Onoarea "omului recent" - 2008

 Cazul Antohi-Hoişie în farfuria ICR-HRP 

          În răspunsul dat Hertei Müller, care contesta prezenţa la Berlin a celor doi informatori dovediţi înainte de a-şi recunoaşte ei singuri vina, H.-R. Patapievici scria: “Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.” (Evenimentul zilei, 24 iulie 2008)

Aşadar, dacă înţeleg bine, H.-R. Patapievici a fost obligat să-şi calce propriile convingeri, să-şi cenzureze opţiunile, să-şi terfelească integritatea morală, trecută şi recentă. Pentru ce? Doar pentru a nu discrimina un impostor dat afară cu scandal de-o instituţie europeană, Sorin Antohi, beneficiarul faimei construite pe ştiinţă de carte, dar şi pe minciună şi pe ignoranţă. Escrocând fără jenă o universitate particulară, se poate spune că Antohi este un falsificator al doctoratului, nici măcar un plagiator, ca alte celebrităţi de pe plaiurile noastre! Cum să invoci “înalta ţinută ştiinţifică” în cazul cuiva care îşi atribuie singur titluri universitare neobţinute? Un astfel de individ se descalifică profesional. Pentru totdeauna.

Acordând credit moral şi finanţare unui program propus de particulari germani şi – atenţie! – de impostorul cu pricina, H.-R. Patapievici, în calitate de director al ICR, a antrenat statul român în susţinerea oficială a celor doi turnători dovediţi, maculând atât ideea de instituţie, cât şi pe cea de responsabilitate în funcţie publică. Dar despre morală nu e cazul să mai vorbim, nu-i aşa? Doar suntem stat liberal, şi democrat pe deasupra, deci: ”poziţia pe care am adoptat-o este reafirmarea neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal”, explica filosoficul director.

Pledoariile avocăţeşti ale lui H.-R. Patapievici dau de înţeles că el a semnat cecul de finanţare împotriva convingerilor sale profunde. Avea la îndemînă o soluţie foarte simplă să evite fractura conştiinţei, situaţia penibilă şi tot scandalul ulterior: DEMISIA! Însă demisia, nu-i aşa, implică onoare... Onoarea omului recent pare să fie o himeră. Şi se află, pesemne, în Utopia, teritoriu studiat de Sorin Antohi...

Tot în luarea de poziţie provocată de scrisoarea Hertei Müller, H.-R. Patapievici se (şi ne) întreabă: “Cât de durabilă e vina informatorului?” Răspunsul e unul: vina turnătorului e durabilă atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască (sau ba) turnătoria. Turnătoria nu-i un gest inocent. Forţat sau deliberat, a adus profit unora şi multă durere altora. E peste puterea turnătorilor să-şi recunoască vinovăţia? Se consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor bine-situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie că nu sunt ei cei mai răi dintre cei răi? În spaţiul public, ei trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!

De ce nu are România o lege a lustraţiei (la care Europa Unită nu cred că se opune, cum zice H.-R.P.; Cehoslovacia a adoptat-o parcă din 1990!) a demonstrat Vladimir Tismăneanu, în Evenimentul zilei din 30 iulie 2008. Invocarea aspectelor filosofice şi religioase pe care le-ar implica problema ridicată de Herta Müller pare o diversiune menită să deturneze discuţia de la obiect. Iar obiectul e acesta: H.-R. Patapievici a antrenat o instituţie oficială în susţinerea celor doi turnători, făcând ca statul român să pară imoral şi incompetent în a-şi administra problemele interne.

Întrebarea finală: “Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?” trimite la celebra “Fără violenţă!”, lozinca de tristă pomenire a lui Augustin Buzura, înainte-mergătorul lui H.-R. Patapievici la şefia ICR. Nu trebuie să le facem nimic: doar să le spunem în fiecare zi şi cu fiecare ocazie că sunt ceea ce sunt: pietre de moară la beregata statului român! Mai ales cei care dau lecţii şi se pretind elită. Este de-o banală evidenţă că activităţile turnătorilor, complicitatea lor cu foştii securişti şi activişti, azi funcţionari ai statului, au tras şi trag societatea înapoi, ţin România în stare de confuzie, corupţie şi jaf. Aşa încât, nu-i de mirare că pledoaria patapievicioasă pentru lege şi neutralitate morală pică în gol: nu poţi fi neutru într-o societate bolnavă moral, decât dacă eşti rău intenţionat, incompetent, bezmetic, habarnamist, înfumurat, geniu de largă recunoaştere judeţeană etc. Un stat fără asumarea şi aplicarea unei legi morale minime, chiar nescrise, în ciuda tuturor acuzaţiilor posibile de discriminare, nu e decât o corabie şubredă condusă de-un marinar beat!

          Eu nu cred în zvonistica dezlănţuită în jurul personalităţii excepţionale a lui H.-R. Patapievici, cum c-ar fi băiat de securist-kaghebist. Nu cred în complicităţile ascunse la nivelul înalţilor funcţionari ai statului şi-al elitelor conducătoare. Nu cred că H.-R. Patapievici s-a simţit obligat faţă de “prietenul” Sorin Antohi, doar fiindcă acesta ar fi intermediat cândva traducerea şi editarea unei cărţi în limba engleză, pe banii miliardarului caritabil Soros. Nu cred că H.-R. Patapievici, pe vremea când era în consiliul CNSAS, i-a acoperit pe Sorin Antohi şi pe alţii, ale căror dosare au zăcut nedezvăluite doar pentru că erau “de-ai noştri”, şi “nu era momentul...”. Nu cred că Ştefan Augustin Doinaş, turnător dovedit, a contribuit la cacealmaua numită “urmărirea lui H.-R. P. de către căpitanul Soare”, doar pentru a-l împinge pe actualul director al ICR într-o poziţie favorabilă pe eşichierul politic. Nu cred că, pus în faţa evidenţelor ce-i incriminează (i)moralitatea şi (in)competenţa în povestea Şcolii de vară, H.-R. P. s-a lăsat antrenat în diversiunea numită expoziţia streetart de la New York (da, cea cu poneiul roz, unde, după opinia mea, are dreptate).

            Eu sunt convins că, după ce-şi va face un examen de conştiinţă, aşa cum a făcut-o în 2000, când a susţinut public candidatura la preşedinţie a lui Ion Iliescu, H.-R. Patapievici va produce gestul de onoare şi va demisiona de la conducerea ICR. Nu fiindcă a greşit strident, sau pentru a-şi lăsa duşmanii personali în ofsaid. Dar s-ar putea ca mâine-poimâine să se vadă obligat de funcţia sa “neutră moral” să aprobe fonduri pentru vreo grădiniţă de toamnă în care este invitat Marian Vanghelie sau vreo facultate mintală unde o să conferenţieze C. V. Tudor. Că pot găsi şi ei nişte instituţii străine în stare să le recunoască înalta competenţă ştiinţifico-fantastică! Şi cum amândoi sunt contribuabili la bugetul statului, de ce să n-aibă dreptul să fie finanţaţi de ICR?

(N.B. august 2012: HRP n-a demisionat, dar nici nu şi-a reconsiderat poziţia în problema informatorilor dovediţi. De unde suspiciunea că e mai mult decât băiat de securist - e unul dintre ei, cei bine şcoliţi şi competenţi, puşi la locul potrivit. Asta nu e neapărat ceva rău pentru statul român, iar rezultatele ICR sunt mărturie că acolo unde cineva îşi face treaba, treaba se vede. Dar de ce-o fi amestecat ICR în povestea demiterii lui Băsescu? Ei, de ce! Păi, dacă astea au fost ordinele! Cât despre virtute... Mai degrabă virtuozitate! Halal ne-a fost!)

O metaforă

Deşi circulă pe internet ca o curiozitate, ceva distractiv, de râs ori de produs ironii după mintea şi dispoziţia privitorului, fotografia alăturată spune atât de multe că ţi se blochează raţiunea.

Este în primul rând, aş zice, ilustrarea „motorului” existenţial ce guvernează specia umană - anume, acumularea de avere. Citesc parcă, dincolo de zidul improvizat şi mobil, disperarea omului sărac lipsit de mijloace adecvate să care povara, teama că se poate întâmpla să-i pice vreo cărămidă, şi-i greu de crezut că ar putea s-o recupereze singur, furia că vehiculul este impropriu şi defect - priviţi roata din spate, dezumflată, dar cu geanta nouă, nichelată... Dar omul asta are, şi cu asta e grijuliu - altfel n-ar fi aşezat pe portbagaj acea cârpă şi n-ar fi prevăzut furca roţii dinainte cu sârme suplimentare de rezistenţă. Că a pus acel sac între cărămizi, pe unde trece braţul drept, e normal, doar nu era să-şi julească pielea inutil... Mă amuză sfoara legată de coarne. Oare ce susţine? Cărămizile nu, alt obiect nu se vede... Felul cum sunt aşezate cărămizile arată inteligenţă. Omul nu-i nici prost, nici vreo hahaleră de „meşter” din speţa aşa de abundentă pe plaiurile mioritice. E doar un om sărac în plin efort de eliminare a pauperităţii. Oare câţi ani i-ar fi necesari să-şi atingă ţelul? Sau câte generaţii?

În al doilea rând, văd aici o metaforă ce parcă n-ar necesita explicitare. Adunăm fiecare dintre noi atâtea şi atâtea lucruri, facem case, palate sau bojdeuci, îngrădim spaţiul dintre noi şi ceilalţi cu gard sau cu un Zid. Dincolo de Zid, ce se vede? O şapcă albă, picioarele în papuci scâlciaţi, şi-n rest - nimic din Om...

Şi tot dincolo de acest Zid mobil, ce pluteşte parcă prin toată istoria umanităţii, se văd un arbore şi nişte tufişuri înverzite, un gard de nuiele (alt gen de Zid!), şi acea bornă de piatră, ce pare un soi de lingam, sau vreo divinitate specifică Indiei, ţara unde a fost luată fotografia...

Să mai înşir cuvinte mi se pare de prisos...

Republicatele (2)

Înjumătăţirea preşedinţilor

Încrederea în cei care conduc o maşină, o firmă, o ţară este slăbiciunea mea. Recunosc. Mai ales faţă de politicienii ajunşi la putere şi cu votul meu am o săbiciune. Dacă oamenii ăştia vor în frunte, îmi zic, pesemne că asta ştiu ei să facă mai bine - să conducă. Dar de ce oare unii mă fac să-i detest?

Ca să-l detest pe Ceauşescu, mi-au trebuit - de la majorat - opt ani. Maturizarea nu-i un proces rapid, nici obligatoriu. Ceauşescu „esprima” numai bune intenţii. Cum să nu-l cred? (E drept, prin 1975-1977 puneam public la îndoială „centralismul decizional”, cum se spunea pe-atunci, numindu-l „totalitarism democratic”, dar făceam asta cu citate din „învăţămintele” lui Ceauşescu, ca să mă apăr de orice interpretare contrarie!) Prin 1986, am visat de mai multe ori că particip la revolte populare, încheiate cu - cine să mă creadă? - împuşcarea „cârmaciului” exact dinaintea cinematografului din Găeşti!

Pe Ion Iliescu nu l-am votat niciodată. La 20 mai 1990, puhoiul adepţilor săi mi-a tăiat orice poftă de-a pune ştampila - şi a fost mai bine, fiindcă aş fi votat pe liberalul... i-am uitat numele! În 1992, degeaba l-am ales pe contracandidat. Deşi am văzut repede încotro se (şi ne) îndreaptă politica lui Iliescu, i-am acordat minimul de încredere pe care mi-e greu să-l sustrag „aleşilor” populari. În 1994 mi se acrise de-a binelea de minciunile puterii. Aşa am ajuns să fac un fel de campanie electorală pentru Emil, căruia - să-mi fi cerut - i-aş fi dat chiar viaţa! (Vorba vine, exagerez!)

Dar n-au trecut doi ani de când l-am votat pe Emil, şi simt cum scârba îmi îneacă respiraţia, ruşinea mă face să-mi ascund opţiunea, dezgustul mă împinge în pustie. Circul anti-corupţiei, teatrul popularităţii (est)europene, mistificările prost ambalate, comedia guvernelor „constructive” care duc ţara de râpă, sfidarea salariilor pentru parlamentari, cortegiul lingăilor „obiectivi”, nepotismul „competent”, vizitele inutile peste hotare - ce să mai adaug pentru a sublinia dezamăgirea, sictirul, greaţa?

Mi-am pierdut răbdarea şi speranţa. Nu mai cred în Emil. Jumătatea mandatului său marchează, pentru mine, pierderea încrederii în „oamenii din fruntea ţării”!

Cotidianul, septembrie 1998

Notă: Asta scriam în 1998. De ce oare în 2008 (când am reluat articolul în volumul Alambicotheca) este la fel - sentimentul faţă de preşedinte, faţă de politicieni, faţă de cei care ajung la conducere şi cu votul meu? Parcă e vreun mister aici...

Republicatele (1)

Din cartea (pre)Facerii, cea de după Ion

La început a fost Iliescu. Şi Iliescu era la Televiziune, şi Iliescu era Televiziune. Toate prin El şi Ea s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El şi Ea.

Şi Televiziunea era cu Poporul şi Poporul era cu Televiziunea şi toate erau Unul şi se numea Iliescu. Întru El erau viaţa şi speranţa şi lumina oamenilor şi când El lumina întunericul poporului Său, întunericul nu-l cuprindea.

În prima zi a făcut Iliescu Frontul Salvării Naţionale. Şi a văzut că e bine. Şi apoi a făcut Iliescu Partidele. Şi iar a văzut - că nu este bine, dar nu mai putea da înapoi, că altfel nu putea afişa pluralismul şi opoziţia parlamentară în străinavaluta cea mult râvnită de acoliţii săi. Dacă le-a făcut, ele s-au răzvrătit contra Creatorului, ca orice creaţie divină.

Şi răzvrătindu-se partidele contra Creatorului lor, au făcut demonstraţie şi au cerut să nu fie minţite şi să se respecte legământul către popor din noaptea de 22 decembrie 1989. Şi Iliescu le-a cerut să nu-i pună sula în coaste. Ci le-a pus-o El lor, a doua zi, când abia de-au scăpat cu viaţă.

Şi Iliescu a spus că nu există partid comunist. Şi pe urmă a spus că nu e bine că nu există partid comunist. Şi a fost aşa, că nimeni nu mai ştia ce e cu acel partid care puţin a fost, mult a rămas la cârma României, iar acum nu mai este!

Şi Iliescu n-a spus că nu mai există Securitate. Şi Securitatea cea susţinătoare de partid şi de putere a Statului în Stat s-a prefăcut în SRI şi s-a pus în slujba Mântuitorului ei.

Şi a făcut Iliescu lege electorală în care a păstrat funcţia de preşedinte al ţării, nu şi funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri. Şi n-a suspendat Constituţia comunistă pentru a nu fi acuzat de Fraţii cei Mari de la Răsărit că a răsturnat regimul. Şi n-a recunoscut vreodată că Monarhia a fost înlăturată prin lovitură de stat, nu prin voinţa poporului.

Şi a stabilit Iliescu alegeri apropiate pentru a nu pierde capitalul tele-revoluţiei şi pentru a nu da timp partidelor să umble pe picioarele lor, ci să depindă de pofta sa. Şi au bârfit şi au murdărit oamenii lui Iliescu pre acele partide, iar Poporului Său au dat ceva de mâncare, aşa cum dai armăsarului grăunţe până îi pui şaua şi-l încaleci. Aşa a câştigat FSN-ul lui Iliescu alegerile din Duminica Orbului.

Dar Poporul lui Iliescu fusese ţinut în întuneric şi nu-l interesa lumina învăţăturii şi n-avea deprinderea democraţiei. Ci acest popor înfometat şi-ar fi păstrat grumazul în jug şi ar fi primit robia pe mai departe dacă i s-ar fi îndestulat pântecele.

Ci numai o mică parte din popor, ce-a iscodit cu mintea şi a căutat cu inima, ieşind parţial din întuneric, s-a revoltat împotriva lui Iliescu şi a ocupat buricul ţării protestând non-violent.

Iar Iliescu s-a supărat tare că Poporul nu e unit şi-a numit pe protestanţi „golani”. Şi n-a vrut să-i vadă în ochi. Şi aceşti revoltaţi au purtat pe piept ocara lui Iliescu, de s-a dus buhul în toată lumea, chiar şi la Academia Franceză, unde era golan fruntaş Eugen Ionescu, marele răzvrătit. Şi de atunci s-a despărţit calea lui Iliescu de a Poporului său.

Şi pentru că revoltaţii au păcătuit prin nesupunere înaintea Lui, a chemat Iliescu mânia Sa - „forţele democrate” - pentru a apăra guvernarea Sa. Şi au izvorât „forţele democrate” din adâncuri cu bâte, lanţuri, topoare şi lopeţi, şi au pedepsit pe nesupuşi, bătându-i, omorându-i ori arestându-i fără motiv, inclusiv pe studenţii aflaţi la examene. Şi a mulţumit Iliescu forţelor Sale pentru ajutorul dat la înscăunarea Sa, şi le-a aşezat pre ele la mare cinstea Sa - trimiţându-le la muncă şi nedându-le măcar mâncare din destul. Te miri, Popor sărman, cum de-a răbdat pământul aşa netrebnicie? Te spaimă, Popor, de neştiinţa ta - că pământul se cutremurase mai înainte!

Şi s-a văzut Iliescu îndepărtat de străinătatea mult râvnită şi hulit de lumea ce o amăgise cu (pre)facerea Sa demagocratică. Şi cu mare caznă au nevoit de au dat înapoi de la năravul Său. Dar în loc să grăiască adevărul, a început să ţeasă covor de minciuni, ca predecesorul Său întru (ne)lege, în speranţa - deloc deşartă - că străinăvaluta va călca iarăşi pe plaiul românesc. Şi n-a fost tocmai aşa.

Şi s-a răspândit duhul neîncrederii în Poporul lui Iliescu şi tot mai multe glasuri s-au ridicat din Popor împotriva Sa. Şi Iliescu n-a putut răbda una ca asta. Şi pentru că acum nu mai putea chema „forţele democrat-înfometate” să aducă Poporul la ascultare, Iliescu a hărăzit pedeapsă Poporului Său. Şi prin copilul de suflet mult-iubit, Petre Roman, a liberalizat preţurile produselor şi-aşa inexistente, înainte de legiferarea statutului proprietăţii şi fără să permită concurenţa cu firmele străine pe piaţa autohtonă a „agenţilor economici” locali.

Iar Poporul se perpelea în jale şi lipsuri şi foamete şi scumpete şi se ruga la Iliescu să-l ierte, că-i va înălţa rugăciuni şi jertfe şi-i va zidi şi temple. Ci Iliescu nu vroia să mai audă glasul Poporului Său, şi-l îndemna, ca şi predecesorul Său în scaunul de preşedinte, la muncă.

Aşa a pedepsit Iliescu Poporul Său şi şi-a întors faţa de la el.

Dar şi Poporul şi-a întors faţa de la Iliescul Său!

- septembrie 1990 -

Contrapunct

N.B. Deschid cu acest articol, publicat în toamna lui 1990, în revista Contrapunct, pe când redactor-şef era Liviu Ioan Stoiciu, şantierul transpunerilor online a ceea ce n-a fost cuprins în vreo carte.  

Cronica unei prietenii ucise

- versiune scurtă, pentru internauţi -

În 2005, Dumitru Augustin Doman, un ziarist pe care îl cunoşteam de vreo şapte ani şi cu care băusem de câteva ori, considerându-ne prieteni, m-a invitat să scriu la Argeş, revistă editată de Primăria Piteşti, prin Centrul Cultural.

În 2007, DAD a fost angajat la Centrul Cultural, pe un post de redactor pentru care eu n-am concurat ca să-i ofer lui o şansă în plus de-a avea o slujbă.

În 2009, DAD a ajuns - ştie bine în ce context - redactor-şef al revistei Argeş. Am spus întotdeauna că el e potrivit pentru asta, nu eu.

În 2010, am fost desemnat aproape fără voia mea, redactor-şef. După o singură lună de „şefie”, am cedat „funcţia” lui DAD, subliniind încă o dată că lui i se potriveşte.

În 2011, DAD a obţinut ca premiul revistei Argeş pentru Opera omnia să-i fie dat lui D.R. Popescu, fost preşedinte (neales de breaslă, ci numit de Partid!) al USR în anii '80, fost membru al CC al PCR, fost vice-preşedinte al CCES, fost membru în alte comitete şi comiţii. Pe Radu Cosaşu, Norman Manea sau Augustin Buzura, propuşi de mine, nu i-a considerat demni de acel premiu.

În luna mai 2012, după ce revista Argeş a primit finanţare de la AFCN, DAD a oferit aceluiaşi D.R. Popescu o rubrică, fără să se consulte cu niciunul dintre cei care, la data respectivă, figurau drept consilieri editoriali ai revistei: Nicolae Oprea, Marin Ioniţă şi eu.

Am spus, şi susţin, că dacă a premia opera unui fost înalt demnitar comunist înseamnă a recunoaşte o posibilă valoare literară, a-i oferi rubrică permanentă echivalează cu resuscitarea spectrului ce încă produce greaţă multor scriitori, a căror memorie nu s-a şters. Şi că este un regres pentru Argeş, revistă ce se conturase treptat ca una eliberată de fantomele trecutului compromis.

Am scris un articol „contra” lui DRP, ca să-i dau lui DAD ocazia de-a ieşi din ceea ce el numea „imposibilitatea de a-şi lua vorba înapoi”. Publicând articolul meu, el se spăla pe mâini de imposibilitate. Publicându-l pe D.R. Popescu, Doman spală un cadavru. Un cadavru politic.

Citind articolul, DAD m-a acuzat că-l... lovesc în coaie (de unde ipoteza că DRP este ceva echivalent cu testiculele lui DAD!), că îl condamn la sinucidere, fiindcă - după ce doi ani n-a dus un ban acasă - acum, când s-au primit fonduri şi are ocazia să recupereze, eu îi stric aranjamentele!

Am refuzat să particip la ceea ce DAD consideră că e luptă pentru ciolan, nu interesul revistei Argeş. N-am vrut să-i dau motiv de sinucidere (destul că-i oferă Băsescu!), nici ocazia să mă cenzureze. Am retras articolul, ca şi coparticiparea mea - cu titlu de consilier - la prostiile lui DAD.

Am comunicat ce se întâmplă lui Şerban Foarţă, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu şi Al. Cistelecan, scriitori pe care eu i-am invitat să scrie în Argeş, oameni a căror opinie contează pentru mine. Nu i-am cerut vreunuia să înceteze colaborarea.

Nu am cerut niciunui alt membru al Uniunii Scriitorilor să NU scrie în Argeş. Dimpotrivă, am solicitat lui Nicolae Coande, Florin Iaru şi Cecilia Ştefănescu, la recentul Bookfest, să trimită câte un text pentru revistă, luând de bună promisiunea lui DAD că orice contribuţie se plăteşte cu minim 100 lei.

Domnul DAD, fost prieten, afirmă, în discuţiile cu amici comuni, că l-am ameninţat cu moartea. I-am spus doar - şi cred - că el a ucis prietenia dintre noi.

În două e-mailuri trimise mie, mă învinuieşte că telefonez de zor scriitorilor să boicoteze revista lui, şi că urmăresc, pesemne, să-i iau locul de redactor-şef.

Domnul DAD, fost prieten, poate debita orice minciună despre ce-am făcut sau ce crede el că vreau eu.

Dar, ca să nu existe umbră de îndoială asupra celei mai jignitoare, anume că eu aş îndemna oamenii să nu publice în revista piteşteană, rog prin acest text, pe TOŢI SCRIITORII ROMÂNI SĂ SCRIE ÎN REVISTA ARGEŞ!

14 iulie 2012

Pink Floyd - The Great Gig In The Sky

Case vechi de Bucuresci

...mai multe pe facebook...

La zi(d)

Nici să te sinucizi nu mai poţi de-acum încolo, fiindcă imediat se va găsi cineva să te acuze că... l-ai plagiat pe Adrian Năstase!

Tandreţea unei nopţi de iunie

Cum se numeşte această floare?

 

...mai multe aici...

 

...alt oraş, alte balcoane...

(dedicate poeţilor Geacăr) 

 

...Bucureşti, balconeşti...

 

...vechi case de prin Bucureşti... 

Pink Floyd - Marooned v.2 bw

Noaptea, toate lăcustele sunt verzi!

O roză-nfloreşte suavă...

 

...mai multe pe facebook...

- a se vedea în full-screen -

CALINIC ZIDITORUL

Încep cu o mărturisire. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am participat la o adunare a preoţilor din protoieria ce include şi casa mea. Venind vorba despre mutilarea oraşului nostru, am cerut prea-cucernicilor pre-(şi prea)laţi să iniţieze repunerea în drept a bisericii din centru. Cum? Fie demolându-se blocul pe după care zeloşii comunişti locali au pitit vechea clădire (lichidând totodată şi parcul înconjurător), fie deschizând lista de subscripţie pentru zidirea alteia, eventual una demnă de-un oraş - nu mic, nici fără forţă economică la data respectivă. Aprobându-mă cu priviri chiorâşe, brusc-stânjeniţii popi s-au poticnit la întrebarea, spontan pusă de unul dintre ei, pentru ei: „Da, dar cine o să slujească în acea biserică?” De parcă asta era piedica!

Şi asta a fost piedica, mă gândesc azi, când am pierdut nădejdia că se va şterge aberaţia. Oricum ai străbate oraşul Găeşti, de la est la vest, de la nord la sud, n-ai să găseşti lângă strada principală, necum în centru, vreo biserică! Oraş blestemat? Nu cred. Mai degrabă oraş condus mereu de nepricepuţi, buni la orice, numai la gospodărit urbea nu! Iar dacă edilii comunişti pot invoca „vitregia vremurilor” apuse (fără credibilitate, fiindcă alte două oraşe vecine, Titu şi Topoloveni au păstrat bisericile la loc de cinste), cei de azi n-au scuză. Nici una!

E greu să-mi domolesc aversiunea indusă de trecătorii pe la putere ce continuă mutilarea oraşului. Nu am, din păcate, bunătatea şi calmul Arhiepiscopului Calinic, ale cărui amintiri m-au îndemnat să scriu textul de faţă. Extraordinar om, providenţial slujitor al Bisericii Ortodoxe Române! Scurt spus, şi fără ocolişuri: cel care semnează Calinic Arhiepiscopul cartea intitulată Toată vremea-şi are vreme, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, vol. I-III, 2010-2011, va fi rânduit la loc de cinste sub numele de Calinic Ziditorul. Mi se pare a-i fi fost predestinată zidirea, re-zidirea, re-sfinţirea de biserici, repunerea în funcţiune a delicatelor şi atât de fragilelor mecanisme ce mişcă viaţa obştei călugăreşti, cu toate ale sale! Faptele pomenite, de la zidirea bisericii din satul Tioltiur, comuna Corneşti, judeţul Cluj, la refacerea bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, au fost duse la bună împlinire chiar pe timpul stăpânirii hidrei comuniste, jivina pusă pe demolat. N-a fost singur în această muncă, pe care a consemnat-o în scris. Documentată cu fotografii, cartea consemnează frugal un destin admirabil, poate o voinţă divină...

Să zăbovim oleacă asupra calităţii literare a scrisului Înalt-Prea-Sfinţiei sale. Calitate este din belşug, iar un critic de meserie va dezghioca sâmburi de artă, cu tropi în buna tradiţie a literaturii creştin-bizantine. Se remarcă, fără greutate, că elementul principal care, să zic aşa, impregnează firul amintirilor, precum vopseaua natural vividă lâna ţesăturilor manuale din mânăstirile de maici, este harul povestitorului de strană aleasă şi de filiaţie uşor detectabilă. Ion Creangă este numele care îţi vine în minte, citind întâmplări mirabile din copilăria petrecută în Cracăul Negru, la o zvârlitură de piatră de mult-mai-cunoscuţii Humuleşti. Iată câteva titluri de capitole, ce sunt tot atâtea proze într-un rând: În tinda Paradisului; Spovedania cu omletă; Am înfipt condeiu-n grindă; Minunile „sfintei” măsline; Balena şi mântuirea; Răbdare de diamant; Însurătoare cu Psaltire; Cuvânt bun ca roua dimineţii; Baba furată şi colectiva falimentară; Să fim un pic şi „ecumenici”; „Găzduşagul” lui Dumnezeu; Morcovii de beton; Campania de cuminţire; Găina şi oul bucuriei; Când sicriul este mai lung decât groapa; O droaie de anonimi; Cascadorie monahală... Calinic Prozatorul reuşeşte să surprindă, în puţine cuvinte, trăsăturile ce evidenţiază un om, fie simplu mirean, fie înalt ierarh. Ticuri verbale, ticuri comportamentale, gesturi-cheie, detalii din gama acelora ce te urmăresc viaţa întreagă, toate privite cu căldură şi în culori deschise, dovedind profunzime şi înţelegere sufletească. Povestitorul Calinic are - şi asta se citeşte din felul cum îşi deapănă istoriile - o sinceritate jucăuşă, o încredere neţărmurită în om, văzut ca entitate de sorginte divină, depozitar inconştient al unui bob aurit de înţelepciune, de la care poţi învăţa ceva, cu condiţia să ai dispoziţia necesară, inima deschisă şi mintea chitită spre bine. Până şi-un individ rău intenţionat poate oferi o lecţie sănătoasă de viaţă, iar dacă i-o revelezi, cu răbdare şi tact, păcătosul se poate îndrepta! Unui popă invidios, Calinic Atotiertătorul îi găseşte scuza sărăciei. Unui „torţionat în puşcăriile comuniste... şi torţionar la rândul său” (vezi vol. II, pag. 36), ajuns prin „grija” Securităţii, stareţ la mânăstirea Căldăruşani, îi află circumstanţe atenuante în biografia chinuită. Inimă de piatră să ai, şi tot se umezeşte când vezi atâta credinţă că natura umană poate fi esenţialmente bună! Cât despre „distribuţia pe căprării”, iată cuvântul moralistului: „Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au niciun soi de confesiune.” (pag. 296, vol. I)

Discuţia nu se poate păstra în perimetru strict literar. Nu permite substanţa cărţii înseşi. Calinic, preot, călugăr, stareţ, arhiepiscop, aşterne în pagină faptele sale în primul rând, cu delicateţea de a nu se împinge pe sine în lumină. N-am aflat asemenea poziţionare epică în prea multe amintiri, jurnale sau mărturisiri semnate de personalităţi din diverse domenii. Undeva, Calinic observatorul, cititorul firii omeneşti, spune că eul este „duşmanul” cu care fiecare dintre noi avem de luptat. Direcţia luptei o ştiu cei care ţintesc binele general-uman, şi nu perfecţioniştii de dragul perfecţiunii, care aşteaptă ipocriţi aplauze pentru smerenia lor. De aici se deschide o dezbatere, cu sumedenie de argumente teologice, filosofice sau etice.

M-a impresionat un amănunt ce pare puţin credibil, dar care poate fi verificat în documentele vremii. Scrie Calinic Arhiepiscopul în volumul III, paginile 80-84, despre Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, care a ajutat din plin la restaurarea mânăstirii Brâncoveni, judeţul Olt, grăbind lucrările la începutul anului 1989 pentru că - zice femeia de la ţară: „...se schimbă vremurile. Şi nici noi nu ştim cât mai trăim, că nu suntem veşnici aici pe pământ.” Şi de n-ar fi adevărat, e bine găsit pentru explicarea atitudinilor duplicitare, atât din perioada comunistă, cât, mai ales, din cea următoare. Duplicitate care, orice s-ar spune, e blestemul naţiei române...

Nu voi încheia notaţiile mele de cititor cusurgiu fără să ating un aspect care încă doare, anume relaţia dintre clerul ortodox şi poporul păstorit, în regimul comunist. S-a scris foarte mult pe tema asta, cu acuzaţii şi recriminări nesfârşite. „Să arunce primul cu piatra cine se ştie nevinovat!” sună preceptul creştin. E un alt fel de a spune că judecăţile trebuie făcute nominal, fiecare având a răspunde numai de faptele proprii. Dar când cei ajunşi în fruntea treburilor lumeşti ale slujitorilor dumnezeeşti se cramponează de tăcere, impunând-o şi asupra documentelor compromiţătoare din arhivele Securităţii, negociate politic şi exploatate în stil caragialesc, poate fi linişte între credincioşi?

Pilda personală, culeasă din viaţa ierarhului Calinic, aşa cum şi-a depănat-o, este relevantă. Să-i judeci pe alţii e uşor, mai ales când nu ştii câte li s-a dat să ducă. Să te judeci pe tine, e tare, tare greu!... Calinic Arhiepiscopul, Prozatorul, cel care, cu numele de Calinic Ziditorul, va fi aşezat la locul cuvenit, nu oferă soluţii, nici învăţături, nici oarba iertare. Pentru că în cartea amintirilor sale pluteşte, ca Duhul Sfânt peste ape, singura certitudine: deasupra noastră e Dumnezeu, iar căile lui sunt neştiute... 

(Publicat in revista Argeş, mai 2012)

Verde crud

 

...mai multe pe facebook...

PINK FLOYD - MAROONED

ANTI-DOT.RO - APRILIE 2012

Câteva consideraţii oarecum inutile pe marginea

unei probleme nicidecum clasate

Să foloseşti harul divin pentru „a gusta” din fructul Puterii lumeşti - iată problema! Nu e nou apărută pe lista chestiunilor fundamentale din traista individului numit generic Artist. Istoria ne arată că din Antichitate, de la anonimii autori de imnuri dedicate cezarilor uitaţi, până la filosoful „omului recent”şi la iscălitorul dilematic, tatăl „conceptului de băsescianism”, sunt regimente de mânuitori ai artei împuterniciţi datorită dexterităţii negustoreşti, absolvenţi cu diplomă sau aspiranţi gata să-şi fructifice înzestrarea cum-necum, schilodindu-şi opera, dar umplându-şi punga. Dintre români, amintesc în treacăt de Octavian Goga, caz clasic. Nu insist deloc pe cazul clasat Mihai Beniuc, ştiutorul de „şapte limbi şi (sau pe) ruseşte”, ale cărui frustrări poetice au provocat drame cumplite în perioada proletcultistă (ostracizarea lui Blaga e suficientă ca Beniuc să fie uitat; dar e un paradox binecunoscut: poţi uita binele, însă nu Răul; şi nicidecum Răul Absolut, prelins şi-n specimenul ce-a domnit peste Uniunea Scriitorilor ca un satrap). Iau ca exemplu pe Adrian Păunescu. Şi el „caz clasat” de îmbogăţire personală prin valorificarea talentului, Păunescu, totuşi, a obţinut de la stăpânire unele înlesniri pentru artişti izolaţi, ca şi pentru obştea scriitorilor. Altruismul poate să-i şteargă din păcate? Mă tem că deşănţatele osanale adresate lui Ceauşescu fac din Păunescu prototipul etern al poetului de curte oricând blamabil. Celor cu gura mare şi limba versată, linguşirea (măcar ipocrită a) Puterii le aduce un trai înlesnit, o situaţie mai săltată, o prestanţă de bufon indispensabil. Pe urmă, neantul? Nu chiar, de vreme ce, uite, îi pomenim, fie şi negativ...

Dacă, să zicem, în anii '30 ai secolului XX, „curtea” regelui Carol al II-lea se putea mândri cu adulatori de vocaţie, de complezenţă sau de interes, cert e că nimeni nu-i obliga să adopte postura cântăreţilor oficioşi. Nici regele nu era lipsit de înţelegerea culturii, sprijinind-o, cum se ştie, prin Fundaţii. Cine avea un dinte contra, o spunea în diverse gazete. Şi nu de puţine ori cine, în vreun ziar, îl „înjura” azi pe rege, mâine îl preamărea, tot acolo sau în altă parte, cantitatea laudelor atârnând proporţional cu suma încasată (uneori avans niciodată returnat) pentru vreo carte editată la Fundaţii, ce nu conţinea elogii explicite sau minciuni despre traiul de zi cu zi al lumii româneşti. Zăhărelul regal a funcţionat şi după ce, în 1938, o serie de scriitori, adepţi ai Legiunii de tristă faimă, au fost arestaţi - nu pentru opinii literare, ci pentru activităţi politice. Nu li s-au cenzurat cărţi, deşi „ai lor” puseseră pe foc pe-ale „duşmanilor”. Evenimentele de-atunci, încă nelimpezite de istorici, băgate în ceaţă de interpretări tendenţioase şi vopsite cu teama incorectitudinii politice, aplicate post-festum, au generat modelul comportamentului guvernanţilor de după 1948. Când comuniştii, instalaţi la putere ca partid unic, întâi au interzis o lungă listă (mereu lungită) de autori şi cărţi, apoi au perfectat metoda botezată în anii '80 cu sintagma „brânza şi pisica”, şoarecele fiind artistul în genere; mai exact, scriitorul român. A cărui lipsă de vocaţie pentru martiriu e întru totul consonantă cu natura poporului din care s-a pritocit!...

Sunt momente în istoria unui neam când a spune adevărul merită sacrificiul propriei vieţi. După dezlănţuirea terorii comuniste, au fost scriitori care au plătit astfel credinţa şi cinstea (Mircea Vulcănescu). Unii, condamnaţi penal doar pentru că susţineau altă opinie decât barbarii roşii, au ieşit din închisoare perfect reeducaţi, lăudând noile realităţi pentru o pâine intermediară (Crainic, Gyr). Alţii, voiajori europeni, jucau subtil şi abil rolul cărturarilor impenitenţi ideologic (Balotă, Marino), ori filosofau despre sentimentul românesc al fiinţei, cel care dădea peste bot Germaniei untului, de pildă!... Să „cânţi”, prizonier în România, „realizărili” regimului, poate fi oportunism de supravieţuire, deşi tăcerea n-a omorât pe nimeni. Să critici cultura Occidentului sau pe exilaţii români, plimbându-te la München şi Paris anual, aduce a ipocrizie şi cinism, de nu a delaţiune!...

Circulă opinia, foarte la îndemână şi cu bune dovezi pro (în jurnalele publicate după 1990, în dosarele de urmărire din câteva cazuri mai cunoscute), că scriitorii care au activat în perioada comunistă erau nişte secături, proptele culturale, talentate sau ba, ale regimului, demne azi de ocară. Pentru un ins traumatizat, fundamental înrăit de experienţe inumane, cum a fost Ion Caraion, dispreţul negru arătat celor din breaslă e motivabil. Miron Radu Paraschivescu, comunist în vremea când era epatant să fii aşa ceva, apostat descurcăreţ după ce s-a lămurit cum funcţionează societatea visată, scriind Jurnalul unui cobai pentru generaţiile care nu înţeleg cum a fost posibil, intră în categoria, destul de răspândită, a trecuţilor de partea cealaltă a baricadei, cu sau fără punerea cenuşii în cap. Memoriile postume ale lui Adrian Marino au fost deja taxate ca idiosincrazii personale, fiindcă omul a beneficiat de multiple ieşiri în străinătate, de unde alegaţia că era agent de influenţă, rămas după '89 fără obiectul muncii. Să spui indiferent ce „adevăr” numai asigurat că „îndrăzneala” ta n-are consecinţe de natură să te afecteze, este un fals curaj. Mai mult, este dovada fricii. Aspect valabil şi pentru „anti-comuniştii” de după 1990, şi pentru „rezistenţii” care au tăcut aici, dar au întredeschis gura dincolo. Nu-i putem uita pe cei care au tăcut şi după ce-au scăpat în Occidentul combătut cu energie cât ocupaseră funcţii socialiste (S. Damian, de exemplu), dar au creat confuzie când s-a ivit ocazia nesperată. Curajul nu ţine cont de context. Curajul este, sau nu.

Curaj a avut Paul Goma, şi-n ţară, şi-n exil. Atitudinea sa de opoziţie inflexibilă faţă de-un regim dement consacră dreptatea omului normal într-o eră anormală („era ticăloşilor”, după expresia lui Marin Preda, beneficiar al ei cu asupra de măsură - premii, tiraje, deputăţie). Normalitatea nu-i recunoscută nici în prezent, fiindcă aberaţia acelor vremi persistă ca boala congenitală. Mulţi scriitori nu-i iartă lui Goma că i-a făcut pe drept laşi. Dar iată-l pe Mircea Zaciu consemnând „bătălia” alegerilor de preşedinte al Uniunii, din iulie 1981, pierdută de tabăra scriitorilor socotiţi anti-ceauşişti: „Nimeni - spre ruşinea noastră - n-a făcut măcar gestul de a se recuza, a demisiona ori a părăsi sala. /.../ Niki (Manolescu) e teribil de afectat de laşitatea colectivă de care dădusem dovadă toţi”. (Jurnal, vol. I, Ed. Dacia, 1993, pag. 310-311) Şi cine să-l contrazică pe criticul clujean, când însuşi preşedintele contemporan al U.S.R., Nicolae Manolescu, scrie: „Depun la rândul meu mărturie că Jurnalul este corect, neinfluenţat de umori pasagere ori interese personale...” (coperta IV, Jurnal, 2, Ed. Dacia, 1995). Să apuci „bâta” gomică, să izbeşti viguros în dreapta şi-n stânga, cu iluzia că faci curăţenie în spaţiul public, şi-n Uniunea Scriitorilor în particular, pare un lucru la îndemână. Dar nu este aşa, fiindcă adversarii sunt mulţi, bine organizaţi, dispun de funcţii oficiale gras remunerate, iar amatori de confort material, pregătiţi să pupe, apoi să muşte mâna care-i hrăneşte, se găsesc totdeauna. Şi nu lipsiţi de talent.

Să foloseşti harul divin ca să parvii, să slugăreşti, să te ajungi... Unora le prieşte, nu le pasă, nu le stă în beregată dumicatul Puterii. Şi se dezmeticesc prea târziu, dacă mai apucă!...

(Publicat în revista ARGEŞ, aprilie 2012)

Pink Floyd - Cluster One

Seara de azi, 21.04.2012

Dans macabru - Saint-Saens

Omul cărţii

E parcă semn de normalitate că receptarea unui autor de factura lui Paul Goma ia forma cărţilor despre viaţa şi opera sa. Nu mai departe de ultimul an, trei contribuţii s-au adăugat la bibliografia critică a singurului scriitor român din exil încă neprimit în patrie. (Şi nu vorbesc aci de opozantul care a spălat onoarea noţiunii - şi-a naţiei - de român în câteva împrejurări clar definite istoric, pe care destui trepăduşi de ieri şi de azi opintesc a le strivi sub cizma corectitudinii politice.) A fost mai întâi teza de doctorat susţinută de Ancuţa Maria Coza - Paul Goma. Scriitura disidenţei, publicată la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011. A urmat Aliona Grati - Paul Goma. Iniţieri în textul literar, în colecţia „Cartea care te salvează” - pentru elevi, studenţi şi profesori, Editura Arc, Chişinău, 2011. E simptomatic şi revelator că spirite culturale tinere descifrează fără complexe ceea ce unii critici, mai vechi şi mai noi, au refuzat să observe, anume originalitatea scrisului şi acuitatea percepţiei literare proprii lui Paul Goma. Nu ştiu dacă stilul inconfundabil şi greu de imitat al lui Goma va face şcoală. Probabil nu-i posibil, nici n-ar folosi cuiva. Dar ceea ce trebuie preluat de la Goma, fie şi ad litteram, este credinţa în vocaţia şi valoarea drept mărturisitoare a cuvântului scris. Pentru că, dacă „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, cum spune Evanghelia după Ioan, atunci a mărturisi strâmb prin Cuvântul scris, cum au făcut-o atâţia „scrietori” în perioada comunistă, înseamnă a-l huli pe Dumnezeu. Iar pedeapsa nu va fi uşoară, nici de scurtă durată, ci de şapte ori câte şapte, cum scrie altundeva în Biblie. Şi oare nu suferim noi, cei trăitori în România de zi, blestemul minciunii cu care atâţia falşi învăţători ai neamului, remuneraţi gras de partid, l-au pocit pe Dumnezeu?

Încă bălteşte prin lumea literară românească opinia despre „lipsa de talent” a lui Paul Goma. Directivă a fost stabilită de Securitate, conform unui plan de contracarare a „efectului” Goma, minuţios stabilit (a se vedea Culoarea curcubeului 77 - Cod „Bărbosul”, ediţia de la Polirom sau de la Eagle Publishing-Amazon). Răspândită cu efortul concentrat (divers răsplătit - bani, plecări în străinătate, cărţi în tiraje sufocante, apartamente în vile, gratuităţi, delicatese şi mărfuri de import) al delatorilor de profesie, de vocaţie sau de nevoie, aberaţia persistă, fiindcă unora le este greu să-şi recunoască prostia, altora peste poate să-şi asume felonia. Tuturor acestora vine acum Petru Ursache şi le dă o palmă zdravănă, bătrânească, în buna tradiţie a mentalităţii noastre din veacurile trecute, când a pălmui pe cineva era semn de maximă umilire. N-o face la modul frust, bărbătesc, fiindcă nici nu-i stă în caracter, nici nu-l ţin puterile, la vârsta Domniei Sale, să pedepsească atâtea obraze câte sunt de ruşinat. Profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, conducător de doctorate, Petru Ursache a publicat recent la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, cartea de aprox. 300 de pagini, cu ilustraţii color de Ştefan Arteni - Omul din Calidor. Dedicată, dacă mai e nevoie să precizez, lui Paul Goma, omul văzut prin lentila cristalină a operei sale cu rol paideic (să folosesc un cuvânt consacrat).

Pentru neofitul care ia prima dată contact cu opera lui Paul Goma, sinteza universitarului ieşean este îndrumarul cel mai potrivit. Privirea comprehensivă a literatului cititor a tot ce-a publicat Goma stabileşte direcţiile după care poate fi abordată imensitatea scrierilor. Jaloane sunt capitolele: Scriitorul om - omul scriitor; Când vremea vremuieşte (Jurnal de îngheţ-dezgheţ, Război cu Goma nu se face, Deceniul Goma); Publicistică - Scrìsuri; Bătălia pentru jurnal (o adevărată micro-monografie de analize aplicate asupra diferitelor aspecte ale jurnalului - specie literară sui-generis ce poate include nu doar orice formă de text, ci şi grafică, animaţie, film sau sunet; asta de când poate fi postat online pe internet şi este accesibil oricui, oriunde şi oricând, cu condiţia unui terminal tip computer); Viaţa trăită ca mărturie-document (cu re-evaluarea suferinţei celui închis pentru convingerile sale politice, literare şi chiar pentru faptul de-a fi cerut respectarea Constituţiei României, în vigoare la data conflictului cu organele de stat); Re-profilări literare; Capodopera literară, şi finalul, cu versul unei doine de jale din Basarabia Oliolio, frate răzneţ, pe care nu-l pot cita nici fragmentar, nici integral, deoarece i s-ar frânge tensiunea, scos din context.

Deşi consideră cartea sa un fel de tatonare, Petru Ursache a scris una fundamentală despre un mare scriitor român.

Publicat în LITERE, martie 2012

Florii 2012

...mai multe aici...

Un articol care mă onorează

Semn de Carte - de Gheorghe Grigurcu
Un polemist

Polemica? În pofida aparenţelor, aceasta face parte, ca să zic aşa, „din registrul ideilor gingaşe”. Din care pricină e pîndită de abateri pe care le putem vedea prea adesea cu ochiul liber.

Una din ele e reprezentată de polemiştii „de casă”, ataşaţi unui grup ori înflorind în preajma (în umbra!) unui potentat al lumii literelor. Altă speţă de scris „bătăios” e cu atîtea năbădăi, atît de capricioasă încît nu mai cunoaşte nicio consecvenţă, nicio margine. N-are niciun Dumnezeu. Ce-ai lăudat ieri, spurci azi, ori invers, dintr-o pornire voluptuos-nămoloasă a interesului. Şi, desigur, polemica nătîngă, ce-şi propune, bunăoară, a apăra Muza comunistă, fără să omită a stropi cu noroi, bunăoară, interbelicul. Niciuna din aceste metehne nu se regăseşte în scrisul lui Dumitru Ungureanu. Părînd neafiliat niciunui cerc de interese, d-sa îşi debitează opiniile inconformiste, aşa cum crede de cuviinţă. În chip statornic, criticul ia distanţele cuvenite faţă de marasmul totalitar, ba chiar îl arată cu indexul, ca pe-o boală ruşinoasă (venerică!) pe care au contractat-o destui din autorii mai mult ori mai puţin simandicoşi, în practicarea erotismului lor pervers în raporturile cu partidul unic. Scurt spus, Dumitru Ungureanu are aerul unui om „dintr-o bucată”. Postura de „marginal” pe care şi-o arogă, publicînd cu predilecţie în cîteva reviste de provincie cu profil distinct („Argeş”, „Litere”, „Vatra”), îi acordă o libertate de mişcare pe care feluritele aranjamente şi servituţi (fie şi de „politeţe”) ale „Centrului” ar putea-o impieta cu uşurinţă. De fapt ce înseamnă a fi în „Centru” pentru un analist decît să marcheze centrul panoului de tragere? „Din afară se vede mai bine şi mai departe”, spunea un cunoscut scriitor al nostru din penultimul veac, cînd i-a fost refuzată primirea în Academie. Fiind unul dintre cei ce şi-ar putea lua drept deviză atari cuvinte, Dumitru Ungureanu se pronunţă necomplexat inclusiv asupra unor nume „grele” ori doar de circulaţie, de-atîtea ori tactic ocolite, cu o naturaleţe care nu e grobianism, cu o „punere în problemă” care nu e neapărat anatemă. „Herr Gabriel Liiceanu”, prins la strîmtoare, „dă de înţeles că nu oricine trebuie să aibă copii, nu oricine poate fi cetăţean”, riscînd o comparaţie între carnetul de şofer şi „carnetul (inexistent) de cetăţean, de om care poate avea copii”. Şi, evident pe o altă treaptă, referindu-se la Cornel Nistorescu, criticul observă că acesta n-ar fi cel dintîi jurnalist care „trece de partea cealaltă”, într-un lung şir, de la Pamfil Şeicaru la Emil Hurezeanu. Cu toate că „Preda n-a fost lipsit de-un imens talent”, romancierul a „minţit”, contribuind „din plin la justificarea noii societăţi”. Slăbiciunile acestuia ar fi „explicabile, însă nu şi scuzabile”, deoarece „alţi oameni de litere, mai valoroşi decît Preda şi ceilalţi profitori, au preferat fie tăcerea, fie traiul în sărăcie sau puşcărie”. La fel e căinat Titus Popovici, care avînd şansa a ajunge „o conştiinţă de referinţă”, a ales să devină prototipul „perfect” al „intelectualului comunist”… Însă Dumitru Ungureanu nu e un negativist negru, un „vînător” al valorilor pe care le doreşte cu orice preţ ca trofeu al unei „intransigenţe” dincolo de bine şi de rău. Cele mai tăioase incriminări lasă loc unui set de preţuiri statornice, aidoma unui alibi moral al contestării care nu se produce anapoda. Criticul are alura mai curînd a unui dascăl care-n catalogul d-sale personal înscrie admonestări ca şi propuneri premiale. Corneliu Coposu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Luca Piţu, Sergiu Al. George, de pildă, au parte de o caldă recepţie. O menţiune specială merită atitudinea lui Dumitru Ungureanu faţă de Mircea Eliade, apărat împotriva celor ce-l denigrează acum printr-o motivaţie tulbure: „Tratamentul la care e supus Eliade duce la luptă de clasă –, lupta celor fără de clasă (în sens nobil) contra unuia ridicat prin muncă sîrguincioasă şi viziune măreaţă, nu prin comerţ de tămîie! Nu Eliade legionarul stă-n gîtul trepăduşimii, ci Eliade istoricul şi filosoful care a demonstrat că religia este una pentru toată omenirea!”. Rînduri care, împreună cu cele ce urmează şi pe care nu mai avem spaţiu pentru a le cita, sunt de un vădit bun-simţ.

Dumitru Ungureanu: Alambichoteca,
Ed. Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, 2008, 276 pag.

(Publicat în România literară, nr. 11, martie 2012)

Intermezzo, pe Valea Dâmboviţei

Delaţiunea - critică literară

Există puţine urme de îndoială că Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) n-a fost un scriitor prolific, excelent în toate genurile practicate, inclusiv delaţiunea (nume de cod ca informator al Securităţii - „Anatol Nicolae” şi „Artur”). Eugen Simion, de exemplu, afirma că Ion Caraion este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Textele sale critice, adunate în elegante tomuri, prin anii ‘70, răsturnau scara de valori impusă la nivel de receptare comună. Nimic din ce publica Ion Caraion nu trecea neobservat, nici neremunerat. Cuvântul impunea, poemele şocau prin universul întunecat, criticele prin lipsa de compromis. E drept, omul trăise ani grei de închisoare, viziunea aspră avea justificare. Nimeni nu se îndoia că este bine intenţionat, chiar şi când respingea furtunos vreun star al momentului, bunăoară pe Ioan Alexandru, la care sesiza până şi instabilitatea prenumelui - Ion sau Ioan, cum i se tipărise pe-o carte. Pătimaş, exigent, Caraion era un comunist care suferea acut de pe urma nedreptăţii „alor săi”, deşi tot ei îl reabilitaseră. Trezea încredere, fie să-ţi compună o prefaţă comprehensivă, fie să i te plângi de vitregia vremurilor şi cerbicia regimului. Numai că omul era un Janus, iar cine i se destăinuia risca să intre în colţii cronofagei Securităţi (vezi cazul Steinhardt). Bănuit că joacă dublu, n-a şocat schimbarea taberei, în 1981, nici devoalarea imediată a fragmentelor din „jurnalul secret”, în revista Săptămâna, nici „dezvăluirile” lui Mihai Pelin, post-decembriste. Dar lectura delaţiunilor, în volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc, editura Pro Historia, 2006, este absolut stupefiantă!

Dosarul fusese bricolat înainte ca Arhiva CNSAS să fie accesibilă cercetătorilor Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Sămânţa discordiei fiind semănată încă de la exilarea autorului, orice referire la Ion Caraion a generat discuţii aprinse. Exemplul talerului cu două feţe nu-i singular la nivelul intelectualităţii române, a cărei molfăială simandicoasă de peste o jumătate de veac influenţează negativ conduita publică până azi. Duplicitatea şi lipsa de atitudine fermă, chiar în cazuri flagrante de încălcare a drepturilor omului, sunt caracteristice „elitelor” noastre, atât în perioada comunistă, cât şi după. Dilematic şi echidistant faţă de cine îi asigură „tainul”, punându-se contra doar dacă nu sărăceşte material, intelectualul român a uitat că trebuie să fie permanent în opoziţie faţă de orice putere. Şi de-asta puterea îl tratează cu dispreţ ciocoiesc ori crasă indiferenţă!
Caraion e arhetipul speciei. Că a semnat „pact cu diavolul” când era închis, condamnat la muncă silnică pe viaţă, e de înţeles, poate şi de iertat. Dar, trimis în lumea liberă, agent de influenţă şi culegător „dirijat” de informaţii, n-a rămas acolo, ci s-a întors la stăpân şi-a raportat caligrafic despre ce-a făcut, pe cine a întâlnit, ce-au discutat etc. Dosarul probează că Ion Caraion era convins de justeţea sistemului comunist, pentru îmbunătăţirea căruia întocmea adevărate programe de gestionare (pag. 138-151, op. cit.). Aproape niciuna dintre notele sale informative nu scapă din vedere ţelul superior ce-ar trebui să guverneze activitatea organelor de partid, a Securităţii, a conducerii superioare. Oare cum s-ar fi comportat Caraion într-un post de decizie al sistemului?
Asta se poate deduce. În ţările din jur, cum ar fi Polonia şi Ungaria, scrie Caraion: „s-au petrecut nişte acute divorţuri între Conducerea de partid şi scriitori. La noi încă nu.” (pag. 210). Scriitorimea este „păcătoasă, plină de numeroase metehne, dar de peste 30 de ani susţine cu condeiul său politica oficială.” Datată 14.11.1980, nota respectivă e o mărturisire concisă, ce înlătură mitul rezistenţei prin cultură, vehiculat ulterior de mulţi autori, cine ştie câţi dintre ei colaboratori benevoli ai „Organului”. Evident, scriitorii nu erau naivi: „Realitatea e de privit în faţă: mult-puţina fidelitate a majorităţii scriitorilor dovedită Partidului nu izvorăşte mereu din convingere, ci şi din interes. Este o alianţă rezultată din privilegii şi avantaje: ei mai mint, mai adulează, mai împodobesc zornăitor nişte realităţi pentru că sunt ori au fost mai bine plătiţi şi s-au bucurat şi se bucură de satisfacţii care altor pături sociale şi profesii nu li-s date.” (pag. 180). Ofiţerul care a primit delaţiunea, la data de 25.10.1977, lămureşte: „Materialul a fost luat pentru cunoaşterea stării de spirit din rândul scriitorilor.” Comentariile nu sunt inutile, ci infinite. Duplicitatea şi ruptura dintre scriitori şi popor sunt consemnate de un individ privilegiat. Dacă nu i-ar fi priit cum şi ce trăia, Caraion putea alege exilul cu cel puţin un deceniu înainte. Şi putea mărturisi racolarea ca informator, fie şi-n 1981, nu să mintă (pag. 266-272) că a fost chinuit de Securitate după ce a semnat angajamentul îndeplinit cu râvnă!
Fără să predomine, din notele informative nu lipsesc observaţii „critice” la adresa confraţilor şi a cărţilor acestora, editate uneori „cu nepermisă largheţe”. Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Breban, Eliade, tot exilul (şi-n special Paul Goma) sunt „executaţi” cu sentinţe axiologice, brutal şi direct, sau cu piruete lingvistice unsuroase, ca şi cum turnătorul s-ar fi ştiut el însuşi subiectul altor denunţuri şi-şi lua preventiv măsuri de precauţie. Nu am la îndemână publicistica lui Ion Caraion, să confrunt rapoartele cu recenziile. Dar evidenţa e stridentă: „Artur” amestecă relatarea faptelor (inclusiv zvonuri şi bârfe) cu opţiunile estetice personale, încât, de la un punct încolo, ai senzaţia lecturii unei cărţi de critică, nu a unui dosar cu delaţiuni.
S-a spus de multe ori, în ultimii ani, că informatorii n-ar trebui blamaţi sau condamnaţi, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii aparatului represiv sunt liberi. Că rolul turnătorilor e insignifiant etc. Această părere nu se susţine, citind pasajul (pag. 234) despre acţiunea lui Ştefan-Augustin Doinaş, datată 10.III.1981, când scriitori marcanţi ai Uniunii încercau să alcătuiască o posibilă petiţie către Ceauşescu: „...intervenţia lui Doinaş a avut un puternic efect cu două tăişuri: pe de-o parte a plăcut şi a speriat, ceilalţi abţinându-se de a împinge lucrurile prea departe... iar pe de altă parte a dezbinat şi jignit măcar pe unii dintre cei prezenţi, aşa încât fiecare - la sfîrşit - s-a ferit în fel şi chip să se angajeze a redacta el noul conţinut al eventualului memoriu... Unul pe altul se mânau, care mai de care se eschiva...”. Între cei care se eschivau, nume celebre: Manolescu, Iorgulescu, Hăulică, Eugen Simion, Crohmălniceanu... Iar Doinaş, cum s-a aflat recent, era turnător şi el, unul inteligent, capabil să creeze disensiuni.
De subliniat opinia proastă despre colegi, pe care Ion Caraion o exprimă diversificat: „De felul lor, scriitorii, cei mai mulţi, se caracterizează prin apucături de cafenea, pălăvrăgeli şi flecăreli... Este aproape o particularitate a profesiei...”; „Nu-i poţi deschide porţile unei vile, oricât ar fi el de porc, lui Fănuş Neagu...”; „...la Bucureşti n-ai să auzi pe nimeni spunând că Paul Goma ar depăşi ca talent cu ceva pe alţi 300-400 de scriitori români mai puţin norocoşi până acum la capitolul notorietăţii...”.
...Fraze acide, ce scot în relief psihicul deformat al unui autor care îşi maschează invidia şi dispreţul pentru confraţi sub expresia preocupării pentru soarta patriei. Oare Doinaş, Paleologu, Bălăceanu-Stolnici, Groşan, Antohi, Ioan Es. Pop şi alţi iluştri iscălitori prin documentele Securităţii, foste, actuale şi viitoare personalităţi publice premiate şi elogiate, tot de grija ţărişoarei sufereau? Nu cumva, cum scrie tot Caraion: „...puşi să înfrunte la propriu, iar nu doar pe hârtie, inamicul... nici unul dintre tovarăşii aceştia... n-ar muri pe mitralieră pentru comunism. De murit, ei mor la casierie, nu în tranşee!...”.

Revista Argeş - nr. 3/martie 2012

Ameninţarea trandafirului

Predicţie politică, de bună seamă... Dedicată lui George Geacăr!

Catedrala

O poză pentru D.A.D., din vecinătatea lui L.I.S.!

Îmbrăţişare

Antologia slovenă

Aceasta e coperta antologiei de proză românescă, tradusă în limba slovenă de Ales Mustar, publicată la Sodobnost International, Ljubljana, 2011.
Autorii din sumar: Constantin Abăluţă, Vasile Andru, Cezar Paul Bădescu, Petre Barbu, Ştefan Caraman, Augustin Cupşă, Ioana Drăgan, Alexandru Ecovoiu, Filip Florian, Matei Florian, Horia Gârbea, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cătălin Mihuleac, Răzvan Petrescu, Doina Ruşti, Gh. Schwartz, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Cătălin Ţîrlea, Alexandru Uiuiu, Dumitru Ungureanu.

Povestea unei fotografii

Pe spatele cartonului ce păstrează instantaneul reprodus aici prin scanare, am însemnat următoarele:

„În ziua de 22 martie 1973, clasa noastră.

În această zi, „tovarăşul” NICOLAE CEAUŞESCU a vizitat uzina „Autobuzul” de lîngă liceul nostru. Am fost şi noi (tot liceul), şi am „luat” ca amintire tabloul în culori din mijloc, ceea ce a stîrnit numeroase invidii din partea multora.”

FOTO: GIGI MILEA

Iată şi lista colegilor:

Nicolaie Florea (pe atunci numele „Nicolae” se scria cu i, numai prenumele Cârmaciului fără i)

Lazăr Constantin

Cochinţoiu Mihai

Stanciu Valeriu

eu - Ungureanu A. Dumitru (să fie clar, cu iniţiala tatălui!)

Paţa Silviu

Marin Petre (căruia îi ziceam Patrik, dar nu-i scriu supranumele pe listă)

Marin Tudor

Rotaru Victor

Sperchez Gheorghe

Diculescu Nicolaie (şi prenumele lui Dico tot cu i)

Vasilescu Dan

Borşan Florin

Bogatu Aurelian

Dobre Ionel

Ce s-a petrecut? Ceauşescu făcuse „vizită de lucru” în uzina „Autobuzul”, situată la Piaţa Progresul de pe Şoseaua Giurgiului. Noi am aplaudat şi l-am ovaţionat. Privind retrospectiv, se poate spune că participam la cultul personalităţii, fără s-o ştim. Câţi oameni din mulţimile aduse ştiau? Erau elevi de la liceul nostru şi de la alte şcoli din cartier, erau muncitori de la întreprinderile din zonă, era foarte-foarte multă lume. Fireşte, toţi veniseră „de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, ca-n căsătorie, dar alături cu supraveghetorul-şeful-responsabilul de grupă... Practic, totul fusese ante-organizat. Directivele propagandistice nu erau devoalate public. Alcătuirea societăţii, la vremea dată, asigura prezenţă de 99,98%. Destul popor găsea chiar un prilej de distracţie. Doar cei maturi, nu de-alde noi, tânăra carne de tun!

Pe teren, colectivele ocupaseră locuri distribuite după un plan pregătit prealabil (nu ştiam de cine şi nu ne interesa pe-atunci). Fiecare diriginte răspundea de clasa proprie. Diriginta noastră, profesoara de matematici Constantinescu, era şi secretară de partid pe liceu. Cred că dânsa fusese chemată (sau invitată?) în zona oficială, altfel nu-mi explic de ce noi aveam alt însoţitor, pe profesorul de sport, Rădulescu. Care, cum s-a terminat manifestaţia, a tulit-o la cârciuma favorită, expediindu-ne „la ore” fără să-şi mai bată capul cu noi. Dar noi...

Noi primiserăm în - cum să zic? folosinţă? grijă? păstrare? - un tablou al „tovarăşului”. O prăjină de vreo doi metri, pe care sta prinsă în cleme rama cu spatele din placaj. Portetul „tovarăşului” ERA TIPĂRIT COLOR, pe hârtie lucioasă, cred că şi îmbrăcată în vinilin. Asta constituia o mare noutate! Abia apăruseră astfel de materiale propagandistice. Destul de rare, ca să stârnească interes. Destul de arătoase, ca să trezească moftul de-a poseda un exemplar! Presupun că teribilismul ne-a împins la gestul însuşirii tabloului dat nouă spre agitare. A cui a fost ideea? Cine dintre colegi îşi aminteşte? Eu parcă aş zice că Nicolae Florea, zis Fită, a fost instigatorul, sau Silviu Paţa (care s-a şi pricopsit cu băţul, cum se vede în foto), fiindcă ei aveau cele mai trăznite iniţiative. Nu sunt sigur. Sigur e că l-am luat.

De pe platoul uzinei - parcarea exterioară de unde fuseseră mutate maşinile şi unde avusese loc mitingul - până la liceu distanţa nu-i mare: o staţie de tramvai. Ca să nu fim depistaţi, n-am mers pe Şoseaua Giurgiului, ci, firesc, am ocolit pe străzi lăturalnice. Şi, ca să nu se vadă că am furat ce-am furat, ne-am grupat într-un fel de falangă în jurul prăjinii, purtată în poziţie orizontală. Avansam ca un mol de rugby, ducând „obiectul” între noi. La liceu am scos prăjina din cleme şi-am afişat victorioşi tabloul. Pe cel vechi, obligatoriu în sălile de clasă, l-am dat jos fără vorbă. Ne-a pozat Gigi Milea, care se străduia să-l concureze pe Cornel Lazăr, fotograful nostru oficial. Habar n-am de ce a ratat Lăzărică momentul...

Invidiile pomenite în nota de pe verso s-au iscat imediat, deodată cu răspândirea veştii despre fapta noastră. A fost o adevărată procesiune la noi în clasă. Colegi mai mari şi mai mici ne-au gratulat cu vizita. Şi, fireşte, aproape toţi profesorii. Între care s-a stârnit o controversă fără precedent: să ne pedepsească sau nu pentru gest? Dacă ne învinuiau de furt, răspundeam că-l stimam pe „tovarăşul”, de-aia şutisem poza-i colorată. Dacă ne acuzau de gesturi inadecvate, găseam noi replică, nu ne lipsea imaginaţia. Să ne suspecteze de neglijenţă faţă de materialul „didactic”, nu se putea - doar păstraserăm bine tabloul şi chiar îl doream în clasa noastră! Iarăşi nu am cunoştinţă ce anume s-a discutat în cancelarie. Cert e că, peste câteva zile, tabloul ne-a fost săltat de pe perete - în lipsa noastră! - şi expus în... cabinetul de filozofie! Da, deşi era un liceu industrial, exista aşa ceva! Acolo stăpânea cea mai inteligentă şi zeflemistă profesoară din câte am avut: Brezeanu. Ale cărei muşcătoare ironii mi-aş fi dorit să le reţin, şi probabil că nu le uitam dacă n-aş fi fost eu însumi ţinta lor de multe ori...

Se va fi observat că am pus între ghilimele cuvântul „tovarăşul”. O fi fost vreo întâmplare? Iată ce notam în acea zi de martie, acum 39 de ani:

„22.III.1973.

Două extemporale: la mecanică şi română. Sînt bune şi mă aştept să iau note pe măsură. Timpul trece încet pînă la vacanţă. Dar de-ar trece iute, oare viaţa nu va trece şi ea la fel? Sigur că da. Aşa că mă cufund în jungla Amazonului (Aventură pe Amazon - Ramon J. Sender). După ce citesc puţin, constat că nu-i pe gustul meu. Aşa că i-o voi duce mîine lui Tomiţă înapoi. Tot mai bun e Shakespeare! Iar Visul unei nopţi de vară e o comedie extraordinară...”

După cum se vede, eram şi niţel filosof, şi puţin critic literar... De gustibus! Eram un elev de liceu, domiciliat într-un cămin de grup şcolar, muncitoresc prin excelenţă (specializat în energetică, purta numele „Iosif Rangheţ”, şi fusese construit în anii '50 vizavi de-un liceu cu tradiţie - „Gh. Şincai”), beneficiam de program strict, bilet de voie şi control la poartă ca-n unităţi militare. Mă gândesc, azi, că era firesc pentru un adolescent de 17 ani abia împliniţi să nu acorde niciun rând caraghioşeniei politice (manifestaţia autobuzică) la care luase parte. Poate că nici şotia la care participasem cu clasa nu era importantă pentru mine, devreme ce n-o consemnez. Totuşi, n-am uitat-o.

Şi asta graţie unei fotografii.

LOCUL INTELECTUALULUI

Mi-am pus de mai multe ori întrebarea de ce autori de toată mâna şi de toate vârstele publică în volum articole ocazionale, ce nu strălucesc neapărat printr-o stilistică novatoare, nici nu exhibă nuditatea şocantă a vreunei epocale idei. În urmă cu vreo 15 ani, să zicem, operaţiunea părea de înţeles. Pe atunci încă nu luaseră avânt publicaţiile online, conţinutul majorităţii revistelor era indisponibil pe internet şi obscurizat de difuzarea stupidă, iar Google era o companie înfiinţată recent. Azi, instrumentele de lucru soft şi hardware pot scoate la suprafaţa displayului, pe-un telefon mai performant, orice nume şi orice text indexat de motorul de căutare, în orice locaţie din lume. Autorul poate fi lipsit de grijă în ce priveşte posteritatea. Chiar şi traducerea în limbi străine poate s-o lase în seama vreunui modul automat, a cărui prestaţie dă o idee, măcar parţială, despre conţinut.

Acum vreo 12 ani discutam cu dl. Dan Petrescu pe marginea faptului că articolele domniei sale apar în ziare cu răspândire naţională, însă rămân greu de găsit după ce trec mai multe săptămâni. Dânsul era mulţumit să ştie că textele au impact imediat, ceea ce se putea deduce după reacţiile generate. Am susţinut că, dincolo de actualitatea contextuală, acele texte au o anume consistenţă ce le face rezistente dincolo de coaja fiecărei zile. Mai mult, sunt referinţe obligatorii pentru cine vrea să (mai) abordeze subiectele luate în răspăr cu eleganţă stilistică. Drept care, merită să fie strânse în volum, scutind astfel viitorii cercetători de munca defrişării arhivelor. Care, în haotica noastră ţărişoară, cum se ştie bine - sunt păstrate prost.

Cred că şi asta e o cauză pentru care scriitori şi publicişti români, de la Cărtărescu la Cartianu, îşi adună cu meticulozitate notaţiile zilnice în opuri mai subţiri sau mai obeze, după cum le sunt producţia şi contractul, notorietatea şi editorul. E, totuşi, o diferenţă în a fi publicat la Humanitas ori, în condiţii precare, la Tracus Arte, ca Nicolae Coande. A fi distribuit cu ziarul Adevărul sau răspândit prin expediere poştală, ca Radu Ulmeanu, e altă deosebire. Dar - şi asta trebuie subliniat - diferenţierea e numai la nivel tehnic ori ţine de abilitatea negustorească a editorului, care poate vinde şi cel mai insipid autor ca pe un geniu sau poate rămâne în depozit cu Numele trandafirului (pentru că autorul, profesor de literatură la o universitate provincială, nu vrea să renunţe la citatele în limba latină, cum cere specialistul editurii în romane! Şi cine dracu mai citeşte azi în limba latină?)(chestiunea e strict autentică, iar autorul incriminat, Umberto Eco, a devenit ulterior notoriu şi ca romancier - ca teoretician literar era demult -, tocmai pentru că n-a ascultat de specialiştii editorului).

Lăsând laoparte aspectele pendinte de afacerea cu cărţi, nu de substanţa acestora (cartea e o marfă, de acord; însă conţinutul, dacă există, nu e!), aş spune că motivaţia autorilor noştri de-a strânge publicistica între coperte vine dintr-un soi de frustrare, îndelung reprimată în comunism, şi dintr-un efort de limpezire a personalităţii proprii (cine e capabil de asta). Generaţiile precedente celei optzeciste ştiu foarte bine ce lupte şi ce negocieri duceau cu „tovarăşul plan” editorial. Energia cheltuită pentru apariţia unui opuscul (şi-acela amputat până la desfigurare câteodată) era suficientă să producă alte 2-3-4 cărţi, în condiţii normale. Nici optzeciştii, nici generaţia următoare, zisă nouăzecistă dintr-o simplificare terminologică, n-au apucat să-şi vadă primele plachete când şi cum ar fi dorit. Explicabil, aşadar, de ce azi abundă cărţile fără conţinut, semnate de mulţi scriitori blocaţi de fostul sistem pe traseul debut-afirmare-consacrare. Explicabil de ce unii publică de-a valma proză, poezie, teatru sau mixturi experimentaliste, la nu contează ce editură, şi fără pretenţii de remuneraţie (ba mai aducând şi bani de-acasă), inducând oarecum ideea că dacă nu cer plată, nici nu li se cuvine! Câte dintre aceste cărţi rămâne-vor altundeva decât în bibliografia autorului?

Puţine. Probabil acelea care, dincolo de conjunctură, conţin o pânză freatică generatoare de idei. Şi sigur acelea care, vorbind despre alţii, vorbesc despre autor, despre moralitatea care îl caracterizează. Nicolae Coande scrie, în argumentul culegerii sale de eseuri, Intelectualii români şi curtea regelui, 2011, aşa: „Moralitatea artistului nu ne poate fi indiferentă, mai ales dacă este unul recunoscut şi apreciat, iar în operă am putea detecta urme ale unui defect sufletesc. Atunci, şi cuvântul va fi defect.” Moralist inflexibil N. Coande nu pare să fie. N-are structură monomaniacă, nici apucături dogmatice. Asta se vede în paleta largă a cărţilor comentate, iar textele sale n-au uscăciunea constipată din dările de seamă teziste, semnate indiferent de cine, universitar europenist ori funcţionar tupeist. Expresive, cu formulări plastice şi observaţii generoase, cu puneri la punct indiscutabile, unde e cazul, cu ironii ce fac bine lecturii, textele lui Coande reuşesc performanţa de-a convinge lectorul şi de a-l atrage de partea viziunii autorului. Ba mai mult, chiar de partea opţiunii sale. Pentru că, nu e nicio îndoială: N. Coande optează decis, din titlul cărţii, asupra locului cuvenit intelectualului - anume în opoziţie faţă de orice putere, mai ales cea politică. Intelectualul, spune Coande prin şi printre rândurile cărţii, n-are ce căuta „la curtea regelui”, nici măcar să primească vreo decoraţie, dacă decoratorul nu-i altceva decât un obiect decorativ sau un aventurier îmbătat de responsabilităţile asumate.

„...s-au mai văzut cărţi bune scrise de canalii talentate.” - zice N. Coande. Fără să condamne cartea din cauza canaliei, Coande introduce necesara linie dintre om şi operă. Nu dublul slash, nici linia despărţitoare, ci cratima care uneşte opera de om. Operaţie prin care omul (canalia) nu capătă lustru de la operă. În schimb, aceasta prinde mucegai de la „caracterul” autorului.

Şi nu toţi autorii sunt Dostoievski.

(Publicat în LITERE, nr. 2 - februarie 2012)

RUŞINE !

Sunt scriitori cu nişte ani de activitate înainte de 1989, care - simplu zis - o zbârcesc la bătrâneţe. Îşi apără poziţiile în fel şi chip, se cramponează de scaune & funcţii de parcă istoria (fie ea literară) nu i-a învăţat nimic. Dar sunt şi autori, încă tineri, care luptă (deşi nu par) să ocupe locuri fruntaşe în arealul cultural, făcând jocurile (sau preluând creativ metehnele) generaţiilor precedente.
Nu acuz pe cineva prin acest articol. Ci, să citez din Virgil Ierunca: „...am îndrăznit să scriem cele ce scriem. Nu pentru a da lecţii, ci pentru a ne întrista.” (Dimpotrivă, Ed. Humanitas, 1994, pag. 78) Şi mai întâi spre mine îndrept creionul ascuţit: „Dacă şi-a ales singur subiectul, atunci ne aflăm în faţa unei judecăţi de valoare, unei opţiuni de viziune la care nu mai avem nimic de adăugat” (op. cit., pag. 220). Ierunca avea sub lupă un articol din România literară, iulie, 1984, al criticului Ioan Holban, care „valoriza” proza lui Titus Popovici. „Lucrul e deocamdată grav, dar nu iremediabil”, adaugă Ierunca. Mă întreb dacă nu cumva notaţiile mele despre Eugen Barbu şi Principele său (în Litere, noiembrie 2011) sunt ceva iremediabil. Alegerea mi-o motivez cu polisemia textului, şi cu intuiţia năucitoare despre „Bucuresci, port la Dunăre”! Nu mi s-a părut neglijabil nici autorul, ale cărui atitudini naţional-comuniste au fost taxate la timpul lor, inclusiv de mine (am debutat publicistic adresând... o scrisoare deschisă lui Eugen Barbu, în 1976, pe teme de muzică rock)! Mort fiind, Barbu poate fi studiat imparţial de cine are instrumentele istoricului/criticului literar, necesare pentru evaluarea cărţilor, şi acces la arhive, pentru descifrarea unei vieţi ce ilustrează o epocă nefastă. Cuvintele sunt uneori mai periculoase decât radiaţiile atomice. Scriind, mi-am asumat riscul unei erori, uitând că frazele mele pot cauţiona cartea, şi chiar pe detestatul ei genitor. Mă calmează faptul că m-am lăsat furat de-o frumuseţe stilistică împrumutată şi speranţa că, peste 100 de ani, dacă se va mai citi Principele, va fi datorită calităţilor estetice, nu promiscuităţilor etice ale autorului. Articolul poate fi greşit; dar despre morţi se mai vorbeşte şi de bine câteodată.
Altfel stau lucrurile când viaţa literară în curs înregistrează derapaje uimitoare. Şi când „tânăra generaţie” de literaţi, din partea căreia se aştepta primenirea climatului moral postcomunist, procedează după cutume statuate de „cătanele bătrâne”! Citeam recent comunicatul oficial despre Gala Tinerilor Scriitori, un spectacol desfăşurat în sala Bibliotecii Centrale Universitare, cu sprijinul Ministerului Culturii. În cadrul Galei, s-au acordat diferite distincţii, iar „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul «Cartea de Poezie» a anului 2011”.
Scandalul generat de premiul respectiv în presă (mai puţin) şi pe Facebook (platformă de internet unde se discută liber orice) a fost pilduitor. Dan Mircea Cipariu, organizator, şi-a motivat astfel opţiunea: „...trebuie să fac necesara distincţie între opera şi biografia acestor scriitori (Pop şi Groşan, premiat în altă sindrofie, n.m. DU). În discuţie este valoarea operelor şi nu valoarea morală a scriitorului. Premiate sunt cărţile, nu biografia care a făcut pactul cu Securitatea”. Las deoparte amănuntul că discuţia se desfăşura tocmai în zilele protestelor din Piaţa Universităţii, iar D.M.C. părea că susţine dezideratele morale exprimate acolo. Las deoparte opacitatea unui „tânăr scriitor” care ţinteşte înnoirea Uniunii Scriitorilor, dacă este ales el preşedinte! Formularea din comunicat e clară şi explicită: „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul...”! Deci, NU cartea a fost premiată, ci poetul a fost distins!!! În faţa acestei lipse de gramatică mentală, ce pretenţii de credibilitate să ridice „tânărul scriitor” român, parcă născut deja îmbătrânit în rele?! Ce conştiinţă, ce dreaptă judecată, ce exemplu să ofere el?
Premiile au fost stabilite de juriul compus din Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu. Dintre ei, Daniel Cristea-Enache a apărat distincţia oferită lui Ioan Es. Pop, cu o străşnicie demnă de cauze mai bune. Nu întreb de ce. Nici nu interpretez (psihanalitic) ardoarea de apărător al autonomiei esteticului. Faptul rămâne fapt, de-o tristă (in)actualitate: Daniel Cristea-Enache susţine premierea unui turnător care şi-a mărturisit fapta cu o întârziere de peste 20 de ani! În discuţie, aici, nu este valoarea estetico-literară, spre care deturnează el discuţia, ci actul public de premiere, prin care un personaj detestabil şi nefrecventabil devine, că vrem sau nu, reprezentativ, şi chiar posibil model de urmat!
Nu l-aş fi categorisit pe poetul premiat ca „detestabil”, evit să dau cu pietre. Dar într-un interviu acordat pe Liternet aceluiaşi D.C.-E., Pop evocă întru justificare o discuţie cu propria fiică. La întrebările ei, temătoare, despre vina lui, el răspunde negativ, ceea ce îi dă senzaţia de eliberare, fiindcă fapta „ţine nu atât de vinovăţie, cât de păcat”. Altfel zis, numai Dumnezeu îl poate ierta! Trimiţând chestiunea în mistică, poetul turnător arată că ştie foarte bine despre ce vorbeşte şi e abil în argumentaţie. Însă, introducerea în discuţie a copilului este un fapt absolut descalificant, o degradare morală şi un şantaj sentimental impardonabil, de care cel în cauză nu pare a-şi da seama. Din patetică, pledoaria sa devine jalnică, iar gestul aducerii la cunoştinţa publicului a spuselor fetei este o cruzime greu de imaginat! (Dacă tot pomeneşte de păcat, nu se teme Ioan Es. Pop că păcatul poate să cadă pe capul copilului său?) Mărturisesc, rar mi-a fost dat să simt atâta oroare ca în clipa când am citit motivaţia „păcătosului”! Îmi spun că nu e adevărat, că e un fals... Dar pagina (http://atelier.liternet.ro/articol/11705/ Ioan-Es-Pop-Daniel-Cristea-Enache/Eu-cel-responsabil-cu-viata-mea-asa-cum-a-fost-am-incercat-sa-ma-ascund.html) e deschisă de poza poetului şi încheiată de versurile lui. A căror valoare nu contează.
Tot Virgil Ierunca sublinia (op. cit. pag. 213), apropo de-un articol despre Mihai Beniuc, publicat în 1983, în România literară: „Când Valeriu Cristea scrie în acelaşi registru ca Ion Dodu Bălan (oricare ar fi unele distanţe de nuanţă) înseamnă că ceva e putred în Danemarca moravurilor literare chiar şi printre scriitorii dând dovadă de onestitate intelectuală”. Daniel Cristea-Enache, nepotul şi fiul adoptiv al lui Valeriu Cristea, spune, onest, în deschiderea dialogului cu poetul său premiat: „Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.” (după ce intervievatul şi-a recunoscut colaborarea...)
Nu cred că D.C.-E. a preluat putreziciunea din moravurile literare ilustrate şi de unchiul său. El nu laudă un fost proletcultist, ci premiază şi susţine un poet delator, care şi-a mărturisit fapta în 2011, când chestiunea părea un detaliu teologic. Până şi-n lumea borfaşilor, turnătorii sunt blamaţi, evitaţi, pedepsiţi.
Numai un juriu de scriitori români, şi bătrâni, şi mai tineri, premiază asemenea indivizi! Care, în loc să tacă sau să se pocăiască la vreo mânăstire, se aşază la masă lângă noi şi se comportă ca şi cum nimic nu s-a petrecut!

(Publicat în revista ARGEŞ, nr 2 - februarie 2012)

Februarie 1974

Foto - Cornel Lazăr

13 martie 1974

Foto - Cornel Lazăr