IDEI FLOTANTE - februarie 2013

O ţară de ponţi

Pe noua poiană a lui Iocan, întinsă la nivel planetar şi numită Facebook, s-a încins deunăzi o dispută în care mi-am prins, fără să vreau, semnătura. La zid - două articole. Primul, de Radu Călin Cristea, în Observator cultural, nr. 659/01.02.2013, intitulat „Un Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu”; al doilea, de Alex Ştefănescu, replică dată lui R.C.C., pe blogul „Cititor de serviciu”, deţinut la www.adevarul.ro. Excedat de atenţia pe care cîţiva prieteni ai mei păreau s-o acorde subiectului, am comentat considerîndu-i pe împricinaţi nişte 'telectuali de frunte, altfel neaoşe lichele. Cuvînt deranjant pentru Alex Ştefănescu. El a şi răspuns (deşi nu mă adresam lui) povestind cum i-aş fi trimis cîndva epistole curtenitoare la „poşta redacţiei” şi opinînd că am scris un roman licenţios, pe care dînsul îl consideră prost, deşi eu mă agit şi-l insult în diferite publicaţii.

Amîn elucidarea amănuntelor de istorie literară, despre care memoria de elefant a lui Alex Ştefănescu brodează detalii pro domo. Observ, tangenţial, că deşi am scris un roman prost, nemilosul critic nu l-a uitat, ceea ce nu mă poate decît onora. Aştept resemnat ziua cînd, sub înţepătura unui puseu de entuziasm, din seria celor cu care ne-a obişnuit în de-acum aproape semicentenara-i activitate, Alex Ştefănescu va reveni asupra lecturii, răsturnîndu-şi opinia, cum a făcut-o cînd s-a văzut exclus de la România literară. Lăudîndu-mă, Alex Ştefănescu m-ar lipsi de un valoros şi necesar inamic. Iar fără contestare, ce haz ar mai fi pe lume?

Cum se întîmplă în polemosul românesc, de cîte ori cineva ne taie macaroana ideoretică, îi găsim pe dată părinţi alcoolici, bube-n cap şi preferinţe culinare pentru carnea prăjită de afro-american. Recunosc, şi eu sînt fript cu asemenea meniu, dar am încercat mereu să iau totul á la légère, convins că, în spaţiul public, a(p)titudinea lui Caragiale e mai sănătoasă decît a oricărui altul. „Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd”, spune Tismăneanu că ar fi scris Marx. Aproape de spiritul nostru balcanic e atitudinea personificată şi de Zorba Grecul, eroul lui Kazantzakis, al cărui rîs homeric din finalul catastrofic s-ar potrivi cu situaţia istorică în care ne găsim la peste două decenii de prăbuşire post-comunistă. Am nesăbuinţa să cred că ne putem despărţi de trecut persiflîndu-i zgomotos poncifele. Cu condiţia de-a cunoaşte exact, pînă în cele mai mici detalii, TOT acel trecut!

Or, la noi, după 1989, trecutul imediat este încontinuu şi acerb rescris. Începînd cu Berevoieşti, s-a opintit din greu la curăţenia dosarelor. La arhive au avut acces prioritar „oamenii sistemului” sau alţi „de-ai noştri”, emigraţi, care plăteau favoarea în valută. O grupă de „scribăieţi” a colonizat funcţiile de comandă ale tribunelor publice, numite mass-media. Jurnalişti cu îndelungă experienţă în presa comunistă au devenit directori de publicaţii „independente şi democrate”. Inclusiv Alex Ştefănescu, fost redactor-şef al revistei Magazin, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Cristoiu, Nistorescu, Alexandrescu, Băcanu, Tatulici, Tinu, Ştireanu, sînt prea mulţi să-i pomenim. Rolul acestora în manipularea publicului şi deformarea societăţii româneşti după 1989 e încă obiect de studiu. (Televiziunea, cu impactul ei formidabil, condusă şi servită de profesionişti ai diversiunii, e temă aparte.) Armata de mercenari ai condeiului era ghidată de interes material. „Viteza de rotaţie a capitalului” - uite chestiunea ce-l preocupa pe-un fost redactor al Scânteii tineretului, convertită la s.r.l. (şi falimentată). Ce dreptate, ce adevăr, ce acurateţe a informaţiei să pretinzi unor gheşeftari prin structură şi antrenament, a căror „politică redacţională” era definită perfect de titlul unei foi la care Alex Ştefănescu a fost şef - Zig-Zag? (unde, imparţial ca tot românul, cînd problemele arzătoare divizau societatea - cazul Regelui Mihai -, el vota cu ambele tabere în acelaşi editorial!)

Evident că directivele privitoare la tema discuţiilor publice veneau din birourile „serviciilor” ce funcţionaseră şi-n comunism. Cîţi ofiţeri acoperiţi erau atunci în presă? Cîţi informatori? Nu se va şti probabil curînd, pentru că misiunea lor a fost să creeze diversiuni, să şteargă urmele, să rescrie trecutul, să maculeze oponenţii şi să corupă eventuali concurenţi. Posesori ai talentului şi carnetului de scriitor, unii semnau azi texte contra cuiva, mîine dimineaţă, cu pseudonim pentru acelaşi, dovedind cotidian abilităţi de circ. Circ a devenit presa, nu eveniment, circ e şi astăzi. Binevenită fie presa electronică, măcar aşa se salvează pădurile!...

Dar şi-n presa electronică foştii trubaduri comunişti comit prostii ca odinioară. Infatigabilul Alex Ştefănescu, despre care încep să cred că scrie fără să-şi dea seama ce scrie, punctează cu aplomb în blogul citat: „comunismul n-a fost niciodată românesc”! Pesemne malgaş! Apoi vorbeşte de „acţiunea grupului...”, de faptul că „nu s-a luat atitudine...”, de „cei mai buni ziarişti ai noştri...”, de cineva care „a condamnat...” şi alte sintagme uzuale proletcultismului. Ciudăţenia - oare de ce nu mă mir? - este că lauda închinată lui Vladimir Tismăneanu poate fi citită exact pe dos, ca implicită condamnare. Iată o mostră: „V.T. ...s-a născut nu în orice familie, ci în familia unui demnitar comunist. Marxism-leninismul i-a intrat în sânge de mic, aşa cum intră plumbul în sângele minerilor din minele de plumb.”

Ei, dacă plumbul intra în sîngele minerilor de suprafaţă, Tismăneanu era cu totul altfel de marxist-leninist! Să admirăm pilduitorul gen de laudă „în poantă”, ilustrat în România de-o lungă pleiadă nemuritoare, întinsă de la G. Bogdan-Duică pînă la Alex Ştefănescu şi la actualul premier, Victor Ponta, emitentul de-acum consacrat al autoerotistei butade: „aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi...”.

Trăim, fără dubiu, într-o ţară de ponţi. 

TIMPUL - februarie 2013 

IDEI FLOTANTE - ianuarie 2013

                                                              „Ca la sculărie!”

N-aş fi vrut să comentez şi eu alegerile recente, dacă nu m-ar fi izbit un sentiment dureros. Aflînd că-n colegiul unde domiciliez au cîştigat statut de parlamentar atît calcanul, cît şi ciocîrlia de care făceam haz în precedentul articol, am simţit instantaneu nevoia să fug unde oi vedea cu ochii, să mă exilez chiar şi-n persiflatul Congo. Este o situaţie complet lipsită de umor şi mi-e peste puteri să accept că nivelul de exigenţă al contemporanilor este atît de scăzut. Iar dacă iau în considerare procentul obţinut de partidul poporului prostit cu tembelizorul, n-am încotro, musai să admit: de-acum este oficial cît la sută din electorat îşi poate lipi pe frunte, cu fudulie, eticheta violacee, abonament la farmacia naturistă unde se tratează în direct, cu condurăţeanul, meteahna pe care Ion Creangă o trata cu poveşti...

Precizez că nu fac trimitere la o persoană anume şi că acord prezumţia de bună intenţie „aleşilor” vizaţi. Oamenii se pot dovedi cinstiţi şi eficienţi în parlament, poate vor aduce prosperitatea pe meleagurile reprezentate, vor convinge investitori cinstiţi să ridice nivelul de trai al votanţilor, nu să-i hămălească, plătindu-i cu minimul pe economie, la Paştele cailor! Pînă să mă convingă faptele ipotetice, sînt nevoit să iau cunoştinţă de vorbele citate în presa locală. La un miting electoral, femela ciocîrlie a rostit mobilizatorul îndemn: „Pe ei şi pe mama lor!”, învăţat (sau promovat) în altă circumscripţie, unde candidase rîndul trecut, pare-se tot cu succes. Lesne explicabil cînd te afli în turbionul înfruntării, şi cînd nu-i timp de subtilităţi, sloganul traduce un sentiment atestat de experimentaţi comentatori. Anume, că miza îndîrjitelor alegeri n-a fost deloc situaţia economică a României, nici avenirul ei (spre ce să năzuiască amărăşteanul hrănit la televizor cu gnoza sfîrşitului lumii, după calendarul mayaş, papuaş sau după profeţiile cutremurologului Hâncu?). Simplu şi trist: miza a fost exmatricularea politică a lui Traian Băsescu. Rămîne de văzut dacă marinelul, căruia peste şapte milioane de oameni i-au spus că e beat şi, deci, i-ar prii un somn mai lung, o să şi priceapă. Greu de crezut că, la cîţi prieteni literatori a avut şi le-a dat cu tifla, a învăţat deosebirea dintre exmatriculare şi exterminare.

Jenant, scopul care nu scuză mijloacele a pus în scena anului 2012 un fel de piesă de teatru ce se manifestă ca o epifanie în spaţiul public românesc cam de prin anii 1930, ani pe care mulţi încă îi consideră perioada cea mai bună din istoria ţării noastre. Nu trimit la studii docte să demonstrez contrariul, ci apelez la mărturia unui om de litere care nu poate fi suspectat de simpatii proletare. Barbu Cioculescu, în cartea de memorii publicată recent, scrie astfel: „Cei zece ani de domnie ai regelui Carol al II-lea au fost leagănul polarizării societăţii româneşti, pentru care armonia va rămîne pînă astăzi un paradis pierdut...” (Amintirile unui uituc, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 143). Sfertul de veac 1965-1989, pe care nişte scribăreţi (poate aceiaşi lăudători ai interbelicului) îl numeau „epoca de aur”, se defineşte, indiscutabil, prin acţiunile perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Să previzionăm definiţii similare pentru deceniul de preşedinţie al lui Traian Băsescu? Asemănări sînt destule. Pînă şi prezenţa unei femei, presupuse de rău augur, cu numele Elena, ţinta fanteziilor sado-masochiste ale macho-rităţii electoratului, face din prezumţie o posibilitate cu grad mare de certitudine.

Dar confruntarea actuală aduce a farsă, căreia mult nu-i lipseşte să devină tragică, la fel ca precedentele. Vinovat de căderea democraţiei (atîta cîtă era) şi de slăbirea catastrofală a statului, Carol al II-lea a scăpat într-un exil copios. Acuzat, dimpotrivă, de întărirea excesivă a statului în detrimentul cetăţenilor, Ceauşescu a sfîrşit cum ştim, lăsînd o pată inadmisibilă pe obrazul poporului care l-a suportat cu resemnare vinovată. Cum va sfîrşi cariera publică pe care actualul şef (de clan) republican se căzneşte s-o terfelească, dimpreună cu funcţie cu tot? Nu va trece o jumătate de secol ca incertitudinea să ne fie risipită!

Revenind la alegeri. Acum vreo trei decenii, la secţia de sculărie a unei fabrici, la masa pe care o luau zilnic în pauza regulamentară, muncitorii căpătaseră deprinderea de-a folosi veselă doar din greşeală spălată. După fiecare utilizare, sculerii - bărbaţi conştiincioşi, fără pretenţii gurmande precum catarii de la Păltiniş - ştergeau cu dumicaţi de pîine furculiţa, lingura şi castronul, pînă nu rămînea urmă de varză călită, tocană de legume, cartofi sau alte „specialităţi culinare” (citez din folclorul local) încălzite în sufertaş. La masa următoare, operaţiunea se repeta cu meticulozitate. Şi tot aşa pînă la binemeritata pensie. Se întîmpla uneori ca vreun gură-cască să-şi piardă tacîmurile. Atunci împrumuta fără fasoane pe-ale vreunui coleg, plecat, absent sau liber, şi executa ritualul final cu detaşarea inculcată de lucrul altuia. Nu-i stătea nimănui mîncarea în beregată, n-a murit careva, nici nu s-a îmbolnăvit profesional.

Exagerez oare metaforic dacă scriu că alegerile recente s-au desfăşurat după metoda patentată la sculărie? Lăsînd laoparte mizele politicianiste şi cuţitele agitaţilor din găştile partinice, trimişii în parlament sînt ca tacîmurile muncitorilor de odinioară: şterse, nespălate, refolosite la comun, îndoite de uzură, din soiul celor pe care o gospodină harnică le azvîrle fără să stea pe gînduri. Redundant să exclam: „o gospodină e necesară în politica românească!”?

În România, cei harnici (femei sau bărbaţi) nu pierd vremea cu politica. Li-i scîrbă, n-au loc de calcani şi ciocîrlii, le e frică de rechini sau ulii? Ori suntem o ţară plină nu de poeţi, ci de foşti şi actuali sculeri? 

(TIMPUL, ianuarie 2013)

IDEI FIXE - ianuarie 2013

Antagonie fără extaz

Într-un articol postat aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/pentru-herta-muller-2-87899.html, loc recunoscut deja ca fief al neostîngii româneşti, C. Rogozanu o admonestează pe Herta Müller că vede spectre staliniste în peisajul politic din România, dar nu observă situaţia contemporană, de la noi şi din lume. O lume în care corporaţii mari şi puternice dictează politici globale, orientate către spolierea prin orice mijloace a resurselor naturale şi exploatarea sărmanilor angajaţi, fără discriminare, dar conform ratingului de ţară: cu deferenţă pe germani sau englezi, cu aroganţă pe români, bulgari, chinezi, indieni etc. Articolul mi se pare just ca idee centrală şi ajustabil ca stilistică a demonstraţiei. Aparenta obrăznicie faţă de adresantă nu distonează. Lipsa unei cît de mici impertinenţe n-ar fi dat articolului greutate în argumentare, ci ar fi ilustrat slăbiciunea atacului. Fiindcă e o lege a disputelor veche de cînd lumea: fără agresivitate, şi chiar fără să fii nedrept, n-ai să probezi cu adevărat, nicicînd şi nicicui, că ai ceva de spus! Cu atît mai mult dacă vrei să spui ceva nou!

Rogozanu sesizează corect că majoritatea intelectualilor, îndeosebi scriitorii de azi, români şi nu numai, preferă să critice situaţii trecute, fie condamnînd comunismul, fie fascismul. În fapt, „majoritatea” se reduce la o „elită”, deoarece destui demantelează stări deplorabile din trecut, fără să uite iadul cotidian, pentru că-n el trăiesc. Iar „elita” e constituită pe criterii financiare, că vrem sau nu să admitem. Un scriitor care a cîştigat un milion, fie şi de lei româneşti noi, locuind într-o casă din cartierele selecte, are alt statut social şi vede altfel lumea decît unul plătit cu minimul pe economie, care locuieşte într-o mansardă şi n-are nici apă curentă. Excepţiile nu lipsesc, dar au rol decorativ. Paradoxul situaţiei noastre particulare face ca tocmai îndestulatul de la vilă, extenuat de funcţii publice, să aibă credibilitate, başca vînzări grase, debitînd repetat banalităţi cu ştaif, iar lumpenul fără casă, deşi spune lucrurilor pe nume, să n-aibă decît venituri modeste, la limita subzistenţei, preţuit cum este ca un ciumat. Şi asta de ce? Pentru că publicul preferă oglinda ce înfrumuseţează hidoşenia şi parfumul ce estompează mirosul neplăcut, preferă „emoţii estetice”, nu dezvelirea crudă a condiţiei umane. Publicul dă bani pe high-tech şi consumabile sezoniere, cade în extaz dinaintea realităţii virtuale din filme sau cărţi, şi-i pasă prea puţin de cea concretă. Cîte milioane a obţinut J.K. Rowling comparativ cu Jonathan Coe, de exemplu? Într-o lume consumistă, de ce nu s-ar vinde şi arta?

Numai că artistul care face pe gustul publicului este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decît cele ce-au determinat mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului!

E destinul ilustrat de Herta Müller. Spre cinstea ei, a vorbit şi vorbeşte despre lucruri încă trecute sub tăcere în spaţiul culturii române. Staliniştii reciclaţi, colaboratorii Securităţii şi ofiţerii, acoperiţi sau ba, sînt spectrele ce garantează la noi noua robie economică, vizată de Rogozanu. Tăcerea, deturnarea atenţiei spre alte ţinte decît cele necesar de lămurit sînt fapte imputabile generaţiei lui N. Manolescu, Blandiana, Liiceanu, Adameşteanu, Pleşu, dar şi celor din generaţia '80 care s-au trezit rapid în categoria economic sătulă - Dinescu, Tănase, Cărtărescu, Patapievici, Vlasie, Mihăieş, Pârvulescu etc. Antagonică prin naştere, generaţia lui Rogozanu, Ernu, Şiulea, Gheo, Flori Bălănescu, Bogdan Creţu, Iovănel trebuie „să sară la beregata” celor precedente, atentă să nu muşte manechine de faţadă şi estradă. Herta Müller, ca şi, înaintea ei, Paul Goma sau Dan Petrescu, arată cine sînt marionetele şi cine păpuşarii.

Altfel, Rogozanu pare a nu sesiza că modul în care se comportă corporaţiile multinaţionale este asemănător celui aplicat de statele socialiste propriilor popoare, minus distribuirea beneficiilor. Un sociolog polonez - îmi scapă numele -, identifica prin anii '80 liniile de forţă ale celor două sisteme, concluzia fiind netă: comunismul e stadiul perfect şi ultim al capitalismului.

Exact ce se întîmplă în China de azi. 

(Acolada, ianuarie 2013)

ŢUICĂ DE PRUNĂ

„Dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut!” - zicea tata că zicea taica Vlad, străbunicul meu. Vorba asta am auzit-o de atâtea ori, încât sunt sigur că şi copiii copiilor nepoţilor mei vor şti-o... Pe vremea când tata făcea introspecţii cu ajutorul băuturii, eu nu-mi dădeam seama că una e ce se petrece în lume, şi alta ce ştim noi. Ce ne-am face însă fără iluzia că deţinem certitudini?

Tata şi unchiul Gogu, bunăoară, afişau pretenţia că tot ce se întâmplă în lume e la degetul lor mic; iar noi, copiii, căutam să (ne) convingem că degetul lor mic este egal cu degetul nostru mijlociu! Poate că ei se prefăceau; poate că de vină era istoria; confuzia din mintea lor, reflectată în discuţiile lor, poate că avea o justificare; dar vorbele lor, verbele lor, pentru noi erau o realitate indubitabilă; le auzeam, le credeam adevăruri şi puteam jura pe aceste „adevăruri”! Cunoaşteţi ceva mai cumplit decât un adevăr deformat? Nu pot să-i condamn pe părinţi că mă creşteau cu principii relative! Prefer să spun că substanţa dialogurilor (educative sau formative fără intenţie) - amestec de propagandă, informaţii trunchiate şi amintiri cu valoare de arhetip - era efectul ţuicii de prună asupra creierelor obosite şi derutate, într-o vreme când fabricarea, degustarea şi îndelunga „cetire” a licorii noastre naţionale deveniseră preocupări principale ale bărbaţilor din satul Izvoru...

Pe la sfârşitul lui august începeam să adunăm prunele. Mişunam prin porumb şi prin trifoi, ne cocoţam în pomi şi-i hâţânam, alunecam pe crengile aplecate şi terciuiam agenele, tuleele, boambele sau ciorăştile, spre disperarea taţilor, pentru care orice prună strivită însemna o pagubă. Putinile în care fermenta materialul stăteau aliniate sub polată; le umpleam pe rând şi le acopeream cu grijă, întâi un capac de lemn, pe urmă un sac legat cu sfoară, să nu se piardă nimic. Trecea septembrie ca o pâine caldă; în octombrie, când se răceau zilele şi nopţile, focul sub cazanul de ţuică, seara, avea ceva misterios şi magic...

Nu mergeam la alambicul C.A.P.-ului. Posedam aparatură proprie. O meşterise, cu neîntrecută măiestrie, unchiul Gogu, zis Edison. Dintr-o oală smălţuită, de patru vedre, căreia îi lipise un lighean fără fund, realizase vasul în care fierbea materia primă. O găleată de cupru, veche de-o sută de ani, ţinea loc de capac. Drept răcitor foloseam o putină de lemn. Ţeava subţire, spiralată, ce trecea prin apă, era întoarsă de tata din balastiera unde lucra. Contribuţia originală a unchiului Gogu era soba. Tăiată într-un butoi de motorină, prevăzută cu uşă, grătar şi dozator de foc, putea fi brevetată ca inovaţie, dacă vreunul dintre noi ar fi auzit că se câştigă bani din asta. Mobilitatea sistemului permitea mutarea lui cu uşurinţă, de la noi la Edison şi la unchiul Ioniţă, fratele cel mare. Avantajul ăsta compensa pierderea de căldură - punct slab înlăturat mai târziu, când vărul Ilie, student în tehnologia maşinilor, ne-a sfătuit să înfăşurăm soba cu vată de sticlă...

„Ţuica nu se bea oricum” - zicea tata că zicea taica Vlad. „Aşa cum făcutul are o lege, şi băutul are una!” Care era legea băutului, tata nu divulga, deoarece, când ajungea să spună asta, se găseau cu toţii în faza a treia: fiecare vorbeşte de unul singur şi nimeni nu (se) ascultă! Aşa că am fost nevoit să trag concluzia - de unul singur, fireşte - că legea băutului ţuicii este să nu bei singur! Altfel, de ce avea atâta farmec şi de ce împingeam până după miezul nopţii cetitul ceştii de licoare alburie, uşor tulbure? Şi de ce nu ne înduram să plecăm în casă, noi, copiii, în ciuda ameninţărilor cu nuiaua, pe care mama, supărată şi nehotărâtă, le revărsa asupră-ne?

Într-o seară veni şi Tite Ciobea. Nimeri când gazdele sfârşeau ultima şarjă. Stan stinse focul, ridică sădila-filtru, duse oala cu recolta în cămară, în vreme ce Gogu şi Vlad cărară borhotul în spatele grajdului, îngropându-l sub bălegar. La cuptor, Maria fripsese un pui, iar Mariana, fiica ei, sfărâmase grăunţi de usturoi într-o strachină. Răsturnată nu demult, mămăliga abia îşi dăduse sufletul. Femeia pofti pe bărbaţi în casă; Stan îi ceru să aştearnă masa lângă cuptorul cu vatră, cald încă, sub lumina lămpii cu gaz, agăţată de-un cui. Se aşezară pe scăunele, în jurul unei mese rotunde, mici, cu trei picioare. Până una-alta, umplură ceştile. Erau trei bărbaţi; Vlad, băiatul de 12 ani al lui Stan, fu socotit al patrulea, căci i se umplu şi lui o ceşcuţă, răsplată şi recunoaştere a muncii depuse în acea zi. Săltară vasele prevăzători, şi parcă neîncrezători. Gesturile lor reţinute împlineau un ritual: ciocniră, vărsară o picătură pentru ăi morţi, gustară, plimbară licoarea pe limbă, adulmecându-i tăria şi gustul aspru, sorbiră din plin - şi plăcerea li se trădă în frământarea nărilor, în licărirea ochilor.

- Bună, bă! - zise Tite. - Mai ai multă de făcut?

- De ce? - întrebă Gogu. - Vrei şi tu instalaţia?

- Nu, eu o am pe-a mea, cu frate-meu, e făcută la ţigani, de aramă, nu ca a voastră, de tablă smălţuită...

- Te joci cu Tite, băi Edisoane?! - făcu Stan pe un ton de neascunsă ironie. - Păi Tite are o aparatură de scoate fumul tocmai la Mocirlă, că nu ştie nimeni de unde vine! Poa’să meargă la orice expoziţie şi concurs din străinătăţi! Sută la sută are medalia de aur!

- Păi cu cine să se-ntreacă? - făcu Gogu. - Ce popor mai face ţuică, aşa ca noi? Ungurii fac pălincă, ruşii vodcă, sârbii şliboviţă, polonejii basamac, nemţii bere, americanii vischi, francezii lichior, italienii zeamă de broască! Nimeni nu face ţuică!

- Eşti tu neinformat! - zise Stan. - Păi ia spune, ştii tu cine a inventat ţuica? Tu crezi că un român?

- Dacă nu un român, sigur un jidan!

- Ţuica a inventat-o un spaniol, pe nume Carol Ţuică! D-aia se cheamă aşa! Aici la noi a adus-o împăratul Traian, care era născut în Spania, băi mocofanilor!

Maria pusese friptura pe masă. Tite deja muşca dintr-un ciortan. Radu, băiatul cel mic al lui Stan, veni şi întinse mîna. Cum nimeni nu mai luase bucăţi, în strachină aşteptau pieptul şi celălalt ciortan. Radu îl înhăţă şi vru să muşte, dar nu apucă:

- Mă, nemâncatule, nu ţi-e ruşine? Lasă-l jos! - se auzi vocea Mariei, de undeva de deasupra. - Treci în casă, n-auzi?

- Lasă-l, fă,-n pace! - spuse Stan şi se adresă copilului: - Na, mă, ia-l şi pe ăsta!

Îi întinse pieptul puiului fript. O clipă toate privirile se aţintiră spre Radu. Radu prinsese bucata în cealaltă mână şi le strânse pe amândouă sub bărbie. Jubila, privind neştiutor la cei mari. Abia când auzi râsetele lor păru că-şi dă seama ce face.

- Adevărul e că străinii n-au ce-avem noi! - reluă Stan.

- De unde ştii? - făcu Tite curios.

- Mi-a spus inginerul Cizmaru, care a fost în Germania. Zicea că ăia la masă nu mănâncă pîine!

- Da’ ce? - întrebă Tite, cu gura plină.

- Cartofi. La ei asta e baza, cartofii - cum la noi baza puterii populare este mămăliga! La ei nu există masă fără cartofi şi salată. La fiecare masă, dimineaţa, la prânz şi seara!

- Da’ de ce n-or fi mâncând pâine sau mămăligă? - întrebă Gogu. - Ce, ei n-or fi având grâu, porumb?

- Să ştii că n-au! - afirmă Tite plin de siguranţă.

- În schimb, găseşti la ei tot felul de maşini! - continuă Stan. - Au maşini până şi la closet, să te şteargă la cur!

- Fugi, bă, că asta n-o mai cred! - zise Tite. - Cum să aibă aşa...?

- Au, băi Tite, au! Altfel nu-mi spunea mie inginerul Cizmaru! Ori crezi că inginerul minte?

- Se poate să aibă! - admise Gogu. - Nemţii sunt daţi dracu la maşinării! Ăştia fac ce nu-ţi trece prin minte!

- Lasă-i să aibă! - îngădui Tite. - Dacă n-au pâine şi mămăligă, tot degeaba! Ei să aibă maşinării, eu să am burta plină, să vedem care e mai câştigat - ei sau eu?

Stan umplu iarăşi ceştile, sărind pe-a lui Vlad, care, prevăzător, o golise doar pe jumătate. Ştia că dacă bea tot, mamă-sa îl trimite la culcare. Frate-său, Radu ajunsese în spatele tatălui, de unde abia fu dezlipit de femeie, pe tăcute. N-ar fi reuşit dacă nu-i promitea ceva bun în casă.

- Bă, prost eşti! - făcu Gogu spre Tite. - Păi tu nu-ţi dai seama ce înseamnă tehnica! Ia să am eu pe mână un atelier cu tot felul de maşini! Ce-aş mai face!

- Ce-ai face?! - replică Tite. - Să-ţi umpli burta tot n-ai putea, dacă n-am fi noi, ăştia proştii, să lucrăm pământul!

- Adevărul e - zise Stan - că noi am fost de când ne ştim un neam de plugari! Maşinăriile neamţul ni le-a adus!

- Şi ni le-a luat rusul! - spuse Gogu.

- Asta aşa-i! - aprobă Tite.

- Cum să facem noi ce fac nemţii, dacă am arat pământul sute de ani? Asta ştim, asta facem!

- Eu, unul, să fi avut bani, făceam ce fac nemţii!

- Tu, da, băi Edisoane, îi întreceai şi pe americani! Dar tu, de unul singur, nu poţi să ridici o ţară! Poţi s-o răstorni, dacă vrei! Că degeaba tragi tu, unul, înainte, dacă trei sute trag îndărăt!

- Depinde cine trage! Dacă se pun doi ca Ion al lui Năbădae, poa’să se pună contra zece ca Spiţă! Nu contează câţi sunt, contează cât poate fiecare!

- Da’ acu’ la ce să tragi?! - făcu Tite. - Că de când ne luară ăştia pământu’ la colectiv, parcă tragi a sărăcie!

- Lasă pământul, băi Tite, că şi-aşa a luat destule palme! Dă-i dracului cu colectivu’ lor, vino în balastieră! O să le stea pământul comuniştilor ăstora în gât de n-o să-l poată duce! Ascultă la mine, cad ei de la putere, nu mai rezistă mult!

- Ce folos, dacă eu n-o să mai trăiesc atuncea! C-ai auzit că împărăţia lor ţine o mie de ani!

- Ăştia cad în sus, băi frati-meu, nu vezi că toate le fac pe dos?! - spuse Gogu, şi parcă se miră singur de ce-i ieşise din gură.

Maria veni şi-l îmboldi pe Vlad la culcare. Stan umplu ceştile.

Cred că ziua aceea n-am s-o uit cât îi hăul!

Era o duminică de noiembrie, după-amiază. Ploua mărunt, mocăneşte. Nu făcuserăm foc în sobă, sau nu făcuserăm până la ora aia. Nea Tite rămăsese pe capul nostru, vorba mamei, ca să asculte transmisiunea meciurilor de fotbal la radio. Îi plăcea cum se ambala Victor Tudor Popa în ritmul fazelor relatate şi cum acela părea că se împiedică în minge deodată cu fotbaliştii. Tata şi cu mine, şi cu - fireşte! - inginerul Cismaru, nu puteam dormi dacă nu bătea Rapidul şi nu da gol Puiu Ionescu! În odaie eram doar noi patru (numărând şi clondirul cu ţuică) şi cutia de lemn a radioului, agăţată în perete suficient de sus ca să nu ajungă la ea fratele meu, Radu. Atât era suficient: să ajungă! O dată! Pe urmă nu mai aveam ce face cu aparatul, nici de mobilă nu-l mai puteam ţine; nu era sigur că Radu ar fi lăsat ceva întreg...

Tata era bine dispus şi se bine-dispunea cu fiecare ceaşcă. Nea Tite n-aş putea spune că era matol datorită ţuicii băute atunci; niciodată nu erai sigur când e matol natural şi când e altfel. Părea că aşa s-a născut: matolit! Şi în timp ce ăia băteau mingea în difuzor, eu sorbeam pe furiş, iar tata şi nea Tite împăr(ă)ţeau lumea...

- Şi tu crezi, băi Stane, că ruşii or să ajungă pe Lună înaintea americanilor? - întrebă nea Tite.

- Nu cred. Eu zic că primii or să ajungă chinejii!

Mă topeam de drag când tata îşi bătea joc de câte cineva în felul ăsta. Uitam bătaia mâncată de la el pentru prostiile care parcă se ţineau scai de mine; şi, dacă înţelegeţi, îl iubeam pe tata!

- E, pă dracu, bă! Cum aşa? - căscă gura nea Tite, şi n-o mai închise.

- Păi numai dacă se urcă unul în cârca altuia, tot ajung pe Lună! Nici nu le trebuie rachetă! Da’ nu vor! - zicea tata, fără să clipească.

- Da’ dacă se bat ruşii cu americanii, cine câştigă?

- Bă, aicea nu mă bag, că ş-ăia, ş-ăia sunt la fel de tari! Aşa că dacă dă unii o bombă, dă ş-ăilalţii una, sar şi francezii, şi englezii, şi nu se ştie ce iese! Numai chinejii se ţin deoparte, şi când toţi au terminat muniţia, ei - hap! - îi înghit pe toţi!

- Da’ noi ce facem dacă începe bătaia?

- Noi? Păi noi facem aşa cum am învăţat din vremea lui Papură Vodă! Ne tragem în păduri, ardem grâul, otrăvim apa, şi îi atacăm dintre dealuri şi munţi! Când ’om întoarce noi armele, să-i vezi ce fug...

- Păi putem?

- Eheeee, băi Tite! Păi, dacă îl pui numai pe Găvănel singur într-o tranşee şi îi dai alături o grămadă de pietroaie, bate o companie întreagă! Nu mai ţii minte când eram noi flăcăi, cum dădea cu pietre d-aci până la cimitir în Vălmaşi? Mai ştii când a spart el ţigla de pe casa lui Ghiţăniţă, pitit după gardul lui Pălimar?

- Da, bă, da’ dacă ăia vine cu avioane şi rachete, ai? Ce facem?

- Cine, bă, noi? Păi tu cu românul te pui? Tu n-ai auzit că era odată un rus, un american şi un român să treacă o punte. Şi pe punte sta Dracul, şi nu-i lăsa să treacă dacă ei nu fac ceva la care el să nu-i dea de cap. Face americanul un avion şi-l zboară. Dracul numaidecât îl prinde, îl desface şi-i râde americanului în nas. Face rusul o rachetă şi dă cu ea în sus. Dracul întinde gheara, o înhaţă ca pe-o raţă, o desface c-o unghie şi-i dă rusului peste bot. Ei, şi vine rândul românului, şi ăsta ştii ce face?

- Ce? - sare nea Tite, fiindcă tata, strategic, tăcuse.

- Păi românul nostru, care era un Gheorghe aşa ca tine, ia un ciur, îl pune la spate, şi trage o băşină. Şi-l întreabă pe Dracu pe ce gaură a ieşit turbata... Iar Dracu începe: p-asta, p-asta, p-asta, p-asta... împungând găurile ciurului. Da’ Gheorghe i-o retează scurt: ba minţi, că p-asta! Şi-i arată gaura băsănăului! Şi-atunci Dracu - trosc! - a crăpat de necaz! Aia e, băi Tite! Cu noi nu se pune nici turcul, nici rusul, nici neamţul, nici dracul! Tu nu ştii că România face parte din pactu’ Nato?

- Ce e aia... patu’ nato?

- E un tratat secret între ruşi, americani, francezi, nemţi şi englezi ca să se apere de chineji! Ăştia din pactu' Nato s-au prins că chinejii vor cuceri lumea, că aşa scrie şi în Biblie, tu nu l-ai auzit pe popa Averescu când citea că în anul 2000 lumea va fi un stat comunist, cu capitala la Uaşintong, condus de doi chineji - Iţic şi Ştrul?! Ce dracu, băi Tite, dormi şi la biserică?

- Nu, bă, da’...

- Aia e, băi Tite, noi ieşim basma curată din orice poceală, cum te văd şi cum mă vezi! Mai rău e când ne pocim între noi...

Când bea, tata nu era atent dacă beau şi eu. Aşa că, ameţit fiind, eu îi vedeam în câte două locuri pe fiecare. Şi ţin minte că, pe când nea Tite se minuna şi se răs-minuna de ce sunt în stare românii, tata - sau mai bine zis: doi de tata - îmi făcu cu ochiul şi-mi zâmbi, luându-mă de martor la prostia vecinului...

Doamne, ce-l mai îndrăgeam atunci pe tata! Cum să nu cred spusele lui, când mi se părea că eu le spun?!

Unchiul Gogu plecase undeva. Lăsase pe ţăţica Ioana şi pe vărul Traian să fabrice în continuare. Nu v-am spus că ne pricepeam cu toţii la asta? Dacă nu v-am spus, puteţi deduce din faptul că ţăţica Ioana, fiind chemată de brigadier la colectiv, pe la ora zece dimineaţa - c-aşa se pornea treaba pe-atunci - m-a strigat să-l ajut pe vărul Traian. Să fi ştiut că noi abia aşteptăm să luăm locul celor mari - la gura sobei şi la gâtul sticlei -, ţăţica Ioana, proverbială pentru neîncrederea ei în lume, nu ne-ar fi lăsat lucrurile sfinte pe mână, ba chiar ne-ar fi trimis la vreo mie opt sute de draci, cum îi mergea gura!... Fiindcă era ultima şarjă să-şi fi înfrânt suspiciunea? Oricum, greşeala ei a fost că a uitat să încuie uşa cămării unde ţinea butoiul. Nu cred că se baza pe faptul că eu şi vărul Traian trebuia să plecăm la şcoală după-amiază. În fine, astea sunt supoziţii tardive...

Ştiam că lichidul ce curge la început din cazan este o ţuică mult mai tare decât restul. Aşa spunea tata, aşa susţinea şi unchiul Gogu. Ni s-a părut, mie şi vărului Traian, că nu era aşa. Să fi tot curs jumătate de litru abia, şi noi susţineam că nu e cine ştie ce tărie... Degustam pe rând. Lingura de lemn nu odihnea deloc. Dac-ar fi fost după noi, am fi stins focul chiar atunci. Aveam însă un semn la oala în care colectam pre(ten)ţiosul lichid: până la semn era obligatoriu să curgă produsul! Şi din gustare în gustare, lingură după lingură - să nu fie singură, am început să vorbim ca bărbaţii, adică să răsucim politica şi lumea după degetele noastre cu unghii crăpate.

- Şi ce crezi - ziceam eu - dacă izbucneşte un război între ruşi şi americani, cine câştigă?

- Câştigă americanii! - zicea vărul Traian. - N-ai auzit că mai au niţel şi pun piciorul pe Lună? Doar ai văzut cum a zburat ăla, Bormaşină sau cum îl cheamă, în jurul ei! Cât p-aci să se dea jos pe ea!

- Lasă asta, eu te întrebasem dacă ştii cine câştigă...

- Păi nu ţi-am spus? Americanii...

- Nu mi se pare că ai dreptate...

- Da’ cine crezi? Ruşii? Ce, dacă învăţăm noi limba rusă în şcoală, câştigă ei?

- Nu câştigă nici ăia, nici ăia! Chinejii câştigă!

- E, pă dracu-şi-cu-tine! De unde până unde chinejii?

- Au opt sute de milioane de locuitori!

- Degeaba! Când ’or da americanii o bombă atomică, omoară un milion pe loc! Plus ăi răniţi!

- Da’ ce, chinejii n-au bomba atomică? O au!

- Nu cred! Cin' ţi-a spus?

- Secret! (Fiecare dintre noi era mai tare dacă deţinea mai multe secrete. Câtă ciudă înghiţeam dacă altul ştia ce nu ştiam noi! Inutil să precizez că secretul chinezilor îl ştiam de la tata, care îl ştia de la inginerul Cismaru, care asculta Vocea Americii. Radioul nostru nu prindea americanii; tata îi spusese odată lui nea Tite că din cauza ulmului de care era legată antena, că ulmii au deprinderea să soarbă undele radio emise de americani...) Şi ia ascultă aici - continuai către vărul Traian. - Când se bătură ruşii cu chinejii, care să ia Mongolia, ruşii au vrut să dea cu bomba lor atomică! Da’ chinejii au zis: dacă daţi voi o bombă care omoară o sută de milioane pe zi, dăm şi noi una la fel! Noi rezistăm opt zile. Voi câte?

Ca să-i las timp de uimire, mai sorbii o lingură de ţuică. Încă nu se acrise, şi-oricum mai era până la semn.

- Şi-americanii ce fac? Stau degeaba?

- Cum o să stea?! Au pornit războiul cu vietnamejii! Au zis că s-o înceapă de la un cap cu toţi ăia din Indochina, să termine cu rasa galbenă! Mai au niţel şi intră şi-n chineji!

- Păi ce-au cu ei? Ce le-a stricat chinejii?

- Păi tu nu citeşti nimic? Tu n-ai auzit că rasa galbenă va stăpâni pământul? Scrie şi-n Biblie, ce dracu! Dacă-i laşi în pace pe chineji, ăştia sunt în stare de orice! Ai auzit ce-au făcut?

- Ce?

- Le-a venit damblaua să dea toate vrăbiile afară din ţară! A socotit Mao ăla al lor, că dacă fiecare vrabie mănâncă un bob de orez, ei nu mai au ce mânca! Şi s-au sculat într-o dimineaţă la ordin, şi-au început să hăulească toţi prin curţi. N-a mai rămas o vrabie în ţară! Da’ acuma vrea să le aducă 'ndărăt, că le mănâncă gândacii orezul, şi numai vrăbiile pot să stârpească viermii!

- Ai dracu chineji!

După ce-am strâns aparatura, am intrat în cămara cu butoiul. Am turnat ţuica din oală, aşa cum ne ceruse ţăţica Ioana. Dracul ne împinse - cine altcineva? - să încercăm să vedem cum e marfa! După îndelungatele slujiri cu lingura la gura ţevii, cum putea să ni se pară ţuica din butoi decât slabă? Sau nu mai înţelegeam noi nimic? Ia să mai gustăm, băi vere! Deşi scosese într-o - parcă o văd şi acum - cană de pământ, suficient de pântecoasă ca să ne facă praf pe-amândoi, vărul Traian se alimenta cu furtunul rămas în recipientul de lemn. Iar eu extrăgeam printr-un pai galben-auriu, ca un sondor laborant...

Abia a doua zi, spre seară, ne-am revenit. După ce vomitaserăm - cum se zice - şi maţele din noi...

Era pe la începutul lui decembrie. Încă nu ninsese şi nu era frig. Pe prispa casei şedeau Stan şi Gogu, citind sticla de ţuică dintre ei. În spatele lor, Traian şi Vlad asistau la lectură. Pe drum trecu Bie Cleşcanu şi salută.

- Noroc, Bie! - răspunse Stan. - Ce faci, mă, de unde vii?

- Păi ce, nu ştii?

- Nu aflarăm, spune tu!

- Terminai şi eu armata şi vin de la Cezar, de la miliţie, m-a luat în evidenţă, că am grad de sergent!

- A-ha, ca să vezi! Da’ parcă nu te-ai liberat o dată cu leatul tău!? Ai făcut arest sau ce?

- Un sergent nu poate să fi făcut arest!

- Aşa e, bă! Uite, am uitat de când am făcut şi eu armata...

Bie împinse poarta şi intră în curte. Strânse mîinile celor patru şi se opri în poziţia „pe loc repaos”. Stan îi întinse sticla, să guste şi să uite ofensa. Bie bău cu bărbăţie, însetat ca o cătană, şi lăudă licoarea, spunând că aşa se întâmplă cînd eşti neinformat.

- Unde făcuşi armata? - întrebă Gogu.

- La grăniceri, la Constanţa!

- Şi de ce zici că suntem neinformaţi, mă Bie? - reveni Stan.

- Cum, bre, nu ştiţi că vrură ruşii să ne cotropescă?

- Aaaa! Când cu cehii?

- Da, bre, atunci umblau să intre şi peste noi!

- Păi asta a fost pe vară, credeam că s-a terminat, gata, i-a lămurit pe cehi! Or nu-i aşa?

- Aşa-i, dar noi, trupele speciale, am fost ţinuţi peste termen! Şi până ne-am liberat, am stat cu glonţul pe ţeavă, gata de atac!

- Atunci, scuze, mă Bie, am fost neinformat! Ia de mai gustă aici!... Da’ bine, mă, ce să aibă ruşii cu noi, că le suntem prieteni şi aliaţi, toţi din lagărul socialist, nu?

- Treaba e mai complicată, băi nea Stane! Bună ţuică ai, zău! Eu vă spui ce ne-a spus şi nouă la companie un colonel, dar aşa, ca-ntre noi, să nu se mai auză! Uite cum e: ruşii s-au înţeles cu americanii aşa - jumătate din lume să o conducă unii, jumătate ăilalţii! Cehii, mai cu moţ, n-au mai vrut! Şi cum ei cădeau în partea ruşilor, ăştia - hap! I-au şi înghiţit cu fulgi cu tot! Că doar ştiţi cum e rusul - lasă-l, mă, în pace, eu îl las, dar nu mă lasă el!

- Da’ cu noi ce-aveau, că noi le suntem aliaţi!?

- Noi am zis la fel ca fraţii noştri cehi: ne-ajunge prietenia cu voi! Că am fost aici, de două mii de ani, ba colonie romană, ba sub hoardele tătare, ba sub iatagan turcesc, ba sub marca nemţilor, ba sub cizma ruşilor! E timpul să mai trăim sub stăpânire românească! Adică liberi şi stăpâni în ţara noastră! Da’ ruşii au ţinut-o p-a lor: lumea să fie condusă de la Moscova! Vreţi? Sau intrăm peste voi? Atunci tovarăşul Ceauşescu a zis: NU! Mai bine mor în luptă, decât să închin ţara vouă! Aşa că a dat ordin ca armata să fie pe picior de război. Ruşii au mai întrebat: asta vrei? Tovarăşul Ceauşescu a răspuns: noi vrem pace, dar suntem gata şi de război! Şi-atunci ruşii au dat să treacă podul peste Prut. Dar ai noştri au pus arma-laser pe ei, şi toate tancurile s-au topit ca gheaţa când dă căldura. Aşa că - stânga-mprejur, Ivane! Iar ca să le-arătăm că nu vrem război, n-am trecut iar Prutul, să luăm îndărăt Basarabia şi Bucovina, cum am mai făcut-o altădată! Că era dreptul nostru! Dar noi vrem pace! Pe parte-ailaltă, ungurii - care umblă să ne ia Ardealul - când au auzit ce-au păţit ruşii la graniţă, au întors spatele şi p-aci ţi-e drumul! Iar bulgarii, care râvnesc la Dobrogea noastră de aur, au ancorat flota lor la Balcic - făceau manevre, cică! Aia e! Da’ văz că p-aicea habar n-aveţi! Lumea se mişcă şi satul ăsta puturos doarme!

- Doarme, da’ trăieşte, mă, şi el cum poate!

- Şi cum, bă, să nu poată ruşii să ne ocupe pe noi? - se miră Gogu. - Ei, un imperiu întreg? Eu nu cred, astea e minciuni d-ale ăstora!

- Păi nu ştii că buturuga mică răstoarnă căruţa? Cum să intre ruşii la noi, când tot ţărmul mării era blindat cu opt baraje de dinamită? Plus rachetele, vârfuite pe ei?!

- Opt baraje de dinamită? Cum dracu le-a pus?

- Păi vezi că n-ai habar?! A venit ordin ca toate maşinile din Dobrogea să care muniţie pentru armată. Nu mai punea nimeni problema că are treabă sau că nu-ş-ce! Toate mergeau strună, la o comandă! Fiecare soldat era un locotenent pentru civili, iar armata se împărţea în două - militară şi civilă! Nimeni nu dormea, toţi eram treji la datorie, cu glonţul pe ţeavă, şi nu mai conta că unul e caporal, altul e căpitan, toţi ca unul eram gata de luptă şi nu crâcnea nimeni! Aia viaţă! Am făcut atunci o armată cum scrie la carte!

- Şi cum, bă, Ceauşescu a avut el curajul să spună „NU” ruşilor? - făcu Stan, cu zâmbetul lui batjocoros.

- A avut! - afirmă Bie, sigur, împingându-şi falca înainte.

- Bă, futu-l în cur pă mă-sa! Ăsta se crede Mihai Viteazul! E oltean hoţ, ca ş-ăla, aşa că are cui să-şi închipuie că seamănă! Să vedeţi ce-o să iasă din el! - zise Stan, ironic-uimit.

- Ţara noastră găseşte câte un viteaz de câte ori are nevoie! - spuse Bie, cu degetul arătător ridicat în sus.

Auzisem ceva, însă voiam să mă conving. Mi-am făcut drum spre casa lui Cleşcanilor, cam la ora când se zicea că începe. Casa era într-o curte fără gard. Pământul din jur nu suferise vreodată jignirea vreunei lovituri de sapă, iar casa, din chirpici, nu înghiţise ruşinea unei spoieli. Dacă atunci mă voi fi mirat, ca atâţia dintre noi, de unde aşa mândrie patriotică pe capul ca un dovleac porcesc al lui Bie, mai târziu, după ce s-a făcut miliţian, explicaţia devenea inutilă.

Vreo câţiva inşi se tolăniseră deja pe malul şanţului şi priveau spre bătătura transformată în câmp de instrucţie. Bie trona pe treptele de lemn putred ale prispei, cu o jumătate de litru de ţuică alături. Fraţii lui alcătuiau un şir, aşezaţi în ordinea înălţimii: Marinică, Gicuţă, Titică, Nicuşor, Ionică. Tocmai ascultau, în poziţie de drepţi, ce cuvânta Bie:

- Soldatul român tre’să suporte cu tărie toate privaţiunili şi greutăţili serviciului militar! El tre’să fie...

- Dacă ne-ai da să suportăm şi noi din greutatea sticlei ăleia, am suporta mai uşor... - zise Gicuţă.

- Gura, soldat! - zbieră Bie. - Cine ţi-a permis să vorbeşti în formaţie? Comentezi, ai? ’Napoi fuga marş! La dreapta fuga marş! La stânga fuga marş! Culcat! Salt înainte! Culcat! Salt ’napoi! Culcat! Aviaţie la joasă ’nălţime! Atenţiune!

Fraţii executară comenzile ca nişte soldaţi bine instruiţi, deşi nici unul nu fusese încă militar. Se vede că Bie lucrase la cataramă. Rămăsesem cu gura căscată. Bie comandă:

- Grupă, în coloană adunarea! La stân-ga! Pe loc repaus! E, ş-acu’ s-auzim: are cineva ceva de raportat?

- Tovarăşule sergent, eu, soldatu’ Gicuţă, vreau să vă raportez!

- Se zice: „Sunt soldatul Cutare, permiteţi să raportez!” Că nu mă raportezi pe mine! - tună Bie, şi-şi udă gâtlejul. - Ai înţeles?

- Am înţeles, să trăiţi!

- Ia să vedem, ce-ai înţeles?

- Tovarăşule sergent, sunt soldatul Gicuţă, permiteţi să vă raportez! Ia dracu sticl-aia d-acolo, şi nu mai bea în faţa nostră, că ne face poftă şi sărim pă tine acuma şi ţi-o luăm!

- Ceeee? - zbieră Bie. - Asta e indisciplină! E revoltă! Mă duşmăniţi, ai? V-arăt eu! Drepţi! Drepţi! Nu executaţi ordinu’?!

Bie se ridică de pe prag, sau vru să se ridice: nu apucă. Fraţii năvăliră peste el. Începu o păruială, o bătălie, o îngrămădeală, o trântă oarbă. Prins dedesubt, Bie zbiera de mama focului, fraţii râdeau şi hăuleau, iar unul aflat deasupra ridică victorios sticla cu ţuică şi trase o înghiţitură. Altul i-o smulse şi o duse la gură, de unde îi fu luată de altul, şi tot aşa până lichidul dispăru pe beregăţi. Se rostogoliseră prin curte, spre marele nostru haz... Mai târziu, când instrucţia se isprăvise, îl întrebai pe Bie:

- Auzi, nea Bie, de ce faci armată cu ei?

- Dacă ar fi după mine, aş face armată cu voi toţi! Păi vrei să ne găsească duşmanii nepregătiţi? Nu ştii că ruşii, ungurii şi alţii stau la graniţă, gata să intre în ţara noastră? Aşa că trebuie să tăcem din gură şi să fim pregătiţi oricând de război, deşi noi vrem pace, cum spune şi tovarăşul Ceauşescu! Aia e!

Sezonul ţuicii de prună este în fiecare an, toamna. Parţial şi iarna, după cum merge alambicul. Tata şi fraţii lui nu mergeau la alambicul colectivului. Îşi fabricaseră aparatul propriu, îmbunătăţit de la an la an de unchiul Gogu, zis Edison. Deodată cu îmbunătăţirile îi îmbunătăţeam şi numele. La început era „aparat”; apoi a fost „instalaţie”, „submarin”, „pick-up”, „satelit”, „Voyager”, „Pioneer”, „Akai”, „Panasonic”, „IBM”... În jurul lui am făcut tot timpul politică. Dar niciodată nu a fost ca în toamna lui ’68. Ori nu mi s-a părut mie că e. Poate am o fixaţie afectivă. Asta ca să nu scriu că oamenii n-au mai avut ingenuitatea care mi-i face de neuitat.

Nici n-au mai fost la fel. Bie pleca la şcoala de miliţie, nea Tite se angaja salahor, apoi zidar pe un şantier de construcţii; unchiul Gogu se califica lăcătuş la uzina din Drăculeşti; tot în Drăculeşti se transfera tata cu serviciul, la IGO, unde avea program lejer şi putea să muncească pământul care ni-l mai lăsaseră; inginerul Cismaru rămânea sau fugea în Germania; vărul Traian fugea în America (numai că pe văru' l-au prins la graniţă şi l-au băgat şase luni la penitenciar). Iar eu...

Iar eu tot stau şi cuget dacă avea dreptate taica Vlad când zicea că „dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut...” Dar cine să-i dea de băut românului, dacă nu-şi dă singur?

februarie 1978,

- pe malul Mării, la 2 Mai.

IDEI FIXE

Amintirile unui băiat cuminte

Unele odrasle de scriitori poartă pata păcatelor părinteşti închipuite. Nu şi Barbu Cioculescu, din belşug ursit fericirii. Corp frumos peste firescul bărbatului înzestrat, mintea deschisă, viaţa împlinită. E ca şi cum natura, în generozitatea ei, a ţinut să dezmintă apoftegma păşunistă „dintr-un cal boieresc iese unul ţigănesc” şi să certifice pe cealaltă, sigur citadină, „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. Împovărat cu celebritatea căpătată la naştere, Barbu Cioculescu a suportat-o cu antic stoicism peste 85 de ani, bătuţi pe muchie vara trecută. Fiul cel Bun al lui Şerban cel Rău a convieţuit amiabil cu fizicul masculinului după care femininele îşi pierdeau raţiunea. Dar nu calităţile trupeşe, inevitabil trecătoare, i-au asigurat gloria, chiar dacă i-au arvunit-o. Să se fi resemnat la statutul de „fiu de critic literar” (mai obscur, oricum, decât acela de „băiat de popă”, cu care se mândrea Petre Ţuţea), putea să capete cel mult câteva procente din drepturile de autor, improbabil decontate de editorii arghirofili ai operelor tătânelui. Poet, ca tot românul, prozator la vârsta maturităţii, ca tot poetul, stilizator cândva de broşuri proletcultiste, butucănos traduse din ruseşte, Barbu Cioculescu s-a relevat ca iscusit cercetător de arhive literare. Iar dacă tatăl, Şerban, a descâlcit biografia lui I.L. Caragiale, fiul, Barbu, şi-a asumat riscul de a o elucida pe-a lui Mateiu, „divinul” contaminat de fantezii nobiliare.

Ajuns la etatea când amintirile se cer puse pe hârtia unui op cu valoare testamentară, Barbu Cioculescu n-a căzut pradă tentaţiei, nici n-a dat curs cu uşurinţă îndemnurilor venite din partea prietenilor, editorilor şi istoricilor de toate orientările. Când a cedat, şi-a luat ca proptea şi metodă auxiliară de lucru autoironia. Nu există capitol - în volumul Amintirile unui uituc - Exerciţii de memorialistică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012 - care să nu conţină bobiţa de persiflare bonomă, detaşată, superioară, elegant scăpată în frază, ca stropul de cerneală dintr-un stilou cu rezervorul suferind. A pomeni, în atare peristas, de scris calofil, de suculenţă verbală, de propoziţii pline de must şi de culoare, este tot aşa de gratuit ca şi elogiul formelor statuii lui Venus, cea găsită la Milo, în prezenţa Monicăi Belluci, invitată de onoare la vernisajul unei expoziţii de artă contemporană.

Amintirile, oricât de condimentate, n-ar capta atenţia în lipsa câtorva puncte de interes mai larg. Astfel, la pag. 82 se vorbeşte de vila din Buşteni, pe care Carol al II-lea o pusese la dispoziţia scriitorilor, cu cheltuielile asigurate, fapt apreciat de beneficiari, categoria celor fără venituri suficiente pentru propria casă de vacanţă. La pag. 164-166 aflăm despre mizeria satului Ciorogârla, din vecinătatea Bucureştilor, şi despre gardul electric construit de Pamfil Şeicaru ca să-şi protejeze moşia câştigată prin metode... ziaristice! La pag. 143 dăm de interesantul pasaj ce situează originea polarizării societăţii româneşti în chiar deceniul de maximă efervescenţă gestionat de acelaşi Carol al II-lea, protector al artelor, cum se înfăţoşează memorialistului, şi ruinător al democraţiei parlamentare, după aprecierea aceluiaşi.

Care memorialist, deloc uituc, dar selectiv, conchide, la pag. 186-187: „Da, în anii de care vorbesc (1945-1947) s-a jucat României o farsă sinistră, în absenţa unui singur prieten. Poporul român a primit o lecţie istorică, din păcate din arealul acelora ce nu te învaţă niciodată nimic, în curgerea feroce/absurdă a epocilor. /.../ Cert este că ceva trebuia făcut. Înainte sau după. Spre a înlocui remuşcările cu regrete”.

...Iar eu îmi amintesc o discuţie purtată cândva cu Barbu Cioculescu, pe această temă, când am spus că dacă era ceva de făcut, în 1940, la 28 iunie, trebuia făcut! Replica sunând acuzator la adresa guvernanţilor interbelici, dânsul a protestat, cu argumente precum neputinţa armată, eventuale consecinţe internaţionale, izolarea ţării etc. Vorbele preopinentului meu erau, văd acum, remuşcări, nu justificări.

La pag. 193, găsim fraza: „Formula de rezistenţă prin cultură, mult vehiculată, de care se face tot mai mult caz îmi pare o diversiune, o capcană în care cad inocenţi şi interesaţi în egal număr”.

Subscriu. 

Acolada - decembrie 2012

ALAMBICOTHECA - DECEMBRIE 2012

-->

Cenuşa unei greşeli

- In memoriam Al. George -

De câte ori sunt acuzat de gânduri sau intenţii pe care nici în coşmaruri nu le am, mintea mi se blochează. Incapabil să pricep infamia, reacţionez cu încetinitorul şi răspund anapoda, în răstimp cu întrebarea. Pesemne că dau impresia unuia vinovat, care caută justificare. Cum aş putea reacţiona altfel, când văd bunele intenţii răstălmăcite, afirmaţiile luate drept idiosincrazii personale, iar susţinerea unui adevăr considerată manifestarea interesului obscur?

Aşa s-a întâmplat când Nicolae Oprea, preşedintele Filialei Piteşti a USR, mi-a spus, nedumerit, că Dumitru Augustin Doman, redactor-şef al revistei Argeş, se vaită că l-am ameninţat cu moartea!!! Cum să combaţi o enormitate? A deforma faptele ca să justifici inepţiile proprii, e o veche deprindere omenească. Nici eu nu mă sustrag câteodată acestei facilităţi, însă n-am pretenţia că o fac ireproşabil. Doman nu era la prima comisă, cel puţin de când mă consideram prieten cu el. Ultima a fost cea legată de Al. George şi textul meu contra dânsului în revista Litere, februarie 2011.

Cine n-a priceput substratul „atacului”, să revadă un principiu psihologic elementar. Nimeni nu se deranjează pentru faptele cuiva, dacă acela i-ar fi indiferent! Cum să nu-i fi replicat lui Al. George, când el mi-a contrariat sentimentele aproape filiale pe care le-aveam faţă de dânsul, mărturisite la aniversarea celor 75 de ani, tot în Litere? Cum să nu mă supere cele susţinute de d-sa, când minciuna - s-o numim drept - afecta şi prestigiul revistei Litere, la naşterea căreia am contribuit? Am această idee fixă: un scriitor care spune adevărul, trebuie să-şi asume greşeala, când se întâmplă s-o facă şi îi este semnalată. Recunoaşterea e garanţia integrităţii, iar în religia creştină minima condiţie a iertării. Scriitorii nu pot să reclame normalitate, demnitate şi onoare, să pretindă mersul bun al societăţii despre care dau seamă prin scris, când ei încalcă norma elementară de-a nu minţi. Ştie scriitorul român vorba lui Camus: „Libertatea este dreptul de-a nu minţi”? (la care îmi permit adnotarea - libertatea este datoria de-a nu minţi!) Destui, pretins credincioşi, cu dese drumuri la mânăstiri, unde se şi spovedesc, nu-şi asumă penitenţa nici după ce-au fost prinşi cu minciuna în textele semnate cu nume propriu!

Cu jumătate de gură, Al. George (iertate-i fie păcatele!) a recunoscut că s-ar putea să fi greşit în ce priveşte afirmaţia sa legată de Paul Goma. Dar Doman a priceput (şi m-a acuzat repetat) că am făcut în aşa fel încât să-l gonesc pe maestru de la Litere. Greu am sesizat anomalia, fiindcă luam spusele domane drept împunsături amicale, din categoria celor cu care şi eu îl gratulam, zicându-i „cel mai premiat scriitor al Filialei Piteşti, cel mai invitat de alte reviste şi asociaţii culturale la zile festive prin toată ţara” etc. Îl consideram prieten, iar prietenia deseori e oarbă.

Un diferend major s-a ivit între mine şi Doman la premierea lui D.R. Popescu. Premiile revistei Argeş n-au fost vreodată substanţiale. Însă au configurat, între 2006 şi 2010, orientarea revistei, a literaţilor din jurul ei, şi - în ultimă instanţă - a oraşului Piteşti, către zona intelectualităţii permanent excluse de la onoruri oficiale. Premiind pe Luca Piţu, Paul Goma, Şerban Foarţă, Mihai Şora, Mircea Handoca, Magda Ursache, Liviu Ioan Stoiciu, revista Argeş nu le-a sporit valoarea. Mai presus de operă, le-am apreciat atitudinea, puterea de-a merge contra curentului. Exemplul lor, preluat de cât mai mulţi, poate duce la însănătoşirea spaţiului cultural.

În momentul când Doman, din postura de redactor-şef, a obţinut premierea lui D.R. Popescu, fost membru al C.C. al P.C.R., preşedintele USR în cea mai neagră perioadă a sa, revista Argeş se dezicea de conduita ultimilor ani. Eu m-am opus, dar votul redacţiei a fost favorabil lui D.R. Popescu. M-am conformat principiului democratic. Mai mult, am tăcut. Rău am făcut?

Mi s-a părut necuvenit ca eu, consilier al revistei, să exprim public opoziţia la alegerea făcută. Am decis că aşa e bine pentru revista Argeş, am încercat să mă autoconving de faptul că opera lui D.R. Popescu merită premiată, chiar dacă persoana... Am greşit că am pus revista mai presus decât opinia proprie? Într-o lume în care orice afacerist dubios îşi motivează ilegalităţile prin interesul naţional, iar când e prins se consideră persecutat politic, eu am crezut că fac un gest normal de solidaritate cu colegii de redacţie. De fapt, făcusem un compromis cu mine. Mi l-au semnalat apropiaţii, dar m-am încăpăţânat să merg înainte.

Mă resemnez că am făcut-o în numele unei idei proprii despre onoare, pesemne greşite, devreme ce n-are consens. Aşa sunt eu, spirit solitar, cu idei fixe. Nu şi puţine! Este felul meu de-al omagia pe Al. George, de la care am învăţat arta de-a combate ad infinitum.

Addenda

Scris în august 2012, textul era programat să apară în septembrie-octombrie 2012, în revista Litere. Întâmplându-se moartea lui Alexandru George, articolul a fost amânat de comun acord. Publicarea în nr. 11-12(152-153) noiembrie-decembrie 2012, este însoţită de următoarea notă: „Consecvenţi în a nu exercita nicio cenzură, fie şi prin nepublicare, asupra materialelor sosite la redacţie, redăm articolul lui Dumitru Ungureanu, cu menţiunea că, în ce-l priveşte pe Alexandru George, ne disociem de combativul jurnalist. (Redactor-şef Litere.)

Iată o atitudine normală într-un peisaj literar, în care „cine nu e cu noi, pesemne e împotriva noastră, aşa că - pe el!”. Puţine reviste au curajul normalităţii în politica redacţională, fapt ce trebuie nu doar salutat, ci şi promovat.

Aş fi renunţat să mai alimentez o polemică inutilă, dacă la festivitatea de acordare a premiilor Filialei Piteşti a USR, din 14 octombrie 2012, D.A. Doman n-ar fi insinuat - vorbind în câş, probabil să aud numai eu, nu şi dl. Sergiu I. Nicolaescu, prezent în birou - că povestea cu D.R. Popescu era, de fapt, o încercare din partea mea să distrug revista Argeş! Ce să mai spun?

Bine că l-au arestat pe asasinul Elodiei, altfel mă pomeneam acuzat de fostul reporter special(ist) al Evenimentului zilei din perioada găinii care năştea pui vii, că eu aş fi acela!

IDEI FLOTANTE

Ciocârlia şi calcanul

    Toată lumea ştie ce indică termenii din titlu: o pasăre şi-un peşte. Mică, deseori invizibilă, cu zbor înalt şi tril dulce, atât de dulce că uneori te ia leşinul ascultându-l, ciocârlia făcea faima câmpurilor de odinioară, cultivate de săteanul român tradiţional. Motiv de poveste şi titlu de cântec popular, celebra noastră păsărică e azi mai puţin cunoscută publicului, datorită lipsei de aderenţă a omului contemporan la viaţa câmpenească. Şi asta, paradoxal, în ciuda tendinţei tot mai răspândite printre orăşeni de-a migra de la bloc la „casă pe pământ”. Dar când „la ţară” înseamnă a locui într-un cvartal de locuinţe standard, cu facilităţi asigurate, cam greu de rezonat cu natura.

    Ciocârlia, pasărea amintită, bântuie câmpiile şi se înalţă în zbor către soare, pierzându-şi silueta sub abajurul cerului. Gestul ei a stârnit imaginaţia poporană. Epica basmelor consemnează că zburătoarea, iniţial, era o fată de împărat, frumoasă, cu părul ca spicul copt, care s-a îndrăgostit de Soare şi-a pornit să-l întâlnescă. Amăgindu-l în mod pervers (variantele poveştii detaliază diferit ce şi cum), ea şi-a atras pedeapsa Mumei Soarelui, ajungând în stadiul curent. Amatori de teorii conspiraţioniste fiind, vom decripta aici scenariul tipic acţiunilor subversive, din arsenalul serviciilor secrete implicate în bătălii, politice sau nu: agenta blondă infiltrată întâi în anturajul, apoi în patul personajului potent, de unde este înlăturată brutal. Salubrizarea fiind opera „mamei”, putem detecta riposta Serviciului de Securitate al Marelui Luminător.

    Calcanul este un peşte. Mai bine zis, o familie de peşti cu aspect romboidal. Turtit asimetric pe lateral, are amândoi ochii pe aceeaşi parte a corpului, aripi ca ale unui avion invizibil american şi coada ca de şobolan. Trăieşte pe fundul mărilor şi oceanelor, se hrăneşte cu peşti mai mici sau moluşte, iese la suprafaţă rar, capătă culoarea mediului ambiant pe partea de sus a corpului, cealaltă parte fiind albă, iar ambele prevăzute cu solzi şi ţepi, aşa încât produce destule bătăi de cap şi răni la palme celui care vrea să-l prindă. Nu demult, pescadoare turceşti asediau, la adăpostul nopţii, apele noastre teritoriale din Marea Neagră, unde populaţia de calcani e numeroasă. Gurmanzii nu-l evită, socotindu-i carnea delicatesă. Nu-mi amintesc să fi gustat din respectivul peşte, indiferent cum gătit. O fi bun, dar pe mine mă oripilează imaginea, de care nu pot să scap, a vietăţii cu ambii ochi pe o singură parte a corpului/capului.

   N-am pus / (slash) pentru efect postmodern. Nici nu m-am apucat de variaţiuni literare pe teme clasice de factură fantastică, în loc să scriu un articol de atitudine, violent polemic. Fără să am energia de-altădată, nu abandonez conexiunea la cotidianul societăţii în care trăiesc, fie numai „privitor ca la teatru” (cu menţiunea că azi mai toţi suntem privitori la televizoare; teatrul a devenit act cultural de elită, la fel ca opera - vezi la Iaşi montarea lui Andrei Şerban a Indiilor galante, de Rameau). Nu trebuie să ne dăm laoparte, să nu votăm, să nu-i băgăm în seamă pe aceşti „lideri” făcuţi, nu născuţi, politicieni nevertebraţi ce imită animalele cu oase, indivizi fără scrupule şi fără altă însuşire evidentă decât rapacitatea. Mi se pare că ei tocmai asta vor, asta caută - să-i lăsăm în pace, să „lucreze” în tihnă. Nu solicita linişte „tătânele” lor, Ion Iliescu (recunoscut model de unii; pentru alţii persoană non-grata, dar ideal copiata, ca să fac un joc de cuvinte)?

   M-a dezamăgit clasa politică, nu de azi, de ieri, ci de-acum două decenii, după ce m-am lămurit, de exemplu, că liberali de aprinsă bătăiozitate verbală habar n-aveau că Viitorul fusese un ziar al partidului în chestie. Or, când ignoranţii ajung în funcţii decizionale, greu de construit ceva durabil... Azi, din fruntea grupării respective bubuie asurzitor sloganuri indimenticabile cea mai seacă hahaleră pe care a generat-o mediul politic românesc în ultima jumătate de secol. Poţi fi nepăsător faţă de-un guraliv, al cărui discurs traduce o compilaţie de fiţuică mototolită, rămasă-n buzunar din juneţe, când îi folosea să copieze la examenul de istorie? Meritul personajului, dacă e vreunul, rezidă în capacitatea de memorare a câtorva sloganuri, cu care (să) ia faţa naivilor din amfiteatru, la proba orală. Comparat cu el, prezidentul (referan)dat afară de popor şi băgat înapoi pe gât, cu copita, de Europa, viţeaua fecundată de Zeus, e profesor! (Fiindcă divagăm pe teme mitice, o interpretare suculentă se obţine din analogia Zeus=Băsescu <=> Europa=Angela+Viviane etc.!) De guvidul ce-n deliru-i direct televizat ne guvernează deja cu partidul proştilor, ce să zic? Nu-mi ajunge bogăţia dicţionarului de argou!

    Asemănarea politicienilor cu animalele, de la Aristotel derivată, e figură de stil obişnuită textelor publicistice. Bietele animale n-au vreo vină. Cum să defineşti mai plastic o figură umană stridentă, o atitudine fals-cetăţenească, un gest ce nu face onoare speţei umane? La drept vorbind, umanoidul comite mai multe fapte rele decât diversele specii ale faunei, inclusiv crima de-a extermina pe unele prin vânare şi distrugerea habitatului.

    Ciocârlia este o pasăre cu penaj cenuşiu, care devine gălbui când se ridică în zbor spre soare. Particularitatea ei constă în cântecul fermecător. Unii consumă limba ciocârliei în aspic şi carnea rumenită în unt. Mi se pare gratuit a-i căuta corespondenţă în arealul politic băştinaş. Sunt aici tot atâtea ciocârlii câte stele - alintate „Soarele meu” în momentele de tandreţe din „bedroom” - traversează firmamentul! Bărbaţii le desemnează plastic, folosind un cuvânt vulgar în locul metaforei, de provenienţă extrem orientală, „cântăreţe la flautul de jad”.

    Calcanul e o specie pe cât de ciudată, pe atât de prezentă în politica românească. A te numi Calcan şi-a candida la un loc în parlament, ieşind la iveală din anonimat o dată la patru ani, e perfecţiune tautologică. Mă uit la afişul unuia cu acest nume (şi-al cărui al doilea prenume - incredibil până şi-ntr-un moft caragialesc - e Gigel!), pus pe toate gardurile şi stâlpii urbei, şi nu-mi pot desprinde privirea de pe el.

    Cine vorbea de fascinaţia răului?

    E un fleac faţă de fascinaţia nimicului! 

(TIMPUL - decembrie 2012) 

Iarna... iar!

IDEI FIXE

Moralitate şi literatură

    Am participat recent la o masă rotundă, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în onoarea lui Paul Goma, manifestare condusă de prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu. Acolo, Vladimir Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii scriitori basarabeni, a spus următoarele: „Paul Goma restabileşte principiul moralităţii în artă”. Este o idee la care am aderat pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici formidabilului nostru comiliton. Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române, şi aş zice, parafrazând un autor fără morală, că muream de fericire să fi rostit eu acest adevăr! Pentru că este un adevăr indubitabil, iar Paul Goma s-a mai pricopsit cu o povară - şi nu dintre cele mai lesnicioase - pusă pe umeri de V. Beşleagă. A fi declarat responsabil cu practica moralităţii, fie şi-n literatura română (despre care ştim ce ştim, şi nu e chiar de bine ce ştim!), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar pustnic de prin secolele II-III ale evului creştin. Goma, departe de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu destul de mulţi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se revendică de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv în limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când numai despre moralitate n-a fost vorba în litererele româneşti, deşi se făcea mare caz de morală. Morala comunistă, desigur!

    Moralitatea în literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a definit-o Vladimir Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului aflat sub orice regim dictatorial: cea de martor. A fi martor în statul comunist presupunea, în primul rând, a nu fi îndoctrinat ideologic. Regimul, prin instituţiile sale represive, folosea instrumente clasice de „convingere” - forţă, teroare -, şi se slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii oricărei naţiuni merită de la concetăţeni. Când, însă, un regim anormal, instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu tancul şi comisarii politici (în Europa de Est), oferă cununi condiţionate de laudele aduse conducătorilor (partidului) şi de adeziunea ideologică, a te opune acestei anomalii, prin scris, ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie morală. Foarte puţini scriitori români au îndrăznit să se opună în scris. Nu-i pomenesc pe cei din exil, ci doar pe cei din ţara ocupată, fiindcă aceia puteau da impuls către libertate concetăţenilor. Că doar Paul Goma a îndrăznit să transpună opoziţia din scris în faptă - „Mişcarea Goma 77” - e deja loc comun al istoriografiei contemporane.

    O scurtă retrospectivă a relaţiilor dintre scriitori şi regimul comunist pune în evidenţă realitatea indubitabilă că membrii Uniunii, fie plini, fie stagiari, erau privilegiaţi într-o societate tot mai lipsită de drepturi şi chiar lipsită de mijloace elementare de trai, cum ar fi alimentele. Sigur, unii „mai privilegiaţi” decât alţii, după faimă sau relaţii, dar cu toţii conştienţi de natura dependenţei constituite de-a lungul anilor postbelici. Mărturie despre facilităţi depun atât Nina Cassian, notorie proletcultistă la începuturile regimului de inspiraţie sovietică, dar şi poetul Florin Iaru, în recente amintiri amare din amurgul aceluiaşi comunism, exclusiv românesc, al anilor '80. Când eşti privilegiat, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii acelui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă - elementar! - abandonarea moralităţii.

    Unde şi când apare fractura dintre scriitor şi menirea sa? Cred că în ziua când scriitorul acceptă ingerinţa cenzurii politice în textul propriu. Există o mărturie, teribilă prin inocenţa cu care a fost redată, a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro - Jurnal 1982-1990, ed. Conta, 2011. Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională, migăloasă şi rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să le tipărească. Or, când placheta este gata, poetul aproape că nu-şi mai recunoaşte poemele, care spuneau altceva decât vrusese el să spună! Lipsă de moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e morală! Moral este, trebuie să fie scriitorul, poetul. El putea să refuze tipărirea unei opere stâlcite. Dacă ţinea să-şi trimită în lume gândul său poetic, avea de căutat calea spre edituri din exil, spre postul de radio ce (re)difuza glasul celor care deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar cazul său trebuia să fie un model pentru scriitorimea română. N-a fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice (fiindcă răsturnarea din 1989 puţini o intuiau).

    Nu generalizez, nu trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, de toate vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură” poate fi modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie, dacă practicanţii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea ideologie este la putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la români, ca idee preluată din zbor şi utilizată drept alibi post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut „rezistenţă prin cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător remunerat la Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R. Popescu, Marin Sorescu, deloc naivi, cu abilităţi materialiste excepţionale, şi scriitori esteţi prin excelenţă, din Şcoala de la Târgovişte, ale căror opere perfecte puteau fi citite stând cu picioarele deasupra capului, vorba lui Constantin Stan, calofil cu măsură.

    Această inventivitate în justificări a intelectualului român, literat generic, este definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despărţământul literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma, nu imoralitatea patentată de Arghezi. Măcar vreo două-trei generaţii, cât s-ar mai limpezi apele Prutului. 

(Acolada, noiembrie - 2012)

IDEI FLOTANTE

O problemă de chimie socială

    Având prostul obicei să dau deseori cu bâta în balta comentariilor pe reţeaua Facebook, m-am pomenit deunăzi implicat într-o controversă ce m-a amărât. Amănuntele şi persoanele mi se par mai puţin importante decât ideea ridicată din jarul discuţiei. Deşi pot fi ghicite, nu voi da nume, cu riscul de-a ţine textul într-o generalitate fără consistenţă.

   O scurtă punere în temă este strict necesară. Cum se întâmplă în Reţea, cineva invită la un eveniment public, o lansare de carte, o piesă de teatru, un film sau un concert. Când faci astfel de invitaţie, te aştepţi ca nu toată omenirea agăţată în ochiurile Reţelei să percuteze elegant, iar obiecţiile, ironiile, muşcăturile să paraziteze mesajul. Mi se pare că şi asemenea replici pot măsura interesul, iar cine crede altfel n-are decât să-şi facă propria VPN! Probabil de-asta am comis o ironie perfect inutilă. Dar subiectul m-a stârnit, realmente. Mesajul chema la un spectacol teatral compus din (sau cu, sau pe) versurile unui poet contemporan care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea. Scrisoarea de recunoaştere i-a fost publicată de prima revistă literară a poporului, iar de-atunci poetul-delator tot opinteşte să demonstreze că n-a comis nimic rău. Strădania neostoită mi-a trezit sentimente de milă. Omul, fără îndoială, e o grămăjoară de contradicţii, cum spunea Malraux. De ce un poet delicat, sensibil, iubit de alţi poeţi şi critici, n-ar fi şi-un delator pe măsura talentului, recompensat vizibil? Turnătoria „inofensivă”, zic gurile rele, i-a facilitat poetului mutarea din provincia lui fără ieşire în Bucureşti, într-o perioadă când astfel de salturi erau permise numai celor atent selectaţi. Ce nu e-n stare să facă poetul pentru opera sa!?

   Ajuns aici, îmi dau seama că întrebarea trebuie formulată astfel: poetul, scriitorul în general (şi cel român în special) poate face orice pentru Operă? Opera merită orice măgărie din partea autorului? Orice operă? Dacă nu mă înşel, e o veche şi insolubilă chestiune. Iar discuţia se amplifică. Oare ce dimensiuni ale umanităţii să descrii, ce noutăţi minunate să inventezi, ce bucurie să generezi în sufletele contemporanilor şi urmaşilor printr-o Operă la baza căreia stă un pact mârşav sau o crimă? Există în cultura română mitul Meşterului Manole, iar toate interpretările par să ducă la justificarea jertfei. Da, asta se poate în poezie, în eseistică şi-n romane. Dar în realitatea curentă? Cine, în zilele noastre, şi-ar asuma gestul atribuit lui Manole? Cultura europeană deţine mitul lui Faust care, datorită pactului cu Diavolul, produce opere nemaipomenite. Ştiu că viziunea romantică asupra Creatorului (de Artă) a pierdut demult şi practicanţii, şi susţinătorii. Ori s-au modificat condiţiile de încheiere a târgului? Să fie turnătoria la Securitate tot un soi de pact faustic? Dacă ne gândim că l-a semnat, între alţii, Ştefan Augustin Doinaş, traducător în româneşte al capodoperei Faust, piesa lui Goethe, parcă am fi tentaţi să acceptăm posibilitatea. Judecând valoarea traducerii şi privind opera lui Doinaş prin ochiul competent şi exigent al lui Gh. Grigurcu, de exemplu, obiecţiile n-ar fi justificate. Dar Doinaş, ca poet, n-are nici măcar „cota” unui Nichita Stănescu, iar traducerea sa nu-i bornă de moşie în limba română. Şi încă o dată se naşte întrebarea: merită? Pentru destinul personal şi pentru confortul material, evidenţa împinge la răspuns afirmativ. Pentru vieţile celor „traduşi” în notele informative retribuite...

   A fost uitată sau trecută cu vederea „contribuţia” lui Doinaş la cazul „căpitanul Soare contra H.-R. Patapievici”. Greu de înţeles necesitatea mascaradei pentru evidenţierea unei capacităţi intelectuale de talia lui H.-R.P. Oare pentru „binele patriei” e musai să funcţioneze sistemul maculării cu aparenţă de elogiu? Doar aşa pot fi atrase în slujba statului cele mai bune creiere născute între graniţe? Să fie valid patriotismul pe bază de şantaj? Patapievici, naiv sau antrenat în prealabil, a lăsat impresia că urmărirea căreia îi căzuse victimă este reală, nu trucată. Dar dacă se ia în considerare nu funcţia primită ulterior, ci jocul său de argumente în chestiunea Antohi-Hoişie, când a tratat cu sofisme jenante protestul Hertei Müller, presupunerea de-a fi fost el însuşi la curent cu regia spectacolului nu e total greşită. Şi dacă se mai pune la socoteală concomitenţa afacerii Antohi-Hoişie cu scandalul „poneiul roz”, stârnit ca să acopere ruşinea turnătorilor la Securitate finanţaţi din bugetul statului pentru călătorii de reprezentare a culturii române în străinătate, lucrurile chiar că nu mai necesită explicaţii.

   Dincolo de joaca de copii mari a intelectualilor cu Securitatea (sau cu serviciile secrete), avem o problemă de chimie socială, să zic aşa. Omul, ca individ, se poate deda oricărui viciu, câtă vreme nu afectează pe cei din jur. Să fii agent secret sau informator al serviciului respectiv, contra foloase materiale, este o alegere explicabilă sau chiar scuzabilă pentru firile sărace. Câtă vreme mecanismul funcţionează în toate ţările democrate, nu-l găsesc anormal în România. Însă România n-a fost o ţară democrată, şi pare-se că nu este nici azi. Or, în condiţiile date, colaborarea cu serviciile amintite înseamnă a fi părtaş cu sistemul de control social. Până în 1989, sistemul era clar represiv, cu reguli dure, periodic redefinite; după, sistemul e ceva confuz, moştenitor al privilegiilor precedentului, manipulator al dosarelor compromiţătoare. Dacă ai respect pentru propria persoană, eviţi colaborarea. Cu atât mai mult dacă eşti intelectual, artist ori preot. Există o lege nescrisă, conform căreia slujitorii serviciilor de acest fel sunt rejectaţi, mai devreme sau mai târziu, indiferent de nivelul până la care au urcat. De servituţi şi constrângeri nu mai pomenesc.

   Revenind acum la poetul-delator şi la adulatorii săi de complezenţă, de nevoie sau degeaba, mă uimeşte (şi mă întreb dacă numai pe mine?) că evidenţa n-a impus în jurul său un cordon sanitar. Individul nu s-a retras la mânăstire, la casa părintească, la marginea lumii. E problema sa, iar eu nu-l condamn. Ce poţi aştepta de la unul care a pactizat cu forţele întunericului? Că este invitat, premiat, promovat, asta nu mai e problema personală a unuia sau altuia. Este problema societăţii române. Sunt prea multe cazuri asemănătoare ca să ocolim ipoteza că societatea este bolnavă. Când un Al. Paleologu e dat ca exemplu de boierie intelectuală, nu te miră că ipocrizia este model paideic şi dubla măsură deontologie profesională.

(Timpul - noiembrie 2012)