ALAMBICOTHECA - IUNIE 2013

D-ale scriitorilor

    În numărul pe aprilie 2013 al revistei Litere, Tudor Cristea pune pe tapet câteva chestiuni ce ţin de năravurile scriitorilor din regimul trecut, cu trimitere la moravuri actuale. Şi năravurile, şi moravurile (oricât de sinonime, cuvintele acestea nu definesc aceleaşi simptome!) se aşază inevitabil sub eticheta lui Caragiale: machiaverlâcuri! Voi lăsa plăcerea descoaserii lucrăturii (eventual a destrămării ei) celor cu acces la „dosare”. Asta, fireşte numai dacă vor primi altceva decât fleacuri prelucrate prin aşchiere, polizare sau retuşare pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale! Hârtiile prăfuite şi confuze, greu înmânate cercetătorilor acreditaţi la CNSAS, pot fi taxate ca diversiuni. Aproape tot ce-a scăpat din arhive pare menit să închidă gura neştiutorilor bine-intenţionaţi, să propulseze în prim-plan trepăduşi cu titluri universitare obţinute prin fraudă, să reducă la tăcere vocile puţine ale istoricilor de probitate şi competenţă. Aceştia sunt rău văzuţi nu doar de vinovaţi, ci şi de anonimii care, nefiind capabili să-şi înghită onest broasca laşităţii de-o viaţă, se simt jigniţi că notele informative semnate de alţii nu le ridică statuie. Căci, după tipicul celuilalt regim, când funcţiona teorema „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”, acum lucrează directiva „noi decidem cine a fost opozant sau dizident”, că rezistent prin cultură s-a nevoit şi (s-)a ajuns să fie tot scriitorul român! Mai ales cel care, numit într-un post de redactor-şef, să zicem, musai că era un aprig duşman al regimului, combătut prin glorioase editoriale encomiastice! Păi, să nu-i apreciem împricinatului excepţionalele contribuţii?!

    Apelez iarăşi la mărturia profesorului universitar Mircea Zaciu, prezent la întâlnirea evocată de T. Cristea şi lăsată în suspensie din lipsă de material documentar. Cele spuse/scrise de Mircea Zaciu sunt publicate în Jurnal, vol. I, Editura Dacia, 1993, pp. 232-241. Fiind vorba de audienţa acordată de Ceauşescu „celeilalte părţi”, iată cum se organizează comitetul USR, la 13 martie 1981, pentru confruntarea cu El, Supremul: „Se fac recomandări să nu ridicăm probleme personale stricte şi, pe cât se poate, să nu se facă raportări la grupul B. & Co., pentru a lăsa spaţiu discutării problemelor de interes general, pentru bunul mers al literaturii şi al vieţii literare. Se fixează ordinea intervenţiilor, care e: 1. Doinaş vorbind în deschidere să facă un cadru al problemelor; 2.  N. Manolescu; 3. Iorgulescu; 4. Caraion ş.a.”.

    Strategia (recomandată de cine?), cum se va dovedi ulterior, este complet eronată, fiindcă scriitorii aleşi responsabili ai USR voiau să obţină... Ce să obţină? Asta nici ei nu ştiau! Dar sperau, temându-se că vor fi refuzaţi! Absurdul situaţiei e limpede azi. Atunci, în zarva bătăliei cu preopinenţii protocronişti, membrii ultimului comitet director liber ales al USR păreau convinşi că „dă-i şi luptă” vitejeşte pentru cauze măreţe. Niciunul nu sesiza că „problemele de interes general” - deci, nimic concret! - erau specialitatea sistemului reprezentat de Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Suzana Gâdea etc. Dar scriitorii ce reprezentau? Răspunsul e conţinut în formularea: „bunul mers al literaturii şi al vieţii literare”! Or, literatura şi viaţa literară de atunci traduceau în termeni proprii cerinţele sistemului socialist (sau comunist, ceauşist şi cum mai poate fi el categorisit). Mai toţi delegaţii erau membri ai PCR (cât de sinceri, nu contează!), unii chiar ilegalişti, alţii vechi proletcultişti.

    Erau ei uniţi? Nu. Asta nici nu intră în firea scriitorilor, nici nu e de bun augur - când viaţa societăţii e liberă şi pluralitatea e garantată nu de vreo constituţie şchioapă, ci de exerciţiul democratic. Dar în condiţiile dictaturii, diferenţa de opinii, de priorităţi şi de stil dintre scriitori, membri ai USR, a fost o slăbiciune. Că regimul a exploatat diferenţele sui-generis existente de-a pururi între artişti, e banal. Că scriitorii n-au reuşit să fie uniţi măcar în faţa primejdiei comune, e tragic. Te-ai fi aşteptat ca măcar „conştiinţa” naţiei să fie trează, în ciuda băuturii consumate. „Dar n-a fost, n-a fost aşa...”. Şi e jenant să vezi cum toţi aceia ce frazau pompos despre libertate şi alte idealuri comuniste se comportă ca şi când pălăvrăgeala de atunci le-ar fi adus altceva decât o veştedă bunăstare proprie.

    Ceauşescu era abil, cum avertiza Ion Ianoşi. Manipularea discuţiei în sensul dorit de partid a pornit însă din interiorul taberei considerate cea bună. Recitiţi lista primilor patru vorbitori. Trei dintre ei au fost devoalaţi ca informatori sârguincioşi. Al patrulea... E azi cel mai iubit preşedinte al U.S.R.!

(LITERE - nr. 6/ iunie 2013)

THY VEILS - Wind Anywhere

IDEI FLOTANTE - MAI 2013

Viaţa mea fără de Noica

     I-am întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile.

     Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru din cele citite...

     Doi-trei ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu „apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile. Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de „poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”. Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!

     Verdictul primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică, m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş, cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu, librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D. Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel) K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani comunişti...

     „Modelul paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”, am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv, pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid, neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată - al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute, m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din realitate!

     Norocul mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia studenţească”, Wozu Noica?, la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.

   ...Nu mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt, necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari, opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?

(TIMPUL - mai 2013) 

ALAMBICOTHECA - MAI 2013

Tovarăşul popă

     De când s-a întâmplat ca tata şi un unchi să moară la două zile unul după altul, resping instinctiv fenomenul ce ne aşteaptă pe toţi inevitabil şi misterios ca natura divină. Şi de când am asistat neputincios la stingerea treptată a cumnatului care abia împlinise 35 de ani, nu merg la înmormântări, făcându-mi rău numai vestea nenorocirii abătute asupra rudei, prietenului, cunoscutului. Sper să nu merg nici la înmormântarea mea, dar... Încerc să-mi combat slăbiciunea prin (auto)ironie. Prefer atitudinea de inaderenţă în locul uneia de ipocrită compasiune. Inutil să deplâng legea fiinţei. În această privinţă strămoşii noştri geto-daci aveau, cred, cea mai potrivită atitudine.

     Nu mi-am pierdut credinţa ortodoxă din cauza asta. Chiar dacă particip din an în Paşte la slujbe, chiar dacă mă distrează ifosele cutăruia, preot, călugăr sau intelectual cu vederi creştine, toţi propagandişti ai cucerniciei, fapt e că niciodată n-am pus sub semnul întrebării adevărul profund al credinţei. Şi ce este credinţa, dacă nu o certitudine transcendentă, căreia se subsumează orice fapt din sfera mundană? Orice fapt? Ei, aici e aici!

     Să mă rezum la fapte. Vorbind despre ce se întreprinde la moartea unui om, cu trimitere la persoana mea, până nu demult spuneam apropiaţilor că vreau să fiu înmormântat lângă bisericuţa din Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa. Acolo am fost născut, acolo am fost botezat şi am deschis ochii în lume. Să-mi găsesc odihna veşnică tot acolo, mi se părea opţiune firească. Până când a izbucnit scandalul sălii de sport, construite în Lancrăm, aproape acoperind mormântul lui Lucian Blaga, am crezut că a fi înmormântat în cimitirul satului natal e dovada celei mai puternice fidelităţi, cea creştină. Visam binecuvântarea veşniciei - născută, se ştie, la sat - ca orice om de bună credinţă ce-a trăit pe aceste meleaguri nefericite.

     Am aflat prea târziu că visam cu naivitate. Cimitirul şi biserica din satul meu nu mai sunt ce credeam a fi baza ortodoxiei. De peste două decenii, în acea parohie slujeşte un... să-i zic popă, ale cărui eforturi nu le poate înţelege niciun enoriaş. Omul s-a instalat în curtea bisericii ca-ntr-un atelier de reparaţii, reuşind să strice configuraţia iniţială a bisericii. I-a adăugat anexe probabil nepotrivite arhitecturii bisericeşti, devreme ce unii consilieri au refuzat să fie părtaşi la lucrare, demisionând. A zidit o clopotniţă la stradă, demolând pe cea veche, din faţa intrării, în care a plantat un Iisus răstignit în stil papistaş, nu ştiu cât de compatibil cu preceptele iconografiei ortodoxe, dar sigur un kitsch. Curtea bisericii este depozit de lemne, parcarea automobilelor personale (3 la număr) se face la umbra altarului, găinile zgârmă prin cimitir şi aşa mai departe.

     Dar cea mai mare - să-i spun realizare? - a cuvioşiei sale este acapararea unei porţiuni din cimitirul străvechi spre a facilita o construcţie hidoasă, despre care pretinde că ar fi „aşezământ social”, adică azil. Cimitirul era aşezat pe coama lină a văii Neajlovului, ca-ntr-un fel de amfiteatru, de unde orice posesor al locului de veci avea - poetic vorbind - perspectiva nemărginirii. Cei care hotărâseră amplasamentul, făcând şi donaţia cuvenită de moşie - familia Cătunescu - intuiau nevoia de linişte a morţilor, detaliu semnificativ al psihologiei creştine.

     Popa care slujeşte acum în biserica satului meu natal n-are probleme cu psihologia, tradiţia, moştenirea, neamul, satul, românitatea. Lui i s-a năzărit să zidească azil de bătrâni în cimitirul străvechi, speculând abil slăbiciunea sătenilor care preferă să se înmormânteze la circa 100 de metri mai sus, în deal, dornici pesemne de zgomotul şoselei, nu de tihnă. Cine şi contra cărei sume a autorizat construcţia, doar ancheta procuraturii poate spune. Înlăturând gardul ce delimita curtea bisericii de a casei parohiale, popa a încălcat teritoriul cimitirului, profanând morminte uitate, turnând fundaţie de ciment lângă unele mai noi, în dispreţul oricărei norme de construcţie edilitară şi de conduită creştină. Probabil că-şi încalcă şi atribuţiile, fiindcă îmi imaginez că datoria unui preot e să consolideze memoria şi credinţa neamului prin păstrarea şi refacerea mormintelor.

     Revoltat de faptul că străbunii mei au ajuns sub conducta de eliminare a dejecţiilor viitorului „aşezământ”, întreb: meseria de popă necesită aviz psihologic? Numai un repetent al seminarului, un rebut al erei ceauşiste, poate pune azilul de bătrâni lângă cimitir! Asemenea tortură psihică nici fanaticii comunişti n-au inventat! 

(LITERE - mai 2013) 

PARANTEZE DREPTE - aprilie 2013

Intelectualul şi „grigoria”

    Ce este un intelectual român, ştie deja întreg mapamondul, via Paris. Ce este o „grigorie”, cred că trebuie reamintit. Termenul îi aparţine lui Tudor Octavian. L-a pus în circulaţie prin 1993, cred, în contextul unei greve a mecanicilor de locomotivă, care nu contează ce revendicau. Ceferiştii fiind organizaţi bine, iar actualul preşedinte Băsescu neavând vreo funcţie, să-i disperseze cum a făcut ulterior cu alţii, punând sindicatele pe brânci, a intervenit Paul Grigoriu, crainic mult acultat la Radio Bucureşti. El a difuzat ştiri false, manipulând audienţa şi greviştii, astfel că protestul a ajuns mai rapid în fundătură decât acceleratul de Ploieşti la destinaţie. Credibilitatea lui Grigoriu a slujit mistificării. A fost el în cunoştinţă de cauză? Mulţi au presupus că da. Drept care jurnalistul Octavian, aflat pe-atunci la România liberă, a scris un foileton remarcabil, definind „grigoria” ca o faptă ce nu face onoare calităţii de intelectual. Să-i fi spus poltronerie, nu greşea. Să o taxeze drept cinism, poate exagera. „Grigoria” este o prostie aparent gratuită, comisă cu bună intenţie, cu impact negativ, revelat ulterior, ale cărei consecinţe sunt de obicei iremediabile.

    O scurtă retrospectivă ar aduce exemple cîte nu încap în spaţiul rubricii de faţă. Mă opresc doar asupra ultimelor. În cadrul salonului de carte de la Paris au fost invitaţi şi domnii N. Djuvara, G. Liiceanu, A. Pleşu şi M. Cărtărescu, tuspatru refuzând participarea cu doar câteva zile înainte de deschidere. Că motivele primilor trei sunt puerile sau ba, nu interesează. Nici motivele celui de-al patrulea (în ordinea vârstei) nu fac obiectul vreunei contestaţii din partea mea. Fiecare decide liber cum se prezintă publicului pentru care, probabil, scrie. Dar am citit demonstraţia lui T.O. Bobe, care spune clar că volumele lui Cărtărescu au fost traduse în străinătate cu ajutor financiar din partea ICR, instituţie a statului român, nu a regimului portocaliu. Justificată calitativ, această cheltuială se cerea onorată cu prezenţa la manifestarea organizată de ICR în Franţa. Era minima dovadă de bun-simţ din partea celui sprijinit, şi-un fel simplu, omenesc de-a întoarce beneficiul. Pare o chestiune minoră? Orice scriitor adevărat ştie să şi-o asume, indiferent cât e de hulit printre contemporani. Câţi intelectuali, artişti sau lăutari, plecaţi în lume, au sentimentul datoriei faţă de cei rămaşi în urmă? Câţi se şi achită de ea? Întreb, nu acuz. Particular, ştiu cazul unor... să le zicem personalităţi culturale, care afirmă nonşalant că nu datorează nimic României, fiindcă România nu le-a dat ce-au vrut cândva! De parcă România este, bunăoară, fix „ICR-ul lui Marga” sau „ICR-ul lui Patapievici” sau al indiferent cui, şi nu Institutul Cultural Român. Ce etică a esteticii o fi să scuipi pe pâinea primită, fiindcă îţi pute mâna care ţi-o dăruieşte?

    Demonstraţia lui T.O. Bobe - în fapt, un splendid sofism - se încheia cu enunţul că Franţa ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Cărtărescu. Datorită refuzului său de-a onora invitaţia, actualul premier Victor Ponta nu s-a mai deplasat la Paris, şi deci preşedintele Fr. Hollande a scăpat de obligaţia afişării alături de un plagiator. (Ca şi cum n-ar face parte amândoi din partida socialiştilor europeni!) Gestul lui Cărtărescu este, din păcate, o „grigorie”, ale cărei consecinţe sper să nu le simtă pe propria carieră. El nu mai poate pretinde că este ostracizat în propria ţară, nici că suferă din partea regimului trecător la putere. Lovit de Herta Müller în orgoliul său de unicat al literaturii băştinaşe, „bietul autor” (vorba nu ştiu cui) se loveşte singur în boaşele de opozant al dictaturilor căzute. Sigur că-l doare!

    La drept vorbind, neducându-se la Paris, Cărtărescu a ratat ocazia de-a critica guvernarea actuală în unicul loc unde asemenea fraze se aud pe toată planeta. Asta da „grigorie”! 

ACOLADA - aprilie 2013 

ALAMBICOTHECA - MARTIE 2013

Biografia unui personaj legendar

Câţi dintre conaţionalii noştri nu înjură deseori profund, cu obidă, răniţi de ciocnirea intempestivă cu vreun subansamblu al mecanismului social, şi-l invocă pe Ţepeş ca taumaturg supercalificat întru vindecarea bubei? A intrat demult în imaginarul colectiv al românilor ideea că legendarul intransigent e unica soluţie la disfuncţiile aparatului de stat şi, mai nou, de partid, indiferent care-i la putere! Speranţa c-o să apară din pământ, din iarbă verde un altul ca „The Impaler” e mai vie decât orice vis. Cunoscând această năzuinţă, destui demagogi se caţără pe treptele puterii proclamând fericirea iminentă. Le clămpăne gura până ajung sus, în vârf, după care uită ce-au promis ori deturnează atenţia către subiecte de falsă importanţă. Şi, parcă blestemaţi să care pe veci pietroiul uitării, bravii noştri poporeni aşteaptă, generaţie după generaţie, providenţialul personaj. Care n-o să vină în veci de veci! Şi asta din motivul, simplu, că Vlad Ţepeş a fost produsul magnific al unui context social-politic irepetabil. Evident, n-a fost singurul de asemenea factură. Nu-i nevoie să-l compar cu regi europeni, nici cu satrapi din spaţiul asiat, care mai de care mai sângeros şi mai lipsit de considerente creştine. Restrâng exemplele ilustre doar la Ştefan cel Mare. Faptele de arme ale vărului moldovean de sânge, întreprinse contra turcilor, tătarilor şi-altor străini, egalează cruzimile aleatorii faţă de inamicii băştinaşi, fie că erau pretendenţi la tron, fie doar boierime cu idei în răspăr celor voievodale. Hotărât lucru, secolul al XV-lea n-a fost deloc pacifist!

Plecat din România comunistă în 1980, Alexandru Buican şi-a dedicat viaţa, s-ar spune, României eterne, cea reprezentată de nume ce fac onoare ţării, dar şi civilizaţiei europene (un roman al său se intitulează „Un om între români”, ed. Livingstone, 2012). Teatru, eseuri, dar mai ales biografiile lui Brâncuşi, Ţepeş, Bacovia, Camil Petrescu întregesc profilul unui autor prea puţin cunoscut în patria natală. Precizarea că Alexandru Buican se situează, în luările sale de poziţie, contra „boierilor intelectuali” post-comunişti limpezeşte oarecum obscuritatea în care se află cărţile sale.

Ce se poate spune despre o biografie alcătuită meticulos, cu documentare exemplară? Dar ce se mai poate spune nou despre figura voievodului ce s-a impus ca unicat în istoria - nu-i deloc exagerat zis universală? Buican vrea să fie obiectiv, fără a neglija nimic din extravaganţele celui ce-a speriat atâta omenire. Cred că a reuşit. Vlad III Dracula, supranumit Ţepeş, iese din carte ca personaj viguros, contradictoriu, binecuvântat şi damnat în egală măsură, cârmuitor cinstit şi despot abuziv, născut şi crescut să fie domnitor, dar şi om obişnuit, care nu ezită să-şi câştige existenţa prin abilităţi practice, la nevoie confecţionând, bunăoară, haine şi încălţări din piele, specifice modei secolului său. N-am ezitat să mă refer la modă, în pofida notei de ironie. Lui Ţepeş nu i-a lipsit simţul umorului perfect macabru, iar Alexandru Buican îl consemnează tale-quale. Sigur, ce-au trăit oamenii acelor vremi nu se poate socoti nicidecum glumă. Dar cum să ai o privire detaşată de orori, cum să scapi de senzaţia că imensul fluviu de sânge te inundă şi-n secolul nostru, cel atât de uman(ist)? O tentă uşor parodică face bine psihicului contemporan. Nu strică nici textului în sine.

Dacă Buican adopta stilul acesta, nu i se putea reproşa nimic. Felul cum a scris biografia de faţă nu este amendabil. Expunere sobră, citate elocvente, alese din documentele epocii, minimalism compoziţional. Toate înţolesc faptele brute, deseori brutale, o materie epică abundentă în detalii deloc ingurgitabile. Că putem accepta mental de-neacceptatul, este, cred, meritul scriitorului Alexandru Buican. Altfel, fiecare avem opinii intolerabile despre fapte inexplicabile. Şi, oricum, de nejudecat din punctul nostru de vedere, al oamenilor contemporani.

Câteva exemple: Mircea cel Bătrân „trăia în desfrâu şi avea copii din flori mulţi”. Central-europenii o ţineau în serbări şi certuri facile, sud-est-europenii în lupte cu turcii. La bătălia de la Kossovo, 1448, românii trec de partea otomanilor în toiul înfruntării. Când ai lui Ţepeş se luptă cu oastea lui Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolelui, Ştefan cel Mare şi-ai lui asediază cetatea Chilia, posesiune muntenească! La celebrul asalt de noapte din iunie 1462, jumătatea oştii lui Ţepeş, aflată sub comanda unui boier nevrednic, lipsit de simţul tactic, nu atacă la timp, lăsându-şi coechipierii de izbelişte...

Alexandru Buican dă seama despre sensul istoriei, într-o biografie ce ne priveşte pe toţi.

LITERE - martie 2013

IDEI FLOTANTE - martie 2013

Dictatura bunului plac

Circulă în lumea literară, de la ultima plenară a CC - Consiliul de Conducere, nu vă gîndiţi la altceva, de pildă Consiliul de Coroană! - al USR, ţinută la Alba Iulia, opinia că actualul prezident al breslei, domnul Nicolae Manolescu, şi-a pierdut uzul (sau uzufructul) raţiunii, devreme ce n-a respins, cu ironie strepezită, propunerea domnului Mihai Zamfir, referitoare la numărul de mandate de preşedinte pentru care poate candida un membru al hulitei noastre Uniuni. Chestiunea, văzută la nivelul scriitorului dotat cu ochelari proprii, e simplă. Bunul simţ, logica elementară scot în relief dorinţa domnului Nicolae Manolescu, cel mai - cu o ură grea - iubit critic al ultimelor cinci decenii, de a fi încoronat, pe viaţă, Preşedinte al breslei. Breaslă pe care, la rîndul său, domnul Manolescu o iubeşte puţin diferit - cu indiferenţă urîcioasă.

Autorul unui grandios eşec în politica anilor '90, N. Manolescu îşi manifestă bunul plac în ograda scriitorilor, conform parcă Istoriei... dumisale şi numai a dumisale. Stîngaci postcomunist, s-a trezit să-l cultive pe Omul (cu O mare) Ion Iliescu, exact în momentul în care toată planeta blama evenimentele din 13-15 iunie 1990, condamnîndu-l pe autorul lor moral. Intelectual subţire, N. Manolescu n-a priceput că intervievarea lui Ion Iliescu înseamnă justificarea crimei. Iar crima includea şi mineriada, şi comunismul administrat poporului român de nomenklatura al cărei exponent este Iliescu. Dar ce treabă cu poporul să aibă N. Manolescu? „Profesiunea” dînsului este cultura, iar poporul n-are habar de asemenea ilustră meserie. Interviul a fost ca păcatul originar, graţie căruia cariera lui Manolescu a mers din victorie în victorie, pînă la prăbuşirea din anul 2000, după care „politicianul” s-a retras, persiflîndu-i pe votanţii lui Vadim, ca şi cum aceia erau responsabili pentru iresposabilitatea sa. Că bunul plac îl defineşte pe criticul Nicolae Manolescu, e de notorietate. Lui i se atribuie butada „ixulescule, dacă eu vreau, tu eşti mare scriitor; dacă eu nu vreau, tu nu exişti!”

Lăsînd deoparte pe Dumnezeul literelor române, consemnez faptul, devenit banalitate, că în scumpa noastră ţărişoară bunul plac funcţionează de sute de ani. Ne amintim replica istorică a domnitorului Mihai Viteazul: „pohta ce-am pohtit”. Puţin probabil să nu fie vorba de bunul său plac, de lăcomie, de ambiţie, de orice, afară de raţiune de stat, de calcul politic, de judecată economică, de viziune seculară. Să rememorăm una dintre izbînzile preşedintelui Băsescu I-ul (şi ultimul). La primele alegeri pentru parlamentul european, cele ce stabileau locul României ca membru al Uniunii de care ne-am legat fără să bănuim ce înseamnă, Băsescu a impus candidatura fiicei sale. Şi a trimis-o unde nu avea ce căuta, făcîndu-şi „pohta ce-a pohtit”! Rezultatul? Ridicol pentru imaginea ţării, pentru statutul României în UE. A fost un ifos prezidenţial, o slăbiciune pentru mofturile fetei ajunse materie de consum în presa de scandal. Iar ca să închei periplul, consemnez bunul plac al conducerii actuale a ICR, care şi-a rezolvat „pohta” clientelară înfiinţînd filiale judeţene (cînd treaba instituţiei e să promoveze cultura în exterior) şi atribuind posturi scoase la concurs înainte de ţinerea acestuia. E bun plac sau ba? „Da de unde, totul e conform legii”, se justifică locvacele fost profesor de marxism, înscăunat vătaf.

Bunul plac nu-i o idee fixă. Este modalitatea de manifestare publică a unui sindrom ce explică lipsa de normalitate a societăţii române dintotdeauna. Că se poate exterioriza în actele oricui, nu e grav, e firesc. Grav e cînd îmbracă decizia funcţiei oficiale, dintr-o structură de stat. Grav e cînd capătă forma unei legi votate în parlament, cum încercau - apropo de imunităţi - să facă actualii „aleşi”, despre care se poate afirma limpede că sînt culeşi.

Iar cînd „conştiinţa naţiei”, reprezentată de conducerea USR, adoptă în unanimitate o aberaţie de genul celei semnalate, la ce să ne aşteptăm de la restul corpului?

P.S. Am scris aceste rînduri la începutul lunii februarie, sub şocul veştii parvenite de la înaltul for scriitoricesc, al cărui Consiliu este condus prin telefon, cu voce evident metalică, de domnul Nicolae Manolescu. Trei inimoase reviste de cultură şi-au demonstrat inapetenţa pentru problemele reale ce afectează cultura română actuală, refuzînd, cu elogii, să-mi tipărească opiniile. Nu întreb de ce, răspunsul e pe buzele tuturor scriitorilor români: domnul Manolescu a ajuns în postura de „cel mai iubit critic al naţiunii”, aşa cum Ceauşescu ajunsese cel mai iubit fiu! Se feresc „bieţii scriitori” (cum îi căinează ipocrit chiar preşedintele) să-l supere pre Înălţimea Sa mai abitir decît supuşii vreunui satrap oriental! Spre deosebire de împuşcatul său tiz, domnul Manolescu, ambiţionat de cauze extraliterare, cum scriu unele publicaţii (desigur, defăimătoare la adresa Uniunii Scriitorilor şi-a Comandantului ei Suprem), pare să-şi fi folosit funcţia acumulînd remuneraţii peste gratificaţii şi risipind nesăbuit finanţele Uniunii. Că este sau nu aşa, doar controlul Curţii de conturi poate spune.

Domnul Nicolae Manolescu este o persoană particulară plină de farmec, îl putem aprecia sau invidia, după caz. Dar în calitate de persoană publică - şi eu la aceasta mă refer - a prăbuşit iluziile mai multor generaţii care sperau la o schimbare politică benefică României. Apoi, în calitate de preşedinte al breslei, a reuşit să aducă Uniunea Scriitorilor la faliment financiar şi la inexistenţă în plan social. Asemenea reuşită se cuvine, desigur, aplaudată! Iar dacă domnul Manolescu nu pricepe că demisia este un act de onoare, şi singurul pe care îl poate face, atunci nu doar că îmbătrîneşte urît, cum scria cineva, ci murdăreşte ce-a mai rămas din prestigiul profesiunii de scriitor. 

(Timpul - martie 2013) 

ALAMBICOTHECA - februarie 2013

Patru ipoteze şi-o concluzie

Nu m-am întrebat niciodată în mod serios de unde vine curiozitatea de-a citi cărţi despre, cu sau scrise de agenţi ai mult prea multelor servicii de spionaj. Dorinţa descifrării secretelor e inclusă în structura fiinţei umane? Pesemne din asta derivă succesul scenaristicii curente, începând cu planurile de guvernare ale partidului aflat momentan în opoziţie, terminând cu „misterele” revoluţiilor, ale morţii vreunui actor sau ale dispariţiei vreunui copil. Despre enigma piramidelor, a calendarului maya, a sanctuarului de la Stonehenge, a şanţurilor de la Nazaca sau a dispariţiei Atlantidei ce să mai zic! Este un canal tv care numai emisiuni dintr-astea difuzează, de unde „afli” chestiuni nelămurite vreodată. Petru Romoşan a intuit nevoia contactului cu fapte confidenţiale, lansând editura Compania cu Memoriile celebrului spion român Mihai Caraman, cel care a penetrat NATO, acţiune rămasă şi dată ca exemplu strălucit în analele războiului rece şi tăcut.

Şi „eroul” cărţii A patra ipoteză - Liviu Tofan, Editura Polirom, 2012, Matei Haiducu, poate fi înseriat categoriei de iscoade cu reuşite antologice, faptele lui fiind total atipice pentru „meserie”, iar auto-deconspirarea sa complet senzaţională. Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă până în 1994, a investigat cazul cu mijloacele ziaristului imparţial, aflând tot ce se poate deocamdată afla despre incredibila afacere (multe detalii sunt încă inaccesibile). Ce frapează şi cucereşte la lectură e tonul expunerii, scriitura dubitativă, distanţarea ironică faţă de materialul găsit. Este ca şi cum autorul, uimit de ce descoperă, nu poate admite că realitatea arată astfel! Nu numai că „performanţele” agentului dublu Haiducu depăşesc aria credibilităţii (graniţa se poate extinde oricând); dar implicarea preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, la modul aproape direct, într-o chestiune pendinte culiselor angrenajului de guvernare, ce se dezvăluie obişnuit istoricilor mulţi ani mai târziu, e un act fantezist, demn parcă de-un scenariu inept. Cum să privească un ziarist obiectiv asemenea de-ne-făcut, altfel decât printr-o grilă de umor subtil? Performanţa lui Tofan este cu atât mai meritorie, cu cât ironia nu afectează credibilitatea, iar „epicul” iese întărit. Aş zice că e o ironie metatextuală: dacă ar fi pus-o în pagină la modul impersonal, conform uzanţelor şcolii „de investigaţie” ziaristică, abia atunci naraţiunea devenea dezechilibrată, să nu zic partizană.

Fără dubiu, personajul principal şi cel care încinge spiritele, pe unele chiar incendiindu-le, este Matei Pavel Haiducu. Numele e unul din multele pseudonime. Originalul e Hirsch, fiul unui ofiţer al Securităţii, înalt responsabil pe linie tehnică, prin anii 1950. Înlăturat când Securitatea a devenit predominant neaoşă, Hirsch-tatăl a murit relativ tânăr, generând copilului frustrare, plus o dorinţă nestăvilită de-a se răzbuna. Imboldul pare plauzibil, toate datele converg către un caz clasic de reacţie la nedreptăţi flagrante. Nu exagerez deloc atribuind destinului acestui om epitetul de biblic! Şi e demn de reţinut ce-a făcut, pentru cine vrea să înveţe cum să-şi educe fiii. A situa afacerea numai în plan senzaţionalist, social sau politic, înseamnă, după părerea mea, a o lipsi de ceea ce, în jargon literar, se cheamă carne. Or, ca să existe în plan scriptural, fiecare naraţiune musai să conţină ingredientul ce face oroare vegetarienilor. Ca un romancier adevărat, Liviu Tofan a izbutit să dea viaţă unui organism complet, pe care îl poţi nega, dar nu distruge.

Nu fac rezumatul cărţii, ca să nu vă lipsesc de plăcerea lecturii. Mi-aş permite câteva considerente marginale, cu prezumţia de vinovăţie asumată: orice lectură poate extrage exact orice concluzie. Şi, desigur, opusul ei! N-am să comit nici asta: materialul e mult prea nutritiv, iar dezvoltarea de supoziţii ar genera altă carte. Ceea ce nu-i cazul. O singură idee se cere măcar emisă, dacă nu şi dezvoltată. Anume, că orice scriitor care intră în contact cu orice serviciu secret, fie că e al unei ţări totalitare, fie că e al unei democraţii consolidate, se alege cu reputaţia ştirbită. E cazul lui Virgil Tănase şi-al lui Paul Goma. Amândoi au acceptat jocul contraspionajului francez, convinşi că vor contribui la compromiterea lui Ceauşescu şi-a regimului de teroare impus în România. N-au greşit, dar faptul că au participat la o şaradă le-a diminuat propria credibilitate, mai ales că serviciul i-a lăsat la final în ofsaid. Paul Goma a sesizat imediat şi nu şi-a iertat-o nici până azi. Virgil Tănase, ca tot românul, a cules ce profit a putut.

Concluzia? Este evidentă! 

LITERE - februarie 2013 

IDEI FLOTANTE - februarie 2013

O ţară de ponţi

Pe noua poiană a lui Iocan, întinsă la nivel planetar şi numită Facebook, s-a încins deunăzi o dispută în care mi-am prins, fără să vreau, semnătura. La zid - două articole. Primul, de Radu Călin Cristea, în Observator cultural, nr. 659/01.02.2013, intitulat „Un Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu”; al doilea, de Alex Ştefănescu, replică dată lui R.C.C., pe blogul „Cititor de serviciu”, deţinut la www.adevarul.ro. Excedat de atenţia pe care cîţiva prieteni ai mei păreau s-o acorde subiectului, am comentat considerîndu-i pe împricinaţi nişte 'telectuali de frunte, altfel neaoşe lichele. Cuvînt deranjant pentru Alex Ştefănescu. El a şi răspuns (deşi nu mă adresam lui) povestind cum i-aş fi trimis cîndva epistole curtenitoare la „poşta redacţiei” şi opinînd că am scris un roman licenţios, pe care dînsul îl consideră prost, deşi eu mă agit şi-l insult în diferite publicaţii.

Amîn elucidarea amănuntelor de istorie literară, despre care memoria de elefant a lui Alex Ştefănescu brodează detalii pro domo. Observ, tangenţial, că deşi am scris un roman prost, nemilosul critic nu l-a uitat, ceea ce nu mă poate decît onora. Aştept resemnat ziua cînd, sub înţepătura unui puseu de entuziasm, din seria celor cu care ne-a obişnuit în de-acum aproape semicentenara-i activitate, Alex Ştefănescu va reveni asupra lecturii, răsturnîndu-şi opinia, cum a făcut-o cînd s-a văzut exclus de la România literară. Lăudîndu-mă, Alex Ştefănescu m-ar lipsi de un valoros şi necesar inamic. Iar fără contestare, ce haz ar mai fi pe lume?

Cum se întîmplă în polemosul românesc, de cîte ori cineva ne taie macaroana ideoretică, îi găsim pe dată părinţi alcoolici, bube-n cap şi preferinţe culinare pentru carnea prăjită de afro-american. Recunosc, şi eu sînt fript cu asemenea meniu, dar am încercat mereu să iau totul á la légère, convins că, în spaţiul public, a(p)titudinea lui Caragiale e mai sănătoasă decît a oricărui altul. „Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd”, spune Tismăneanu că ar fi scris Marx. Aproape de spiritul nostru balcanic e atitudinea personificată şi de Zorba Grecul, eroul lui Kazantzakis, al cărui rîs homeric din finalul catastrofic s-ar potrivi cu situaţia istorică în care ne găsim la peste două decenii de prăbuşire post-comunistă. Am nesăbuinţa să cred că ne putem despărţi de trecut persiflîndu-i zgomotos poncifele. Cu condiţia de-a cunoaşte exact, pînă în cele mai mici detalii, TOT acel trecut!

Or, la noi, după 1989, trecutul imediat este încontinuu şi acerb rescris. Începînd cu Berevoieşti, s-a opintit din greu la curăţenia dosarelor. La arhive au avut acces prioritar „oamenii sistemului” sau alţi „de-ai noştri”, emigraţi, care plăteau favoarea în valută. O grupă de „scribăieţi” a colonizat funcţiile de comandă ale tribunelor publice, numite mass-media. Jurnalişti cu îndelungă experienţă în presa comunistă au devenit directori de publicaţii „independente şi democrate”. Inclusiv Alex Ştefănescu, fost redactor-şef al revistei Magazin, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Cristoiu, Nistorescu, Alexandrescu, Băcanu, Tatulici, Tinu, Ştireanu, sînt prea mulţi să-i pomenim. Rolul acestora în manipularea publicului şi deformarea societăţii româneşti după 1989 e încă obiect de studiu. (Televiziunea, cu impactul ei formidabil, condusă şi servită de profesionişti ai diversiunii, e temă aparte.) Armata de mercenari ai condeiului era ghidată de interes material. „Viteza de rotaţie a capitalului” - uite chestiunea ce-l preocupa pe-un fost redactor al Scânteii tineretului, convertită la s.r.l. (şi falimentată). Ce dreptate, ce adevăr, ce acurateţe a informaţiei să pretinzi unor gheşeftari prin structură şi antrenament, a căror „politică redacţională” era definită perfect de titlul unei foi la care Alex Ştefănescu a fost şef - Zig-Zag? (unde, imparţial ca tot românul, cînd problemele arzătoare divizau societatea - cazul Regelui Mihai -, el vota cu ambele tabere în acelaşi editorial!)

Evident că directivele privitoare la tema discuţiilor publice veneau din birourile „serviciilor” ce funcţionaseră şi-n comunism. Cîţi ofiţeri acoperiţi erau atunci în presă? Cîţi informatori? Nu se va şti probabil curînd, pentru că misiunea lor a fost să creeze diversiuni, să şteargă urmele, să rescrie trecutul, să maculeze oponenţii şi să corupă eventuali concurenţi. Posesori ai talentului şi carnetului de scriitor, unii semnau azi texte contra cuiva, mîine dimineaţă, cu pseudonim pentru acelaşi, dovedind cotidian abilităţi de circ. Circ a devenit presa, nu eveniment, circ e şi astăzi. Binevenită fie presa electronică, măcar aşa se salvează pădurile!...

Dar şi-n presa electronică foştii trubaduri comunişti comit prostii ca odinioară. Infatigabilul Alex Ştefănescu, despre care încep să cred că scrie fără să-şi dea seama ce scrie, punctează cu aplomb în blogul citat: „comunismul n-a fost niciodată românesc”! Pesemne malgaş! Apoi vorbeşte de „acţiunea grupului...”, de faptul că „nu s-a luat atitudine...”, de „cei mai buni ziarişti ai noştri...”, de cineva care „a condamnat...” şi alte sintagme uzuale proletcultismului. Ciudăţenia - oare de ce nu mă mir? - este că lauda închinată lui Vladimir Tismăneanu poate fi citită exact pe dos, ca implicită condamnare. Iată o mostră: „V.T. ...s-a născut nu în orice familie, ci în familia unui demnitar comunist. Marxism-leninismul i-a intrat în sânge de mic, aşa cum intră plumbul în sângele minerilor din minele de plumb.”

Ei, dacă plumbul intra în sîngele minerilor de suprafaţă, Tismăneanu era cu totul altfel de marxist-leninist! Să admirăm pilduitorul gen de laudă „în poantă”, ilustrat în România de-o lungă pleiadă nemuritoare, întinsă de la G. Bogdan-Duică pînă la Alex Ştefănescu şi la actualul premier, Victor Ponta, emitentul de-acum consacrat al autoerotistei butade: „aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi...”.

Trăim, fără dubiu, într-o ţară de ponţi. 

TIMPUL - februarie 2013 

IDEI FLOTANTE - ianuarie 2013

                                                              „Ca la sculărie!”

N-aş fi vrut să comentez şi eu alegerile recente, dacă nu m-ar fi izbit un sentiment dureros. Aflînd că-n colegiul unde domiciliez au cîştigat statut de parlamentar atît calcanul, cît şi ciocîrlia de care făceam haz în precedentul articol, am simţit instantaneu nevoia să fug unde oi vedea cu ochii, să mă exilez chiar şi-n persiflatul Congo. Este o situaţie complet lipsită de umor şi mi-e peste puteri să accept că nivelul de exigenţă al contemporanilor este atît de scăzut. Iar dacă iau în considerare procentul obţinut de partidul poporului prostit cu tembelizorul, n-am încotro, musai să admit: de-acum este oficial cît la sută din electorat îşi poate lipi pe frunte, cu fudulie, eticheta violacee, abonament la farmacia naturistă unde se tratează în direct, cu condurăţeanul, meteahna pe care Ion Creangă o trata cu poveşti...

Precizez că nu fac trimitere la o persoană anume şi că acord prezumţia de bună intenţie „aleşilor” vizaţi. Oamenii se pot dovedi cinstiţi şi eficienţi în parlament, poate vor aduce prosperitatea pe meleagurile reprezentate, vor convinge investitori cinstiţi să ridice nivelul de trai al votanţilor, nu să-i hămălească, plătindu-i cu minimul pe economie, la Paştele cailor! Pînă să mă convingă faptele ipotetice, sînt nevoit să iau cunoştinţă de vorbele citate în presa locală. La un miting electoral, femela ciocîrlie a rostit mobilizatorul îndemn: „Pe ei şi pe mama lor!”, învăţat (sau promovat) în altă circumscripţie, unde candidase rîndul trecut, pare-se tot cu succes. Lesne explicabil cînd te afli în turbionul înfruntării, şi cînd nu-i timp de subtilităţi, sloganul traduce un sentiment atestat de experimentaţi comentatori. Anume, că miza îndîrjitelor alegeri n-a fost deloc situaţia economică a României, nici avenirul ei (spre ce să năzuiască amărăşteanul hrănit la televizor cu gnoza sfîrşitului lumii, după calendarul mayaş, papuaş sau după profeţiile cutremurologului Hâncu?). Simplu şi trist: miza a fost exmatricularea politică a lui Traian Băsescu. Rămîne de văzut dacă marinelul, căruia peste şapte milioane de oameni i-au spus că e beat şi, deci, i-ar prii un somn mai lung, o să şi priceapă. Greu de crezut că, la cîţi prieteni literatori a avut şi le-a dat cu tifla, a învăţat deosebirea dintre exmatriculare şi exterminare.

Jenant, scopul care nu scuză mijloacele a pus în scena anului 2012 un fel de piesă de teatru ce se manifestă ca o epifanie în spaţiul public românesc cam de prin anii 1930, ani pe care mulţi încă îi consideră perioada cea mai bună din istoria ţării noastre. Nu trimit la studii docte să demonstrez contrariul, ci apelez la mărturia unui om de litere care nu poate fi suspectat de simpatii proletare. Barbu Cioculescu, în cartea de memorii publicată recent, scrie astfel: „Cei zece ani de domnie ai regelui Carol al II-lea au fost leagănul polarizării societăţii româneşti, pentru care armonia va rămîne pînă astăzi un paradis pierdut...” (Amintirile unui uituc, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 143). Sfertul de veac 1965-1989, pe care nişte scribăreţi (poate aceiaşi lăudători ai interbelicului) îl numeau „epoca de aur”, se defineşte, indiscutabil, prin acţiunile perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Să previzionăm definiţii similare pentru deceniul de preşedinţie al lui Traian Băsescu? Asemănări sînt destule. Pînă şi prezenţa unei femei, presupuse de rău augur, cu numele Elena, ţinta fanteziilor sado-masochiste ale macho-rităţii electoratului, face din prezumţie o posibilitate cu grad mare de certitudine.

Dar confruntarea actuală aduce a farsă, căreia mult nu-i lipseşte să devină tragică, la fel ca precedentele. Vinovat de căderea democraţiei (atîta cîtă era) şi de slăbirea catastrofală a statului, Carol al II-lea a scăpat într-un exil copios. Acuzat, dimpotrivă, de întărirea excesivă a statului în detrimentul cetăţenilor, Ceauşescu a sfîrşit cum ştim, lăsînd o pată inadmisibilă pe obrazul poporului care l-a suportat cu resemnare vinovată. Cum va sfîrşi cariera publică pe care actualul şef (de clan) republican se căzneşte s-o terfelească, dimpreună cu funcţie cu tot? Nu va trece o jumătate de secol ca incertitudinea să ne fie risipită!

Revenind la alegeri. Acum vreo trei decenii, la secţia de sculărie a unei fabrici, la masa pe care o luau zilnic în pauza regulamentară, muncitorii căpătaseră deprinderea de-a folosi veselă doar din greşeală spălată. După fiecare utilizare, sculerii - bărbaţi conştiincioşi, fără pretenţii gurmande precum catarii de la Păltiniş - ştergeau cu dumicaţi de pîine furculiţa, lingura şi castronul, pînă nu rămînea urmă de varză călită, tocană de legume, cartofi sau alte „specialităţi culinare” (citez din folclorul local) încălzite în sufertaş. La masa următoare, operaţiunea se repeta cu meticulozitate. Şi tot aşa pînă la binemeritata pensie. Se întîmpla uneori ca vreun gură-cască să-şi piardă tacîmurile. Atunci împrumuta fără fasoane pe-ale vreunui coleg, plecat, absent sau liber, şi executa ritualul final cu detaşarea inculcată de lucrul altuia. Nu-i stătea nimănui mîncarea în beregată, n-a murit careva, nici nu s-a îmbolnăvit profesional.

Exagerez oare metaforic dacă scriu că alegerile recente s-au desfăşurat după metoda patentată la sculărie? Lăsînd laoparte mizele politicianiste şi cuţitele agitaţilor din găştile partinice, trimişii în parlament sînt ca tacîmurile muncitorilor de odinioară: şterse, nespălate, refolosite la comun, îndoite de uzură, din soiul celor pe care o gospodină harnică le azvîrle fără să stea pe gînduri. Redundant să exclam: „o gospodină e necesară în politica românească!”?

În România, cei harnici (femei sau bărbaţi) nu pierd vremea cu politica. Li-i scîrbă, n-au loc de calcani şi ciocîrlii, le e frică de rechini sau ulii? Ori suntem o ţară plină nu de poeţi, ci de foşti şi actuali sculeri? 

(TIMPUL, ianuarie 2013)

IDEI FIXE - ianuarie 2013

Antagonie fără extaz

Într-un articol postat aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/pentru-herta-muller-2-87899.html, loc recunoscut deja ca fief al neostîngii româneşti, C. Rogozanu o admonestează pe Herta Müller că vede spectre staliniste în peisajul politic din România, dar nu observă situaţia contemporană, de la noi şi din lume. O lume în care corporaţii mari şi puternice dictează politici globale, orientate către spolierea prin orice mijloace a resurselor naturale şi exploatarea sărmanilor angajaţi, fără discriminare, dar conform ratingului de ţară: cu deferenţă pe germani sau englezi, cu aroganţă pe români, bulgari, chinezi, indieni etc. Articolul mi se pare just ca idee centrală şi ajustabil ca stilistică a demonstraţiei. Aparenta obrăznicie faţă de adresantă nu distonează. Lipsa unei cît de mici impertinenţe n-ar fi dat articolului greutate în argumentare, ci ar fi ilustrat slăbiciunea atacului. Fiindcă e o lege a disputelor veche de cînd lumea: fără agresivitate, şi chiar fără să fii nedrept, n-ai să probezi cu adevărat, nicicînd şi nicicui, că ai ceva de spus! Cu atît mai mult dacă vrei să spui ceva nou!

Rogozanu sesizează corect că majoritatea intelectualilor, îndeosebi scriitorii de azi, români şi nu numai, preferă să critice situaţii trecute, fie condamnînd comunismul, fie fascismul. În fapt, „majoritatea” se reduce la o „elită”, deoarece destui demantelează stări deplorabile din trecut, fără să uite iadul cotidian, pentru că-n el trăiesc. Iar „elita” e constituită pe criterii financiare, că vrem sau nu să admitem. Un scriitor care a cîştigat un milion, fie şi de lei româneşti noi, locuind într-o casă din cartierele selecte, are alt statut social şi vede altfel lumea decît unul plătit cu minimul pe economie, care locuieşte într-o mansardă şi n-are nici apă curentă. Excepţiile nu lipsesc, dar au rol decorativ. Paradoxul situaţiei noastre particulare face ca tocmai îndestulatul de la vilă, extenuat de funcţii publice, să aibă credibilitate, başca vînzări grase, debitînd repetat banalităţi cu ştaif, iar lumpenul fără casă, deşi spune lucrurilor pe nume, să n-aibă decît venituri modeste, la limita subzistenţei, preţuit cum este ca un ciumat. Şi asta de ce? Pentru că publicul preferă oglinda ce înfrumuseţează hidoşenia şi parfumul ce estompează mirosul neplăcut, preferă „emoţii estetice”, nu dezvelirea crudă a condiţiei umane. Publicul dă bani pe high-tech şi consumabile sezoniere, cade în extaz dinaintea realităţii virtuale din filme sau cărţi, şi-i pasă prea puţin de cea concretă. Cîte milioane a obţinut J.K. Rowling comparativ cu Jonathan Coe, de exemplu? Într-o lume consumistă, de ce nu s-ar vinde şi arta?

Numai că artistul care face pe gustul publicului este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decît cele ce-au determinat mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului!

E destinul ilustrat de Herta Müller. Spre cinstea ei, a vorbit şi vorbeşte despre lucruri încă trecute sub tăcere în spaţiul culturii române. Staliniştii reciclaţi, colaboratorii Securităţii şi ofiţerii, acoperiţi sau ba, sînt spectrele ce garantează la noi noua robie economică, vizată de Rogozanu. Tăcerea, deturnarea atenţiei spre alte ţinte decît cele necesar de lămurit sînt fapte imputabile generaţiei lui N. Manolescu, Blandiana, Liiceanu, Adameşteanu, Pleşu, dar şi celor din generaţia '80 care s-au trezit rapid în categoria economic sătulă - Dinescu, Tănase, Cărtărescu, Patapievici, Vlasie, Mihăieş, Pârvulescu etc. Antagonică prin naştere, generaţia lui Rogozanu, Ernu, Şiulea, Gheo, Flori Bălănescu, Bogdan Creţu, Iovănel trebuie „să sară la beregata” celor precedente, atentă să nu muşte manechine de faţadă şi estradă. Herta Müller, ca şi, înaintea ei, Paul Goma sau Dan Petrescu, arată cine sînt marionetele şi cine păpuşarii.

Altfel, Rogozanu pare a nu sesiza că modul în care se comportă corporaţiile multinaţionale este asemănător celui aplicat de statele socialiste propriilor popoare, minus distribuirea beneficiilor. Un sociolog polonez - îmi scapă numele -, identifica prin anii '80 liniile de forţă ale celor două sisteme, concluzia fiind netă: comunismul e stadiul perfect şi ultim al capitalismului.

Exact ce se întîmplă în China de azi. 

(Acolada, ianuarie 2013)

ŢUICĂ DE PRUNĂ

„Dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut!” - zicea tata că zicea taica Vlad, străbunicul meu. Vorba asta am auzit-o de atâtea ori, încât sunt sigur că şi copiii copiilor nepoţilor mei vor şti-o... Pe vremea când tata făcea introspecţii cu ajutorul băuturii, eu nu-mi dădeam seama că una e ce se petrece în lume, şi alta ce ştim noi. Ce ne-am face însă fără iluzia că deţinem certitudini?

Tata şi unchiul Gogu, bunăoară, afişau pretenţia că tot ce se întâmplă în lume e la degetul lor mic; iar noi, copiii, căutam să (ne) convingem că degetul lor mic este egal cu degetul nostru mijlociu! Poate că ei se prefăceau; poate că de vină era istoria; confuzia din mintea lor, reflectată în discuţiile lor, poate că avea o justificare; dar vorbele lor, verbele lor, pentru noi erau o realitate indubitabilă; le auzeam, le credeam adevăruri şi puteam jura pe aceste „adevăruri”! Cunoaşteţi ceva mai cumplit decât un adevăr deformat? Nu pot să-i condamn pe părinţi că mă creşteau cu principii relative! Prefer să spun că substanţa dialogurilor (educative sau formative fără intenţie) - amestec de propagandă, informaţii trunchiate şi amintiri cu valoare de arhetip - era efectul ţuicii de prună asupra creierelor obosite şi derutate, într-o vreme când fabricarea, degustarea şi îndelunga „cetire” a licorii noastre naţionale deveniseră preocupări principale ale bărbaţilor din satul Izvoru...

Pe la sfârşitul lui august începeam să adunăm prunele. Mişunam prin porumb şi prin trifoi, ne cocoţam în pomi şi-i hâţânam, alunecam pe crengile aplecate şi terciuiam agenele, tuleele, boambele sau ciorăştile, spre disperarea taţilor, pentru care orice prună strivită însemna o pagubă. Putinile în care fermenta materialul stăteau aliniate sub polată; le umpleam pe rând şi le acopeream cu grijă, întâi un capac de lemn, pe urmă un sac legat cu sfoară, să nu se piardă nimic. Trecea septembrie ca o pâine caldă; în octombrie, când se răceau zilele şi nopţile, focul sub cazanul de ţuică, seara, avea ceva misterios şi magic...

Nu mergeam la alambicul C.A.P.-ului. Posedam aparatură proprie. O meşterise, cu neîntrecută măiestrie, unchiul Gogu, zis Edison. Dintr-o oală smălţuită, de patru vedre, căreia îi lipise un lighean fără fund, realizase vasul în care fierbea materia primă. O găleată de cupru, veche de-o sută de ani, ţinea loc de capac. Drept răcitor foloseam o putină de lemn. Ţeava subţire, spiralată, ce trecea prin apă, era întoarsă de tata din balastiera unde lucra. Contribuţia originală a unchiului Gogu era soba. Tăiată într-un butoi de motorină, prevăzută cu uşă, grătar şi dozator de foc, putea fi brevetată ca inovaţie, dacă vreunul dintre noi ar fi auzit că se câştigă bani din asta. Mobilitatea sistemului permitea mutarea lui cu uşurinţă, de la noi la Edison şi la unchiul Ioniţă, fratele cel mare. Avantajul ăsta compensa pierderea de căldură - punct slab înlăturat mai târziu, când vărul Ilie, student în tehnologia maşinilor, ne-a sfătuit să înfăşurăm soba cu vată de sticlă...

„Ţuica nu se bea oricum” - zicea tata că zicea taica Vlad. „Aşa cum făcutul are o lege, şi băutul are una!” Care era legea băutului, tata nu divulga, deoarece, când ajungea să spună asta, se găseau cu toţii în faza a treia: fiecare vorbeşte de unul singur şi nimeni nu (se) ascultă! Aşa că am fost nevoit să trag concluzia - de unul singur, fireşte - că legea băutului ţuicii este să nu bei singur! Altfel, de ce avea atâta farmec şi de ce împingeam până după miezul nopţii cetitul ceştii de licoare alburie, uşor tulbure? Şi de ce nu ne înduram să plecăm în casă, noi, copiii, în ciuda ameninţărilor cu nuiaua, pe care mama, supărată şi nehotărâtă, le revărsa asupră-ne?

Într-o seară veni şi Tite Ciobea. Nimeri când gazdele sfârşeau ultima şarjă. Stan stinse focul, ridică sădila-filtru, duse oala cu recolta în cămară, în vreme ce Gogu şi Vlad cărară borhotul în spatele grajdului, îngropându-l sub bălegar. La cuptor, Maria fripsese un pui, iar Mariana, fiica ei, sfărâmase grăunţi de usturoi într-o strachină. Răsturnată nu demult, mămăliga abia îşi dăduse sufletul. Femeia pofti pe bărbaţi în casă; Stan îi ceru să aştearnă masa lângă cuptorul cu vatră, cald încă, sub lumina lămpii cu gaz, agăţată de-un cui. Se aşezară pe scăunele, în jurul unei mese rotunde, mici, cu trei picioare. Până una-alta, umplură ceştile. Erau trei bărbaţi; Vlad, băiatul de 12 ani al lui Stan, fu socotit al patrulea, căci i se umplu şi lui o ceşcuţă, răsplată şi recunoaştere a muncii depuse în acea zi. Săltară vasele prevăzători, şi parcă neîncrezători. Gesturile lor reţinute împlineau un ritual: ciocniră, vărsară o picătură pentru ăi morţi, gustară, plimbară licoarea pe limbă, adulmecându-i tăria şi gustul aspru, sorbiră din plin - şi plăcerea li se trădă în frământarea nărilor, în licărirea ochilor.

- Bună, bă! - zise Tite. - Mai ai multă de făcut?

- De ce? - întrebă Gogu. - Vrei şi tu instalaţia?

- Nu, eu o am pe-a mea, cu frate-meu, e făcută la ţigani, de aramă, nu ca a voastră, de tablă smălţuită...

- Te joci cu Tite, băi Edisoane?! - făcu Stan pe un ton de neascunsă ironie. - Păi Tite are o aparatură de scoate fumul tocmai la Mocirlă, că nu ştie nimeni de unde vine! Poa’să meargă la orice expoziţie şi concurs din străinătăţi! Sută la sută are medalia de aur!

- Păi cu cine să se-ntreacă? - făcu Gogu. - Ce popor mai face ţuică, aşa ca noi? Ungurii fac pălincă, ruşii vodcă, sârbii şliboviţă, polonejii basamac, nemţii bere, americanii vischi, francezii lichior, italienii zeamă de broască! Nimeni nu face ţuică!

- Eşti tu neinformat! - zise Stan. - Păi ia spune, ştii tu cine a inventat ţuica? Tu crezi că un român?

- Dacă nu un român, sigur un jidan!

- Ţuica a inventat-o un spaniol, pe nume Carol Ţuică! D-aia se cheamă aşa! Aici la noi a adus-o împăratul Traian, care era născut în Spania, băi mocofanilor!

Maria pusese friptura pe masă. Tite deja muşca dintr-un ciortan. Radu, băiatul cel mic al lui Stan, veni şi întinse mîna. Cum nimeni nu mai luase bucăţi, în strachină aşteptau pieptul şi celălalt ciortan. Radu îl înhăţă şi vru să muşte, dar nu apucă:

- Mă, nemâncatule, nu ţi-e ruşine? Lasă-l jos! - se auzi vocea Mariei, de undeva de deasupra. - Treci în casă, n-auzi?

- Lasă-l, fă,-n pace! - spuse Stan şi se adresă copilului: - Na, mă, ia-l şi pe ăsta!

Îi întinse pieptul puiului fript. O clipă toate privirile se aţintiră spre Radu. Radu prinsese bucata în cealaltă mână şi le strânse pe amândouă sub bărbie. Jubila, privind neştiutor la cei mari. Abia când auzi râsetele lor păru că-şi dă seama ce face.

- Adevărul e că străinii n-au ce-avem noi! - reluă Stan.

- De unde ştii? - făcu Tite curios.

- Mi-a spus inginerul Cizmaru, care a fost în Germania. Zicea că ăia la masă nu mănâncă pîine!

- Da’ ce? - întrebă Tite, cu gura plină.

- Cartofi. La ei asta e baza, cartofii - cum la noi baza puterii populare este mămăliga! La ei nu există masă fără cartofi şi salată. La fiecare masă, dimineaţa, la prânz şi seara!

- Da’ de ce n-or fi mâncând pâine sau mămăligă? - întrebă Gogu. - Ce, ei n-or fi având grâu, porumb?

- Să ştii că n-au! - afirmă Tite plin de siguranţă.

- În schimb, găseşti la ei tot felul de maşini! - continuă Stan. - Au maşini până şi la closet, să te şteargă la cur!

- Fugi, bă, că asta n-o mai cred! - zise Tite. - Cum să aibă aşa...?

- Au, băi Tite, au! Altfel nu-mi spunea mie inginerul Cizmaru! Ori crezi că inginerul minte?

- Se poate să aibă! - admise Gogu. - Nemţii sunt daţi dracu la maşinării! Ăştia fac ce nu-ţi trece prin minte!

- Lasă-i să aibă! - îngădui Tite. - Dacă n-au pâine şi mămăligă, tot degeaba! Ei să aibă maşinării, eu să am burta plină, să vedem care e mai câştigat - ei sau eu?

Stan umplu iarăşi ceştile, sărind pe-a lui Vlad, care, prevăzător, o golise doar pe jumătate. Ştia că dacă bea tot, mamă-sa îl trimite la culcare. Frate-său, Radu ajunsese în spatele tatălui, de unde abia fu dezlipit de femeie, pe tăcute. N-ar fi reuşit dacă nu-i promitea ceva bun în casă.

- Bă, prost eşti! - făcu Gogu spre Tite. - Păi tu nu-ţi dai seama ce înseamnă tehnica! Ia să am eu pe mână un atelier cu tot felul de maşini! Ce-aş mai face!

- Ce-ai face?! - replică Tite. - Să-ţi umpli burta tot n-ai putea, dacă n-am fi noi, ăştia proştii, să lucrăm pământul!

- Adevărul e - zise Stan - că noi am fost de când ne ştim un neam de plugari! Maşinăriile neamţul ni le-a adus!

- Şi ni le-a luat rusul! - spuse Gogu.

- Asta aşa-i! - aprobă Tite.

- Cum să facem noi ce fac nemţii, dacă am arat pământul sute de ani? Asta ştim, asta facem!

- Eu, unul, să fi avut bani, făceam ce fac nemţii!

- Tu, da, băi Edisoane, îi întreceai şi pe americani! Dar tu, de unul singur, nu poţi să ridici o ţară! Poţi s-o răstorni, dacă vrei! Că degeaba tragi tu, unul, înainte, dacă trei sute trag îndărăt!

- Depinde cine trage! Dacă se pun doi ca Ion al lui Năbădae, poa’să se pună contra zece ca Spiţă! Nu contează câţi sunt, contează cât poate fiecare!

- Da’ acu’ la ce să tragi?! - făcu Tite. - Că de când ne luară ăştia pământu’ la colectiv, parcă tragi a sărăcie!

- Lasă pământul, băi Tite, că şi-aşa a luat destule palme! Dă-i dracului cu colectivu’ lor, vino în balastieră! O să le stea pământul comuniştilor ăstora în gât de n-o să-l poată duce! Ascultă la mine, cad ei de la putere, nu mai rezistă mult!

- Ce folos, dacă eu n-o să mai trăiesc atuncea! C-ai auzit că împărăţia lor ţine o mie de ani!

- Ăştia cad în sus, băi frati-meu, nu vezi că toate le fac pe dos?! - spuse Gogu, şi parcă se miră singur de ce-i ieşise din gură.

Maria veni şi-l îmboldi pe Vlad la culcare. Stan umplu ceştile.

Cred că ziua aceea n-am s-o uit cât îi hăul!

Era o duminică de noiembrie, după-amiază. Ploua mărunt, mocăneşte. Nu făcuserăm foc în sobă, sau nu făcuserăm până la ora aia. Nea Tite rămăsese pe capul nostru, vorba mamei, ca să asculte transmisiunea meciurilor de fotbal la radio. Îi plăcea cum se ambala Victor Tudor Popa în ritmul fazelor relatate şi cum acela părea că se împiedică în minge deodată cu fotbaliştii. Tata şi cu mine, şi cu - fireşte! - inginerul Cismaru, nu puteam dormi dacă nu bătea Rapidul şi nu da gol Puiu Ionescu! În odaie eram doar noi patru (numărând şi clondirul cu ţuică) şi cutia de lemn a radioului, agăţată în perete suficient de sus ca să nu ajungă la ea fratele meu, Radu. Atât era suficient: să ajungă! O dată! Pe urmă nu mai aveam ce face cu aparatul, nici de mobilă nu-l mai puteam ţine; nu era sigur că Radu ar fi lăsat ceva întreg...

Tata era bine dispus şi se bine-dispunea cu fiecare ceaşcă. Nea Tite n-aş putea spune că era matol datorită ţuicii băute atunci; niciodată nu erai sigur când e matol natural şi când e altfel. Părea că aşa s-a născut: matolit! Şi în timp ce ăia băteau mingea în difuzor, eu sorbeam pe furiş, iar tata şi nea Tite împăr(ă)ţeau lumea...

- Şi tu crezi, băi Stane, că ruşii or să ajungă pe Lună înaintea americanilor? - întrebă nea Tite.

- Nu cred. Eu zic că primii or să ajungă chinejii!

Mă topeam de drag când tata îşi bătea joc de câte cineva în felul ăsta. Uitam bătaia mâncată de la el pentru prostiile care parcă se ţineau scai de mine; şi, dacă înţelegeţi, îl iubeam pe tata!

- E, pă dracu, bă! Cum aşa? - căscă gura nea Tite, şi n-o mai închise.

- Păi numai dacă se urcă unul în cârca altuia, tot ajung pe Lună! Nici nu le trebuie rachetă! Da’ nu vor! - zicea tata, fără să clipească.

- Da’ dacă se bat ruşii cu americanii, cine câştigă?

- Bă, aicea nu mă bag, că ş-ăia, ş-ăia sunt la fel de tari! Aşa că dacă dă unii o bombă, dă ş-ăilalţii una, sar şi francezii, şi englezii, şi nu se ştie ce iese! Numai chinejii se ţin deoparte, şi când toţi au terminat muniţia, ei - hap! - îi înghit pe toţi!

- Da’ noi ce facem dacă începe bătaia?

- Noi? Păi noi facem aşa cum am învăţat din vremea lui Papură Vodă! Ne tragem în păduri, ardem grâul, otrăvim apa, şi îi atacăm dintre dealuri şi munţi! Când ’om întoarce noi armele, să-i vezi ce fug...

- Păi putem?

- Eheeee, băi Tite! Păi, dacă îl pui numai pe Găvănel singur într-o tranşee şi îi dai alături o grămadă de pietroaie, bate o companie întreagă! Nu mai ţii minte când eram noi flăcăi, cum dădea cu pietre d-aci până la cimitir în Vălmaşi? Mai ştii când a spart el ţigla de pe casa lui Ghiţăniţă, pitit după gardul lui Pălimar?

- Da, bă, da’ dacă ăia vine cu avioane şi rachete, ai? Ce facem?

- Cine, bă, noi? Păi tu cu românul te pui? Tu n-ai auzit că era odată un rus, un american şi un român să treacă o punte. Şi pe punte sta Dracul, şi nu-i lăsa să treacă dacă ei nu fac ceva la care el să nu-i dea de cap. Face americanul un avion şi-l zboară. Dracul numaidecât îl prinde, îl desface şi-i râde americanului în nas. Face rusul o rachetă şi dă cu ea în sus. Dracul întinde gheara, o înhaţă ca pe-o raţă, o desface c-o unghie şi-i dă rusului peste bot. Ei, şi vine rândul românului, şi ăsta ştii ce face?

- Ce? - sare nea Tite, fiindcă tata, strategic, tăcuse.

- Păi românul nostru, care era un Gheorghe aşa ca tine, ia un ciur, îl pune la spate, şi trage o băşină. Şi-l întreabă pe Dracu pe ce gaură a ieşit turbata... Iar Dracu începe: p-asta, p-asta, p-asta, p-asta... împungând găurile ciurului. Da’ Gheorghe i-o retează scurt: ba minţi, că p-asta! Şi-i arată gaura băsănăului! Şi-atunci Dracu - trosc! - a crăpat de necaz! Aia e, băi Tite! Cu noi nu se pune nici turcul, nici rusul, nici neamţul, nici dracul! Tu nu ştii că România face parte din pactu’ Nato?

- Ce e aia... patu’ nato?

- E un tratat secret între ruşi, americani, francezi, nemţi şi englezi ca să se apere de chineji! Ăştia din pactu' Nato s-au prins că chinejii vor cuceri lumea, că aşa scrie şi în Biblie, tu nu l-ai auzit pe popa Averescu când citea că în anul 2000 lumea va fi un stat comunist, cu capitala la Uaşintong, condus de doi chineji - Iţic şi Ştrul?! Ce dracu, băi Tite, dormi şi la biserică?

- Nu, bă, da’...

- Aia e, băi Tite, noi ieşim basma curată din orice poceală, cum te văd şi cum mă vezi! Mai rău e când ne pocim între noi...

Când bea, tata nu era atent dacă beau şi eu. Aşa că, ameţit fiind, eu îi vedeam în câte două locuri pe fiecare. Şi ţin minte că, pe când nea Tite se minuna şi se răs-minuna de ce sunt în stare românii, tata - sau mai bine zis: doi de tata - îmi făcu cu ochiul şi-mi zâmbi, luându-mă de martor la prostia vecinului...

Doamne, ce-l mai îndrăgeam atunci pe tata! Cum să nu cred spusele lui, când mi se părea că eu le spun?!

Unchiul Gogu plecase undeva. Lăsase pe ţăţica Ioana şi pe vărul Traian să fabrice în continuare. Nu v-am spus că ne pricepeam cu toţii la asta? Dacă nu v-am spus, puteţi deduce din faptul că ţăţica Ioana, fiind chemată de brigadier la colectiv, pe la ora zece dimineaţa - c-aşa se pornea treaba pe-atunci - m-a strigat să-l ajut pe vărul Traian. Să fi ştiut că noi abia aşteptăm să luăm locul celor mari - la gura sobei şi la gâtul sticlei -, ţăţica Ioana, proverbială pentru neîncrederea ei în lume, nu ne-ar fi lăsat lucrurile sfinte pe mână, ba chiar ne-ar fi trimis la vreo mie opt sute de draci, cum îi mergea gura!... Fiindcă era ultima şarjă să-şi fi înfrânt suspiciunea? Oricum, greşeala ei a fost că a uitat să încuie uşa cămării unde ţinea butoiul. Nu cred că se baza pe faptul că eu şi vărul Traian trebuia să plecăm la şcoală după-amiază. În fine, astea sunt supoziţii tardive...

Ştiam că lichidul ce curge la început din cazan este o ţuică mult mai tare decât restul. Aşa spunea tata, aşa susţinea şi unchiul Gogu. Ni s-a părut, mie şi vărului Traian, că nu era aşa. Să fi tot curs jumătate de litru abia, şi noi susţineam că nu e cine ştie ce tărie... Degustam pe rând. Lingura de lemn nu odihnea deloc. Dac-ar fi fost după noi, am fi stins focul chiar atunci. Aveam însă un semn la oala în care colectam pre(ten)ţiosul lichid: până la semn era obligatoriu să curgă produsul! Şi din gustare în gustare, lingură după lingură - să nu fie singură, am început să vorbim ca bărbaţii, adică să răsucim politica şi lumea după degetele noastre cu unghii crăpate.

- Şi ce crezi - ziceam eu - dacă izbucneşte un război între ruşi şi americani, cine câştigă?

- Câştigă americanii! - zicea vărul Traian. - N-ai auzit că mai au niţel şi pun piciorul pe Lună? Doar ai văzut cum a zburat ăla, Bormaşină sau cum îl cheamă, în jurul ei! Cât p-aci să se dea jos pe ea!

- Lasă asta, eu te întrebasem dacă ştii cine câştigă...

- Păi nu ţi-am spus? Americanii...

- Nu mi se pare că ai dreptate...

- Da’ cine crezi? Ruşii? Ce, dacă învăţăm noi limba rusă în şcoală, câştigă ei?

- Nu câştigă nici ăia, nici ăia! Chinejii câştigă!

- E, pă dracu-şi-cu-tine! De unde până unde chinejii?

- Au opt sute de milioane de locuitori!

- Degeaba! Când ’or da americanii o bombă atomică, omoară un milion pe loc! Plus ăi răniţi!

- Da’ ce, chinejii n-au bomba atomică? O au!

- Nu cred! Cin' ţi-a spus?

- Secret! (Fiecare dintre noi era mai tare dacă deţinea mai multe secrete. Câtă ciudă înghiţeam dacă altul ştia ce nu ştiam noi! Inutil să precizez că secretul chinezilor îl ştiam de la tata, care îl ştia de la inginerul Cismaru, care asculta Vocea Americii. Radioul nostru nu prindea americanii; tata îi spusese odată lui nea Tite că din cauza ulmului de care era legată antena, că ulmii au deprinderea să soarbă undele radio emise de americani...) Şi ia ascultă aici - continuai către vărul Traian. - Când se bătură ruşii cu chinejii, care să ia Mongolia, ruşii au vrut să dea cu bomba lor atomică! Da’ chinejii au zis: dacă daţi voi o bombă care omoară o sută de milioane pe zi, dăm şi noi una la fel! Noi rezistăm opt zile. Voi câte?

Ca să-i las timp de uimire, mai sorbii o lingură de ţuică. Încă nu se acrise, şi-oricum mai era până la semn.

- Şi-americanii ce fac? Stau degeaba?

- Cum o să stea?! Au pornit războiul cu vietnamejii! Au zis că s-o înceapă de la un cap cu toţi ăia din Indochina, să termine cu rasa galbenă! Mai au niţel şi intră şi-n chineji!

- Păi ce-au cu ei? Ce le-a stricat chinejii?

- Păi tu nu citeşti nimic? Tu n-ai auzit că rasa galbenă va stăpâni pământul? Scrie şi-n Biblie, ce dracu! Dacă-i laşi în pace pe chineji, ăştia sunt în stare de orice! Ai auzit ce-au făcut?

- Ce?

- Le-a venit damblaua să dea toate vrăbiile afară din ţară! A socotit Mao ăla al lor, că dacă fiecare vrabie mănâncă un bob de orez, ei nu mai au ce mânca! Şi s-au sculat într-o dimineaţă la ordin, şi-au început să hăulească toţi prin curţi. N-a mai rămas o vrabie în ţară! Da’ acuma vrea să le aducă 'ndărăt, că le mănâncă gândacii orezul, şi numai vrăbiile pot să stârpească viermii!

- Ai dracu chineji!

După ce-am strâns aparatura, am intrat în cămara cu butoiul. Am turnat ţuica din oală, aşa cum ne ceruse ţăţica Ioana. Dracul ne împinse - cine altcineva? - să încercăm să vedem cum e marfa! După îndelungatele slujiri cu lingura la gura ţevii, cum putea să ni se pară ţuica din butoi decât slabă? Sau nu mai înţelegeam noi nimic? Ia să mai gustăm, băi vere! Deşi scosese într-o - parcă o văd şi acum - cană de pământ, suficient de pântecoasă ca să ne facă praf pe-amândoi, vărul Traian se alimenta cu furtunul rămas în recipientul de lemn. Iar eu extrăgeam printr-un pai galben-auriu, ca un sondor laborant...

Abia a doua zi, spre seară, ne-am revenit. După ce vomitaserăm - cum se zice - şi maţele din noi...

Era pe la începutul lui decembrie. Încă nu ninsese şi nu era frig. Pe prispa casei şedeau Stan şi Gogu, citind sticla de ţuică dintre ei. În spatele lor, Traian şi Vlad asistau la lectură. Pe drum trecu Bie Cleşcanu şi salută.

- Noroc, Bie! - răspunse Stan. - Ce faci, mă, de unde vii?

- Păi ce, nu ştii?

- Nu aflarăm, spune tu!

- Terminai şi eu armata şi vin de la Cezar, de la miliţie, m-a luat în evidenţă, că am grad de sergent!

- A-ha, ca să vezi! Da’ parcă nu te-ai liberat o dată cu leatul tău!? Ai făcut arest sau ce?

- Un sergent nu poate să fi făcut arest!

- Aşa e, bă! Uite, am uitat de când am făcut şi eu armata...

Bie împinse poarta şi intră în curte. Strânse mîinile celor patru şi se opri în poziţia „pe loc repaos”. Stan îi întinse sticla, să guste şi să uite ofensa. Bie bău cu bărbăţie, însetat ca o cătană, şi lăudă licoarea, spunând că aşa se întâmplă cînd eşti neinformat.

- Unde făcuşi armata? - întrebă Gogu.

- La grăniceri, la Constanţa!

- Şi de ce zici că suntem neinformaţi, mă Bie? - reveni Stan.

- Cum, bre, nu ştiţi că vrură ruşii să ne cotropescă?

- Aaaa! Când cu cehii?

- Da, bre, atunci umblau să intre şi peste noi!

- Păi asta a fost pe vară, credeam că s-a terminat, gata, i-a lămurit pe cehi! Or nu-i aşa?

- Aşa-i, dar noi, trupele speciale, am fost ţinuţi peste termen! Şi până ne-am liberat, am stat cu glonţul pe ţeavă, gata de atac!

- Atunci, scuze, mă Bie, am fost neinformat! Ia de mai gustă aici!... Da’ bine, mă, ce să aibă ruşii cu noi, că le suntem prieteni şi aliaţi, toţi din lagărul socialist, nu?

- Treaba e mai complicată, băi nea Stane! Bună ţuică ai, zău! Eu vă spui ce ne-a spus şi nouă la companie un colonel, dar aşa, ca-ntre noi, să nu se mai auză! Uite cum e: ruşii s-au înţeles cu americanii aşa - jumătate din lume să o conducă unii, jumătate ăilalţii! Cehii, mai cu moţ, n-au mai vrut! Şi cum ei cădeau în partea ruşilor, ăştia - hap! I-au şi înghiţit cu fulgi cu tot! Că doar ştiţi cum e rusul - lasă-l, mă, în pace, eu îl las, dar nu mă lasă el!

- Da’ cu noi ce-aveau, că noi le suntem aliaţi!?

- Noi am zis la fel ca fraţii noştri cehi: ne-ajunge prietenia cu voi! Că am fost aici, de două mii de ani, ba colonie romană, ba sub hoardele tătare, ba sub iatagan turcesc, ba sub marca nemţilor, ba sub cizma ruşilor! E timpul să mai trăim sub stăpânire românească! Adică liberi şi stăpâni în ţara noastră! Da’ ruşii au ţinut-o p-a lor: lumea să fie condusă de la Moscova! Vreţi? Sau intrăm peste voi? Atunci tovarăşul Ceauşescu a zis: NU! Mai bine mor în luptă, decât să închin ţara vouă! Aşa că a dat ordin ca armata să fie pe picior de război. Ruşii au mai întrebat: asta vrei? Tovarăşul Ceauşescu a răspuns: noi vrem pace, dar suntem gata şi de război! Şi-atunci ruşii au dat să treacă podul peste Prut. Dar ai noştri au pus arma-laser pe ei, şi toate tancurile s-au topit ca gheaţa când dă căldura. Aşa că - stânga-mprejur, Ivane! Iar ca să le-arătăm că nu vrem război, n-am trecut iar Prutul, să luăm îndărăt Basarabia şi Bucovina, cum am mai făcut-o altădată! Că era dreptul nostru! Dar noi vrem pace! Pe parte-ailaltă, ungurii - care umblă să ne ia Ardealul - când au auzit ce-au păţit ruşii la graniţă, au întors spatele şi p-aci ţi-e drumul! Iar bulgarii, care râvnesc la Dobrogea noastră de aur, au ancorat flota lor la Balcic - făceau manevre, cică! Aia e! Da’ văz că p-aicea habar n-aveţi! Lumea se mişcă şi satul ăsta puturos doarme!

- Doarme, da’ trăieşte, mă, şi el cum poate!

- Şi cum, bă, să nu poată ruşii să ne ocupe pe noi? - se miră Gogu. - Ei, un imperiu întreg? Eu nu cred, astea e minciuni d-ale ăstora!

- Păi nu ştii că buturuga mică răstoarnă căruţa? Cum să intre ruşii la noi, când tot ţărmul mării era blindat cu opt baraje de dinamită? Plus rachetele, vârfuite pe ei?!

- Opt baraje de dinamită? Cum dracu le-a pus?

- Păi vezi că n-ai habar?! A venit ordin ca toate maşinile din Dobrogea să care muniţie pentru armată. Nu mai punea nimeni problema că are treabă sau că nu-ş-ce! Toate mergeau strună, la o comandă! Fiecare soldat era un locotenent pentru civili, iar armata se împărţea în două - militară şi civilă! Nimeni nu dormea, toţi eram treji la datorie, cu glonţul pe ţeavă, şi nu mai conta că unul e caporal, altul e căpitan, toţi ca unul eram gata de luptă şi nu crâcnea nimeni! Aia viaţă! Am făcut atunci o armată cum scrie la carte!

- Şi cum, bă, Ceauşescu a avut el curajul să spună „NU” ruşilor? - făcu Stan, cu zâmbetul lui batjocoros.

- A avut! - afirmă Bie, sigur, împingându-şi falca înainte.

- Bă, futu-l în cur pă mă-sa! Ăsta se crede Mihai Viteazul! E oltean hoţ, ca ş-ăla, aşa că are cui să-şi închipuie că seamănă! Să vedeţi ce-o să iasă din el! - zise Stan, ironic-uimit.

- Ţara noastră găseşte câte un viteaz de câte ori are nevoie! - spuse Bie, cu degetul arătător ridicat în sus.

Auzisem ceva, însă voiam să mă conving. Mi-am făcut drum spre casa lui Cleşcanilor, cam la ora când se zicea că începe. Casa era într-o curte fără gard. Pământul din jur nu suferise vreodată jignirea vreunei lovituri de sapă, iar casa, din chirpici, nu înghiţise ruşinea unei spoieli. Dacă atunci mă voi fi mirat, ca atâţia dintre noi, de unde aşa mândrie patriotică pe capul ca un dovleac porcesc al lui Bie, mai târziu, după ce s-a făcut miliţian, explicaţia devenea inutilă.

Vreo câţiva inşi se tolăniseră deja pe malul şanţului şi priveau spre bătătura transformată în câmp de instrucţie. Bie trona pe treptele de lemn putred ale prispei, cu o jumătate de litru de ţuică alături. Fraţii lui alcătuiau un şir, aşezaţi în ordinea înălţimii: Marinică, Gicuţă, Titică, Nicuşor, Ionică. Tocmai ascultau, în poziţie de drepţi, ce cuvânta Bie:

- Soldatul român tre’să suporte cu tărie toate privaţiunili şi greutăţili serviciului militar! El tre’să fie...

- Dacă ne-ai da să suportăm şi noi din greutatea sticlei ăleia, am suporta mai uşor... - zise Gicuţă.

- Gura, soldat! - zbieră Bie. - Cine ţi-a permis să vorbeşti în formaţie? Comentezi, ai? ’Napoi fuga marş! La dreapta fuga marş! La stânga fuga marş! Culcat! Salt înainte! Culcat! Salt ’napoi! Culcat! Aviaţie la joasă ’nălţime! Atenţiune!

Fraţii executară comenzile ca nişte soldaţi bine instruiţi, deşi nici unul nu fusese încă militar. Se vede că Bie lucrase la cataramă. Rămăsesem cu gura căscată. Bie comandă:

- Grupă, în coloană adunarea! La stân-ga! Pe loc repaus! E, ş-acu’ s-auzim: are cineva ceva de raportat?

- Tovarăşule sergent, eu, soldatu’ Gicuţă, vreau să vă raportez!

- Se zice: „Sunt soldatul Cutare, permiteţi să raportez!” Că nu mă raportezi pe mine! - tună Bie, şi-şi udă gâtlejul. - Ai înţeles?

- Am înţeles, să trăiţi!

- Ia să vedem, ce-ai înţeles?

- Tovarăşule sergent, sunt soldatul Gicuţă, permiteţi să vă raportez! Ia dracu sticl-aia d-acolo, şi nu mai bea în faţa nostră, că ne face poftă şi sărim pă tine acuma şi ţi-o luăm!

- Ceeee? - zbieră Bie. - Asta e indisciplină! E revoltă! Mă duşmăniţi, ai? V-arăt eu! Drepţi! Drepţi! Nu executaţi ordinu’?!

Bie se ridică de pe prag, sau vru să se ridice: nu apucă. Fraţii năvăliră peste el. Începu o păruială, o bătălie, o îngrămădeală, o trântă oarbă. Prins dedesubt, Bie zbiera de mama focului, fraţii râdeau şi hăuleau, iar unul aflat deasupra ridică victorios sticla cu ţuică şi trase o înghiţitură. Altul i-o smulse şi o duse la gură, de unde îi fu luată de altul, şi tot aşa până lichidul dispăru pe beregăţi. Se rostogoliseră prin curte, spre marele nostru haz... Mai târziu, când instrucţia se isprăvise, îl întrebai pe Bie:

- Auzi, nea Bie, de ce faci armată cu ei?

- Dacă ar fi după mine, aş face armată cu voi toţi! Păi vrei să ne găsească duşmanii nepregătiţi? Nu ştii că ruşii, ungurii şi alţii stau la graniţă, gata să intre în ţara noastră? Aşa că trebuie să tăcem din gură şi să fim pregătiţi oricând de război, deşi noi vrem pace, cum spune şi tovarăşul Ceauşescu! Aia e!

Sezonul ţuicii de prună este în fiecare an, toamna. Parţial şi iarna, după cum merge alambicul. Tata şi fraţii lui nu mergeau la alambicul colectivului. Îşi fabricaseră aparatul propriu, îmbunătăţit de la an la an de unchiul Gogu, zis Edison. Deodată cu îmbunătăţirile îi îmbunătăţeam şi numele. La început era „aparat”; apoi a fost „instalaţie”, „submarin”, „pick-up”, „satelit”, „Voyager”, „Pioneer”, „Akai”, „Panasonic”, „IBM”... În jurul lui am făcut tot timpul politică. Dar niciodată nu a fost ca în toamna lui ’68. Ori nu mi s-a părut mie că e. Poate am o fixaţie afectivă. Asta ca să nu scriu că oamenii n-au mai avut ingenuitatea care mi-i face de neuitat.

Nici n-au mai fost la fel. Bie pleca la şcoala de miliţie, nea Tite se angaja salahor, apoi zidar pe un şantier de construcţii; unchiul Gogu se califica lăcătuş la uzina din Drăculeşti; tot în Drăculeşti se transfera tata cu serviciul, la IGO, unde avea program lejer şi putea să muncească pământul care ni-l mai lăsaseră; inginerul Cismaru rămânea sau fugea în Germania; vărul Traian fugea în America (numai că pe văru' l-au prins la graniţă şi l-au băgat şase luni la penitenciar). Iar eu...

Iar eu tot stau şi cuget dacă avea dreptate taica Vlad când zicea că „dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut...” Dar cine să-i dea de băut românului, dacă nu-şi dă singur?

februarie 1978,

- pe malul Mării, la 2 Mai.