la Zeu. Tatăl îi explicase, în ziua cînd vînase prima lui pasăre şi o ţinea în vîrful săgeţii, că numai aşa se poate ajunge Sus. Sufletul păsării călătoreşte prin nouri spre cerul Lui, zicea tatăl. Auzea şi acum vorbele asprului bărbat, rămas în vale. Învăţase ce înseamnă drumul după prima luptă, din care ieşise repede învins. Tatăl îi spusese că e totuşi prea mic, nu că nu s-a pregătit destul. A doua oară, peste patru ani, puţin a lipsit să iasă învingător. Doar unul singur dintre luptători a fost mai puternic. Nu i-a părut rău. Căpătase încredere. Izbîndise a treia oară. Cei din valea lui chiuiseră şi îl purtaseră pe umeri, la sărbătoarea bucuriei, unde vinul cursese liber şi muzicile nu tăcuseră trei zile şi trei nopţi. Se mîndreau cu el, deoarece de-acum cetăţile îi vor trata ca egali, fără tocmeli noi. Era prima oară cînd unul dintre oamenii văilor izbutise. Nimeni nu se îndoia că va trece şi ultima încercare, cea din munţi. Toate semnele se arătaseră favorabile şi parte din ele se adeveriseră...

În seara celei de-a treia zi de sărbătoare au venit călăreţii. Muzica s-a oprit. S-au despărţit în tăcere. Depărtîndu-se, de pe dealul apropiat, la o ultimă privire, i-a văzut pe ai lui, la lumina faclelor, ca pe nişte necunoscuţi. Parcă scăpase de-o povară. N-a desluşit pe unde au mers, noaptea era înnourată, nu clipea nici o stea. Călăreţii nu vorbeau, aşa că tot drumul a tăcut şi el. Bucuria cu care plecase din vale se topise încet în negura nopţii şi a locurilor pustii. Cînd au ajuns, el uitase de unde venea. Trăia certitudinea că merge spre o împlinire. Cineva l-a condus aici şi a tras deoparte pielea, luminînd cu făclia cît să vadă unde e laviţa. I-a făcut semn să intre şi a dispărut, astupînd intrarea. În întuneric, a adormit repede. Acum, retrăind toate astea, din adîncurile corpului urcă spre cap o amorţeală, o ameţeală ca de la vin băut fără măsură, şi se întrebă dacă îi va dăuna. Fără să vrea, întins, aţipi din nou. Ultima clipire a pleoapelor închise pe fundul ochilor priveliştea verde a văii şi strălucirea zilei, ce se revărsa parcă în şiroaie, ca ploaia...

Nu-şi explica faptul că văzuse sau visase alb, cînd camera în care fusese închis - din greşeală? - era cufundată în obscuritate. Prin fereastră abia se cernea un soi de ceaţă albicioasă, cît să deosebească obiectele ştiute: masa, dulapul, scaunele. Îşi aminti repede de ce se află aici şi avu certitudinea inexplicabilă că este arestat deja! Da, îşi zise, asta e, aleşii pentru misiuni asemănătoare sînt ca şi jertfiţi cauzei, mulţi au sfîrşit în faţa plutoanelor de execuţie ori au putrezit prin beciuri. Dar dacă l-au capturat deja, cînd s-a întîmplat asta? De ce nu-şi amintea nici un detaliu al arestării? Încercă iar să deschidă uşa. Zadarnic. Dibui după comutatorul becului electric. Evident, nu-l găsi, era pe coridor... Renunţă. Aprinse o ţigară, ultima. Înjură în gînd, cu amărăciune. Dacă va fi nevoit să facă o noapte albă, ţigările pot subţia chinul. Lipsa lor îl îngroaşă. Ca să uite, fumă ţigara aceea pînă la capăt şi pulveriză mucul. Pe urmă tuşi, adună de pe laringe sputa îmbibată cu nicotină, scuipă. Respiră adînc, parcă scăpat de-o grijă. O vreme şezu pe colţul mesei. Apoi se plimbă cu paşi mici în jurul ei. Pe ciment, pantofii scoteau un zgomot nefiresc de tare, parcă aparţineau altcuiva. Deveni curios. Începu să meargă doi-trei paşi, după care se opri. Da, alături, deasupra ori dedesubt, mai mergea cineva!... Căută să păşească neauzit. Nu se mai întîmplă nimic. Iar călcă firesc. Paşii aceia urmară ritmul şi opririle paşilor lui. Îi desluşi destul de limpede, dar îşi spuse că are halucinaţii. Se culcă. Simţi ca binefacere asprimea păturii. Liniştea se instală deplin. Ochii, deprinşi acum cu întunericul, se fixară asupra punctului din tavan unde bănuia că ar fi becul. I se păru că acolo clipeşte ceva, o clapetă ce se închide şi se deschide într-un ritm anume. Încordă auzul, să distingă declicul. O altă iluzie, îşi zise, de data asta optică... Sînt pe drumul cel bun, în curînd o să văd îngeri sau diavoli! Şi, leac de alungat nălucile, începu să numere ca să adoarmă. Dar somnul nu vru să vină. Iar ochii deschişi, după ce rătăciră îndelung prin beznă, se opriră, inevitabil, asupra acelui punct din tavan, cu clapeta care continua să se mişte. Ţintind punctul, pleoapele obosiră şi se închiseră de la sine...

Ca de obicei, se trezi brusc la gîndul că trebuie să facă un lucru anume. Pielea de urs astupa acum întreg dreptunghiul, semn că trecuse cineva pe la uşă. Ori fusese vîntul de vină? Săltă opritoarea şi ieşi. Strălucirea zilei îl orbi; fără să vrea, duse pumnii la scovîrlii. Picioarele călcau la nimereală. Cînd putu să vadă bine, se opri şi cercetă valea. Pe mijloc curgea o apă limpede, cu sclipiri aurii, peste pietroaie albe. Muntele din faţă purta pe umeri o pădure deasă. În jos, nişte stînci lucioase despicau pîrîul; acolo apa vîjîia necontenit iar spuma sărea departe. Înspre izvoare, marginea codrului se apleca într-un sărut deasupra albiei, ascunzînd-o.

Pentru el, priveliştea fu ca o chemare. Tălpile îi tresăltară şi se trezi coborînd în goană pajiştea desfăşurată abrupt pînă jos. Dorinţa de a înota îl frigea, i se părea că aleargă prea încet. Se azvîrli înainte, căzu de-a berbeleacul pînă aproape de mal, trase cu un gest scurt cămaşa, o aruncă pe un bolovan şi se avîntă în apă. Alunecă pe o piatră, se lovi, nu-l duru, era el însuşi un bulgăre de bucurie. Se bălăci, dus la vale, apoi se întoarse. Reuşi cu greu să se agaţe de colţuri şi rădăcini, luptă să revină la cămaşă. Apa rece părea o armată; iar el nu cunoştea o desfătare mai mare decît lupta. Propti călcîiele în prundiş şi se ridică, alt om. Pletele lungi îi atîrnau ude pe umeri. Scutură capul, răspîndind o ploaie de picături. Cu degetele răşchirate îşi dădu părul peste creştet şi deschise ochii spre cer, cu faţa săltată la soarele cald. Un timp rămase aşa, nemişcat. Zgomotele crescură în jurul lui: clipocitul pîrîului, ciripitul păsărilor, vuietul pădurii; auzi voci undeva sus şi privi către locul de unde venise. Acum văzu că acolo valea era tăiată de un tăpşan, la marginea căruia se deschideau, în peretele neted din spate, mai multe găuri acoperite cu piei de urs. Una îl găzduise peste noapte, dar n-o deosebi, toate erau la fel. Cîţiva tineri strînşi la un capăt al platoului se uitau spre poarta văii, pe unde urcau nişte siluete albe. Erau - o ştia din auzite - fecioarele despletite. Fusese prevenit ce e cu ele. Nu ştia ce urmează, ştia ce trebuie să facă el. Se aruncă iarăşi în apă, gustă ultima oară plăcerea scăldatului.

Senzaţia care îl trezi era neplăcută, un fel de mîncărime şi usturime a pielii. Lepădă haina şi cămaşa, scărpină pînă la sînge bustul gol, întrebîndu-se dacă l-au podidit ploşniţele, puricii sau rîia. Tocmai se uşurase, cînd, simultan, becul din tavan se aprinse iar uşa fu deschisă. Privi la cei trei inşi intraţi deodată. Nu-i văzuse în viaţa lui, dar avu impresia că sînt cunoştinţe vechi. Arătau o vîrstă imprecisă; îmbrăcaţi identic, în costume de culoare închisă, masivi, cu umeri laţi, ochi cenuşii, fălci pătrate, păr tuns perie, frunţi colţuroase. Prea mult timp nu trecu pînă se lămuri de unde îi cunoaşte: poliţia! Nu trebuie să-i ştii pe toţi oamenii acestei instituţii; emană din ei ceva specific! Fireşte că înţelese şi de ce veniseră. Cînd începură să lovească, el deja era în atac; pe unul îl eliminase momentan din luptă, rupîndu-i dinţii cu pumnul, altuia îi trîntise un scaun în cap. Furia cu care se bătea nu-l ajută. Inegală ca forţe, înfruntarea deveni şi dură. Ei scoaseră bastoane de cauciuc, utilizîndu-le metodic; el se folosi doar de pumni şi picioare. Puterile i se topiră; curînd căzu copleşit. Nu se mai apără deloc. Loveau crunt, parcă tocau cu satîrul corpul moale, inert, istovit. Isprăviră nu cînd el ajunse ca un sac de zdrenţe, ci cînd se plictisiră. Îl aruncară pe pat, ieşiră, încuiară uşa, stinseră lumina. El nu-şi pierduse complet cunoştinţa, mai percepu plecarea lor, întunericul, răsucitul zăvorului. Apoi bezna camerei se contopi cu bezna ochilor şi a memoriei, creierul său fiind cotropit treptat de o senzaţie de căldură şi apăsare, de zidire în vatra unui cuptor încins. Astfel se trezi dincolo.

Urcă panta abruptă, spre platou. Ajunse tocmai cînd fecioarele se opreau în faţa tinerilor. Se amestecă între cei de înălţimea lui, fără ca vreunul să-l întrebe de unde vine. Desfăşuraţi ca o plasă, gata să prindă siluetele albe, aşteptau. El era liniştit, chiar indiferent în comparaţie cu trepidaţia de tineri armăsari a celor din jur. Fecioarele păruseră o adiere de vînt peste ponoare cu flori; priveau în jos, preocupate doar de cum calcă pe pietre. Fiecare ducea cîte un urcior şi un coş învelit cu ştergar. Se opriră dinaintea băieţilor şi ridicară pleoape cu gene lungi, dezvelind priviri temătoare. Peste vale soarele deodată luci oblic şi se piti după munte. Ca la un semn, flăcăii se mişcară. În cleştele degetelor apucară urciorul, dimpreună cu mîna fetei care îl ţinea. Doar el nu făcu asta. Cînd ceilalţi se îndreptară spre găurile cu piei de urs, se trezi în faţa unei fetişcane, singura fără soţ. Aproape că nu mai avu respiraţie. Nu îi era ruşine, nici frică; dar nici nu stăpînea ce i se întîmpla. Fata porni spre încăperea goală, el o urmă. Lăsă blana de la intrare ridicată. Lumina asfinţitului se topea, roşie, prin colţuri. Fecioara dezveli coşul. Scoase o bucată de carne friptă, caldă încă, şi pîine. Aşeză pe masă. Tăcut, el rupse un colţ infim şi-l duse la gură, absent, cu ochii pe malul împădurit de dincolo de apă. Friptura în sînge, altădată hrana lui preferată, nu avea gust parcă. În urcior era vin. Bău; dar lichidul i se păru acru. Clăti gura cu apă din bărdaca pusă în firidă. Apoi rămase nemişcat pe laviţă, departe de fata care nu participase la cină, nici nu strînsese rămăşiţele. Aşa îi cuprinse înserarea. Ţipetele ce se auziră curînd din vecinătate îl făcură să iasă afară. O lumină ca de pe altă lume se pogorîse peste vale.

Se ridică năucit. În primul moment, lumina îi păru orbitoare şi nu putu deschide bine ochii. Încercă să-şi frece găvanele, dar abia izbuti să mişte mîinile. Cu greu îşi dădu seama unde se află. Deodată cu durerea, îi reveniră în minte cele întîmplate. Bătaia... Poliţiştii... Înţelese că becul din tavan este acum aprins. Crezînd că iarăşi au venit bătăuşii, sări din pat, gata să lovească sau să se apere. Picioarele nu îl ţinură şi se prăbuşi pe cimentul rece. Răceala îi făcu bine, ca un balsam pe pielea arsă a pieptului, a feţei, a braţelor. Se întoarse cu spatele, care îl ardea mai tare. Descoperi pe scaun, la masă, un personaj impasibil. Părea cu gîndurile aiurea şi îl fixa ca pe-o mobilă sau o carte închisă. Vru să se salte, însă nu reuşi decît să se sprijine pe coate. Mişcarea atrase atenţia celuilalt, care îi veni în ajutor. Pus pe pat, cu haina drept pernă, primi dintr-o sticluţă pătrată o înghiţitură de coniac, întăritor. Personajul se depărtă şi ţinu sticla neastupată în mînă, la colţul mesei, sub fasciculul de raze roşietice. Recunoscu în intrus, deşi nu-l văzuse vreodată, cum nu-i văzuse nici pe cei trei de adineauri, Anchetatorul. Ştia ce misiune are acesta, ştia şi care îi sînt mijloacele - sau mai degrabă cum îi sînt: blînde, calme, înţelegătoare, persuasive, insinuante, cooperante. Pe cînd cîntărea situaţia, îşi aminti că în seara aceea avea - sau avusese - o întîlnire de dragoste. Acum o ratase. Îndîrjirea îl cuprinse, hotărî să nu joace cum vrea individul, nici să cîştige timp. Pierduse destul, poate chiar totul. Nu aşteptă să fie întrebat, vru el să vorbească, dar abia scoase cîteva cîrîieli. Fu nevoie de altă înghiţitură de coniac, pe care celălalt i-o oferi cu delicateţe, să reuşească articularea cuvintelor. Discursul, cu răsuflarea tăiată, cu incongruenţe voite, izbuti să-l poarte pe Anchetator îndeajuns de anapoda. Bunăvoinţa aceluia, întinsă la maxim, plesni cu o replică plină de ură: „Aşa faceţi toţi pe curajoşii cînd ne întîlnim întîia oară, dar după trei-patru şedinţe vă înmuiaţi şi acceptaţi orice, numai să vedeţi lumina!” Tîrziu, cînd rămase iar singur, simţi oboseala ca o cătuşă...

Părăsiseră valea cea verde. Se strecurau spre vîrful muntelui prin pădure, pe urmele ursului. Hăituit încă din zori, animalul urca tot mai sus şi se pitula dibaci, evitînd capcanele dinainte pregătite. El purta un cuţit lung la cingătoare, în teacă, şi suliţa cu coadă scurtă, cu care pînă acum doar înlătura crengile. Tufele dese şi cetinile aplecate erau ţesute de mărăcinişuri, jnepeni şi ferigi. Cămaşa i se rupsese în cîteva locuri, bobiţe de sînge o pătaseră, ţîşnite din semnele ţepilor ce îi tăiaseră pielea. Nu simţea astfel de nimicuri. Ca şi pe ceilalţi, îl înfierbînta dorinţa de a înfige cel dintîi suliţa ori cuţitul în carnea fiarei. Altfel, se zbătuse degeaba. Ceva îl făcea să fie sigur că el va fi alesul. Ceilalţi rămăseseră mult îndărăt. Cînd, oarecum dezorientat, scăpă într-un luminiş, convingerea, braţul şi sufletul se întăriră: fiara, ursul căutat prin hăţişuri, şedea aici! Nepăsător, înfuleca o ciozvîrtă de vită, cine ştie unde culeasă. O clipă, om şi animal se priviră în ochi, iar omului clipa i se păru fără sfîrşit. Ursul îşi linse botul, şterse labele pe pieptul păros, întoarse ciotul de coadă şi dispăru domol între tufe. El îşi reveni iute din uimire şi înţelese că nu aici era locul hărăzit luptei. Se precipită în urma dihaniei, fără să fie atent că spinii îi sfîşiau carnea. Văzu fundul obraznic al ursului, dar nu putu să zvîrle suliţa din cauza păienjenişului de crengi. N-ai să scapi, scrîşni printre dinţi, cînd vînatul se opri, cu botul întors, ochii parcă batjocoritori, gura ca un rînjet omenesc. Goniră o vreme, fără ca distanţa dintre ei să se micşoreze. Ieşiră la marginea pădurii, spre teşitura muntelui. Jos se căsca prăpastia. Nemulţumit deodată, ursul se trase îndărăt, mîrîind ameninţător. Cîteva stînci uriaşe, ca nişte feţe de oameni, priveau la cei doi. Fiara vru să se întoarcă sau să o tulească pe sub poala brazilor. Nu avu timp. Suliţa îi străpunse grumazul. Ridicat în două picioare, păru că se distrează. Apucă lemnul şi trase de el, scuturînd şi sfîrtecîndu-şi beregata. Mormăitul furios înfricoşa. Dar vînătorul prinsese gustul aţîţător al sîngelui. Abia acum îşi amintea şi înţelegea de ce i se spusese că trebuie să ucidă ursul. Înfipse cuţitul între coastele animalului. Auzi un pîrîit şi se prăbuşi peste trupul sălbăticiunii, neferindu-se de ghearele ce îl brăzdau adînc pe piept şi spate. Lama atinse inima din prima împlîntare, dar el lovi de multe ori, pînă cînd horcăitul încetă. Rămas în genunchi, învingătorul privi la mîinile însîngerate, la fierul pe care se reflecta soarele...

Lumina aceea intermitentă, iritantă, provenea de la becul din tavan, care se aprindea şi se stingea cînd mai lung timp, cînd mai scurt. Gîndi că poate s-a defectat instalaţia. Sau vor să-l tortureze astfel? Întors cu faţa în jos, închise ochii şi-şi acoperi capul cu haina. Nu, desigur, asta nu era tortură, putea s-o evite. Ar fi trebuit să-l lege şi să-i picure ceva pe pleoape, să le lipească, să nu le poată închide, dacă voiau să-l tortureze... Nu e altceva decît defecţiune, îşi spuse liniştit. Ridică marginea hainei. I se păru că becul nu se aprinde chiar la întîmplare, ci după o regulă, un ritm. Îşi aminti de alfabetul Morse. Ştia codul sonor, ştia să „citească” în acest mod. Probabil e comunicare optică, îşi zise, şi se aşeză într-o poziţie din care vedea fără să-i bată lumina direct în ochi. Începu să recepţioneze. După un lung răstimp, şi cu oarecari ezitări, crezu că a reuşit. Cuvintele spuneau că EI - cine anume, nu se preciza - îl vor vizita sau ajuta curînd, să fie pregătit... Nu prea fu sigur că mesajul îi este adresat, dar nu-i rămînea altceva de făcut decît să fie treaz, dacă va putea. Cu gîndul bîntuit de îndoială, nu băgă de seamă că becul nu mai clipeşte. Intră iar în noaptea camerei şi a memoriei, şi privi la omul majestuos oprit lîngă el şi lîngă ursul mort. Pe moment nu pricepu ce vrea acela, oboseala şi sfîrşeala biruiau trupul său tînăr şi rănit. Căzuse peste leşul animalului, într-o somnolenţă care, în loc să fie binefăcătoare şi dătătoare de puteri noi, îl exaspera şi îi producea dureri de cap, de parcă s-ar fi îmbătat crunt. Sesiză totuşi cînd se deschise uşa. Lumina de pe coridor tăie o fîşie în obscuritatea încăperii, suficientă să vadă distinct. Se trezise, se simţea mai bine. Studie detaşat pe omul care intră. Îl recunoscu mai greu în uniforma de temnicer: era unul dintre şefii Mişcării, despre care ştia că se află dincolo. Da, el era. Sări din pat, într-un reflex de supunere ierarhică. Slăbiciunea îl doborî iar. Şeful se repezi, îl ajută, îi spuse că nu trebuie să se obosească; să stea liniştit şi să transmită cît mai repede mesajul, nu era vreme de pierdut, nici de explicaţii, duşmanii tocmai controlau cealaltă aripă a clădirii, puteau pica dintr-un moment într-altul. El recită textul şi întrebă ce se întîmplă. Şeful spuse că nu se ştie nimic sigur pînă acum, situaţia e confuză, se lucrează pentru clarificare. Şi ieşi. Iar el recăzu în noaptea neliniştii şi a îndoielii, golit de sentimente, gînduri şi semnificaţii, text inert şi insensibil ca o reclamă la un produs expirat...

Dar se menţinea mîndru, cu fruntea sus, însîngerat şi sfîşiat. Vîntul îi flutura pletele ca pe-ale steagului cu coadă. Se simţea altfel, pur, demn şi neînfricat. Vedea doar albastra zare, cerul lui Zalmoxe, al Zeului care se pregătea să-l primească. Undeva, alături, cineva cuvînta, şi vorbele aceluia răsunau limpezi peste piscurile munţilor şi peste capetele luptătorilor aflaţi jos, la picioarele sanctuarului. Vestea despre isprava lui străbătea ţinuturile. Trebuie să fii mîndru că eşti cel ales să porţi mesajul către Zeu, i se spunea. Te-ai dovedit puternic, nededat plăcerilor trupului, tare în faţa morţii... Cînd vocea tăcu, el coborî privirea asupra omului. Chipul îi păru cunoscut, parcă se mai văzuseră altundeva. Individul şedea în cadrul uşii, lumina îi cădea pieziş pe figură, ochii păreau de hîrcă. Făcu un pas şi închise uşa. În mînă avea o servietă subţire. O aşeză cu grijă pe masă, scoase din ea un dosar, îl deschise, extrase o filă şi-l întrebă dacă poate să citească. Nu răspunse. Celălalt îi arătă hîrtia, pe care dactilografiaseră cu litere mari propoziţia:

CONDAMNAT LA MOARTE PRIN ÎMPUŞCARE

Nici o semnătură, nici o parafă. Zîmbi. Era o stratagemă sau o perfidie? Vru să afle, dar individul zise că în locul cuvîntului condamnat s-ar potrivi sacrificat. Nu comentă. Insul întrebă dacă totuşi nu are ceva de spus acum, cînd încă se mai poate... Nu răspunse. Celălalt clătină din cap şi plecă, fără alte gesturi. Din nou singur, odată cu închiderea uşii, plonjă în lumea de dincolo, unde - presimţea - i se va întîmpla ceva minunat, poate un zbor către cerul înalt, încă neluminat, la care privea în vreme ce păşea tăcut, însoţit de cîţiva slujitori ai Zeului, pe o potecă îngustă, pietruită, către vîrf. Un gînd ca un ghimpe îl zgîndăra însă: deodată simţise - sau i se năzărise? - că nu i s-a spus totul despre ce urmează! Muncea să înlăture din sine tulburarea, şi asta nu-i da răgaz să fie atent pe unde merge. Jos în vale, departe, o mulţime de luptători aşteptau în tăcere, cu feţele înălţate şi ochii aţintiţi spre el, şi abia se distingeau în negura dimineţii. Tocmai urma să treacă un mic prag, cînd uşa se deschise cu o bufnitură, trîntită violent de perete. Trei inşi, care păreau bătăuşii de adineauri, dar care i se înfăţişară neclar a fi tovarăşi din Mişcare, intrară în cameră şi îl înhăţară, înainte să-şi vină în fire, înainte să mişte, să contreze, să se împotrivească. Îl scoaseră tîrîş pe coridor. Nu avu putere să se opună, deşi ştia unde e dus, ba chiar voia să ajungă, se silea să calce drept pe potecă spre piscul acela teşit, o stîncă pe lîngă vîrful căreia vîntul şuiera. Ceata războinicilor de jos era atentă şi tremura la fiecare pas al lui, slujitorii îl sprijineau, iar el se clătina printre pereţii întunecaţi ai coridorului, se lăsa în voia lor, forţa unită a celor trei depăşea oricum sleita sa vlagă, împotrivirea nu-şi afla sens. Abia cînd se deschise uşa spre curtea interioară şi văzu plutonul de execuţie, făcu un gest de refuz, prin care trecu iar în lumea de alături, unde era oprit pe buza teşiturii, pe deplin convins - deşi gîndul acela ca un ghimpe nu pierise - că acum se va înălţa la Zalmoxe, şi se lupta să scape de cei care îl tîrau către stîlpul de lîngă zid, în faţa plutonului, unde îl legară cu mîinile la spate. Avu energia să respingă pînza neagră peste ochi; nu mai auzi comenzile, regăsi cerul albastru şi aşteptă, ca şi cei de jos, apariţia Zeului. O clipă doar privi la picioarele sale. Acolo zăcea gîndul cel înţepător - suliţele care îl aşteptau, puştile cu baionete la ţevi care îl aţinteau, şi către care îşi oferi pieptul, deschis.

”...apoi îl aruncă pe vîrful suliţelor; dacă el e străpuns şi moare, ei cred că Zeul le este prielnic...”

(Herodot)

Din cartea JERTFĂ & STEAG, ediţia a II-a, în pregătire la o editură 

O glumă literară

Pomana lui gârbea-cel-mic

- avancronica unui festin iminent -

De-ar fi vrut, D.-S. Boerescu putea să fie unul dintre cei patru-cinci analişti politici de top, cu verb, adverb şi, evident, adjectiv providenţial în publicistica română trecută, actuală şi viitoare. Au nu prevăzuse el decesul purcelului botezat cu duioşie „gârbea-cel-mic” (orice aluzie la persoane publice este nu doar exclusă, ci şi nea-oş-venită!)? Îl prevăzuse, dar nu-l prevenise; şi cum zise, aşa fu! Tulburător al opiniei comune, amant al substantivelor de gen feminin, post-modern combinate (vezi titlul revistei artPANORAMA), DSB-eul îşi neglija glorios virtuţile profetice. El ezita să-şi televideze opiniile premonitorii, precum evita să-şi lase barbă, asumându-şi rolul de animotor al sleitelor energii literare strămoşeşti, de pescuitor în ape dulci şi bălţate (adică ape de bălţi!), dând cu băţul fie pe la Ciocăneşti (să trăieşti!), fie pe la Strachina (asta când nu semna contracte şi cecuri de călătorie pe la Berlin, Budapesta ori Călăraşi).

Veţi crede că vreau să bag baioneta ironică în trupul de litere al prietenului nostru. Ei bine, nu-i aşa! Tot ce voi, este să-l împing pe amic în braţele vânjoase şi excitante, pline de păr şi bani, ale politichiei dâmboviţene. Acolo, sufocat de îmbrăţişarea post-totalitoantă (apud Luca Piţu) a poantei cu meclă de toantă, fâşneţul panoramist ar face exact ce-i lipseşte ca să fie un editor de renume: bani! Atunci ne-am vedea opurile şi ofurile tipărite, cărţile atent primite, turneele de promovare nesfârşite. Dar fiecare cu ale lui, după număr şi CUI... DSB-eul ştia ce face, dar nu ştie totdeauna ce spune; mai bine zis, nu ştia că verbele aruncate ca vorbe şi (în) vânt pot da naştere unor situaţii. Cum este şi acesta de care vreau să dau samă în rânduri culese la computer şi tipărite... acolo unde sunt ele tipărite. Deci, să nu lungesc preambulul şi să clickez play în display-ul maşinii virtuale de naraţionat fantezii a-gnostice.

Botezul, fără agheasmă, busuioc şi cădelniţă, fusese comis în primăvară, când individul (deşi termenul pare excesiv în zona sa de referinţă, îl menţin din considerente stilistice nu prea limpezi) cântărea maxim 55 kg în viu. Cap de familie (tuns nr. 1 în iulie, şi nestându-i rău, după unele păreri avizate), Mitică Unguroiu fu nevoit să înstrăineze (citeşte - să vândă la persoane diferite) pe fraţii (literar s-ar spune confraţii, dar adevărul e mai simplu, cam ca scăfârlia lui C.T. Popescu, redactor-şef la Adevărul: cei trei erau născuţi dintr-aceeaşi scroafă!) lui gârbea-cel-mic. As al afacerilor păguboase, Mitică investi bruma de câştig financiar în una pereche blugi pentru fată, două perechi de tenişi pentru băiat, un pachet de Tchibo pentru soţie, cafea de import, nu de producţie autohtonă, desigur. Şi câteva CD-uri cu muzică blues, pentru urechea personală, prilej de ceartă neîntreruptă vreme de 14 zile cu cine uşor se poate bănui. Obligat să îngraşe unicatul porcin, apoi să-l sacrifice, Mitică al vostru lansă un program ştiinţific de îmbogăţit patrupedul. Evident, program nesprijinit de Gavrilescul agriculturii (ministrul conducând - inutil de precizat că în mod dezastruos - un minister considerat specialitatea guvernului ţărănist). Oarece fonduri neguvernamentale, ca şi un ajutor nerambursabil, constând în zer, tărâţe, ogrinji, crescătorul obţinu de la nişte rude ale sale, oameni cotaţi printre cei mai avansaţi (cu circa 10-15 kile/cap de efectiv) profesionişti autohtoni. Aplicând ca la carte (Manualul porcarului amator, Ed. CONcina, 1994, 204 pag, in-folio, copertă imitaţie de şorici!) metodele moderne, Unguroiu izbuti doar să streseze animalul. Care se îmbolnăvi de bulimie reflexivă, sindrom de supra-ponderalitate şi psihoză regresivă cu manifestări atipice de vietate ce refuză cântărirea. Boli tratate cu tradiţionala pastă din găinaţ de curcă, seu de oaie şi prăştină fermentată.

Aici este locul să insertăm o piţulă polemică şi amicală, orientată spre Magistrul din Cajvana, mentorul nostru. Recentul dumisale capodop, La Cafeneaua Hermeneutică, învalahizat în ediţiune remaniată la editura Nemira, anul curent (1998), conţine, la pagina 263, episodul - naraţionat în registru proto(-şi-)cronic - descoperirii făcute de cele două consătene cajva-nene a găinaţului de pasăre ca hormon de creştere a porcinelor necolectivizat(oar)e & personale. De va fi arogând Magistrul prioritate ubucovineană în cestiune, pentru con-săteni, nu am sciinţă. Dacă o face, vreau să (nu) îl dezamăgesc semnalând că „descoperirea” e cunoscută pe meleagurile drăculeştene cam tot din perioada obsedantului deceniu. Care deceniu, iată, îşi merită sintagma predistă, făcându-şi aci un pui de loc! Pesemne că nevoia învaţă gospodarul - vezi poveştile creango-frânceşti; dar e un semn că Ideea (eidos, pentru spiritele fine) plutea în aer! Desigur, insolitul procedeu de nutriţie suină, cu rezultate uimitoare în plan ...economic, nu va fi fost înregistrat la OSIM, nici nu va fi făcând obiect al vreunui studiu gagademic, nice nu va fi obţinut recunoaştere internaţională. Decât, poate, dacă va fi brevetat de un alogen fără prejudecăţi, evident neconsumator de carne & producte porcine, şi pus în practică la vreun combinat porcicol din te miri ce ţară apuseană. De unde va fi importat, în cadrul programelor ASAL, FESAL sau BESAL, drept know-how, plătind paraii luaţi cu împrumut de la o bancă multinaţională, condusă de un chinez, renumitul - transcriu după ureche - Itz Ick Qin Hă. (Am încheiat notiţa şi-am închis portiţa).

Dar purcelul gârbea-cel-mic nu se vindeca, şi trăgea la frigăruie. Intrat la grele dileme, pleşuve au ba, Unguroiu avu de ales între a (între)ţine un animal ce-şi lăţea spinarea şi-şi umfla stratul de grăsime sau a-l sacrifica cu folos îndoielnic. Pentru cunoscători, explicarea warum-ului, e la fel de utilă ca introducerea la Scrisoarea despre umanism. Pentru necunoscători, este identic. Aşa că voi trece rapid peste motivele ce-l împinseră pe Mitică la hotărârea, dignă de-un erou rebrenian, a sacrificiului porcinei. Bietul gârbiţă! Ce coşmaruri trăi el în noaptea când zeiţa Iris îi aduse visul prevestitor, acela în care el, porcul, se visa cârnaţi, şunci afumate, friptură la grătar, caltaboşi, tobă şi ale specialităţi primitive, obişnuite popoarelor mai puţin sau de curând civilizate! Ce lacrimi stupide izvorâră din ochii mici, albaştri, nedotaţi cu lentile de contact, nici ochelari cu ramă de metal, dar îngropaţi în zeama netopitelor unturi! Ce suspine şi grohăieli tandre, desprinse din trecutul nostalgic şi lumina orbitoare a zilelor de vară, când numele şi persoana sa porcină se văzuseră în pagina 26 a numărului 9 din Art-Panorama ! Ce regrete că toate s-au scurs, ca petele pe rochiţa Monicăi (nu Levinsky, alta!), că totul e trecător ca succesul în artă şi-n afacerile editoriale, că nimic nu va mai fi ca pe timpuri (noi, De Regiune Superior sau Basca Ambundenţei) etc. etc.

Sosi şi ziua tăierii. Ritualul este bine ilustrat literar de nume ilustre, aşa că nu insistăm cu încercarea executorie în polytropia porcului. Ne vom rezuma la notarea succintă a operaţiunilor (că operaţii nu prea le putem spune). Deci, iată cum se ucide un porc:

(demo for shareware version only)

00. se pătrunde în cocină, cu vorbe amăgitoare, să nu agităm spiritele;

01. se prinde cu o frânghie piciorul păunescului, cel din dreapta-faţă;

02. se scoate porcul din coteţ, cu opinteli şi înjurături prietenoase;

03. se înhaţă restul picioarelor, plus coada şi urechile;

04. se răstoarnă suina pe spate sau pe-o rână;

05. se înfige cuţitul la beregată;

06. se răsuceşte lama oţelită în rana indecent rânjită;

07. se proptesc genunchii în coastele animalului care se zbate şi guiţă;

08. se rostesc tradiţionale gratulări, gen: bă, tăntălăule, nu eşti bun nici să ţii de coadă!; sau: răsuceşte-i picioru’, că te răstoarnă şi-ţi tai mâna!; sau: dă-i tare, Mitică, la beregată, că-l ţinem noi să nu fugă!

09. se abandonează muribundul în chinurile morţii şi se aşteaptă pomana & ţuica de rigoare, de obicei fiartă;

10. (facultativ) întoarcerea porcului din ghearele morţii, scularea lui cu ultimul acces de voinţă, încercarea de fugă;

11. (opţional) se loveşte animalul în cap, cu lopata, securea sau târnăcopul aflate la îndemână;

12. se constată decesul, cu alte înjurături, de uşurare.

(Fine del primo tempo)

Secundo (e ultimo) tempo

Trecem peste amănunte măcelăreşti. Nu scriem o proză pe gustul persoanelor de extracţie joasă, nici nu vrem să rupem gura târgului (Mureş) cu papricaş ori arpacaş. Panoramăm peste masa întinsă bucolic în curtea lui Mitică, after hours, puţin după lăsatul nopţii, neonul discret aprins. Un foc de co(tro)ceni mocneşte sub grătarul afumat şi uns, o liotă de copii se zbenguie prin grădină, trei femei pregătesc maţele pentru cârnaţi, patru bărbaţi tranşează, din cuţite şi pahare, carnea bietului gârbea-cel-mic şi soarta literaturii de ieri, de azi şi din judeţul Călăraşi. Cei patru sunt (n-aţi ghicit, isteţilor!) Lili Dodiţă, Ică Iulian, Noru Mândricel şi Mini Maricescu, personaje importante din prozele nepublicate scrise de text-outorul ăstor rânduri. Ei discută, mănâncă şi beau; şi beau, discută şi mănâncă materia primă ce stă ca muşchi pe coloana vertebrală a porcului, în locul numit popular şale. Termenul anatomic pentru muşchiul respectiv este psoas. Însă limbajul măcelarilor ordinari a găsit un echivalent cu semnificaţii de analizat în eseuri dilematicoase - muşchiul porcarului! Gustul acestei bucăţi nu este întrecut decât de rinichiul prăjit în untură puţină, fără adaose ori condimente, şi stă alături de cotletul fript pe plită groasă de fontă, piperat şi sărat după gust, aşezat pe tipsie de lemn, înconjurat strategic de o armată crocantă de ardei graşi cruzi, sau - dacă este iarnă - nu departe de bolul vast ca un crater antic, în care afli felioare bestiale de castraveţi acri, gogoşari cu pulpa tare ca a femeilor sportive, conopidă zemoasă cu florile încreţite în oţet, ţelină cu frunza mustoasă şi vrejul erect. La îndemână, cât să nu osteneşti întinzând braţul, este obligatoriu paharul cu lichidul rubiniu, tulburel şi miresmat, ce însumează trei dintre calităţile definitorii ale vinului, anume: mult, sec şi gratis.

Acestea fiind scrise, pofta venind în răstimpul gestului, comit un break-down program, şi alerg în bucătărie, unde găsi-voi sticla de vin, tulbure şi gratis, dar nu mult, cartofii neprăjiţi, pe care şti-voi să-i tranşez de-a lungul şi de-a latul, să-i prăjesc în uleiul dublu-rafinat din floarea soarelui, să-i presar cu sare fină, şi să-i folosesc în loc de friptură, regimul dietetic interzicându-mi carnea de porc sub ameninţarea recidivei a nu-ştiu-cărei boli specifice vremurilor tranziţionale...

Pentru că, iubiţi cetitori şi de licori consumatori, sper că n-aţi uitat: aceasta nu este o proză despre mâncare, ci despre ce NU îi doresc eu amicului DSB: să intre în politică, să facă bani, etc. Căci de-ar intra în(tre) politici(eni), de-ar face bani, cine îl va opri să ajungă mare boss şi nu ne-ar mai aduna de pe jos?

(artPanorama, 1998)

O parabolă (politică) de sezon

Cele şapte trepte ale uitării

Victor Ion Vîrtej era, la năvălirea evenimentelor din 1989, un modest profesor de şcoală generală. Modest, dar cu niscai ambiţii. Cînta la chitară acustică piese de Bach, Beatles, Mauro Giuliani şi se visa puţin Hendrix, Clapton, Segovia. Trăia porniri conştiente spre viaţa publică, însă nu scena artistică îl tenta, ci - oare de ce? - politica.

Dar cum să te numeşti Vîrtej şi să pretinzi statut de om (politic) serios? Cînd însă pe plan local se afirmă un oarecare Unsurel, iar în agora ţării un Băsescu, un Frunză-verde, un Plătică, un Năstase (nas-tasat!), un Tărăcilă, un Tărîţă, un Văcăroiu şi-alte nume la fel de expresive, Victor Ion Vîrtej îşi spuse că numele său poate fi un atu. Victor şi Ion se contopesc în Victorion, iar Vîrtej aduce a slogan pentru un program radical de reformă şi restructurare. Se putea orice, îşi stingea mai tîrziu amarul, dacă aveam un dram de noroc şi prindeam trenul la timp!... Se pare că asemenea performanţă nu-i era hărăzită.

Ani buni, vreo zece, Viviul (cum i se spunea în şcoală) nu depăşi stadiul intenţiilor frumoase. Partidele în care se înscrise dădură chix. Sindicaliştii pe care vru să-i conducă îl rejectară ca pe unul ce nu le împlinea preferinţele. (E şi normal, lor le place maneaua, mie, muzica superioară!) Candidat independent la primărie, nu strînse semnături suficiente nici să se înscrie în competiţie. Nimic nu se închega la baza aspiraţiei sale, ca să aibă pe ce zidi. Prin misterioasele tertipuri ale gîndirii, Victor Ion Vîrtej ajunse la concluzia că numai cu ajutorul unei ghicitoare-vrăjitoare, dintr-acelea care tot apar la emisiuni TV, îşi poate împlini ambiţia şi decise că merită banii. Se informă discret cam cît ar costa asemenea afacere şi se sperie. Unele meseriaşe luau şi pielea de pe client, altele aveau tarif usturător. Nu punea la socoteală faptul că majoritatea erau ţigănci, mai mult sau mai puţin spălate, iar Viviul nu prea suporta rasa lor. După multe consfătuiri cu sine însuşi, făcînd şi economii financiare, profesorul se hotărî. Una dintre cele mai renumite vrăjitoare, Domida, locuia chiar în oraşul său, Drăculeşti. La ea se duse.

Era o seară de aprilie. Casa ţigăncii se găsea, fireşte, în cartierul Ţigăneşti, pe strada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului. Profesorul nu fusese în zonă de cine ştie cînd. Se aştepta să dea peste un peisaj specific ţigănesc, dominat de mizerie, brambureală şi gălăgie. Nu era deloc astfel. Majoritatea locuinţelor păreau noi, înconjurate de garduri solide, semn că aici afacerile mergeau din plin. E drept că locatarii mişunau în stilul lor caracteristic,

însă fiecare avea ceva de făcut, de tocmit, de lămurit. Cînd i se arătă casa Domidei, lui Vîrtej aproape că-i picară dinţii! Un adevărat palat, cu nenumărate camere, geamuri termopane, acoperiş de ţiglă lamelară, gard de cărămidă prevăzut cu vîrfuri de metal, ca la cetăţile vestice, dale de ciment roşu. De altfel, culoarea roşie domina ambientul Domidei.

La apăsarea soneriei, veni o ţigăncuşă anostă, cam nespălată, cu fuste nenumărate şi bani de aur prinşi prin părul împletit în codiţe. Ea îl conduse pe nişte scări de marmură, pe un hol imens, puţin luminat, într-o încăpere dosnică, în care nu se auzea nici un zgomot. Covoare persane pe jos, carpete de mohair pe pereţi, nişte havuzuri în loc de mese, perne catifelate în loc de scaune, lumînări aprinse în boluri de sticlă divers colorată. I se păru ridicol să se aşeze, aşa că aşteptă în picioare. Se preumblă de colo-colo intrigat, inspirînd parfumul plăcut ce emana din nenumărate recipiente pline cu flori - nu verifică dacă erau ghivece sau vaze. După un timp fără măsură, în cameră intră o ţigancă deosebită. Înaltă, cu fruntea rotundă, ochii strălucitori, gura severă, mîinile moi, şolduri generoase pitite sub o singură fustă.

Era Domida, ghici Vîrtej. Femeia îi dori bun venit, cu voce melodioasă şi învăluitoare, îi zise imediat pe nume, Victorion, se minună de timiditatea lui şi-l încurajă să ceară ce doreşte. Dar pînă să deschidă el gura să-şi spună dorinţa, ea bătu din palme şi ţigăncuşa cea anostă se înfăţişă, primind poruncă să pregătească o cafea amăruie, pentru că - zise Domida - avem multe de lucru cu domn-profesoru... Ţigăncuşa se topi, iar Victor Ion porni să-şi depene păsul. Pe măsură ce vorbea, se avînta în planuri şi devenea generos cu posibilii săi sprijinitori, făgăduind ca orice politician aflat în campanie electorală. Domida îl privea cu seriozitate şi înţelegere.

- Eu te-oi ajuta, domn profesorule, să ajungi unde vrei - zise ea -, dar cînd vei fi acolo, dumneata o să uiţi de mine!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej. Ajută-mă, şi te răsplătesc aşa cum n-ai visat în visele dumitale cele mai roze!

- De ce vorbeşti astfel? Să nu regreţi ce-ai zis!

- Eu nu regret niciodată nimic! Am promis, promis rămîne!

Domida oftă şi se apucă să-l ajute. Ce anume făcu ea noi nu ştim („vrăjile” arătate la TV sînt praf în ochii fraierilor), nici Victor Ion Vîrtej nu pricepu. Doar că se trezi a doua zi acasă, în fotoliu, şi era ziuă, şi cineva - un fost coleg de şcoală ajuns liderul filialei locale a partidului aflat în opoziţie - îi propunea să candideze la postul de primar al oraşului.

- De ce eu? - întrebă Vîrtej.

- N-o să-ţi ascund tocmai ţie, prietene - zise colegul -, că n-am găsit pe nimeni dispus la trebuşoara asta! Ştii bine că ăştia (se referea la putere) au ramificaţii peste tot şi au băgat spaima în cei care gîndesc independent, aşa că mulţi se feresc sau vor să-şi păstreze scaunele lor călduţe... Dar cîtă vreme există o speranţă, de ce să n-o slujim, acum, cînd se poate?

Victor Ion Vîrtej acceptă propunerea. Urmară cîteva luni de campanie obositoare. Cu toate că se aşteptau la insucces, cei din opoziţie văzură că totul merge ca uns, toate le ies foarte bine. Lumea, deşi reticentă să-şi exprime făţiş simpatia, îi încuraja discret şi îndîrjit, iar votarea decurse ca şi cum o forţă necunoscută îi propulsa către noi orizonturi. Şi cînd se desfăcură urnele, Vîrtej cîştigă detaşat, fără pic de îndoială asupra numărului de aderenţi. Instalarea la primărie decurse normal. Săptămîna următoare se distribuiră şi funcţiile cuvenite cîştigătorilor. Atunci se înfiripă şi Domida la uşa primarului Vîrtej, iar acesta o primi cu senzaţia că-i miroase neplăcut. Fiindcă îl ajutase cîndva, ea ceru un fel de răsplată, dar nu pentru sine. Practic, voia fotoliul de viceprimăriţă pentru nepoţica de faţă. Iar cînd zise „de faţă”, Vîrtej o zări alături pe ţigăncuşa cam nespălată, în costumul tradiţional purtat de femeile neamului, acela cu multe fuste şi cordele agăţate în păr.

- Ea s-a ales consilieră din partea comunităţii noastre - zise Domida -, este o fată cu şcoală, a terminat facultatea de ştiinţe, are diplome şi tot ce trebuie ca să nu te facă de ruşine! Nu uita că ai promis!

- N-am uitat ce-am promis, scumpă Domida - spuse alesul -, dar postul de viceprimar tocmai l-am atribuit primului consilier de la partidul cu care ne-am ajutat în alegerile astea dificile. Vreau să o răsplătesc bine pe nepoţica ta. Deocamdată, ce-i pot da e un mizilic! Să mai aştepte!

- Bine - zise Domida - o să aşteptăm, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej.

Succesul remarcabil din alegerile locale îl propulsă pe Victor Ion Vîrtej în biroul judeţean al partidului. Cum la acel nivel duceau lipsă de personalităţi proeminente, profesorul fu invitat să ocupe locul de frunte, dacă are ceva idei novatoare pentru revigorarea filialei. Fireşte, Victor Ion Vîrtej avea o sumedenie de proiecte. Le puse pe hîrtie mai întîi, le trecu în practică apoi, cu destulă străduinţă, lucrînd permanent în folosul oamenilor. Rezultatele nu se lăsară aşteptate prea mult. Cîtva timp apoi, printr-o manevră iscusită, în fruntea consiliului judeţean fu ales Vîrtej, căruia adversarii nu reuşiră să-i găsească un punct slab, o pată pe caracter, o amantă deocheată. Ca prin farmec, în judeţ toate căpătară un aer de normalitate europeană, deloc de faţadă, ca în alte părţi. Dintr-o dată, funcţionarii îşi făceau datoria cu seriozitate şi cu un zîmbet misterios pe buze, poliţia prindea orice răufăcător, judecătorii nu mai dădeau verdicte greşite, iar fondurile nerambursabile se materializau în utilităţi publice cu adevărat necesare locuitorilor. Dar, cum lumea nu-şi modifica năravurile peste noapte, la uşa preşedintelui de consiliu se aflau zilnic mai mulţi solicitanţi, care nu înţeleseseră că acum pot obţine pe căi normale ceea ce doresc. Şi într-o zi apăru Domida, cu aceeaşi nepoată cam nespălată, şi-i ceru lui Vîrtej scaunul de şefă la departamentul minorităţilor. Fata avea studii, avea diplomă, avea tot ce trebuie pentru asemenea funcţie.

- Ştiu - zise Victor Ion Vîrtej -, n-am uitat cine este şi ce poate. Numai că, vezi dumneata, postul acesta l-am promis prietenilor noştri de la partidul cu care ne ajutăm, iar pentru mine promisiunea e sfîntă! N-aş putea să dau îndărăt, iar pentru nepoţica dumitale o să caut ceva mai bun!

- Numai să nu ne uiţi, domnule Victorion!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, amabil.

Se apropiau alegerile generale, iar trendul impuse în fruntea listei judeţene a partidului pe nimeni altul decît profesorul Victor Ion Vîrtej. Parcă era un om fermecat sau cu darul de a fermeca alegătorii. Pe unde trecea el, se făcea soare - la figurat, desigur! Necazurile dispăreau, conflictele se stingeau, pămîntul rodea, muzica se revărsa. Chiar şi manele, accepta fostul chitarist amator, dacă acestea plac poporului! Şi, previzibil, alegerile punctară un succes pentru partidul condus de asemenea figură carismatică. Nu se putea să nu fie remarcat chiar şi de cei mai răuvoitori oponenţi, iar cînd apăru la conferinţa naţională a cîştigătorilor scrutinului, toţi se sculară în picioare fără să-şi dea seama, ca la un semn. Toată lumea văzu în profesorul Vîrtej pe liderul mult-aşteptat, cel care trebuia să vină, cel care trebuia să conducă!

Sesiunea parlamentară începu, iar la uşa deputatului apărură vizitatorii care meritau răsplătiţi. Cînd se anunţă Domida, Vîrtej tocmai terminase primul său interviu pentru presa centrală. Conducînd reporteriţa spre ieşire, profesorul o întrebă dacă nu-i surîde un post de consilieră personală pe probleme de imagine..

- Cum să nu?! - zise frumuseţea de fată, al cărei fizic promitea servicii diverse şi consistente.

Aşa se potrivi situaţia, iar Victor Ion Vîrtej fu nevoit să o amîne iarăşi pe nepoata Domidei, care se voia tot consilieră.

- Şi să mă crezi, iubită Domida, că am şi eu oareşicari slăbiciuni, am o vîrstă, nu pot să refuz bucăţica asta pe care ai văzut-o ieşind! Dar te rog eu să nu mai spui la nimeni, da? Mă predau discreţiei tale, ştiu că eşti cineva în care pot să am încredere, nu? Iar pentru nepoată, nu-ţi face griji! Am în vedere ceva deosebit!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mulţumit de sine.

Modestia şi decenţa, plus un soi de strategie instinctivă contribuiră ca, scurt timp după nişte certuri - principiale, desigur, dar nu mai puţin jenante - între grupurile diferitelor partide, Vîrtej să fie propulsat în funcţia de preşedinte al Camerei deputaţilor. Unde instaură, prin iscusinţă, negocieri şi farmec personal, o atmosferă constructivă de înţelegere şi concordie, mai ceva decît în partidul unic! Comisiile parlamentare lucrau cu sârg, şedinţele plenului debutau cu intonarea Imnului naţional şi sfîrşeau în acordurile vocale sublime ale Odei bucuriei, imnul european, votarea legilor nu se împiedica de chichiţe. Reporterii făceau anticameră să culeagă interviuri, calambururi şi vorbe de duh, solicitanţii de drepturi, concesii, favoruri sau onoruri nu se mai terminau. De ce veneau aceştia la uşa preşedintelui Camerei, şi nu la alte uşi? Mister! Nimic surprinzător cînd Domida se înfiripă şi dînsa, dimpreună cu nepoata care nu pierduse pic de slinozitate, fuste sau mahmudele. De astă dată, pretenţia era mai mică. Solicitau un loc de secretară pe la vreun birou, vreo comisie, vreun serviciu auxiliar.

- Mă vei crede, iubită Domida, că n-am pe moment nici un asemenea post liber? Am moştenit o structură completă de la precedentul preşedinte - un tîmpit, fie vorba între noi, şi te rog să nu mă dai de gol! Lucrez acum la o nouă schemă de funcţionare a Camerei, te asigur că voi ţine cont şi de nepoata dumitale, merită un job pe măsura ei!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mai mult decît mulţumit de sine, şi gratifică pe solicitante cu zîmbetul său cuceritor.

Nu trecură prea multe luni de activitate, cînd funcţionarea guvernului se gripă datorită unui portofoliu întotdeauna problematic - al Ministerului de Interne. Discuţiile din Consiliul de apărare, cele dintre preşedinte, prim-ministru şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului relevară - soluţie inevitabilă - necesitatea numirii ca ministru a lui Victor Ion Vîrtej. Deşi nu voia să se implice în domeniu, profesorul ştia că atuurile funcţiei, dacă erau folosite corect, îi puteau aduce folos pe termen foarte lung. Şi acceptă, depuse jurămîntul la Cotroceni, luă - cum s-ar spune, cu o metaforă potrivită - biciul şi hăţurile în mîini. Urmă o perioadă grea, de muncă multă şi frecuşuri dure cu pătura cea mai hîrşită a societăţii. Nu mai avea timp de fleacuri. Astfel că, atunci cînd Domida se înfăţişă cu nespălata ei nepoată, fu nevoit să le refuze iarăşi, cu toate că nu voiau altceva decît un post oarecare pe la vreun birou de evidenţă, pe la vreo magazie sau ceva asemănător.

- Regret, dragă prietenă, că de data asta chiar nu pot să vă ajut! Nici nu ştii cum stau ăştia cu ochii pe mine, fiindcă am dat, ca să zic aşa, milităria jos din pod! Se învăţaseră cu lenea, se învăţaseră să ia caimacul şi cireaşa de pe orice prăjitură! Acuma i-am dat pe brazdă, i-am făcut să ştie cine e şeful, cine dă ordinul, pe cine trebuie să asculte! Şi nu pot să le dau tocmai eu exemplu de favoritism! Dar e numai temporar, te asigur, o să vină vremea cînd voi face pentru nepoata noastră mai mult decît îşi doreşte ea, pentru că sînt convins că merită!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, sobru şi ostenit, făcînd un semn cu palma în sensul de „lăsaţi-mă, acum!...”.

Nu s-ar putea spune limpede ce anume a declanşat mişcarea următoare: situaţia internaţională, conflictul dintre componentele „arcului guvernamental”, uneltirile camarilei preşedintelui, nemulţumirea populaţiei delăsătoare şi chiar puturoase, pentru care orice scumpire a pîinii, benzinei, căldurii sau a altor servicii înseamnă hoţie, nu necesitate economică. Iar mişcarea a fost înlăturarea din funcţie a prim-ministrului, căruia îi crescuseră bucile obrajilor peste măsură, iar „echipa lui” acumulase averi peste averi. Demisia sa, urmată de retragerea în obscura opoziţie, a părut un gest necesar de însănătoşire a climatului public, din ce în ce mai viciat de corupţie şi nelegiuiri. Nimeni altul nu putea fi şeful guvernului decît Victor Ion Vîrtej, a cărui carismă crescuse într-atît, încît o depăşea pe aceea, însumată, a preşedintelui în exerciţiu, a vedetelor de televiziune şi a figurilor de Playboy ce-şi făceau veacul prin cluburi şi locuri fiţoase. Confirmarea la şefie relansă viaţa întregii ţări, crescu apoi încrederea investitorilor, atrase firme multinaţionale serioase şi stîrpi parţial potlogăriile de toată mîna care grevaseră, de la 1989 încoace, societatea românească. Şi iar ca prin minune, toate mergeau din ce în ce mai bine, ţara devenea un model de succes, ghidată de-un spirit înţelept şi neînduplecat, atent la marea finanţă, ca şi la talpa ţării. Care talpă nu se omora cu munca, dar ce să-i ceri?

- Cum vezi, dragă şi iubită prietenă - îi spunea Vîrtej, la o ceaşcă de ceai, Domidei, sosită iar la cerşit cu aproape la fel de urît mirositoarea sa nepoată -, lucrurile merg tot spre mai bine! Aş putea eu oare să acord fericitei noastre nepoate doar un post de femeie de serviciu, cum ceri tu? E o fată cu pregătire, îi vom găsi ceva mai mult decît adecvat, dă-mi voie să fiu şi eu generos cînd pot! Numai că... Nu chiar acum, puţin mai încolo, dacă nu te vei supăra, că am unele liftinguri de făcut!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - spuse Vîrtej, mărinimos.

Însă nici de această dată timpul nu fu de partea lui. Pentru că preşedintele ţării, deşi mai avea dreptul să candideze la un mandat, renunţă deodată său şi-l numi succesor pe - aţi ghicit - Victor Ion Vîrtej, indiscutabil cea mai potrivită persoană pentru a conduce societatea noastră, de acum - tot înainte! Vorbele preşedintelui, rostite într-o seară la toate televiziunile disponibile, prelucrate de-un specialist în PR, deveniră un fel de slogan şi deviză pentru toată ţara: De acum, tot înainte vom merge - Vîrtej!

Nu este nevoie să descriu cum au decurs alegerile, cît de mult s-a bucurat poporul, cum s-au eliminat (sau iluminat?) afacerile necurate, cum s-au tranşat conflictele de interese, cum ne-au înapoiat ruşii tezaurul şi au ieftinit gazul, cum toate popoarele Europei ne-au luat - şi dat! - drept pildă, fără să ne invidieze, cum corporaţii celebre - ca Intel, IBM, General Motors, Renault ori Sony şi-au mutat sediile în Carpaţi (e drept, scîrţarii aceia de la Ferarri s-au cramponat de tradiţia lor macaronară, deşi tot ce însemna maşinărie la Bacău se fabrica!), cum România ajunsese o ţară sfîntă etc. etc. În fine, toate mergeau ca în basme!

Şi cum în basme există un moment de cumpănă, cînd eroul are de ales între şi între, tot astfel Victor Ion Vîrtej trăi momentul său cînd neobosita Domida veni în audienţă la Palatul Cotroceni, însoţită de tot mai împuţita ei nepoată. Preşedintele oficie primirea cît se poate de frumos, le trată cu suc de muguri de brad, cu lapte de pasăre şi vorbe mieroase, dar neînduplecate:

- Ai venit, iubită şi veche prietenă, să-ţi împlinesc voia!

- Nu e voia mea, ci promisiunea dumneata, domnule Victorion!

- Fie şi aşa cum zici! - admise preşedintele. Voi da curs promisiunii noastre şi dorinţei voastre! Deci - ce voiţi? Ce vrei, dragă Domida, să fie nepoţica ta cea niciodată spălată? Apropo: de ce nu se spală? Nu simţi cum pute? Mă rog, asta nu e treaba mea, dar, crede-mă, nu dă bine public! Să revenim: ce vrei să fie nepoata dumitale? Viceprimăriţă la Drăculeşti? Şefa departamentului de minorităţi la judeţ? La nivel de guvern? Poate să fie şi asta, dar trebuie să se spele, altfel n-o punem! Consiliera vreunui deputat? Tot aşa, trebuie să se spele! Secretară? La orice serviciu vrea, acolo o numim, dar să se spele bine! Vrea doar să lucreze la un birou oarecare? Acolo să lucreze, dar trebuie să se spele! Sau se mulţumeşte să fie numai femeie de serviciu la guvern? Păi, o primim, însă şi acolo trebuie să meargă spălată, că o controlează doctorii care dau aviz pentru slujbe ca asta! Ei, ce ziceţi? Ce anume vreţi?

- Păi, domnule Victorion - zise Domida -, noi nu vrem asta! Vrem să fie măturătoare la Palatul dumitale, că noi pentru dumneata am muncit totdeauna şi aicea vrem!

- Dar ce credeţi voi, fă, că aici e ţigănie? Să-mi veniţi voi împuţite şi nespălate, să stricaţi imaginea Palatului meu în ochii lumii întregi? Aici avem un blazon de ţinut, aici vin oamenii cei mari ai lumii, aici primim pe cei mai importanţi artişti în viaţă, aici e locul unde se întîlneşte frumuseţea, curăţenia, buna creştere, decenţa! Cum îndrăzniţi voi să călcaţi pragurile de marmură ale Palatului meu? Afară cu voi, că, de nu, chem garda să vă dea o bătaie soră cu moartea! Afară! Afară! Afară!

- Bine, domnule Victorion, afară să fie! - zise atunci Domida şi pocni din palme. Dar pînă să ieşi afară, nu vrei să bei o cafea amăruie cu mine? Hai, că e făcută ca la mama ei, chiar dacă de nepoţica asta a mea, care dumitale nu-ţi place!...

 Victor Ion Vîrtej se trezi. Era aceeaşi seară de aprilie şi era tot în camera Domidei, în palatul ei ţigănesc, de pestrada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului, în cartierul Ţigăneşti al oraşului Drăculeşti...

(din volumul „Tunul filozoafei” - Ed. Polirom, 2005

ALAMBICOTHECA - aprilie 2015

La început a fost avântul

Drept să fiu, cred că exagerez un pic atribuind o energie specifică tinereţilor impulsive acelui moment nebulos din biografia domnului profesor Tudor Cristea şi a mea, când am decis împreună să facem o revistă literară la Găeşti. Nici dânsul, nici eu nu mai aveam vârsta la care orice pare posibil. Amândoi experimentaserăm publicistica în diferite publicaţii, ştiam cu ce se „mănâncă” meseria de colaborator ocazional sau permanent. Invitaţii la scris în reviste conduse de te miri cine, cu plată sau gratis, nu ne lipseau. Ba chiar, de nu mă înşel, domnului Cristea i se oferise postul de redactor-şef-adjunct la un ziar guvernamental, urmând să se ocupe de cultură. Dar câtă independenţă are un adjunct şi cât rezistă un guvern în vremurile noastre, democratice fără îndoială? Şi cum să fie liber un literat într-un sistem supus prin definiţie regulamentului de ordine interioară? Să „faci” cultură sub auspiciile puterii înseamnă într-un fel condiţionare ierarhică, măcar la nivelul aparenţelor, dacă nu şi-n profunzime. Te poţi preface că n-ai auzit de-un autor care „combate bine” pe cei care „sug sângele poporului”, dar nu refuzi fără consecinţe pretenţia fiicei de ministru care ţine morţiş să-şi vadă figura în ziar şi la televiziune, ori numele însemnat pe-o carte, editată cu bani negri de-un comerciant de ISBN-uri. (Vă amintiţi cazul economistului care scrisese câteva poezii, publicate în studenţie, şi pe care le-a editat în volum după ce ajunsese prim-ministrul unui guvern de toată veselia?) Un scriitor poate să-şi câştige existenţa dintr-o profesie oarecare, ale cărei drastice reguli nu-i afectează libertatea de creaţie. Integrat sistemului statal de administrare a culturii, el devine un funcţionar, se poartă ca un funcţionar, scrie ca un funcţionar şi mai ales gândeşte ca un funcţionar. Nu poţi să revoluţionezi nimic dintr-o funcţie oficială. Iar un scriitor care nu-şi propune să răstoarne percepţia comună, conformistă, mărturisind prin scris la ce a fost martor, degeaba scrie!

Lucrurile astea le gândeşti şi le crezi la tinereţe, când ai iluzia că poţi muta munţii. La maturitate, elanul se domoleşte natural, proiectele de-a schimba lumea rămân în seama revoluţionarilor de profesie, te rezumi la ce ştii că ştii să faci, la ce-ţi dă siguranţa unui rezultat palpabil cu oricare simţ. O revistă literară aşternută pe hârtie poate fi văzută, pipăită, mirosită, auzită (când e citită cu voce tare), eventual gustată de cine are curiozităţi culinare celofibrice. Totuşi, asemenea materie culturală necesită alt simţ, al cărui nume rămâne la discreţia evaluatorilor. Dincolo de obiectul în sine, care poate fi frumos conceput grafic, tipărit pe hârtie luxoasă, consistent ca număr de pagini, o revistă (se) impune - ştie oricine - prin program, prin calitatea literară a textelor, prin notorietatea autorilor invitaţi sau prin impetuozitatea debutanţilor. Estetica nu-i ultima spiţă ce poate rotunji impresia finală. Nici reclama nu strică, în zilele noastre ghiftuite cu „producte” mai mult sau mai deloc utile.

Şi mai este ceva ce atrage fără greş: polemica! Polemica dă zvâc, dă contur, dă relief, dă personalitate, dă - în definitiv - viaţă oricărei publicaţii. Cine crede că o revistă fără nimic polemic există, se înşală. Literatul de oriunde, şi literatul român mai cu seamă, este o fiinţă care nu reacţionează la „critica constructivă”, la opinia onestă, exprimată elegant, la studiul de substanţă referitor la opera sa. Toate astea i se par cuvenite. El nu deschide o revistă ca să afle ce-i nou, ci se duce direct la pagina unde sunt rândurile scrise de el, despre el sau - ferească Daimonul! - contra lui. Orice îndoială asupra textelor sale, exprimată cât de voalat, i se pare o înjurătură; orice ironie îi cade greu la ficat, macerându-i-l mai abitir ca vodca „Săniuţa”; orice aluzie la fapte blamabile, pe care el le-a comis, nu altcineva, e considerată atac la persoană. Vai de cel care îndrăzneşte asemenea faptă! Nu va fi uitat niciodată!

 Ştiam toate astea când am început, domnul Tudor Cristea şi cu mine, să conturăm revista LITERE. Ce-am reuşit să facem, ştie deja istoria literară.  

(LITERE - aprilie 2015)

LITERE - februarie 2015

MAGDA GRIGORE

Un alambic de gândire critică

Volumul semnat de Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), se înscrie ca şi precedentul, apărut în 2008, în acelaşi demers critic adresat lucidităţii, ca stare de necesitate, şi libertăţii văzute printr-o lentilă camusiană, ca drept de a nu minţi.

Lecturi, polemici, amintiri, poezii, adunate laolaltă de autor sub un titlu ingenios şi sugestiv, cu extensie simbolică (alambic/ alambicat/ alambichează), sugerând în ansamblu o galerie de figuri umane care fierb - în - nebuloasa - distilării. Bun observator, eseistul îşi trece prin focul purificator personajele de poveste şi de viaţă, de poveste trăită şi de viaţă povestită, în speranţa că poate recupera prin semnalarea deraierilor morale/ comportamentale/ sociale şi prin investigaţie reportericească, normalitatea fiinţei umane rătăcite de la buna intenţie şi de la calea dreaptă, dar mai ales că poate (re)aşeza scriitorul, în extensie intelectualul, pe soclul moralităţii.

Răbdarea amănuntului şi o anume responsabilitate de martor neutru/ obiectiv/ incoruptibil sunt panoramic vorbind calităţile de fond ale cărţii, de altfel autorul mărturiseşte în mai multe rânduri că destinul unui scriitor trebuie să fie, oricât ar fi de greu, deasupra vremilor, limpede şi onest asumat: „Când eşti privilegiat, spune el, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii unui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă – elementar! – abandonarea moralităţii”.

Receptat în breaslă ca un eseist matur, cu stil deja format, recognoscibil, cu stilistică personală, Dumitru Ungureanu pune accent pe condiţia scriitorului şi deopotrivă pe complexitatea actului scris, răspunderea morală şi criteriul adevărului fiind în viziunea sa recuzita obligatorie a celui care aspiră la profesia de scriitor. Subiectele vin de la sine, fie se insinuează în gândirea meditativă a autorului, fie îl surprind şi îl agresează, oricum, ele îl caută, provocându-l şi obligându-l la atitudine. Uneori eseurile se coagulează din reflecţii care au la bază lecturi, cărţi şi autori, alteori iau naştere din abilităţi de investigaţie sau ca reacţie transparentă la (un) eveniment.

Galeria de personaje a volumului este bogată, trecutul este prezent din punct de vedere cultural, iar prezentul îşi cerne tăios valorile. Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Sadoveanu, Barbu Cioculescu, Marin Mincu, Gh. Grigurcu, Ion Caraion, Lucian Raicu, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, Aurel Dumitraşcu, D.R.Popescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Herta Müller, Alex Stefănescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Tudor Cristea, H.R.Patapievici, Al. George, Varujan Vosganian, Constantin Stan, Stefan Agopian, Tudor Octavian, Daniel Cristea-Enache, C.Rogozanu, Sânziana Pop, Flori Stănescu etc, constituie împreună, fiecare cu motivaţii diferite, părţi din universul reflexiv al lui Dumitru Ungureanu. Alături de aceste chipuri, vitralii scriitoriceşti, întâlnim eseuri intransigente politic (Cadavre vii, Primarele, Perenitatea tipului infect, … Mulţi. Şi nu proşti, Onoarea pierdută a ,,ziaristului” român, Cartea neagră a Românităţii, Când peştele de la cap se strică etc), eseurile- pamflet, comice şi moraliste, cu accente sociale (Rezistenţa prin băutură, Debutul unui om de ,,succesuri”, Guguguţă etc), eseurile-reflecţii asupra condiţiei scriitorului (Scriitorul român faţă cu istoria, Locul intelectualului, Moartea prin cultură, Moralitate şi literatură, Dilema scriitorului etc). Uneori porneşte de la idei majore, controversate, alteori de la detalii şi aspecte subtile, de exemplu, unul din eseuri are ca punct nevralgic imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului împietrit, regăsit de Maitreyi într-o bibliotecă, imagine pe care o întâlnise şi într-un roman de tinereţe al autorului (Lumina ce se stinge), fapt care-l determină să reflecteze la adevărata şi incerta investiţie a celebrului scriitor în frumoasa şi cunoscuta poveste de dragoste; pornind tot de la Eliade şi de la presupusul complex manolic (atribuit acestuia de nepotul său, Sorin Alexandrescu), Dumitru Ungureanu reface în sens invers traseul comparatistic, ajungând să (se) întrebe dacă Ana a fost doar o fiinţă de hârtie sau, altfel privind lucrurile, dacă Ana a fost o femeie în carne şi oase, atunci avem de-a face cu o crimă care nicicum nu ar putea fi trecută cu vederea; autorul interoghează, incluzând răspunsul fără rezervă în retorica propriu-zisă: ,,Ce lucrare pământească poate justifica o crimă? Ce operă nemuritoare poate dăinui pe temelia însângerată de jertfirea unui om?”. Eliade este o temă recurentă, ca şi Paul Goma cu toate controversele sale, dovedind preocupări constante ale eseistului, precum şi o anume insistenţă în recuperarea detaliului revelator. Este cert atras de modelele morale, pe care le promovează în orice împrejurare şi pe orice cale, de exemplu, la ideea revistei Argeş de a-i acorda un premiu lui Paul Goma, Dumitru Ungureanu se opune din simplu motiv că acesta merită mult mai mult (chiar premiul Nobel, cum aflăm dintr-un alt eseu al său). O remarcabilă confesiune găsim în Viaţa mea fără de Noica, text care rememorează, pe lângă descoperirea accidentală a filozofului (facilitată de un articol din ,,Opinia studenţească”, Wozu Noica?, semnat de Luca Piţu) traseul parcurs de el însuşi, ca tânăr cititor bâjbâind pe aria literară, confesiune interesantă inclusiv din punct de vedere al valenţelor lirice, mai puţin lăsate la vedere de autor: ,,…am cumpărat unul din cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sunt acolo şapte dialoguri ,,minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile. Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu-mi ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un ,,îndrumător’’, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe apele înşelătoare ale culturii".

Pe aceste planuri, Dumitru Ungureanu se mişcă dezinvolt, cu elasticitatea lexicului şi cu dinamica argumentului, ceea ce dă savoare scriiturii. Textele au ritm, au umor şi sarcasm, au mirare şi întrebare, au învăţătură şi detaşare critică (cartea ar putea avea ca motto cuvinte lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, amintit la un moment dat), fiind, de fapt, detaşarea cu care te adresezi lucidităţii şi normalului. Detaşarea ca distanţă între moralitatea asumată şi contextul compromiţător, indiferent de consecinţe: ,,Numai că artistul care face pe gustul publicului, este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă, e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decât cele ce-au determina mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului”. Aproape toate textele au o discretă intenţie moralistă, o morală de/a bun(lui) simţ, prin demistificare, prin adevărul rostit răspicat, prin tuşa finală a convingerilor personale, prin apelul la conştiinţa din celălalt.

Mesajul eseistic trădează, dincolo de text, relieful psihologic al unui autor care nu face rabat de la valori şi de la principii, el însuşi părând a fi semnat pactul cu adevărul (de remarcat faptul că în 1975, tânăr fiind, Dumitru Ungureanu, participa la editarea revistei de cultură Adevărul – apărută doar în 5 exemplare dactilo, urmate de o anchetă a securităţii!). Acest amănunt biografic, poate elucida câte ceva din caracterul vehement al eseistului de azi, al publicistului nonconformist, de atitudine, care îşi asumă menirea din convingere, distilând realitatea într-un alambic de gândire creativă, pentru că a învăţat de la Herr Heidegger că justeţea răspunsului depinde în primul rând de corectitudinea întrebării.

ALAMBICOTHECA - ianuarie 2015

„Ucenicie, într-o breaslă veche”

La Editura Charmides a apărut anul trecut un tom de 518 pagini, intitulat «Frig sau Despre cum poezia ne-a furat moartea». Conţine Epistolarul dintre Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, întins între anii 1978-1990. Titlul uşor derutant şi subtitlul eminamente poetic nu deconspiră conţinutul profund... paideic al scrisorilor. Poate comit o banalitate ca-n proza realistă: dacă aş alege o definiţie exactă a celor scrise în volumul de faţă, „anii de ucenicie” cred că s-ar potrivi. Sadoveanu (autor nu prea iubit de epistolarii noştri) a scris pagini frumoase despre acest răstimp al fiecăruia, iar eu mi-am permis împrumutul, din comoditate. Procesul formării celor doi ca scriitori se derulează individual, dar interacţiunea prin scrisori este o necesitate într-un timp deraiat şi îngheţat. Când regimul în care ţi-a fost hărăzit să te naşti te obligă, la douăzeci de ani şi împotriva voinţei tale, să munceşti într-o mină de cărbuni, unde moartea pândeşte la fiecare pas, a te consolida ca om întreg este o experienţă-limită, absolvită de foarte puţini. Solidaritatea prietenilor poate fi atunci esenţa ce te ţine pur şi simplu în viaţă. Nici dragostea unei femei, nici ambiţia de-a intra la facultate ori de-a semna o carte nu egalează gestul unui prieten care îţi scrie, deschizându-ţi, în bezna galeriei de mină, o fereastră luminată, fie ea şi imaginară. Ştiu ce spun, am trăit sentimentul în cauză, pe alte coordonate, cu intensitate diferită, doi ani înainte de Adrian Alui Gheorghe, beneficiarul „calităţii” de ortac fără voie.

Lectura a fost ca o regăsire de sine. N-am cunoscut în acei ani nici pe Aurel Dumitraşcu, nici pe Alui Gheorghe. Cred că ne-am intersectat pe coridoarele vreunei redacţii, din câte înţeleg, urmărindu-le scriptural traseele şi verificându-mi amintirile. Totuşi, mă recunosc şi-n scrisorile de faţă, şi-n Jurnalul lui Aurel, publicat în 2011. Niciun mister: toţi am trăit aproximativ în aceleaşi condiţii provinciale, puţin favorabile culturii adevărate, fără vreun spiritus rector alături, care să ne corecteze la timp lecturile greşite ori să ne tempereze excesele trăiriste. Prieteni comuni am avut, şi încă avem: de la Liviu Ioan Stoiciu şi Florin Iaru la infatigabilul Gim Laurian, ale cărui discursuri patetice, împănate de saliva propriei genialităţi unice, le ascultam acum vreo patru decenii, în nopţile toride ale unui Bucureşti demolat! Şi lecturile ne-au fost asemănătoare, doar interesul fiecăruia pentru un domeniu sau altul instituind oarecari diferenţe. Iar de aici pornind, se poate alcătui o bibliografie obligatorie pentru cine vrea să aibă idee despre felul în care poeţii generaţiei 80 au devenit ce sunt.

Există în mediile universitare, acolo unde o parte dintre autorii optzecişti au ajuns profesori, opinia fixă că „generaţia 80” este una eminamente ludică, livrescă, detaşată de realitatea înconjurătoare. Nu e cazul să demontez ponciful, chiar cartea de faţă e un argument că generaţia în chestiune cuprinde mai mult decât componenţii Cenaclului de luni sau de marţi, de pe lângă Facultatea de litere bucureşteană. Dacă s-ar fi bazat numai pe absolvenţii de învăţământ superior, literatura recunoscută azi ca „optzecistă” avea toate şansele să fie un snobism perisabil. S-a întâmplat însă ca „aerul vremii”, cum se spune, să cuprindă toate categoriile sociale. În mâzga şantierelor şi-n praful furnalelor, în cancelariile şcolilor cu suplinitori care terminau studiile la F.F. şi în cantoanele oraşelor depersonalizate, nişte lunatici obstinaţi trăiau cultura la purtător, fără intermediere oficială. Ei au făcut ca „optzecismul” să fie consistent, ancorat în realitate şi viguros peste moftul unui „ism” ca atâtea altele. Între ei, fără discuţie, Adrian Alui Gheorghe, a cărui biografie poate sluji de materie primă unui roman non-ficţional.

 „Romanul” se scrie (parcă) de la sine, în paginile corespondenţei adunate aici: fragmentar, intens, cu ramificaţii nebănuite, cu lirism fără dulcegărie, cu opinii percutante despre viaţa literară şi viaţa în sine, cu momente divergente, ca-n orice prietenie şi-n orice proză. Deasupra elementelor ce trimit la ficţiune (deşi e realism crud cât cuprinde!), rămâne spuma zilelor şi nopţilor de studenţi întârziaţi: formarea ca scriitori, ucenicia într-o breaslă conflictuală...     

(LITERE - ianuarie, 2015)   

CRONICA LITERARĂ LA „POETICA FEMEILOR VOLUMINOASE”

Tudor Cristea

Întâmplările vieţii şi strategiile textului*

La Editura Eikon din Cluj-Napoca, Dumitru Ungureanu şi-a tipărit anul acesta a zecea sa carte (şi al treilea roman). Ca prozator, el îmbină observaţia ascuţită şi, în unele cazuri, nemiloasă a vieţii cu strategiile textului, într-o expresie plastică, suculentă, viguroasă, cu preferinţă pentru naturalismul verbal şi pentru scenele de aceeaşi factură. Subiectele vin din epoca de tristă amintire, în care prozatorul şi-a trăit tinereţea, dar sunt tratate, reinterpretate, ba chiar retrăite din perspectiva prezentului. În “Poetica femeilor voluminoase”, romanul de acum, vom regăsi atât scenele decoltate (ba chiar deocheate) din “Cartea păcatelor” (mic roman publicat în 1996, după ce fusese refuzat de câteva edituri ca indecent), cât şi exploatarea relaţiilor complicate dintre autor, personaje şi text din remarcabilul “Lia Mora” (2001). În felul acesta, ceea ce putea să fie doar o povestire cu aspect de melodramă, fie şi îndrăzneaţă, devine o construcţie mai complicată, prin care Dumitru Ungureanu se încadrează în (dar se şi delimitează de) stilul generaţiei sale optzeciste (ori al unei ramuri a acesteia, adeptă a “ingineriei textuale”, dacă nu şi a povestirii licenţioase, ca Mircea Nedelciu, al cărui nume apare, de altfel, în text).

Mai observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş (mai mult) de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem cum stau lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii (“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative (“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori chiar către anii '50), deşi latura aceasta este abia punctată şi nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist, însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem, meursaultian), dar şi unul postmodernist (în măsura în care autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale, declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri, de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu Titu), către finele anului 1989, când autorul şi consoarta sa participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea restaurantului, confesiunea unui individ de care se apropie oarecum întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg, detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea), sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică. S-ar putea chiar susţine, având în vedere naraţiunea la persoana întâi, că Adrian Banu este un travesti al autorului (ceea ce el şi presupune, undeva, că n-ar fi tocmai neîndreptăţit a se crede). Dacă trecem peste artificiul cam lejer al mărturisirii făcute în câteva ceasuri din noapte (şi pe 130 de pagini de carte), am putea observa că Banu narează convingător, fie că e vorba de viaţa familiei sale, cu figura tatălui, care dezvăluie ceva din profilul personajelor din “Prunele electrice”, acei ţărani care nu mai sunt ţărani, dar nici orăşeni n-au devenit pe deplin, fie că e vorba de fratele complexat de nereuşita la facultate şi de condiţia intermediară de tehnician priceput la toate, fie de Rodica, sora dezinhibată din punct de vedere sexual, fie de familia socrilor, un fel de mic-burghezi osândiţi la această condiţie pe care şi-o acceptă fără dramatism, de noua orânduire, comunistă. Şi, desigur, narează tot în stilul cunoscut deja (din “Cartea păcatelor” ori din “Tunul filozoafei”) propria lui poveste de dragoste, cu accentul pe sexualitate şi cu fraza ce încheie romanul lui Marin Preda mereu în minte: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Frază care ar putea fi reformulată (ca şi convingerea), la rigoare: “Dacă sexualitate nu e, nimic nu e!” Toate acestea la prima vedere (adică la prima lectură, care poate scuti de cea de-a doua, dacă nu respecţi sfatul autorului din “Cuvântul prevenitor” şi parcurgi mai întâi cele patru epiloguri). Căci confesiunea (şi “romanul”) fostului inginer Andrei Banu se întrerupe (mai exact, este întreruptă) şi nu va mai fi reluată ca atare, ci doar completată cu câteva fragmente disparate. Iar în cea de-a doua parte a cărţii, în locul confesiunii, autorul (care se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca nişte scriitori/ “ficţionari” (unele chiar arogându-şi acest statut). Un prim “scriitor” este Banu însuşi, textul său fiind, aşa cum cititorul va constata în final, o minciună romanescă. Prin el Dumitru Ungureanu pare a miza pe capacitatea ficţiunii de a înlocui adevărul faptelor şi de a fi mai veridică decât ele. Ideea, altfel ilustrată epic, e de regăsit şi la Alexandru George, în “Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”. Nu întâmplător, Adrian Banu, autorul primei ficţiuni, va dispărea în chip misterios din Drăculeşti (şi probabil din lume) după Revoluţia din Decembrie, care în oraşul său şi al autorului are mai curând caracter grotesc decât eroic (fără ca Dumitru Ungureanu să insiste asupra faptelor). O “scriitoare” este şi Doina, cea de-a doua „femeie voluminoasă”, dublul complementar al Andei din povestirea lui Adrian. Paginile sale de jurnal reproduse, chipurile, de către autor, alături de câteva fragmente din romanul pe care-l scrie (aducând, de fapt, o altă perspectivă asupra personajelor şi faptelor din confesiunea inginerului) sunt şi ele, ba chiar în mai mare măsură decât restul cărţii, lipsite de prejudecăţi lexicale şi chiar mai mult decât atât. Însă Doina este şi ea o ficţiune, a lui Banu, o fantasmă, căci, în realitate, aşa cum aflăm din primul epilog, ea e „mică, slăbănoagă, mioapă, cu părul cam lălâu, cu obraji scofâlciţi, cu buzele pungite, cu şoldurile osoase ieşite prin blugii ce stăteau pe ea ca pe gard...”. Astfel încât se împune, până la urmă, evidenţa că adevăratul personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” nu e Banu, nici Doina sau Anda, ci chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic, romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul faptelor întâmplate şi lăsând, până la urmă, cititorul pe gânduri. Lui îi aparţine, de altfel, ultimul cuvânt. El recompune chipul Rodicăi, ivită, deopotrivă, din ficţiune şi din realitate (mod de-a sugera condiţia însăşi a textului): “Era blondă artificial. Avea buzele obraznice. Şi avea ochii ca două fulgere verzi. Când, la rândul ei, m-a privit cu neruşinare, săgetată de acelaşi Eros nesăbuit (zeul antic, nu instinctul), parcă mi-a turnat venin în sânge. Am presimţit ce va urma, toate nenorocirile conjugale, toate înfrângerile şi victoriile senzuale, toate chinurile…” Şi tot lui îi aparţine concluzia, mai curând ambiguizantă decât clarificatoare: “Aşadar, pe ultima pagină, nu-i rămâne (autorului, n.m.) decât să recunoască fără jenă că realitatea diferă complet de cele scrise mai sus. Şi că Rodica, la fel ca viaţa dintr-un celebru roman, e în altă parte! Şi poartă alt nume!” Cititorului (critic) rămânându-i întrebarea dacă viaţa din acest roman, în care jocul metatextual impune un suprasens naraţiunii care debuta ca povestire de aspiraţii erotice, nu e şi ea, tocmai din pricina excesului de tehnică şi de strategie, în altă parte… Aş zice că nu! Mai exact, nu chiar!

_______________________________________

* Dumitru Ungureanu, Poetica femeilor voluminoase, roman, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 306 pag.

(Publicată în revista LITERE - decembrie 2014)

ALAMBICOTHECA - decembrie 2014

Un exemplu de urmat

 Românii cu preocupări intelectuale au prostul obicei de a se aşeza de-a curmezişul drumului tocmai când căruţa pare să meargă normal. Oameni cu destule calităţi, truditori ai vreunui domeniu spiritual, după ce-şi fac „un nume” şi, eventual, un rost în societate, capătă deodată „feldeinţa” statuilor guralive, imposibil de convins altfel decât prin demolare. Şi de unde până mai ieri au tăcut filosofic, dacă nu programatic, odată căzută botniţa, de multe ori imaginară, ce le fonfăia exprimarea liberă, ne pomenim cu ei în mijlocul arenei publice, arogându-şi merite curat închipuite.

   Istoria ultimilor 25 de ani este pilduitoare. Înainte de căderea lui Ceauşescu, doar vreo 3-4 intelectuali îndrăzniseră să ia poziţie publică împotriva aberaţiilor comunismului de coloratură legionară instaurat de clica „geniului carpatin”. După lichidarea liderului în cel mai pur stil stalinist, şi după ce au căpătat voie de la poliţie, au răsărit opozanţii, dizidenţii, rezistenţii, cenzuraţii şi tot soiul de alţi viteji, de ne întrebăm şi-n ziua de azi, frecându-ne la ochi, unde am trăit de n-am aflat nimic despre cruntele lor fapte de arme?! Oportunismul n-a fost inventat atunci, la 1989, ci este o mentalitate străveche, şi nu doar a românilor. Noi ne manifestăm cu asupra de măsură, alţii mai cu modestie. Să nu recunoaştem însă meritele publice ale celor care le dovedesc, asta pare, într-adevăr, un specific foarte local. Ne amintim că una dintre „durerile” ce părea să înjunghie elitele băştinaşe suna astfel: „N-avem şi noi un Havel al nostru! Ei, dacă am avea şi noi un Havel!...”. Frişca literaţilor şi a ziariştilor, cea care a dat tonul discursului public după 1990, nu era atât de expirată ca să nu ştie că România avea un scriitor, un opozant, un intelectual, un militant cel puţin de calibrul lui Havel, dacă nu peste. Numele lui: Paul Goma.

   Să ai la îndemână un nume purtat de o mişcare istorică (Mişcarea Goma pentru drepturile omului 1977), şi să nu faci din el un brand de ţară - iată o atitudine despre care putem spune colocvial că e o prostie fără pereche! Sau este, jalnic de omenesc, manifestarea unei acre invidii, ale cărei rădăcini se înfiripă din 1971, când Goma (trăitor în România comunistă) şi-a văzut romanul Ostinato publicat la cele mai prestigioase edituri occidentale (realitate greu digerabilă pentru confraţii scriitori, tămâiaţi la intervenţia organelor de partid cu tiraje confidenţiale pe la edituri de provincie). Pe de altă parte, explicaţia stării de lucruri ce-a făcut din Goma proscrisul de serviciu al tuturor refulaţilor, se găseşte în atitudinea lui clară, fără compromisuri în chestiuni publice şi de principiu. Debutul acestei situaţii e consemnat în vara lui 1989, la Paris, unde Paul Goma era folosit de Monica Lovinescu drept „armă de atac” împotriva celor care - i se părea intelectualei despre care s-a spus că dirijează „guvernul din exil” al României - voiau să o detroneze! Scrie Paul Goma: „...prietenia cu M.L. şi V.I. începuse a cunoaşte momente stranii, sucite, de neînţeles (şi de neacceptat). Le luasem ca pe nişte incidente, inerente relaţiilor (prea) îndelungate, precum şi tensiunii în care ne aflam cu toţii, atunci - însă îmi imaginam că, secundare fiind, nu puteau periclita esenţialul. Din nefericire, nu s-a întâmplat cum sperasem. «Secundarele» s-au repetat, s-au înmulţit, iar după 22 decembrie 1989 au copleşit, sfârşind prin a sufoca prietenia noastră. Partea mea de vină în această catastrofă? Probabil aceea de a nu fi acceptat ca pe altarul prieteniei cu orice preţ să sacrific adevărul, în general, în special ideea despre contractul moral numit prietenie.” (Paul Goma, Scrísuri, III, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, pag. 105)

 Când se va scrie istoria corectă, nu boită, a perioadei contemporane, cercetătorul va trebui să ţină seama de indubitabila realitate: opţiunea Monicăi Lovinescu de-a face „politică” literară, cedând linguşitorilor, a dus la ruptura intelectuală a societăţii româneşti. Apoi chiar la degringoladă şi autism, din care se salvează puţini: cei care, ca Paul Goma, nu jertfesc adevărul pentru nicio funcţie, nicio prietenie.  

(LITERE - decembrie 2014)