CRONICA LITERARĂ LA „POETICA FEMEILOR VOLUMINOASE”

Tudor Cristea

Întâmplările vieţii şi strategiile textului*

La Editura Eikon din Cluj-Napoca, Dumitru Ungureanu şi-a tipărit anul acesta a zecea sa carte (şi al treilea roman). Ca prozator, el îmbină observaţia ascuţită şi, în unele cazuri, nemiloasă a vieţii cu strategiile textului, într-o expresie plastică, suculentă, viguroasă, cu preferinţă pentru naturalismul verbal şi pentru scenele de aceeaşi factură. Subiectele vin din epoca de tristă amintire, în care prozatorul şi-a trăit tinereţea, dar sunt tratate, reinterpretate, ba chiar retrăite din perspectiva prezentului. În “Poetica femeilor voluminoase”, romanul de acum, vom regăsi atât scenele decoltate (ba chiar deocheate) din “Cartea păcatelor” (mic roman publicat în 1996, după ce fusese refuzat de câteva edituri ca indecent), cât şi exploatarea relaţiilor complicate dintre autor, personaje şi text din remarcabilul “Lia Mora” (2001). În felul acesta, ceea ce putea să fie doar o povestire cu aspect de melodramă, fie şi îndrăzneaţă, devine o construcţie mai complicată, prin care Dumitru Ungureanu se încadrează în (dar se şi delimitează de) stilul generaţiei sale optzeciste (ori al unei ramuri a acesteia, adeptă a “ingineriei textuale”, dacă nu şi a povestirii licenţioase, ca Mircea Nedelciu, al cărui nume apare, de altfel, în text).

Mai observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş (mai mult) de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem cum stau lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii (“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative (“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori chiar către anii '50), deşi latura aceasta este abia punctată şi nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist, însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem, meursaultian), dar şi unul postmodernist (în măsura în care autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale, declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri, de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu Titu), către finele anului 1989, când autorul şi consoarta sa participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea restaurantului, confesiunea unui individ de care se apropie oarecum întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg, detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea), sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică. S-ar putea chiar susţine, având în vedere naraţiunea la persoana întâi, că Adrian Banu este un travesti al autorului (ceea ce el şi presupune, undeva, că n-ar fi tocmai neîndreptăţit a se crede). Dacă trecem peste artificiul cam lejer al mărturisirii făcute în câteva ceasuri din noapte (şi pe 130 de pagini de carte), am putea observa că Banu narează convingător, fie că e vorba de viaţa familiei sale, cu figura tatălui, care dezvăluie ceva din profilul personajelor din “Prunele electrice”, acei ţărani care nu mai sunt ţărani, dar nici orăşeni n-au devenit pe deplin, fie că e vorba de fratele complexat de nereuşita la facultate şi de condiţia intermediară de tehnician priceput la toate, fie de Rodica, sora dezinhibată din punct de vedere sexual, fie de familia socrilor, un fel de mic-burghezi osândiţi la această condiţie pe care şi-o acceptă fără dramatism, de noua orânduire, comunistă. Şi, desigur, narează tot în stilul cunoscut deja (din “Cartea păcatelor” ori din “Tunul filozoafei”) propria lui poveste de dragoste, cu accentul pe sexualitate şi cu fraza ce încheie romanul lui Marin Preda mereu în minte: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Frază care ar putea fi reformulată (ca şi convingerea), la rigoare: “Dacă sexualitate nu e, nimic nu e!” Toate acestea la prima vedere (adică la prima lectură, care poate scuti de cea de-a doua, dacă nu respecţi sfatul autorului din “Cuvântul prevenitor” şi parcurgi mai întâi cele patru epiloguri). Căci confesiunea (şi “romanul”) fostului inginer Andrei Banu se întrerupe (mai exact, este întreruptă) şi nu va mai fi reluată ca atare, ci doar completată cu câteva fragmente disparate. Iar în cea de-a doua parte a cărţii, în locul confesiunii, autorul (care se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca nişte scriitori/ “ficţionari” (unele chiar arogându-şi acest statut). Un prim “scriitor” este Banu însuşi, textul său fiind, aşa cum cititorul va constata în final, o minciună romanescă. Prin el Dumitru Ungureanu pare a miza pe capacitatea ficţiunii de a înlocui adevărul faptelor şi de a fi mai veridică decât ele. Ideea, altfel ilustrată epic, e de regăsit şi la Alexandru George, în “Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”. Nu întâmplător, Adrian Banu, autorul primei ficţiuni, va dispărea în chip misterios din Drăculeşti (şi probabil din lume) după Revoluţia din Decembrie, care în oraşul său şi al autorului are mai curând caracter grotesc decât eroic (fără ca Dumitru Ungureanu să insiste asupra faptelor). O “scriitoare” este şi Doina, cea de-a doua „femeie voluminoasă”, dublul complementar al Andei din povestirea lui Adrian. Paginile sale de jurnal reproduse, chipurile, de către autor, alături de câteva fragmente din romanul pe care-l scrie (aducând, de fapt, o altă perspectivă asupra personajelor şi faptelor din confesiunea inginerului) sunt şi ele, ba chiar în mai mare măsură decât restul cărţii, lipsite de prejudecăţi lexicale şi chiar mai mult decât atât. Însă Doina este şi ea o ficţiune, a lui Banu, o fantasmă, căci, în realitate, aşa cum aflăm din primul epilog, ea e „mică, slăbănoagă, mioapă, cu părul cam lălâu, cu obraji scofâlciţi, cu buzele pungite, cu şoldurile osoase ieşite prin blugii ce stăteau pe ea ca pe gard...”. Astfel încât se împune, până la urmă, evidenţa că adevăratul personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” nu e Banu, nici Doina sau Anda, ci chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic, romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul faptelor întâmplate şi lăsând, până la urmă, cititorul pe gânduri. Lui îi aparţine, de altfel, ultimul cuvânt. El recompune chipul Rodicăi, ivită, deopotrivă, din ficţiune şi din realitate (mod de-a sugera condiţia însăşi a textului): “Era blondă artificial. Avea buzele obraznice. Şi avea ochii ca două fulgere verzi. Când, la rândul ei, m-a privit cu neruşinare, săgetată de acelaşi Eros nesăbuit (zeul antic, nu instinctul), parcă mi-a turnat venin în sânge. Am presimţit ce va urma, toate nenorocirile conjugale, toate înfrângerile şi victoriile senzuale, toate chinurile…” Şi tot lui îi aparţine concluzia, mai curând ambiguizantă decât clarificatoare: “Aşadar, pe ultima pagină, nu-i rămâne (autorului, n.m.) decât să recunoască fără jenă că realitatea diferă complet de cele scrise mai sus. Şi că Rodica, la fel ca viaţa dintr-un celebru roman, e în altă parte! Şi poartă alt nume!” Cititorului (critic) rămânându-i întrebarea dacă viaţa din acest roman, în care jocul metatextual impune un suprasens naraţiunii care debuta ca povestire de aspiraţii erotice, nu e şi ea, tocmai din pricina excesului de tehnică şi de strategie, în altă parte… Aş zice că nu! Mai exact, nu chiar!

_______________________________________

* Dumitru Ungureanu, Poetica femeilor voluminoase, roman, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 306 pag.

(Publicată în revista LITERE - decembrie 2014)

ALAMBICOTHECA - decembrie 2014

Un exemplu de urmat

 Românii cu preocupări intelectuale au prostul obicei de a se aşeza de-a curmezişul drumului tocmai când căruţa pare să meargă normal. Oameni cu destule calităţi, truditori ai vreunui domeniu spiritual, după ce-şi fac „un nume” şi, eventual, un rost în societate, capătă deodată „feldeinţa” statuilor guralive, imposibil de convins altfel decât prin demolare. Şi de unde până mai ieri au tăcut filosofic, dacă nu programatic, odată căzută botniţa, de multe ori imaginară, ce le fonfăia exprimarea liberă, ne pomenim cu ei în mijlocul arenei publice, arogându-şi merite curat închipuite.

   Istoria ultimilor 25 de ani este pilduitoare. Înainte de căderea lui Ceauşescu, doar vreo 3-4 intelectuali îndrăzniseră să ia poziţie publică împotriva aberaţiilor comunismului de coloratură legionară instaurat de clica „geniului carpatin”. După lichidarea liderului în cel mai pur stil stalinist, şi după ce au căpătat voie de la poliţie, au răsărit opozanţii, dizidenţii, rezistenţii, cenzuraţii şi tot soiul de alţi viteji, de ne întrebăm şi-n ziua de azi, frecându-ne la ochi, unde am trăit de n-am aflat nimic despre cruntele lor fapte de arme?! Oportunismul n-a fost inventat atunci, la 1989, ci este o mentalitate străveche, şi nu doar a românilor. Noi ne manifestăm cu asupra de măsură, alţii mai cu modestie. Să nu recunoaştem însă meritele publice ale celor care le dovedesc, asta pare, într-adevăr, un specific foarte local. Ne amintim că una dintre „durerile” ce părea să înjunghie elitele băştinaşe suna astfel: „N-avem şi noi un Havel al nostru! Ei, dacă am avea şi noi un Havel!...”. Frişca literaţilor şi a ziariştilor, cea care a dat tonul discursului public după 1990, nu era atât de expirată ca să nu ştie că România avea un scriitor, un opozant, un intelectual, un militant cel puţin de calibrul lui Havel, dacă nu peste. Numele lui: Paul Goma.

   Să ai la îndemână un nume purtat de o mişcare istorică (Mişcarea Goma pentru drepturile omului 1977), şi să nu faci din el un brand de ţară - iată o atitudine despre care putem spune colocvial că e o prostie fără pereche! Sau este, jalnic de omenesc, manifestarea unei acre invidii, ale cărei rădăcini se înfiripă din 1971, când Goma (trăitor în România comunistă) şi-a văzut romanul Ostinato publicat la cele mai prestigioase edituri occidentale (realitate greu digerabilă pentru confraţii scriitori, tămâiaţi la intervenţia organelor de partid cu tiraje confidenţiale pe la edituri de provincie). Pe de altă parte, explicaţia stării de lucruri ce-a făcut din Goma proscrisul de serviciu al tuturor refulaţilor, se găseşte în atitudinea lui clară, fără compromisuri în chestiuni publice şi de principiu. Debutul acestei situaţii e consemnat în vara lui 1989, la Paris, unde Paul Goma era folosit de Monica Lovinescu drept „armă de atac” împotriva celor care - i se părea intelectualei despre care s-a spus că dirijează „guvernul din exil” al României - voiau să o detroneze! Scrie Paul Goma: „...prietenia cu M.L. şi V.I. începuse a cunoaşte momente stranii, sucite, de neînţeles (şi de neacceptat). Le luasem ca pe nişte incidente, inerente relaţiilor (prea) îndelungate, precum şi tensiunii în care ne aflam cu toţii, atunci - însă îmi imaginam că, secundare fiind, nu puteau periclita esenţialul. Din nefericire, nu s-a întâmplat cum sperasem. «Secundarele» s-au repetat, s-au înmulţit, iar după 22 decembrie 1989 au copleşit, sfârşind prin a sufoca prietenia noastră. Partea mea de vină în această catastrofă? Probabil aceea de a nu fi acceptat ca pe altarul prieteniei cu orice preţ să sacrific adevărul, în general, în special ideea despre contractul moral numit prietenie.” (Paul Goma, Scrísuri, III, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, pag. 105)

 Când se va scrie istoria corectă, nu boită, a perioadei contemporane, cercetătorul va trebui să ţină seama de indubitabila realitate: opţiunea Monicăi Lovinescu de-a face „politică” literară, cedând linguşitorilor, a dus la ruptura intelectuală a societăţii româneşti. Apoi chiar la degringoladă şi autism, din care se salvează puţini: cei care, ca Paul Goma, nu jertfesc adevărul pentru nicio funcţie, nicio prietenie.  

(LITERE - decembrie 2014)

ALAMBICOTHECA - octombrie 2014

O crimă exemplară

   Nu ştiu cum s-a păcălit în 1969 cenzura aprobând publicarea traducerii din engleză a romanului „Crima de la etajul 31”. Autorul, un suedez pe nume Per Wahlöö, nu era cunoscut drept maestru al literaturii poliţiste, nu era laureat Nobel, nici un tip capabil să influenţeze celebrul juriu în favoarea vreunui autor băştinaş. Erau cenzorii noştri atât de subversivi (proşti parcă nu-mi vine să-i cred!) încât jucau renghiuri ideologiei totalitare, supervizate de alţi decidenţi? N-aş exclude posibilitatea asta, precum nici pe cealaltă - anume că uneori scăpau prin ciurul controlului şi pepite autentice, dacă nu bombe cu efect întârziat, cum e textul în cauză. Tudor Octavian a semnalat anomalia, cândva, în anii când avea preocupări literare, nu televizual-plastice. Tot el a emis ipoteza că, dându-şi seama ce era scris în carte, cenzorii au dispus retragerea de pe piaţă a volumului, ba chiar scoaterea din biblioteci. Exemplare au rămas, totuşi.

   Undeva, într-o ţară neprecizată, posibil Anglia, fiindcă moneda folosită se cheamă liră, un poliţist primeşte sarcina să depisteze cine e autorul unei scrisori de ameninţare la adresa patronilor unicului concern de edituri, care le înghiţise pe toate celelalte. Poliţistul se numeşte Jensen şi e singurul personaj cu nume propriu din carte, restul sunt identificaţi prin rolurile îndeplinite: Patron, Editor-şef, Nevasta patronului, Inspector de personal, Şefa publicaţiilor săptămânale, portar, poliţist, Şeful Poliţiei, Femeia (fostă) fatală şi Amantă, Redactorul sportiv, Redactorul de artă etc. Concernul este localizat într-un bloc-turn cu 30 de etaje. Al 31-lea fiind secret, puţini ştiu ce se petrece acolo. Iar acolo funcţionează un departament în care mogulii, în complicitate cu sindicatele şi guvernanţii, au angajat pe toţi intelectualii lucizi, incoruptibili şi combativi din ţară, plătindu-i cu generozitate să scrie o revistă „de opoziţie”, cu idei novatoare, cu cele mai aspre critici şi cele mai severe analize asupra stării de lucruri din societate. O societate în care toată lumea are un nivel de trai remarcabil, o viaţă împlinită, atent şi părinteşte orientată spre linişte şi lipsă de activitate prin mass-media ce oferă preponderent distracţie la maxim şi intimităţi de-ale vedetelor care ţin publicul preocupat. În acea societate nu există nicio publicaţie independentă, nicio sursă alternativă de informare, nicio variantă neconformă cu ceea ce ziarele şi revistele concernului susţin. Iar populaţia este mulţumită, cu excepţia cazurilor dese de sinucigaşi, probabil victime ale abuzului de alcool, straşnic pedepsit de un mecanism poliţienesc perfect articulat.

  Iată cum sună „fişa postului” din redacţiile concernului: «Reportajul „adevărat” nu este cel mai bun. „Adevărul” este un produs care trebuie manipulat cu o atenţie deosebită. În ziaristica modernă nu puteţi fi siguri că toată lumea va tolera adevărul aşa cum îl toleraţi dvs.! Sarcina dvs. este să-i distraţi pe cititori, să-i invitaţi să viseze. Sarcina dvs. nu este să-i scandalizaţi, să-i şocaţi sau să-i tulburaţi, nici să-i „deşteptaţi” ori să-i educaţi.»

   Născut în 1926 şi mort în 1975, Per Wahlöö a fost un marxist dintre aceia care, în ţările vestice, au sesizat întotdeauna că socialismul este stadiul perfect al capitalismului. Nu i-a fost prea greu să priceapă că o societate poate fi controlată subtil prin presă, prin show-biz şi prin opulenţă materială, mai eficient decât prin mecanisme poliţieneşti. Conceptul schiţat în roman pare să fie funcţional azi în aproape toată lumea. „Tendinţa naturală spre simplificare ce există în fiecare om” beneficiază de stimulente incredibile. „Orice om preferă să se uite la o poză decât să citească, iar dacă citeşte vreodată ceva, preferă o sporovăială facilă în locul unei pagini care să-l oblige să gândească sau să facă o sforţare pentru a lua o atitudine.” Acest lucru părea evident în 1966, când a fost publicat romanul, şi când televiziunea genera stagnare intelectuală, maladie depistată de spiritele lucide. Cum stau lucrurile azi, în epoca internautică?

   Revista pritocită decenii la rând de intelectuali la etajul 31 nu apare însă niciodată. Şi-atunci, un individ se revoltă şi...

   Vă las pe dvs. să aflaţi ce s-a petrecut, dacă nu cumva, cultivaţi cum sunteţi, ştiţi deja!   

PUNCTUL CU VAR - mai 2014

De ce pute-n România?

   După schimbarea unui sistem politic, prin arme sau prin revoluţie, în orice ţară de pe Terra noua ordine suferă destul de iute asaltul decidenţilor din rândul doi al vechiului regim, regrupaţi în diverse partide, asociaţii, ONG-uri etc. Asta dacă nu cumva, mimând „revoluţia” şi mânjind cu sînge mecanismul democratic, indivizii - experţi în adaptarea la orice condiţii şi imuni la microbul demnităţii - nu s-au înfipt deja în fruntea bucatelor, cum s-a petrecut în România după răsturnarea din decembrie 1989. Deşi miroase neplăcut, dacă nu chiar pute, restauraţia pare un proces inevitabil. Şi de dragul cui ar fi pregetat, bunăoară, bătrânii proletcultişti să restaureze atmosfera tinereţilor, în care „lucrurile erau bune şi-aveau gust”, vorba poetei Nina Cassian, recent plecată pe lumea cealaltă? La vremuri noi, tot noi, proaspăt vopsiţi şi vioi, nu?

   Politrucii noştri de toate vârstele s-au adaptat admirabil. Mulţi sunt academicieni şi profesori universitari cu lucrări larg recunoscute la nivel judeţean. Unii au devenit rentieri şi ţin conferinţe nostalgicilor, alţii trăiesc de pe urma băncilor, pe care le-au jefuit după ce le-au privatizat sau viţăvercea, destui au obosit de-atâtea onoruri, conducând instituţii de stat, ziare şi televiziuni. Politicieni sunt toţi, şi doar cine n-a vrut nu „s-a ales” senator sau deputat. Istoricul de mâine al perioadei de azi se va cruci de uimire, constatând prezenţa nomenclaturiştilor de rangul doi, trei şi patru în primele rânduri ale „democraţiei originale” ce ne sufocă de-un sfert de secol. Faptul că îşi aleg „urmaşii” după chipul şi asenănarea lor, e la mintea cucuvelei, nu? Cum de persistă nenorocirea chiar şi-n situaţia în care statul român este integrat în UE şi NATO? Simplu, observa cineva: acelaşi Bilă, care la începuturile comunismului ţinea legătura cu URSS-ul, acum ţine legătura cu UE, racordat fiind la fonduri nerambursabile! Bilă sau fiu-su, Biluţă, poreclit Băşinaru, zis şi Creţu, să precizăm pentru acurateţe...

   Deunăzi, la o emisiune a TVR2, deci la un post public plătit din banii noştri, se discuta despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profesoara universitară călugărită la senectute, binecunoscută în cultura băştinaşă ca puitoarea semnului egal între epoca lui Ceauşescu şi epoca lui Pericle. Invitat în studio, între alţii, un „critic literar”, cum îşi zice, ale cărui opinteli în domeniu s-au soldat cu pârţuri luate în serios doar de amatori într-ale literelor. Beneficiar al înţelegerii pentru teribilismul puştesc, înţelegere pe care profesoara Buşulenga o arătase faţă de el în perioada 1966-1968, când metodele Securităţii se rafinau (de la arestare şi represiune la convingere şi favoruri), insul a parcurs traseul tipic slujitorilor talentaţi ai comunismului. Profesor de ţară timp de nici un an şcolar întreg, e mutat redactor de revistă la Constanţa, unde primeşte imediat apartament (în vreme ce colegii găsiţi şi părăsiţi acolo n-au căpătat nici până la desfiinţarea publicaţiei). Redactor la Scânteia tineretului, pepiniera politrucilor de viitor, trece redactor-şef-adjunct la România liberă după eliminarea lui Octavian Paler şi ajunge redactor-şef la revista Magazin, cea mai bine vândută publicaţie din perioada anilor 1980. Acolo scria texte ce proslăveau cuceririle „ştiinţifice” ale ţărilor comuniste! Redactor-şef, funcţie prevăzută în nomenclatura partidului, l-a prins schimbarea din decembrie 1989. După „revoluţie” primeşte, între alte sinecuri, un loc de membru în consiliul director al televiziunii naţionale, instituţie de la care a încasat ca „drepturi de autor”, exact în aceeaşi perioadă, sume sfidând bunul simţ. Azi, ajuns cam pe linie moartă, când i se reaminteşte trecutul se plânge că e ponegrit din motive... estetice! De parcă funcţiile bine situate pe care le-a ocupat în regimul (post)comunist s-ar datora dexterităţilor de „critic literar”, şi nu abilităţii de-a se strecura pe sub pielea puternicilor zilei (vezi jenantele linguşiri pe lângă Nicolae Manolescu, Emil Constantinescu, Elena Udrea, Elena Băsescu etc.). În loc să-şi recunoască abilitatea pentru care nu-l condamnă nimeni, îşi atribuie merite ce ţin de-o mentalitate stupidă, căreia e se spune şi negaţionism. Şi s-ar putea să fie chiar negaţionism, fiindcă publicistul acesta proclama fudul că nu-şi asumă faptele înaintaşilor noştri români (cele petrecute în ultimul război mondial), deoarece nu era el născut atunci!

   În emisiunea pomenită susţinea că scriitori de genul fostei profesoare au „dat obol stăpânului” ca să fie lăsaţi să-şi facă meseria de intelectual, eventual să-şi publice cărţile. Afirmaţia denotă o ignoranţă crasă în ce priveşte statutul intelectualului, dar poate fi valabilă pentru perioada anilor 1950, când proletcultismul elimina pe oricine dădea semne de indiferenţă, ca să nu mai vorbim de împotrivire. După 1965, doar trepăduşii dornici să urce cât mai sus în ierarhie şi siluitorii talentului se angajau la maşina propagandei. Asta dacă nu scriau ode la vedere, deasupra notelor informative. Intelectualii oneşti s-au afirmat fără să facă plecăciuni stăpânului. Unii, neputând negocia cu cenzorii, au ales exilul, alţii au publicat chiar şi în străinătate. Şi nu mă refer la scriitori numai, ci, de exemplu, la matematicieni precum Solomon Marcus ori Gheorghe Păun. Nu i-am văzut pe aceştia că se înfig, după revoluţie, la funcţii publice! Ei constituie elita intelectualităţii, nu palavragiii care se dau viteji pentru că au spus bancuri tovărăşeşti şi-au ascultat Europa Liberă cu plapuma pe cap şi draperiile trase!

  Când aranjaţii epocii ante-/post-decembriste năduşesc la rescrierea biografiei, considerându-se dizidenţi sau opozanţi pentru ce ar fi putut să păţească - dar n-au păţit – devine retoric să te întrebi de ce pute-n România!

(text destinat cândva unei reviste curajoase, al cărei timp pare să fi apus...)

ALAMBICOTHECA - iulie-august 2014

Un prieten mai mult imaginat

   Nu uit nici astăzi sentimentul de bucurie pe care mi l-a trezit neaşteptata întâlnire cu o carte a lui Mihail Grămescu, tipărită la Editura Albatros, 1981. Era întâiul - după ştiinţa mea - dintre membrii cenaclului „3,14” (varianta funcţională după rămânerea la Paris a iniţiatorului, Ion Omescu) care debuta cu volum propriu, într-o vreme când debutul devenise aproape imposibil fără susţinere puternică şi cu sacrificii textuale mutilante & mutilatoare (a se revedea patimile lui Aurel Dumitraşcu, tot pe-atunci). Existenţa furtunoasă a grupării „3,14” se desfăşurase underground şi trecea în amintire, apoi în mitologia nescrisă, de circulaţie restrânsă. Nu-i vorbă, câţiva dintre noi căutau şi prin alte locuri gloria efemeridei literare; aveam însă certitudinea că doar între cei „3 şi 14” o putem găsi pe unica durabilă, adevărată. Pentru că acolo se dădeau verdicte fără complezenţă, acolo se citeau texte de necitit altundeva, bunăoară, Stanţele lui Liviu Ioan Stoiciu, sau Extramuros, proza lui Mihail Grămescu, publicate peste vreo trei decenii, de nu greşesc...

Aporisticon, aşa se numeşte prima carte a lui Mihail Grămescu, subintitulată Glosar de civilizaţii imaginare. Înscrisă în colecţia „Fantastic Club”, mi s-a părut, la standul librăriei, o stratagemă meritorie a redutabilului şahist (nu doar în timpul liber, fiind câştigător de turnee oficiale), poet, prozator, pictor şi muzician, care a fost Mihail Grămescu. Dar apoi, citind Aporisticon, am priceput lejer că sub textul ştiinţifico-fantastic pulsează arterele unei realităţi foarte palpabile: lumea socialistă în care trăiam atunci. Inteligenţa strălucitoare a lui Mihail găsise modalitatea să vorbească despre sine şi despre cei din jur. Şi n-o făcea de complezenţă, textele sunt martore! Şi nu mă miră că n-au fost „validate” de vătafii criticii literare autohtone. Mihail Grămescu a fost mereu un tip cu probleme, un extramuros. A făcut asta cu metodă, aş opina azi...

   Scriu a fost, pentru că din 13 mai 2014 nu mai este printre noi, în viaţa banală, ci a trecut în lumea imaginară, probabil cea mai bună dintre toate, deoarece nimeni n-a revenit de acolo în forme cognoscibile. L-am admirat pentru reuşita din 1981, şi aş fi vrut să i-o pot spune direct. Pierdusem legătura, odată cu plecarea mea din Bucureşti. Ne-am regăsit întâmplător tocmai prin 1997, eu autor a trei cărţi, el a vreo 5 sau 6. Mi-a dăruit-o pe cea mai recentă, Pleniţa memoriei noastre, scoasă la Editura Hyperion, al cărei consilier editorial prietenul meu era. După Moara de apă, de la Cartea Românească, 1989, nu mai ştiam ce tipărise, iar el, discret din fire, nu s-a lăudat deloc - dar absolut deloc! - cu recunoaşterea internaţională şi cu premiile dobândite ca autor de SF. Ne-am întâlnit apoi, anii următori, tot sporadic, dar cu o anumită precizie ce ţine parcă de metafizică, la mai toate bookfest-urile şi gaudeamus-urile la care am ajuns, cu sau fără treabă. De fiecare dată ne propuneam întâlniri într-o iminentă zi, ca să punem la punct detaliile unor colaborări diverse. Una am reuşit s-o închegăm: l-am determinat să scrie periodic la revista unde figuram drept „consilier”. Nefiind plătit - iar în perioada respectivă Mihail Grămescu avea chiar nevoie de surse de trai -, a renunţat. Mi-am asumat vina, dar asta nu l-a consolat. Mă simţeam dublu responsabil: o dată pentru chestia de la revistă, a doua pentru că îi eram dator cu... o bere, tocmai din 1976!

Ne întâlniserăm atunci în Sala oglinzilor din sediul, azi pierdut, al USR. Acolo se reluaseră şedinţele cenaclului Luceafărul; le frecventam, îndemnat de Sânziana Pop, ca antrenament pentru eventualul debut. Citise Mircea Diaconu, actorul actualmente europarlamentar contestat, un fragment din proza-i reeditată deunăzi. După deverul oficial-ceremonios (Diaconu era binecunoscut din filme), participanţii s-au risipit care încotro, conduşi de afinităţile reciproce. Mihail m-a invitat să bem o bere, la restaurantul Athenee Palace, aflat aproape. Probabil era bere străină, al cărei preţ pentru două sticle mi-a surprins prietenul, fiindcă s-a uitat neîncrezător de vreo trei ori pe nota de plată: 115 lei!

  Imaginarul scriitoricesc nu admitea realitatea. Inventa alta!   

(LITERE - iulie-august 2014)

ALAMBICOTHECA - Iunie 2014

Bârfe şi antibârfe la Paris

   Nu ştiu cum se întâmplă că, în istoria noastră, personaje publice, proeminente şi benefice la un moment dat, intră spre sfârşitul vieţii în situaţii care nu le onorează statutul câştigat. Exemplu notoriu este Regele Mihai, dar nici alte nume trecătoare n-au ratat şansa de-a se face de băşcălie. Inclementă, societatea românească prinde din zbor asemenea clipe de răsfăţ bârfologic şi râde cu lacrimi (deseori amare) pe seama unuia sau altuia dintre actorii scenei cultural-politice. Consemnate în cărţi de memorii şi jurnale, tărăşeniile devin desertul gurmanzilor literari şi nu rareori substanţa „lucrărilor” serioase. Într-o cultură unde zvonul ţine loc de ştire oficială, şi nu de pe vremea comunismului biruitor la oraşe, sate şi uniuni de creaţie, ci încă din illo tempore, cum ar fi zis Mircea Eliade, până şi „istoria precisă” a vreunui domeniu spiritual este în fapt „viziunea personală” a autorului ce se încumetă la o atare muncă. Pas de-i atrage atenţia că în cutare chestiune bate câmpii, iar în alta fabulează. Gruparea căreia îi aparţine te taxează imediat de invidios, lipsit de talent, nerecunoscător etc.

   Exact aşa păţesc, între alţii, Paul Goma şi Dan Petrescu în Jurnalul inedit, 2001 - 2002, pe care editura Humanitas îl editează Monicăi Lovinescu, în 2014. Dan Petrescu „îndrăznise” cândva să semnaleze că o carte semnată de Doina Jela, tot la Humanitas, nu putea fi un Lexicon al torţionarilor comunişti, handicapată cum era de aparatul critic necesar unei asemenea lucrări, şi încropită mai mult după ureche decât după documente. Că Doina Jela folosea aproximaţia ca metodă de lucru, observă chiar Monica Lovinescu pe propria piele, să zic aşa, când înţelege că favorita sa nu i-a citit cartea despre care se pronunţă cu aplomb (vezi pagina 93). Asta n-o împiedică pe consecventa opozantă a comunismului, ajunsă la vârsta socotelilor cu trecutul, să o aleagă pe superficiala publicistă drept redactor al propriilor Jurnale ce vor fi editate la Humanitas de „dragul de Gabriel” (Liiceanu). Lesne de imaginat acurateţea ţâşnită din coabitarea asta zemoasă (iar la pag. 286 se şi citeşte „execuţia” rece administrată filoloagei Jela).

   Volumul de faţă e „îngrijit” de Astrid Cambose. În cuvântul introductiv, aceasta spune că „autoarea a tăiat aproape o zecime din text, autocenzurându-se din două motive...” (pag. 12). Mai contează motivele autocenzurii, când textul e trunchiat cu bună ştiinţă? Despre ce fel de text e vorba atunci? Fără îndoială, unul sincer, în care autoarea îşi expune opiniile, impresiile, idiosincraziile, durerile şi bucuriile. Nuanţat însă! Desigur, nimeni n-ar fi avut neobrăzarea să-i pretindă abţinere acolo unde a ripostat pe bună dreptate virulent (ca în cazul plagiatoarei şi mistificatoarei Lavastine), nici să-i deplângă sensibilitatea feminină, ca-n cazul „iertării” acordate Gabrielei Adameşteanu, brusc „orientată bine” în problemele interbelicului (amănunte la pag. 85). Numai că Monica Lovinescu ajunge, în ineditele pagini, purtătoarea de drapel a mentalităţii ce desfigurează cultura română de la nebuloasele-i origini până după prezentul confuz şi vâscos: cei din gaşca noastră vor fi apăraţi, indiferent ce-ar greşi; cei din tabăra opusă vor fi combătuţi, inclusiv în ce fac bine. Un exemplu la pag. 243: Nicolae Manolescu, scriind despre Doinaş, comite câteva gafe de istorie literară. Monica Lovinescu îl corectează, dar numai în Jurnal, mângâindu-l postum pe nărav...

   Dincolo de toate umorile şi bârfele vehiculate, paginile jurnalistei se citesc lejer, cu multă plăcere şi chiar cu folos. Monica Lovinescu avea harul „formulei şfichiuitoare”, talentul observaţiei acute, privirea nemiloasă a ornitologului îndrăgostit de vietăţile studiate. Mai presus de reproşuri, amuză (şi, într-un fel nedrept, anulează pretenţia de seriozitate a celor scrise) detaliul că „infracţiunile” aprig amendate derivă din convorbirile telefonice neîntrerupte nici pe masa de examinare medicală. Tot timpul cineva „cheamă” pe altcineva, de la Paris la Bucureşti, de la Ierusalim la Paris, de la Heidelberg (cine altul, decât „dragul Gabi”?) la Paris, de la Londra la Nisa etc. etc. Iar diarista, cu sănătatea şubredă, ştie să consemneze în aşa fel, încât ai senzaţia halucinantă că lumea asta n-are altă treabă, decât să pălăvrăgească la infinit...  

(LITERE - iunie 2014)

ALAMBICOTHECA - martie 2014

Prima amintire

   Nu mai reţin - şi se pare că nici nu s-a decis - cine a fost învingătorul „întrecerii” dintre Mircea Eliade şi Carl Gustav Jung, pe tema care dintre ei îşi aminteşte ceva de la o mai fragedă vârstă. Este incitant gândul participării la un asemenea concurs. Dar capacitatea creierului de stocare a informaţiilor – imensă, cum spun specialiştii – nu poate fi valorificată dacă nu ştii cum. Altfel zis, fără software, hardiscul din dotarea noastră naturală este inutil. Însă, nu chestii ştiinţifice voiam să fierb azi în alambicothecă...

    Probabil că următoarea întâmplare este „prima mea amintire”.

   Era o zi de iarnă nu prea geroasă, fiindcă mă jucasem prin curte cu sania. Să fi fost luna ianuarie sau februarie, 1959? În martie urma să împlinesc 3 ani, şi cum martie totdeauna deschide postul Paştelui, aproape sigur petrecerea la care urma să fiu „vedetă” s-a desfăşurat înainte. Aveam o sanie făcută de Taica şi-un derdeluş natural în partea de vest a imensei noastre curţi. Ninsese destul, fiindcă zăpada strânsă lângă poarta mare depăşea înălţimea gardului. Cine bătătorise maldărul de omăt, ridicând un soi de piramidă? Tata nu prea stătea pe acasă, având serviciu la sonde, dar nu-i exclus să fi luat concediu, oferindu-mi - expert în asemenea drăgălăşenii - mijlocul de a-mi frânge gâtul pe gheţuş.

   Taica să fi fost constructorul? Parcă n-aş crede. Bunicul era fabricantul saniei. Avea talent la conceperea şi execuţia obiectelor unicat, pe care doar el ştia să le pună în valoare. Pentru construcţie folosise materialul agonisit din belşug în gospodărie. Tălpicile erau din cel mai dur salcâm, probabil tăiat cu decenii în urmă, suficient de uscat ca să fie uşor. Cadrul susţinea trei uluci de ulm pregătite să înlocuiască la nevoie vreuna ruptă în gard. Peste ele, îmbrăcătoare, înfăşurase o bucată de cergă, gri-cenuşie cândva. Nu pentru plăcerea mea meşterise Taica sania, ci pentru a căra sacul cu boabe la moară, trăgând „tancul” de-o funie. Scris-am tanc, fiindcă lungimea scârletelui depăşea un metru şi jumătate. Imaginaţi-vă copilul de trei ani luptându-se cu asemenea jucărie! Orice vă imaginaţi, nu va corespunde realităţii!

   În odaia de toată ziua fusese aşternută o pânză de cânepă pe masa înnădită, pe care adăstau străchini cu mîncare – ciorbă, sarmale, piftii, fripturi, poate şi cozonac sau alte delicatese, gen gogoşi, colarez ori pâsat. De voi fi remarcat bunătăţile sau nu, greu să decid. Memoria mea s-a şters ori s-a rescris pe acele porţiuni; să inventez nu-i greu, însă la ce bun? Cine era în jurul mesei, stând pe cele două paturi laterale şi pe taburete de diferite mărimi, ajustate cu perne? Ţin minte doar trei persoane: tata, Taica şi naşul meu de botez, Dumitru Necula, zis Mitic-al lu' Turcu. Era un bărbat trupeş, a cărui meserie nu ţinea de spaţiul rural, ci se învecina cu a lui taică-miu: şi naşul lucra la sonde, dar la extracţie, nu la foraj. Ciudat sau ba, nu-mi amintesc din acea zi îndepărtată silueta niciunei femei. Parcă pe undeva, pe laterala retinei, joacă umbra luminoasă a bunicii, Maica. Ea mă „adunase” de pe-afară, momindu-mă către capul mesei din fundul odăii, unde Naşul trona pe scaunul fără spetează, cu spinarea la peretele pe care fusese bătut în cuie un macat ţesut. Naşul era o Instituţie, încă. Nu doar naşul Mitică al meu, ci naşii fiecăruia dintre sătenii acelui timp. Să te duci de sărbători la Naşul cu plocon era o datorie sfântă, decăzută azi, când termenul desemnează o legătură mai degrabă ilegală, mafiotică, nu una legitimă, etnosofică, aş zice, împrumutând conceptul lui Petru Ursache.

   Soarele după-amiezii inundase gălbui aerul încălzit al camerei. Focalizarea se stabilizase pe genunchii Naşului. Acolo, pe un prosop alb, jucau nişte covrigi şi bucăţi de zahăr cubic. Pesemne, aveam un apetit imens pentru asemenea prânzuri (f)alimentare, de vreme ce, năvălit asupră-le, nici n-am observat că Naşul mi-a luat moţul... Veselia celor din jur m-a trezit la realitate.

   „Aventura conştiinţei mele” atunci a debutat. Plângând sau ba? Mai caut prin memorie...

ALAMBICOTHECA - mai 2014

Doi sud-americani

   A murit Gabriel Garcia Marquez. Mare scriitor şi nedezminţit om de stânga. Multă lume nu i-a apreciat opţiunea politică, socotindu-l un comunist netrebnic fiindcă era prieten cu Fidel Castro. Prieteniile nu pot fi judecate; dar, de-aş căuta o explicaţie, alta decât imprevizibila empatie, probabil că aş găsi-o în dimensiunea sărăciei şi exploatării celor mai mulţi dintre locuitorii Americii de Sud. Noi, cei care am trăit realitatea socialismului, ştim, desigur, ce însemna teoria distribuirii egale a beneficiilor şi avuţiei întregului popor. Azi tindem să credem că reversul, deci raiul, ar fi „societatea liberă”, eventual libertariană, propagată de politicienii-giruete şi ziariştii veroşi, vuvuzelele hrăpăreţilor de sub mustaţa cărora abia scoţi cuvinte opintite, necum salarii decente!

   Să nu ne amăgim iarăşi! Lumea este mai plină de suferinţă decât de bucurie, şi fericirea, când nu-i un surogat, poate să aibă aspectul unui stat ideal, în care s-a văzut ce se petrece. Şi s-a uitat! Oare să nu fi cunoscut columbianul toate astea? Să fi crezut sincer că e posibilă, programatic sau ba, neglijarea trăsăturii umane ce instigă la toate nenorocirile - rapacitatea?

   L-am descoperit pe Marquez acum patru decenii, prin capodopera sa, al cărei titlu e inspirat tradus în română - Un veac de singurătate. I-am citit apoi mai toate cărţile. Dintre ele, doar Veacul... mi-a stârnit pofta recitirii, şi asta până pe la 25 de ani. Plăcerea de-a urmări fabulaţii uitate după fiecare lectură, mi-a dispărut pe neobservate. Trucurile scriiturii, luxurianţa epică, verbozitatea, mitologia violentă a continentului pe care visam odată să ajung, au devenit cu vremea fade şi neinteresante pentru mine. Nu le contest valoarea; dar modalitatea evazivă de-a vorbi despre o anume umanitate mi s-a părut facilă şi la fel de artificială precum „realismul politic” cu aprobare de la cenzură, care făcea furori în literatura română din anii 1970-1980. (Nu-i de mirare că Marquez avea mare priză la scriitorii noştri, mulţi copiindu-l fără jenă, ca Eugen Barbu!)

   Tot în 1974, la vârsta când lecturile esenţiale, dacă sunt bine făcute, formează intelectul tânărului pentru tot restul vieţii, am citit Despre eroi şi morminte, romanul lui Ernesto Sábato. Un veac de singurătate mi-l cumpărasem dintr-o librărie, îl am şi acum. Pe celălalt îl împrumutasem de la Biblioteca Municipală. Returnat la termen, nu l-am mai găsit niciodată, să-l recitesc. Tânjeam să-l am în „comoara” personală. Nopţi la rând i-am visat coperta fără ilustraţie, doar cu litere colorate negru, violet şi verde, ca o icoană stranie. (Mi-am procurat, în compensaţie, două exemplare din ediţia 1997, jalnic tipărită la Editura Univers.) Din librării se epuizase; pe la anticariate, zilnic scotocite, nu apărea nici în traducere franceză sau engleză. Nu îndrăzneam, din păcate, să intru în vorbă cu gestionarii tomurilor prăfuite, fiindcă niciodată nu-mi ajungeau banii pentru câte cărţi doream. O singură lectură apucasem a face; ani şi ani apoi, recapitulam în memorie principalele pasaje ori scene, culminând cu finalul Raportului despre orbi. Lumina rece şi neagră a romanului mi-a ţinut trează conştiinţa, fără să fiu foarte conştient de motiv. Din Marquez am uitat până şi scenele erotice, datorită cărora şi-a găsit cititori chiar în mediul rural autohton. Din Sábato n-am uitat nimic. Am pus totul deoparte, într-un săculeţ al creierului în care depozitez esenţe ce-mi irigă neuronii, definindu-mă ca individ.

  Pe Marquez îl puteam relua oricând, aveam destule volume. Însă nici nu l-am redeschis. Fiecare titlu era la fel de bun ca precedentele. Şi la fel de previzibil. La Sábato am revenit abia cu Abbadon, exterminatorul. Deşi publicat în acelaşi 1974, la noi a apărut în 1986, aproape confidenţial. Nu caut explicaţii subtile unor fapte ce ţin, nu-i aşa, de afacerile cu cărţi; dar e de consemnat că tirajele lui Sábato în limba română n-au depăşit nici sfertul celor atinse de Marquez ori alţi sud-americani, copios traduşi. Să nu joace niciun rol amănuntul că în paginile sale Sábato îşi mărturiseşte deziluzia produsă de comunismul la care aderase ca tânăr sărac, comunism de care s-a dezis violent încă din 1935?

Punctul cu var

Două feluri de scriitori

    Când oficialităţile „de partid şi de stat” de-acum patru decenii au decretat că „Paul Goma nu are talent”, mogulii criticii literare au şi expediat la subsol opera celui care voia să fie scriitor, şi nimic altceva. Refuzând compromisul cu cenzura, refuzînd autocenzura, Paul Goma afirma indirect că, totuşi, nu poţi fi „scriitor, şi numai scriitor”, ca şi cum ai fi cizmar, şi numai cizmar. În viziunea lui, a fi scriitor înseamnă să-ţi asumi destinul de martor-mărturisitor-martir. Lipsa responsabilităţii pentru cuvântul scris, neasumarea niciunui risc, mistificarea prin deturnare a semnificantului erau atunci (ca şi acum, în bună măsură) boli de „scriitor, şi numai scriitor” român. Scrisul aluziv, scrisul în dungă, scrisul ponciş, scrisul parabolic, scrisul esopic, scrisul cu dublu sens, scrisul în dodii, scrisul pentru uzul celor iniţiaţi, scrisul procopic, scrisul est-etic (spre deosebire de cel direct, etic) sau scrisul curluntrist, cum ar zice însuşi Goma, provine din zeama dublei gândiri. Preţios zis: epifania instinctului de conservare. Banal vorbind, rezultatul „imperativelor timpului nostru revoluţionar” (cum se proclama în epocă) e o simplă - altfel foarte umană - năzuinţă de trai comod, firesc pentru un om talentat, nu însă şi pentru un intelectual conştient de statutul său. Fiindcă nu poţi să spui adevărul şi să trăieşti comod!

    E un caz, de-acum celebru în literatura română, de „scriitor, şi numai scriitor”: Ştefan Augustin Doinaş. Compromisurile făcute de-a lungul istoriei perverse l-au împins la dedublarea personalităţii. A fost perceput în timpul vieţii drept etalon de moralitate şi intransigenţă, artist al cuvântului capabil să exprime şi bucuria, şi mânia în versurile sale, cunoscute unui mare număr de oameni. Oameni care găseau alinare şi-şi ostoiau amărăciunea cu verbele lui Doinaş, aluzii fine, necruţătoare la sistem şi la dictator. După moartea poetului, a devenit public ceea ce smîntîna intelectualităţii române contemporane ştia şi ascundea: „scriitorul, şi numai scriitorul” Ştefan Augustin Doinaş fusese turnător la Securitate, „dizident” cu voie de la stăpânire, agent de influenţă al Securităţii în interior (la Uniunea Scriitorilor) şi-n afară, în cercurile române de la Europa Liberă, implicat în arestarea altor doi scriitori - Ion Negoiţescu şi Haralambie Grămescu. Doinaş ilustrează (vezi teza lui George Neagoe – Asul de pică, Cartea Românească, 2013) mutilarea harului de mărturisitor, fiind exemplu de cum nu trebuie asumată profesiunea de scriitor. Este, dacă se poate spune aşa, manifestarea întunecată a scrisului, a duplicităţii care a desfigurat fiinţa noastră naţională şi-a modificat-o poate definitiv.

Paul Goma trăieşte ca să scrie şi scrie ca să trăiască. Dar el nu e „scriitor, şi numai scriitor”. Şi nu e un scriitor ca toţi scriitorii români. Totuşi, fiind scriitor de limbă română, a vrut să trezească din somnu-i de moarte breasla cea pătimaşă şi lesne predispusă la nerecunoştinţă, care l-a nedreptăţit prin reprezentanţii ei. Însă, vorba poetului - „n-a fost, n-a fost aşa...”. Pentru că breasla, ca orice sumă de individualităţi, se percepe pe sine prin sticla spartă a interesului imediat şi propriu, nu prin oglinda pe care orice scriitor o deţine mulţumită harului din naştere.

    Ştefan Augustin Doinaş a vrut să fie cu orice preţ „scriitor, şi numai scriitor”. Talentat peste măsură, n-a trecut proba caracterului, fără de care talentul devine o abilitate oarecare. A fost atît de dornic să publice rodul minţii sale, încît s-a folosit de-un individ fără dexterităţi literare, atribuindu-i poeme proletcultiste, bine plătite şi premiate. N-a avut nici măcar curajul lui Adrian Păunescu, de-a semna cu nume propriu versificaţiile festiviste.

    Cineva spunea că nu se poate face comparaţie între Goma şi Doinaş. Demersul e dificil, desigur. Pentru că Doinaş este negativul a ceea ce Paul Goma întruchipează pozitiv.

(Articol scris pentru revista Timpul, cândva în 2013)

ALAMBICOTHECA - ianuarie 2014

Amintire de Crăciun

    Să fi avut vreo 4-5 ani, nicidecum 6. Satul nostru, Cacova, trăia de câtva timp zile derutante şi dureroase. Zvonul că se iau pământurile cu japca la ceápe pusese lumea pe jar. Se vorbea şi de cai, căruţe, pluguri, prăşitori, grape; apoi de vaci, de porci, de oi, de găini şi de orice animal pe care oamenii îl creşteau prin curte pentru hrană. Informaţii sigure despre asemenea fapte nu se ştiau. Majoritatea consătenilor nu circula dincolo de Găeşti. Primarul, şeful de post, învăţătorii, chiar şi popii fuseseră obligaţi să joace după cum cântau stăpânii cei noi. Lumea nu mai aştepta de la ei sprijin, apărare, învăţătură dreaptă sau lumină. Nici posesorii de radio, vreo doi, nu pricepeau mare brânză din difuzoare. Indiscutabil, în acei ani s-a spart şi satul natal, ca entitate reprezentativă pentru naţia noastră hăbăucă. Sunt convins că „ai mei” - bunicul, zis Taica, tata, unchiul Tatoniţă, verii lor, ceilalţi vecini între care mă simţeam acasă – nu ştiau ce-i loveşte. Dar se perpeleau în fălcile istoriei, cum ar fi zis Marin Preda, încercând să scape...

    De Crăciun se tăia porcul. Jinduiam un an. Postul dinainte, ţinut cum se nimerea, îngreuna aşteptarea. Ca să nu existe riscul derapajului de la regimul alimentar călugăresc, sacrificiul patrupedului se făcea fix în ziua de Ajun. Ne trezeam cu noaptea-n cap, pe întuneric şi ceaţă, cîteodată ploaie sau lapoviţă. În câteva rânduri a nins, suficient de mult ca să memorez imaginea sângeroasă a câmpului de „bătălie”. Şi azi simt pe degete arsura zăpezii cu care stingeam, prin gesturi grăbite, untura ce luase foc de la paiele folosite la pârlit şoriciul. Şi încă visez ciormoliţa în care bestecăiam spălând migălos defuncta vietate. Pe la subţiori, pe după urechi, pe picioare scăpa vreo porţiune cu părul abia atins de flacără. Maica le observa nemulţumită, bălmăjind o resemnată constatare. Cine s-o asculte? Bărbaţii terminaseră partea lor de muncă şi „citeau” pomana - ţuică fiartă, cu piper boabe; femeile continuau să „bojbâcăie” cu maţele şi restul măruntaielor, pregătind mâncărurile pentru a doua zi...

    Dar în acel an perspectivele nu erau deloc propice unei sărbători liniştite. Indivizi străini de sat circulaseră pe drum, intrând în vorbă cu oamenii pentru a-i convinge de binefacerile viitoarei colectivizări. În Ajunul Crăciunului dispăruseră. Unde, nimeni nu ştia. Nici dacă şi când vor reveni nu se ştia. Faptul părea de bun augur, însă niciun cacovean nu se culcase pe-o ureche. Fiecare avea un om de strajă la poartă, cu ochii larg beliţi, ca să detecteze mişcări inamice. Pentru această misiune, Taica mă delegase pe mine. „Stai aici, mi-a zis, arătându-mi stâlpul gardului, şi fii atent să nu vină percitoru', că ne ia porcul şi nu mai avem ce mânca!”

    Multă vreme l-am suspectat pe Taica de intenţia unei băşcălii nemiloase, la care era permanent predispus. Anume, mă pusese pe mine să păzesc poarta numai ca să nu pot smulge o bucată de şorici din zonele în care jarul răzbise pielea porcului, făcând-o să atârne zdrenţe. Totdeauna izbuteam să subtilizez (deşi cred că eram anume lăsat să fac asta) o fărâmă de epidermă ce-mi îndulcea, cu câteva ceasuri mai devreme, suferinţa alimentaţiei vegetariene. Bietul porc! Frumos destin i-a hărăzit Cel-de-Sus! Nu doar că ne scăpa de toate lăturile bucătăriei, dar era (este!) consumat până la ultima firimitură! Chiar şi unghiile, smulse de Tatoniţă după ce ţinea dedesubt, cu furca, un mănunchi de paie arzânde, ca să le înmoaie, ajungeau hrană la câini. Nimic de mirare că posibilitatea ca percitoru' (colectorul de taxe) să ne ia porcul era mai gravă decât orice altceva.

    Crunt hotărât nevoie-mare, am circulat neîntrerupt de la poartă la aşternutul din snopi de coceni pe care se ciopârţea godacul, mânat de foame şi instigat de îndemnurile bătrânteşti la vigilenţă. Dacă se ivea atunci omul îmbrăcat în negru, al cărui nume l-am uitat, şi aş fi avut puşca turcească, predată - pe hârtie - de Taica miliţianului, cred că n-aş fi ezitat să fac o crimă. În legitimă apărare! 

(LITERE - ianuarie 2014) 

100 de ani de şcoală primară!

NICI ACUM DOI ANI NU AVEAM BLOG...

NICOLAE MANOLESCU

SAU

DESPRE SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE

    După ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice. Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat, detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale, tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!

    Ce m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură” la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat, prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”. Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”, replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt & desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii, recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul” ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează accelerat...

    Nicolae Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de la o familie mare, bine situată în societatea interbelică. (Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost. Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor unei mari părţi din electorat, în 2000.

    Manolescu încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei (răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când, conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu (se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor; americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii, spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete; englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?

    Există, în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume, acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism, că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut (ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275). De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine, Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a grăbit să-i ocupe locul la România literară)...

    Criticul literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează. Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui. Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George, ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat, nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...

    Însă nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte, ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l pot lăuda mai mult!

(Argeş - septembrie 2011)

ACUM TREI ANI NU AVEAM BLOG...

PAUL GOMA PENTRU PREMIUL NOBEL

    Nu există un scriitor român care să merite Premiul Nobel mai mult decât Paul Goma. Distincţia nu încununează valoarea strict literară, dar nici nu e acordată pe criterii politice, geostrategice sau masonice, cum cred frustraţii. Literatura română suferă lipsa unui nume nobelizat. S-au ratat câteva momente prielnice pentru asemenea consacrare. Lucian Blaga a fost aproape de cunună. Contextul politic al vremii permitea un succes meritat, dacă nu bântuia Războiul Rece. Opera lui Blaga nu-i de o valoare mai mică decât a unor poeţi italieni sau greci (cu simpatii comuniste!), răsplătiţi mai degrabă pentru atitudinea lor cetăţenească decât pentru cea estetică. În interiorul naţiunii române, bulversate de-o lungă serie de acte politice idioate ale „elitelor” conducătoare inter- şi post-belice, Războiul Rece devenise „război fierbinte” - războiul sângelui, război intrauterin, război fratricid. Nu pot numi altfel faptul că nişte români au omorât alţi români, instigaţi de-o ideologie inumană şi mincinoasă până dincolo de limita raţiunii.

    În anii 1950 s-a dat cu piciorul şansei de-a avea un literat român consacrat de Premiu. Nu miră stupizenia organizaţiei de breaslă, incapabilă să gestioneze favorabil momentul. Lăsând laoparte motivul invidiei personale şi dezbinarea, prioritar era interesul naţional. Premiul ar fi încununat pe toţi românii, nu doar pe cel nominalizat. Blaga însă a fost boicotat de boii care trăgeau cârma Uniunii Scriitorilor încotro le indicau politrucii (pro)sovietici. Astăzi boicotul vine din partea unor aleşi dintre „ai noştri” care se comportă ca vătafii cu misie şi simbrie, nu ca promotori ai interesului cultural românesc.

    Sunt cunoscute „luptele” lui Paul Goma cu trecătorii (sau închipuiţii) lideri ai breslei literare. Aceştia nu l-au sprijinit în 1971, când, cu puţină diplomaţie, se obţinea din „cazul Goma” exact „Premiul Nobel Goma”. Reverberaţiile, în siajul portdrapelului, se puteau răsfrânge benefic asupra autorilor pasibili de tradus în limbi străine şi premiaţi. Breasla n-a venit alături de Paul Goma nici în 1977, când avea o datorie de conştiinţă faţă de popor, nu faţă de iniţiatorul Mişcării pentru drepturile omului, cum a rămas în istorie. După 1990, reprezentanţii de frunte ai US („crema cremelor”, căreia Herta Müller, laureată Nobel, i-a dat recent peste nas cu ce merită), au vrut chiar să-l izgonească pe Goma din literatura română! Nu-l mai pomenesc pe scribăreţul anonim, veleitar, trezit opozant nevoie mare şi disident... de care nu ştia nimeni!

    [O paranteză. Literat de certă valoare, a cărui importanţă culturală n-o contestă nimeni, Al. George s-a înscris tam-nesam pe lista opozanţilor comunismului, tot de el întocmită. Vorb-aia: chelului tichie de mărgăritare îi trebuia! Lui Paul Goma i s-a părut rizibil asemenea gest, tocmai din partea cuiva de la care aştepta luciditate maximă. „Pamfletul” incriminat de Al. George e o razantă punere la punct, o ironie greu suportabilă. De înţeles lipsa de (ori apetenţa pentru asemenea) umor a celui vizat. Complet de neînţeles este răbufnirea dânsului într-o insanitate precum: „...el (Goma) s-a despărţit de frumoasa sa soţie şi s-a însurat cu urâta fată a lui...” (Litere, octombrie 2010). Nu doar că Al. George minte (Paul Goma a fost căsătorit o singură dată, şi este, cu aceeaşi minunată fiinţă, pe nume Ana Maria). Dar să afirmi - şi-n scris! - despre o femeie că e urâtă - iată ceva care nu face cinste niciunui bărbat. Citind asemenea stupiditate, aproape ignori că Al. George foloseşte ideea lui Goma referitoare la România ocupată de români, fără să precizeze de unde a preluat-o!]

    Ce organizaţie profesională să-l propună pe Paul Goma la Premiul Nobel? Evident, nu Uniunea Scriitorilor din România, sub conducerea actuală. Ci - am spus-o de-astă toamnă - Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Sunt convins că acum, după aşezarea apelor politice la Chişinău, oamenii de ispravă de acolo vor şti să joace pe cartea câştigătoare. Nu-i nevoie să explic eu cum şi de ce, nici că singurul scriitor român (re)cunoscut de ultimul laureat cu Premiul Nobel (l-am numit pe Mario Vargas Llosa) poate trage după sine toată republica.

    Şi chiar pe nerecunoscătoarea Românie.

(Litere, ianuarie 2011)

UN ARTICOLAŞ MAI VECHI

OMAGIU LUI

NICOLAE MANOLESCU-ZORBA

    Aproape tot poporul literar a sărit pe Istoria... manolesciană, care cu lauda, care cu bâta, care cu critica obiectiv-justiţiară! Aşteptările s-au dezumflat pe măsură ce lectura producea constatarea că textul e o însăilare de cronici, o formă de lichidare a diverşilor adversari, o modalitate de exprimare a înaltelor (dez)gusturi. Frustrarea unora că n-au fost incluşi nici între numele de dicţionar n-a depăşit amărăciunea altora că sunt prezen(ta)ţi neconvenabil. Ciracii şi (e)mulii lui Manolescu n-au putut să afirme clar şi cu majuscule că este cartea secolului, ce să mai vorbim de oponenţi! Discutabilă fiind, victoria mediatică nu mulţumeşte nici pe editorul său. Dovadă? Amănuntul că acesta, poet în timpul când era psiholog la o unitate de profil, s-a retras din filiala piteşteană a Uniunii Scriitorilor, pe motiv că l-au supărat... supărările condeierilor locali nebăgaţi de Manolescu pe listele sale! Supărarea de văcar pe sat i-a deturnat atenţia de la acurateţea redactării propriu-zise. Dar ce mai contează redactarea, când prostimea culturală înghite, nu-i aşa, orice ştift, numai să fie venit de la iluminaţii neamului! Opul este o capodoperă de neglijenţă tehnică, face faimă fuşărelilor editurii, paralelă cu lucrul temeinic şi cinstit, e un briliant de pus în panoplia ratărilor tipografice de anvergură. Asta dacă rezistă între coperţi şi nu se dezghioacă la o simplă răsfoire! Să trecem însă de supărări, că produc apoplexie...

   Cine, în locul lui Manolescu, n-ar vrea să-şi impună Istoria... ca o catedrală indiscutabilă a culturii române, căreia i se cuvin doar osanale? Enoriaşii nerecunoscători & invidioşi o consideră glosa bisericuţei din Răzoare. Dau la o parte chestiunea alegerii materialelor de construcţie de proastă calitate ce, inevitabil, provoacă surpături. Nu discut nici gustul autorului pentru arhitectura tipică mahalalelor de-acum un veac, în care înjghebarea unei locuinţe se făcea prin înnădire de camere când, cum şi din ce da Domnul. Las altora studiul amănunţit al ideilor împrumutate de criticul-istoric de la contemporanii săi mai puţin celebri (e strident cazul George Geacăr, din a cărui lucrare, Marin Preda şi mitul omului nou, Manolescu ia cu toptanul). Eu nu contest remarcabilele merite ale paralelipipedicei cărţi, nici pe-ale descurcăreţului comerciant al ei. Eu aduc aici un elogiu lui Nicolae Manolescu, Omul Deplin al culturii române postbelice, post-comuniste, post-moderniste, post-politicianiste şi-alte post-posturi & postúri de mare audienţă populară!

    Este evident că Nicolae Manolescu se înscrie într-o tradiţie de cel puţin 500 de ani de cultură şi civilizaţie valahă, anume în şirul celor care au iniţiat mari proiecte, de largă cuprindere şi universală întindere, expresie şocantă a genialităţii poporului nostru! După ce-au demarat proiectele, au deschis şantierele, au ras tot ce era în jur, au călcat în picioare sau cu buldozerele tradiţia şi cutumele, înălţând care un monument, care o mânăstire, care un palat, care o istorie piramidală a omenirii sau a literaturii mondiale. Şi toţi au eşuat apoteotic. Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Moxa, cărturarii Şcolii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Densuşianu, Iorga, Noica, Eliade şi mulţi, mulţi români au năzuit la opere atotcuprinzătoare, gigantice, inexistente în alte spaţii geopolitice. Manolescu nu vrea şi nu izbuteşte altceva. Excepţionala sa Istorie..., cântărind câteva kilograme de hârtie uscată, poartă pecetea inconfundabilă a geniului carpatin şi va dăinui peste veacuri ca o mostră de nezdruncinat a hei-(sau mi-se-)rupismului în cultură. Rivala Casei Poporului (prostit) şi precursoarea Catedralei Neamului (prost), Istoria... lui Manolescu recoltează deja metri liniari de comentarii aplicate, mărturii ale interesului viu trezit în masele largi de cronicari profesionali şi profesori cu lecturile oprite acum două decenii.

    Omul Nicolae Manolescu este, în sine, un şablon pentru viitorime. Strălucit student şi favorit al unui turnător legal(izat), profesor de liceu şi cronicar literar ce-a făcut cu iscusinţă politica proprie în perimetrul şi-n conjunctura la îndemână, când elogiind un politruc sus-pus, când denunţând un plagiator căzut în dizgraţie, când folosind pro domo citate din Marx, dar îndeobşte elogiind acel gen de cărţi despre care se poate spune că reprezintă o victorie a cenzurii asupra autorului, universitar ce-a trasat conturul perpetuu al unui fel adaptabil de-a convieţui cu organul ideologic totalitar, coleg ideal, soţ mult(in)fidel şi tată la vârsta când era bunic (treabă ce va fi trezind gelozie în rândul nu puţinilor congeneri, ba chiar şi-a altora mai tineri), politician de bună tradiţie băştinaşă, dintr-aceia care duc de râpă tot ce pun alţii pe picioare – oare ce lipseşte portretului? Lipseşte un model cu care să-i putem compara personalitatea pantocratoare, ca să o înţelegem parţial!

    L-am enunţat în titlul articolului. Faptele publice ale noului Om Universal, picat la titularizare academică, au devenit istorie. Precum Zorba funicularul, Manolescu a prăbuşit grandios, cu Partidul Alianţei Civice, speranţa de normalitate şi-a alungat idealul de cinste existent într-o bună parte a cetăţenilor români. E drept, nu singur. Cinstit judecând însă, Manolescu a avut intuiţia (sau a primit indicaţia?) să se retragă la timp dintr-un domeniu unde îl mânaseră picioarele, nu capul. Situaţia funicularului grecesc e pe cale de a se repeta în cazul Istoriei... Nimeni nu va mai putea prăbuşi o astfel de carte, fiindcă a făcut-o cu succes deplin Cârmaciul scriitorimii băştinaşe, Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României, tizul şi echivalentul întru spirit al Marelui Ceauşescu! Acesta e al doilea model, care explică restul personalităţii manolesciene. Marile Spirite ale României comuniste se întâlnesc la edecuri şi-n eşecuri, dar mai ales în refuzul obstinat al opiniei contrare!

    Pe tiparul intuiţiei politice sus-pomenite, aşteptăm din partea mult-stimatului şi iubitului nostru actual Preşedine un gest asemănător la viitoarele alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Să mai spun de ce?

(P.S.: Nu doar că N. Manolescu a candidat şi-a înfrânt concurenţa, dar a şi modificat Statutul USR ca să poată fi reales. Fără alte comentarii! - notă din 2013)

(Argeş, februarie 2009)

ALAMBICOTHECA - septembrie 2013

La nuntă

    Am prins, copil şi tinerel nebărbierit, prin satele în care mi-a fost dat să trăiesc, destule nunţi care păstrau ceva din tradiţia lăudată în cărţi de etnologie şi folclor. N-am găsit motiv de „inspiraţie” literară, probabil fiindcă asemenea evenimente trebuie trăite, nu povestite. Şi, slavă Domnului, mi-a plăcut să petrec la nunţi, uneori fără să ţin seama nici de starea sănătăţii, nici de „bunele maniere” ce îndeamnă la reţinere. Dacă-i bal, bal să fie, spun şi eu, alături de combatanţii luptei cu paharul, sarmaua şi friptura bine făcută. Apropo: mai ştiu bucătarii locantelor unde se fac azi nunţi „la preţuri fără concurenţă”, cum se prepară o friptură bună? Am îndoieli dintre cele mai vâscoase, date de senzaţia că îngurgitez o ciozvârtă de rinocer, alene perpelită pe-un ochi de aragaz cu flacăra cutremurată de emoţie că se termină butelia!...

    Să faci nuntă a fost şi este o afacere pentru cârciumari, lăutari, popi, chelneri, vânzători de hârtie creponată şi de flori. E mega-afacere pentru televiziunile de scandal, ce proliferează într-o veselie vecină cu inconştienţa şoferului beat care calcă acceleraţia şi-şi bagă piciorul în motor, prinzându-şi-l acolo până la descarcerarea SMURD. Deseori este afacere şi pentru socrul-mare, care organizează economic momentul certificat de tradiţie ca suprema fericire a tinerilor năpustiţi în viaţă. Amintirea fabuloaselor petreceri ale protipendadei inter- şi antebelice n-a pierit odată cu nociva perioadă comunistă. „Nunta Zamfirei” o mai fi lectură şcolară obligatorie? Rânduiala nunţii, stabilizată într-o lungă vieţuire ca tipar cu valenţe profunde, a fost spartă de comunişti, dar nu distrusă. Rămăşiţele actului emblematic pentru destinul fiinţei se păstrează. Adaptate modei, par caricaturi mitologice sau obiceiuri fără motivaţie înţeleasă. A strâmba din nas la ce şi cum se petrece la nunţile actuale, cu ifose elitiste, e atitudine la îndemână, inexplicabil adoptată de „lumea bună” a publicisticii noastre de estradă. În dispreţul afişat, musai să fie invocată vreo cutumă inventată de fosta propagandă comunistă sau de vreun bărzoi tupeist ce-a clămpănit din cioc (băşcălit de cine chiar pricepea cum stau lucrurile cu tradiţia), până „s-a ajuns” la tribuna mass-media idioată, unde pune note şi dă sfaturi...

    Viaţa poporului nu ţine cont de asemenea papagali. N-a ţinut nici pe vremea când ideologia de partid chiar putea impune aberaţii - cum este cununia religioasă într-altă zi decât duminica. Aberaţia s-a perpetuat, dar nu datorită fostelor „comandamente”, ci dintr-un motiv practic: luni după nuntă petrecăreţii trebuie să meargă la serviciu, ziua de repaos e necesară... Tradiţional sau ba, ritualul care defineşte nunta ca eveniment cosmic trece pe planul doi, dacă privim manifestările invitaţilor la paranghelie. Oamenii sunt şi expresia unui fel de-a fi mitic, dar ei se comportă ca animale mişcate de nevoi primare: foame, sete, eros, frică sau ce mai doriţi. Şi la nuntă, ca şi-n alte împrejurări, românii se-ntrec cu firea experimentând senzaţii unice, cum ar fi băutul peste măsură, mâncatul abuziv, curajul aluziei sexuale către vecina intangibilă, tentativa de-a cuceri o cântăreaţă văzută doar la televizor sau nesăbuinţa de-a se abandona în braţele amorezului care n-ar trece pragul femeii scofâlcite de muncă şi necazuri.

    Şi iese în evidenţă, chiar la o nuntă lipsită de fast, frumuseţea femeilor românce, despre care s-a dus buhul. Ele n-au nevoie de maşini luxoase, de toalete scumpe sau bijuterii fără sens, ca să strălucească. E suficient să aibă o rochie străvezie, un decolteu aproape decent, nişte pantofi eleganţi şi-un partener agil, bun dansator, tandru, fidel şi muieratic în egală măsură. Atunci o să vedeţi cea mai frumoasă privelişte omenească: femeia geloasă, îndrăgostită, aprigă în priviri şi ageră în mişcări, cu braţele şi picioarele încordate ca o zeiţă înfuriată, cu pieptul generos potopindu-şi masculul, pe care-l primeşte fără să-l ţină şi-l respinge fără să-l abandoneze. Vai de imbecilul care nu pricepe!

    Am filmat în ultimii ani destule asemenea scene, ştiu ce spun, deşi spusele mele nu fac decât să reproducă pe-ale lui Costache Olăreanu: cea mai mare bogăţie a României sunt femeile, şi nu-i nicio jenă să recunoaştem!

(LITERE - septembrie 2013)

PARANTEZE DREPTE - SEPTEMBRIE 2013

Dictatura contra dicta/tura-vura

Există momente în istoria popoarelor care şi-au constituit cu greu un stat naţional când necesitatea impune o conducere autoritară, numită de regulă dictatură. Pare ceva ruşinos, desuet sau de-a dreptul condamnabil ca, în zilele noastre, în fruntea unei ţări zise democrate să ajungă un general, un colonel sau alt ofiţer cu structură justiţiară. Într-o ţară de mâna a doua, ca România, cu trecutul ei flexibil şi împovărat de corupţie, de crime şi trădări dintre cele mai josnice, apariţia unui conducător cu şcoală militară absolvită cinstit, fie din armata clasică, fie din serviciile secrete, ar fi imediat taxată ca blasfemie la adresa umanităţii de guriştii plătiţi şi tromboniştii big-bandului habarnamist. Nu-i vorbă, militarii care au condus România în ultimul secol (unul de carieră, Antonescu, altul politizat de armata sovietică „prietenă”, Ceauşescu) n-au rezistat ispitei puterii absolute, sfîrşind amîndoi împuşcaţi. Călit pe frontul de la 1877, în calitate de comandant suprem, şi educat în alt spirit decât miticismul valah, regele Carol I a modelat statul român pentru o jumătate de secol. Dar şi el s-a modelat după firea românilor, sfârşind glorios cu mâinile albite de pupături. Carol al II-lea însă a ruinat munca înaintaşului şi, mirosind bine „naturelul” naţiei, a instituit o dictatură ce ni se pare acum comedie bufă. Analogia dintre epoca lui şi „domnia” marinarului hăhăit se impune fără prea mult efort stilistic. Ştim bine că istoria se repetă, dar uite că se repetă la detaliu!

Şi azi există o camarilă transpartinică, protejată prin legături multe şi oculte, care jefuieşte ţara într-o veselie şi-n dispreţul legilor; şi azi biserica, plină de popi corupţi şi „sfinţi” tereştri, e unica lumânare în bezna populaţiei sărmane; şi azi armata este parcă intenţionat lăsată de izbelişte, înzestrarea ei cu tehnică militară e obiect de şmenuri, generalii obedienţi, făcuţi la apelul de seară, învârtesc afaceri şi, dacă n-ajung „cârpe de şters pe jos” (vorba preşedintelui), intră la puşcărie; şi azi sprijinitoarea cea mai guralivă a liderului trântit la referendum poartă nume predestinat, Elena; şi azi companiile străine obţin dreptul să exploateze resursele minerale şi umane în condiţii umilitoare, de unde aroganţa lor în mass-media cumpărată. Dar azi copiii sunt sfâşiaţi de câini şi ţiganii topesc căile ferate; pământul ajunge paragină, pentru ca importatorii de alimente să prospere; şcolile excelează la învăţat minciuna, furtul, înşelătoria; ziariştii se vând pe nimic, artiştii emigrează unde sunt apreciaţi, iar scriitorii...

Tradiţional păstrători ai conştiinţei neamului, îngrijitorii limbii şi amploiaţii sufletului, scriitorii români sunt absenţi din spaţiul public, în primul rând ca breaslă, apoi ca individualităţi. Unii s-au înregimentat sub steagul partidelor, căpătând fixaţii jenante. Prejudecăţile inculcate şi orgoliul nativ le distorsionează ochelarii, făcându-i să vadă, în loc de anomaliile momentului, OZN-uri (cum i s-a întâmplat recent lui Horia Gârbea). Cei lucizi recoltează toate invectivele, blamaţi de taberele încăierate. Lipsiţi de o tribună independentă şi puternică, unde să se exprime liber, ajung opozanţi pe internet, ca Paul Goma în anii 1990.

Şi-n condiţiile în care parlamentul este dominat numeric - ieri de liota strânsurilor băsiste, azi de odioasa coaliţie PSD-PNL - cine să se opună „democratic” aberaţiilor legale, băgate forţat pe gâtul cetăţenilor de guverne parcă antinaţionale? Cine să salveze ţara din - nu-i deloc o metaforă exagerată - ghearele caracatiţei crescute de fostul partid comunist? Mi se pare un răspuns elementar: Armata, a cărei misiune este să apere patria atât de inamicii din exterior, cât şi de cei înrădăcinaţi la nivel decizional. Fiindcă avem multe trăsături comune, invoc exemplul Turciei, scăpată în 1980 de cangrenă printr-o banală operaţi(un)e militară, condusă de Kenan Evren, ale cărei consecinţe benefice se văd în prezent.

Dar există în Armata română cineva capabil să-şi asume decizia? 

(Acolada - septembrie 2013) 

ALAMBICOTHECA - august 2013

Radiografii exemplare

    Nu cunosc un moment mai crud pentru publicistul ale cărui rânduri tocmai le citiţi decât clipa când constată că observaţiile sale sunt „atestate” de scrisele altor autori, mai celebri, din trecut. Este greu de suportat realitatea că „în scumpa noastră ţărişoară” nimic nu se mişcă în sensul normalităţii, ci parcă numai pe dos. Răul a devenit mai rău, demnitatea şi cinstea sunt ţinte de ocară şi de rânjet superior, furtişagul e aplaudat şi invidiat, nesimţirea stă în fruntea ierarhiei „calităţilor” de persoană publică, zisă şi politician... Încât ajungi să te întrebi dezolat: la ce bun să mai scrii despre chestii pe care n-ai cum să le îndrepţi scriind? Şi totuşi, ca să ne păstrăm sănătatea mintală, punem în circulaţie gânduri sincere, cu aer dojenitor sau numai simple consemnări. A face altfel este echivalent cu a dezerta din armata neoficială în care ne-am încadrat conştienţi. Să-i spun „armata binelui” sună cam teatral, însă e aproape de adevăr. Dacă nu vrei să întăreşti, cu o nuanţă măcar, binele general, pentru ce să-ţi toceşti nervii şi să pierzi timpul?

    Poţi, înrolat unei formaţiuni oarecare, „să combaţi pentru ciolan”, cum circulă prejudecata curentă. Modalităţile de angajare în asemenea daraveli sunt subtile şi de multe ori invizibile. Scriitori, publicişti pe care îi credeam idealişti şi independenţi capătă deodată funcţii de reprezentare, gras plătite, pentru vreun partid(uleţ) trecător prin parlament, sau chiar pentru guvern. Nu-i mai cinstită opţiunea deschisă? Onestitatea poate fi exercitată şi-n cadrul unei grupări ce militează clar pentru câştigarea şi deţinerea puterii. Pilda pe care o invoc e dată de Vladimir Streinu. Înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, deputat în anii 1930, profesorul a fost militant onorabil, fără să-şi mozolească scrisul de la culoarea politică. Şi asta pentru că, în conduita publică, avea un exemplu strălucit după care se ghida: Titu Maiorescu.

    Iată cum comenta Streinu, la 15 iunie 1837, activitatea maioresciană: „...lipseşte vieţii noastre publice contemporane exemplul de moralitate, ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa./.../Dat afară în chip politicianist din învăţământul superior, acest mare profesor refuză ca ministru să-şi ia reparaţia care i se cuvenea. Iar ani şi ani de zile, după ce deţine însărcinarea de ministru al Justiţiei, avocatul, care ajunsese înainte de a fi ministru să câştige cu avocatura 8000 fr. pe lună (cam 300.000 de lei azi), nu mai pledează din motive de «legitimă suspiciune» niciun proces. Pentru a sublinia încă o dată înalta sa ţinută morală în viaţa publică, să ne mai servim de contrastul cu miniştrii vremurilor noastre? Nenorociţii!, nici un cuvânt de laudă nu va avea istoria noastră politică pentru ei!”

    Inutil, desigur, să facem comparaţie cu miniştrii perioadei post-comuniste. Vladimir Streinu parcă trăieşte încă şi observă laolaltă cu noi aberaţiile comportamentale. Ce-ar fi zis, mă întreb, legat de actele publice impardonabile pe care le comite nonşalant cel care îşi revendică mai mult ca oricine dreptul de-a fi considerat continuatorul lui Maiorescu - pe Nicolae Manolescu îl am în vedere? Funcţiile recente deţinute simultan - preşedinte remunerat al Uniunii Scriitorilor şi ambasador la fel de remunerat al României la UNESCO - îl descalifică să dea lecţii de etică, aşa cum a făcut deunăzi televizual, şi cum face în programul pentru al treilea mandat de prezident al USR. Exemplul prost al intelectualului care putea fi exemplu bun ne afectează pe toţi într-o grea măsură. Simptomatic pentru „profesionistul culturii” Manolescu va rămâne gestul interzicerii articolului despre un plagiat notoriu, într-un moment când intervenţia sa putea limpezi o problemă de moralitate intelectuală. Dacă mai avea cineva dubii asupra „moralităţii” lui Manolescu, atunci se va fi lămurit.

    Articolele lui Vladimir Streinu, iniţial publicate la „Gazeta”, în 1936-1937, au fost adunate cu grijă de Ileana Iordache-Streinu şi republicate în volumul „Radiografii politice” la Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013. Nimeni n-ar fi putut prezenta textele mai bine decât Barbu Cioculescu, iar satisfacţia lecturii se împarte în mod inegal - datorită numărului de pagini - între autor şi prefaţator. 

LITERE - iulie-august 2013